Contestaţie la executare. Decizia nr. 29/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 29/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-01-2016 în dosarul nr. 29/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.29
Ședința publică de la 18.01.2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurentul intimat P. D., împotriva deciziei civile nr. 3094 A din 09.09.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata contestatoare PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
Cauza are ca obiect – contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă consilierul juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatei contestatoare Primăria M. București prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurentul intimat P. D..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Reprezentantul intimatei contestatoare arată că nu mai are cereri prealabile de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat și probe de solicitat, pune în discuție admisibilitatea recursului, față de dispozițiile art.718 din Noul Cod de procedură civilă, și acordă cuvântul asupra acestei excepții.
Reprezentantul intimatei contestatoare, apreciază că prezentul recurs este inadmisibil, având în vedere că hotărârea recurată a fost pronunțată cu mențiunea definitivă.
Curtea reține dosarul în pronunțare asupra excepției inadmisibilității recursului.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 București sub nr._, contestatorul P. M. BUCURESTI PRIN PRIMAR GENERAL, în contradictoriu cu intimatul PANTÂRU D., a solicitat anularea actelor de executare silită efectuate în dosarul nr. 129/2014 al B. T. V.-P.,respectiv anularea adresei de înființare a popririi emisă în același dosar de executare.
Prin sentința civilă nr._/17.12.2014, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația la executare, instanța având în vedere următoarele considerente:
Prin sentința civilă nr. 1323/31.03.2011 pronunțată de Tribunalul București în dosarul civil nr._ - irevocabilă prin respingerea recursului -, contestatorul a fost obligat să atribuie intimatului un spațiu comercial sau de prestări servicii cu o suprafață utilă de până la 100 mp, fără licitație, prin cumpărare sau închiriere, sub sancțiunea plății unor penalități de 100 lei pe zi de întârziere calculate de la data rămânerii irevocabile a hotărârii și până la executarea efectivă.
La data de 04.03.2014, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1323/31.03.2011, intimatul s-a adresat B. T. V.-P. cu cerere de executare silită împotriva contestatorului, pentru recuperarea creanței în valoare de_ lei, reprezentând penalități de întârziere calculate de la data de 23.01.2012 până la data de 04.03.2014, sumă ce va fi actualizată potrivit titlului executoriu până la îndeplinirea obligației de a atribui intimatului un spațiu comercial sau de prestări servicii.
Prin încheierea din 25.04.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._/301/2014, s-a încuviințat executarea silită.
În ceea ce privește prescripția dreptului de a obține executarea silită, invocată de contestator, instanța a constatat că susținerile contestatorului sunt neîntemeiate.
Termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită de 3 ani a început să curgă de la data de 23.01.2012 (data rămânerii irevocabile a sentinței civilă nr. 1323/31.03.2011), urmând să se împlinească la data de 23.01.2015.
Cererea de executare silită a fost formulată la data de 04.03.2014, înlăuntrul termenului de prescripție.
Sentința civilă nr. 1323/31.03.2011 este o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în privința obligației de atribuire a spațiului comercial sau de prestări servicii.
Până în prezent, contestatorul nu a adus la îndeplinire obligația stabilită prin hotărârea menționată.
Astfel, intimatul creditor a fost privat pentru o lungă perioadă de timp de dreptul său de a intra în posesia unui spațiu comercial sau de prestări servicii cu o suprafață utilă de până la 100 mp, fără licitație, prin cumpărare sau închiriere, drept ce a fost stabilit în favoarea intimatului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Nici măcar după începerea executării silite pentru plata penalităților de întârziere, contestatorul nu a executat această obligație intuitu personae de atribuire a spațiului comercial sau de prestări servicii către intimat.
Mai mult, contestatorul a condiționat în mod abuziv executarea obligației sale de depunerea hotărârilor judecătorești în original la dosarul administrativ întocmit de contestator, apreciată ca inadmisibilă atâta timp cât contestatorul a fost parte în litigiul ce a făcut obiectul dosarului civil nr._, iar hotărârile au fost pronunțate în contradictoriu cu contestatorul, fiindu-i opozabile.
Prin Sentința civilă nr. 1323/31.03.2011, a fost constrâns contestatorul să își execute această obligație sub sancțiunea plății unor penalități de 100 lei pe zi de întârziere calculate de la data rămânerii irevocabile a hotărârii și până la executarea efectivă.
Potrivit art. 379 alin. 4 Cod proc. civ. 1865 (art. 662 alin. 3 NCPC), creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și al altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o osebită socoteală.
Raportat la prevederile legale anterior menționate, instanța a apreciat că penalitățile stabilite de instanță sub forma unei sume fixe, calculata pe zile de întârziere (100 lei/zi de întârziere) reprezintă o creanță lichida, întrucât cuantumul acestei creanțe poate fi determinat pe baza titlului executoriu, in conformitate cu reglementările legale.
De asemenea, văzând perioada foarte lungă de timp în care contestatorul nu și-a executat obligația de atribuire a spațiului comercial sau de prestări servicii către intimat, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, precum și faptul că debitorul contestator refuză în continuare să execute această obligație, instanța a apreciat că a impune la acest moment intimatului creditor să formuleze o nouă acțiune în justiție, pentru ca o instanță judecătorească să transforme penalitățile de întârziere în daune compensatorii, ar echivala cu încălcarea articolului 6 (1) din Convenția EDO, a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și a jurisprudenței CEDO.
Pentru toate aceste considerente, apreciind ca în cauză contestatorul debitor, în calitatea sa de instituție publica, nu se poate prevala de prevederile legale interne pentru a nu executa imediat o hotărâre judecătorească, întrucât dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au prioritate de aplicare și incidență directă în speță, constatând că executarea silită începută se desfășoară cu respectarea tuturor dispozițiilor art. 632 și urm. NCPC, instanța a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată de contestator este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul.
Prin decizia civilă nr. 3094/09.09.2015 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă, a fost admis apelul astfel formulat.
A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul admiterii contestației la executare.
S-a dispus anularea executării silite ce face obiectul dosarului de executare nr.129/2014 al B. T. Vincențiu - P..
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:
Prima problemă de drept în cauză este dacă aceste penalități de întârziere, stabilite de instanța de contencios administrativ în baza art. 18 din Legea contenciosului administrativ, au natura juridică a unor daune cominatorii, pentru deveni aplicabilă Decizia XX/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
Penalitățile de întârziere stabilite în sentința nr. 1323/2011 au natura juridică a daunelor cominatorii, scopul lor fiind constrângerea debitorului la îndeplinirea obligației.
La această interpretare au achiesat atât creditorul (inclusiv conform concluziilor din apel) cât și prima instanță, care însă a înlăturat aplicabilitatea Deciziei XX/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, apreciind că aceasta contravine principiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Această decizie cu putere de lege stabilește în mod clar că sentința prin care s-au stabilit daune cominatorii, așa cum este și cea invocată drept titlu executoriu în prezenta cauză, nu reprezintă titlu executoriu.
Astfel, s-a reținut că în mod greșit a înlăturat prima instanță aplicabilitatea acestei decizii invocând practica CEDO.
Deciziile invocate nu au legătură cu modul în care creditorul poate fi dezdăunat pentru neexecutare, și nici cu faptul că acesta are dreptul doar la daunele compensatorii, proporționale cu prejudiciul suferit prin neexecutare (așa cum a stabilit instanța supremă), sau are dreptul la daunele cominatorii (așa cum a apreciat prima instanță prin înlăturarea deciziei în interesul legii).
Ca urmare, constatând aplicabilă Decizia XX/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul, în baza art. 480 NCPC, a fost admis apelul și s-a dispus schimba în parte sentința apelată în sensul admiterii contestației la executare și anulării executării silite ce face obiectul dosarului de executare nr.129/2014 al B. T. Vincențiu – P., față de lipsa titlului executoriu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimatul pârât.
În motivarea recursului se susține în esență că executarea silită începută în dosarul de executare nr. 129/2014 al B. T. V. P. se face în temeiul unei hotărâri judecătorești definitivă și irevocabilă.
Având în vedere cererile pe care recurentul le-a formulat în dosarul în care a fost pronunțate hotărârile judecătorești ce constituie titluri executorii în cauză, consideră partea că se impunea ca instanța de apel să respingă contestația la executare ca inadmisibilă deoarece debitorul a invocat în procedura contestației la executare aceleași motive pe care le-a invocat și în cursul judecății în primă instanță și în apel.
Se mai susține că din modul de redactare a hotărârii recurate în speță nu se poate stabili dacă legea s-a aplicat corect, respectiv instanța de apel „nu a studiat și analizat Decizia nr. XX/12.12.2005 a ÎCCJ”.
O altă critică formulată de recurent – în raport de prevederile art. 488 pct. 7 C.pr.civ. - este în sensul că instanța de apel a făcut o greșeală de judecată în sensul că instanța competentă să soluționeze contestația nu poate examina împrejurări care privesc fondul cauzei, și care sunt de natură să repună în discuție o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pentru că dând o soluție contrară, instanța de apel a impietat principiul autorității de lucru judecat.
În coordonatele dispozițiilor art. 488 pct. 1 din C.pr.civ., recurentul susține că, prin raportare la prevederile art. 57 din Legea 304/2004, apelurile se judecă în complet formulat din trei judecători, iar această cerință nu a fost respectată în cauză.
În drept, sunt invocate prevederile art. 488 alin. 1 pct. 1, 7 și 8 din C.pr.civ.
În ședința publică din data de 18.01.2016, Curtea a pus în discuție, din oficiu, inadmisibilitatea recursului.
Analizând cu precădere incidentul procesual astfel invocat, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. 1 N.C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 457 alin. 1 din N.C.pr.civ. „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.”
În lumina normei juridice enunțate, exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalității - principiu potrivit căruia căile de atac sunt instituite prin lege -, aceasta însemnând că împotriva unei hotărâri judecătorești nu pot fi primite alte căi de atac decât cele expres prevăzute de lege.
Legalitatea căilor de atac constituie și o regulă cu valoare de principiu constituțional, consacrată în art. 129 din legea fundamentală - conform căruia, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.
Decizia atacată prin recursul pendinte a fost pronunțată de Tribunalul București – ca instanță de apel – în soluționarea contestației la executare ce a fost promovată de debitoarea urmărită Primăria M. București relativ la executarea silită inițiată de creditorul recurent P. D..
Potrivit art. 718 alin. 1 din N.C.pr.civ. „Hotărârea pronunțată cu privire la contestație poate fi atacată numai cu apel, cu excepția hotărârilor pronunțate în temeiul art. 712 alin. 4 și art. 715 alin. 4 care pot fi atacate în condițiile dreptului comun”.
Din interpretarea gramaticală a acestei norme reiese cu evidență că legiuitorul a înțeles să deschidă apelul ca singură cale de atac ce poate fi exercitată în procedura specială a contestației la executare, excepțiile de la această limitare fiind cele ale contestației exercitate în temeiul prevederilor art. 712 alin. 4 și ale art. 715 alin. 1 N.C.pr.civ.
Pe de altă parte, Curtea reține că, potrivit prevederilor art. 483 alin. 2 teza finală din N.C.pr.civ.: „(…) nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”.
Având în vedere că acțiunea ce face obiect al litigiului pendinte constituie o contestație la executare, și că aceasta nu se referă la împărțirea unor bunuri proprietate comună, și nici nu reprezintă demersul unui terț care pretinde un drept de proprietate sau alt drept real asupra unui bun urmărit silit spre a se încadra în situațiile de excepție la care se referă norma juridică enunțată, Curtea constată că, în speță, s-a exercitat recursul pendinte împotriva unei hotărâri în privința căreia legiuitorul a exclus această cale de atac.
Ca atare, se constată că recursul pendinte a fost exercitat de către recurent în absența dreptului de a uza de un astfel de demers.
Având în vedere aceste considerente, precum și dispozițiile legale menționate, Curtea va constata caracterul fondat al incidentului procesual analizat, urmând a dispune respingerea, ca inadmisibil, a recursului exercitat împotriva hotărârii definitive a instanței de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul intimat P. D., CNP_, domiciliat în București, Calea V. nr.123, ., ., împotriva deciziei civile nr. 3094 A din 09.09.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - contestatoare PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. G. S.
GREFIER
L. C.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
4 ex./
TB-S.4 – A.P.; A.G.Țambulea
Jud.S.3 – A.C.M.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1610/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 36/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
