Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 814/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 814/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-09-2015 în dosarul nr. 814/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.814

Ședința publică din 01.09.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. S.

JUDECĂTOR - C. G.

JUDECĂTOR - M. H.

GREFIER - N. - C. I.

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul-pârât-reclamant C. V. V. împotriva deciziei civile nr.1285A din 22.09.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă-pârâtă O. E.-D. și autoritatea tutelară P. S. 3 București, P. C..

Cauza are ca obiect: nulitate căsătorie.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul-pârât-reclamant C. V. V., și avocat M. C., în calitate de reprezentant al intimatei-reclamante-pârâte, potrivit împuternicirii avocațiale nr._/30.07.2013 emise de Baroul București, fila 10 din dosarul nr._, lipsind reprezentantul autorității tutelare.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se obiectul și stadiul procesual al dosarului, precum și faptul că intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul promovat în cauză, depusă la data de 25.08.2015 și comunicată recurentului-pârât-reclamant, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare atașată la dosar, fila 19.

Recurentul-reclamant, prin avocat, depune chitanța nr._/1 din 27.08.2015 reprezentând dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100,00 lei și timbru judiciar în valoare de 1,00 lei.

Părțile, interpelate fiind de către instanță, cu privire la faptul că doi membri ai actualului complet de judecată au pronunțat decizia de casare cu trimitere din ciclul procesual anterior, arată că nu au cereri de formulat.

Curtea acordă cuvântul asupra probelor.

Recurentul solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia, depune, în copii certificate, Certificatele medico-legale nr.178 și nr.179 din 03.04.2008 și Hotărârile nr.232 și nr.233 emise de C.L.Sector 6 - Comisia pentru Protecția Copilului, și patru planșe foto, arătând că intimata-reclamantă a solicitat încadrarea minorelor într-un grad de handicap pentru a se folosi de sumele de bani acordate copiilor cu nevoi speciale. Comunică un exemplar și reprezentantului intimatei.

Intimata-reclamantă, prin avocat, susține că înscrisurile depuse se referă la perioada imediat următoare nașterii minorelor, când, fiind născute prematur acestea au necesitat îngrijiri speciale, dar începând cu anul 2008 copiii sunt recuperați, integrați, astfel cum rezultă din planșele foto recente depuse la dosar în faza apelului, dar și din nenumăratele diplome obținute la concursurile școlare.

Curtea, deliberând, în baza dispozițiilor art.305 C.pr.civ., încuviințează proba cu înscrisuri, solicitată azi de recurentul C. V. V..

Curtea constând cauza în stare de judecată acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Recurentul-pârât-reclamant C. V. V., solicită admiterea recursului promovat împotriva deciziei civile nr.1285A/22.09.2014, modificarea acesteia în sensul admiterii apelului și stabilirii exercitării autorității părintești în comun față de minorele C. I. L. și C. C. L..

Invocă motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ., arătând, în esență, că instanța de apel se raportează la un text de lege care nu este aplicabil în cauză, art.496 N.C.pr.civ. și analizează situații de fapt care nu susțin conținutul exercițiului autorității părintești, iar dispozițiile art.36 alin.7 din legea nr.272/2004 prevăd situațiile excepționale ce au legătură directă cu circumstanțe personale ale părintelui ce urmează să fie privat de exercițiul autorității părintești, în cauză nefiind incidentă nici una dintre aceste situații. Mai arată că evaluările psihologice au reținut necesitatea menținerii unor legături constante cu minorele, ele dorindu-și acest lucru.

Intimata-reclamantă-pârâtă O. E.-D., prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat, păstrarea în tot a deciziei recurate ca fiind temeinică și legală, motivarea deciziei instanței de apel fiind corespunzătoare, prin raportare la dispozițiile art.261 C.pr.civ., instanța având în vedere atât situația de fapt prezentată cât și probele administrate în cauză.

Solicită a se avea în vedere faptul că instanța de apel a ținut cont de prevalența principiului interesului superior al copilului în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, a avut în vedere faptul că interesul superior al copilului este punct de reper atunci când între părinți există neînțelegeri, situație în care instanța se pronunță asupra exercițiului autorității părintești.

Susține că instanța de apel a analizat situația de fapt, concretă, respectiv că părțile s-au despărțit în anul 2010, de atunci datând și relațiile conflictuale, că minorele locuiesc împreună cu mama lor în localitatea C., fiind înscrise la școală și primind o educație corespunzătoare vârstei lor, că recurentul-pârât locuiește în București și de la data separării părinților, relațiile dintre minore și tatăl lor au fost sporadice, astfel că în prezent nu este consolidată o relație caracteristică părinte-copil, astfel cum rezultă din referate de anchetă socială; dar și de distanța dintre domiciliile celor doi părinți și de conflictele existente între aceștia de la data despărțirii.

Consideră că recurentul-pârât nu are în vedere interesul celor două minore ci doar modalități noi de șicanare, hărțuire și șantajare a intimatei-reclamante. Astfel deși a fost stabilită o pensie de întreținere de 100 lei/lună pentru fiecare copil în parte, recurentul nu înțelege să se achite de obligația pusă în sarcina sa, se pretinde în fața tuturor că este medic, deși intimata a făcut dovada contrară, prin adresa emisă de Colegiul Medicilor.

Concluzionând solicită a observa faptul că instanța de apel a avut în vedere Recomandările Comisiei Europene privind Legislația Familiei.

Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței depuse la fila 101 din dosarul Curții de Apel București Secția a III a Civilă nr._ .

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul C.-Muscel la data de 12.05.2010, sub nr._, reclamanta O. E. D. l-a chemat în judecată pe pârâtul C. V. V., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să-i fie încredințate spre creștere și educare minorele C. C. L. și C. I.-L., ambele născute la data de 22.05.2006 și obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere în favoarea celor două minore în funcție de veniturile sale și de nevoile minorelor.

În motivare, reclamanta a arătat ca din relația de concubinaj cu pârâtul au rezultat cele două minore pe care pârâtul le-a recunoscut ca fiind copiii săi. Din cauza unor neînțelegeri, părțile s-au despărțit în fapt de mai multe ori, ultima dată în luna februarie 2010, dată de la care pârâtul nu a mai contribuit cu nimic la îngrijirea și întreținerea minorelor.

Reclamanta a menționat că se impune ca minorele să-i fie încredințate, deoarece are condiții bune și pentru că până în prezent ea a fost cea care s-a ocupat de minore, atât material cât și afectiv.

În drept, cererea nu a fost întemeiată.

La data de 02.06.2010, pârâtul a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei C., în baza art. 5 C.proc.civ., arătând că domiciliul pârâtului este în București, sector 3.

Totodată, pârâtul-reclamant a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea cererii și, în principal, încredințarea minorelor către pârâtul-reclamant și obligarea reclamantei-pârâte la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorelor în cuantumul prevăzut de lege. În subsidiar, a solicitat stabilirea unui program de vizitare și de relații personale cu minorele, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, pârâtul-reclamant a arătat că a locuit împreună cu reclamanta-pârâtă din anul 2005, iar în anul 2006 s-au născut minorele, moment în care a crezut că vor fi și mai motivați, în calitate de părinți, în construirea unui viitor comun ca familie, însă s-a înșelat, iar vina aparține în exclusivitate reclamantei-pârâte, pe fondul instabilității psiho-emoționale ale acesteia. Mai arată că minorele s-au născut premature la șapte luni, fapt ce a determinat încadrarea acestora într-un grad de handicap mediu și care a impus stabilirea unui plan de recuperare a copiilor cu dezabilități. A menționat că fiind medic de profesie, și-a dat seama că minorele necesitau o atenție suplimentară, un mediu afectiv cu rol stimulativ în recuperarea și dezvoltarea acestora, astfel că s-a implicat și afectiv și material, de aceste lucruri beneficiind și reclamanta-pârâtă, ea neavând niciun fel de contribuție materială la cheltuielile gospodărești și de întreținere.

La data de 09.02.2011, reclamanta a depus cerere de întregire a cererii de chemare în judecată și întâmpinare la cererea reconvențională prin care a solicitat încredințarea minorelor C. C.-L. și C. I. L. spre creștere și educare reclamantei-parate și stabilirea unui program de vizitare a acestora de către paratul-reclamant, program care sa le permită minorelor păstrarea unor relații de familie cu tatăl. De asemenea, a solicitat respingerea în parte a cererii reconvenționale, în sensul respingerii capetelor de cerere privind încredințarea minorelor spre creștere și educare tatălui și obligarea mamei la plata pensiei de întreținere și admiterea în parte a capătului de cerere privind programul de vizitare, potrivit programului propus de către mamă.

La termenul din data de 09.08.2011 pârâtul-reclamant a depus cerere completatoare și precizatoare a cererii reconvenționale – întâmpinare prin care a arătat că solicită încredințarea celor două minore pentru faptul ca acestea sunt profund traumatizate de labilitatea psihica și de comportamentul aberant al mamei, respectiv al reclamantei parate.

Prin sentința civilă nr._ din 19.12.2011 instanța de fond a admis acțiunea și admite în parte cererea reconvențională și a dispus ca autoritatea părintească asupra minorelor C. C.-L. și C. I. L., născute la data de 22.05.2006 să se exercite de către reclamantă.

A stabilit domiciliul minorelor la reclamantă și a obligat pârâtul la câte 100 lei lunar, în favoarea minorelor, C. C.-L. și C. I. L., născute la data de 22.05.2006, începând cu data pronunțării și până la majorat.

S-a încuviințat pârâtului legături personale cu minorele, astfel: în prima și a treia sâmbătă din lună, între orele 11.00-18.00, în vacanța de iarnă, între 29 decembrie-03 ianuarie și două săptămâni în vacanța de vară între 1-15 august.

Pârâtul a fost obligat la cheltuieli de judecată în cuantum de 3800 lei, reprezentând onorariu de apărător.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că din relația de concubinaj a părților au rezultat minorele gemene C. C.-L. și C. I. L., născute la data de 22.05.2006.

Instanța a apreciat că potrivit legii, copilul are dreptul să crească alături de părinții săi, ambii părinți fiind responsabili pentru creșterea și educarea copiilor lor, însă în situația de față, instanța este chemată să se pronunțe cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești.

Instanța de fond a reținut din declarația martorei Livada Cadeschi L. M., rudă prin alianță cu reclamanta, că părțile au avut o relație de concubinaj, până în anul 2010, când soțul martorei a fost rugat de reclamantă să o ia împreună cu copii din apartamentul pârâtului. Până la separarea în fapt, părțile stăteau iarna la București, în apartamentul pârâtului și vara reclamanta stătea cu minorele la mama ei într-o casă situată la periferia orașului C.. În prezent, pârâtul vine în vizită la minore și de fiecare dată există scandal public, iar odată a fost implicată și Poliția. Martora a înțeles din discuții că minorele se tem de tatăl lor și în special I.. Discuțiile purtate între părți au la bază banii pe care i-ar fi investit pârâtul în imobilul proprietatea mamei reclamantei de la C..

Potrivit legislației în vigoare ambii părinți au dreptul de a contribui împreună la creșterea și educarea copilului lor minor dar, cu toate acestea, dreptul de a avea legături personale cu minorul urmează să fie exercitat în așa fel încât să nu aibă o influență negativă asupra dezvoltării minorului, respectând condițiile normale în privința întreținerii acestor legături, principiul asigurării cu prioritate a interesului superior al copilului, potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004.

În același sens, în interpretarea art. 8 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, care protejează dreptul la viața de familie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în cauzele referitoare la viața de familie, și în mod special, la relațiile dintre părinți și copii, examinarea elementelor ce servesc cel mai bine interesul copilului este întotdeauna de o importanță fundamentală, iar interesul copilului trebuie considerat primordial, chiar și în raport cu dreptul părintelui de a dezvolta o relație de familie și de a-și exercita drepturile părintești în raport cu copilul său (cauza Johanson contra Norvegiei).

Din rapoartele de anchete sociale efectuate la domiciliul bunicii materne la C., întocmite de DGASPC Argeș, instanța a reținut că dezvoltarea fizică și psihică a minorelor nu este periclitată, iar condițiile de locuit sunt corespunzătoare, mama reclamantelor ocupându-se corespunzător de creșterea, îngrijirea și educarea minorelor, fiind sprijinită de către bunica maternă.

În condițiile de față, dat fiind comportamentul pârâtului-reclamant, instanța a apreciat că se impune exercitarea autorității părintești, în exclusivitate asupra minorelor de către mama-reclamantă.

Potrivit art. 496 C.civ. alin. 3, în caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani, asupra locuinței minorului. Având în vedere că autoritatea părintească a fost stabilită în favoarea mamei, precum și faptul că locuința este dotată corespunzător și bine întreținută, oferind condiții bune de locuit, în temeiul art. 400 alin. 1 N.C.civ, instanța a stabilit locuința minorelor la reclamantă.

Având în vedere aceste considerente, instanța, în temeiul art. 398, rap. la art. 483 și urm. NCC și având în vedere interesul superior al copiilor, a încuviințat ca exercitarea autorității părintești cu privire la minorele C. C.-L. și C. I. L., să se facă de către mama-reclamantă.

Instanța a încuviințat stabilirea locuinței minorelor la mamă, constatând că această solicitare este în concordanta cu interesul superior al copiilor, față de dispozițiile art. 400 alin.2 rap. la art. 496 n.C.civ., art.613/1 alin.4 C.proc.civ.

Totodată, în raport de dispozițiile art. 402, art. 499, art. 531 alin.2 n. C.civ., a obligat pârâtul la plata unei pensii de întreținere lunare în favoarea minorelor, în cuantum de câte 100 lei lunar pentru fiecare minoră, începând de la data pronunțării hotărârii pana la intervenirea unei cauze legale de modificare sau stingere a obligației, cel mai târziu pana la majoratul copilului, suma fiind indexabila de drept trimestrial, în raport de rata inflației.

În acest sens, instanța a reținut faptul ca partile nu au făcut dovada venitului pe care il realizează pârâtul, ca debitor al obligației de întreținere, însa acesta este apt de munca, cata vreme nu s-a dovedit contrariul, avand posibilitatea de a dobandi mijloacele materiale necesare executării obligatiei față de disp. art. 527 al.1 NCC.

A arătat instanța de fond că în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 272/2004 privind protectia și promovarea drepturilor copilului, art. 14-16.

În consecinta, retinand ca atât paratul-reclamant cat și minorele au dreptul de a mentine relatii personale și contacte directe, drept care ar fi lipsit de conținutul sau în situatia în care intalnirile dintre tata și fiice s-ar realiza exclusiv în prezenta paratei reclamante, instanța a admis în parte cererea paratului-reclamant, în sensul ca a stabilit programul de vizitare a minorelor astfel incat sa tina seama de nevoile reale ale copiilor, acum în varsta de 5 ani, să nu le fie afectate programul de odihna și invatatura, cat și posibilitatile concrete ale celuilalt părinte de a-l respecta.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul C. V. V. criticând soluția instanței de fond pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului, apelantul arată că după cum a demonstrat în față instanței de fond cu probele administrate, înscrisuri, martori și interogatoriul reclamantei, s-a preocupat permanent și în amănunt de soarta celor doua minore din perspectiva faptului ca mama acestora era labila psihic iar minorele erau în pericol de a fi neglijate de către reclamanta-parata.

În probatoriul solicitat instanței de fond și menționat în încheierea din 09.08.2011 a solicitat o expertiza psihiatrica a reclamantei-parate, motivat de faptul ca în înscrisuri emanate de la aceasta (jurnal-intim) rezulta ca aceasta își urăște copiii și ca este dispusa în orice moment sa le aplice corecții violente, respectiv bătăi.

În încheierea din 09.08.2011 s-a prorogat discutarea acestei probe, iar în ședințele următoare pana la dezbaterea în fond nu s-a mai discutat despre aceasta proba și nici nu s-a luat vreo hotărâre cu privire la aceasta, iar în hotărârea apelata nu s-a făcut nicio referire la aceasta solicitare a reclamantului.

Consideră ca administrarea acestei probe era esențiala deoarece minorele au nevoie de dragoste și afecțiune pe care reclamanta-parata nu este capabila sa le-o asigure .

Din scrisoarea Direcției Generale de Asistenta Sociala și Protecția Copilului Pitești nr. 1827/04.02.2011, aflata la dosar, rezultă că intimata locuiește împreuna cu minorele la mama ei, V. S. E., municipiul C. și ca aceasta o sprijină în creșterea, îngrijirea și educarea celor doua minore.

Din aceste afirmații își permite sa trag concluzia ca intimata nu este capabila sa-și crească singura copilele.

Menționează ca, cele doua minore s-au născut prematur și sunt încadrate în grad mediu de handicap necesitând o atenție deosebita de care intimata nu este capabila datorita firii sale irascibile cu tendințe evidente spre violenta.

Pentru acest motiv a solicitat instanței de fond sa îi încredințeze creșterea și educarea celor doua minore și stabilirea domiciliului la pârât.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C.proc.civ.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului.

Prin decizia civilă nr. 940A/22.10.2012 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât C. V. V..

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelantul pârât critică sentința civilă pronunțată de instanța de fond sub aspectul stabilirii domiciliului minorelor la reclamantă, arătând că există indicii ale unor tratamente necorespunzătoare față de minore, din partea mamei. Din probele administrate în fața instanței de apel, cu precădere din declarația martorei M. E., martor propus de apelant rezultă că minorele se comportă corespunzător vârstei lor, reușind să se integreze chiar și într-un mediu superior ca vârstă, însă între cei doi părinți există divergențe cu privire la stabilirea programului tatălui de a avea legături personale cu minorele. Din declarația martorei P. E. rezultă aceeași stare de fapt, a unor minore bine îngrijite de mamă și bunica maternă, cu o dezvoltare corespunzătoare. Astfel, din întreg materialul probator, inclusiv ancheta socială întocmită de DGASPC Argeș, din raportul întocmit de Serviciul de Investigații în situații de Abuz și Neglijență a Copilului rezultă că mama minorelor se ocupă în mod corespunzător de îngrijirea acestora, neexistând indicii unui comportament de natură a periclita buna dezvoltare fizico-psihică a acestora. Apelantul din prezenta cauză a formulat două plângeri penale, prin care solicita a se verifica dacă cele două minore sunt supuse la rele tratamente de către mama lor, plângeri penale ce au ocazionat de asemenea administrarea probelor specifice, respectiv audieri de martori și întocmirea unor rapoarte de anchetă socială, soluționate prin propunere de neîncepere a urmăririi penale, concluzionându-se că minorele nu se află în vreo situație de risc sau dificultate, de natură a le afecta dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală.

A reținut tribunalul că în apelul său, apelantul face referiri la chestiuni legate de viața intimă a reclamantei și la chestiuni exprimate de aceasta în scris, într-o confesiune de gen „jurnal” care nu pot avea relevanță probatorie în stabilirea modului concret de exercitare a atribuțiilor părintești, constituind alegații pur teoretice, sentimente interioare, ce nu dau naștere în mod neapărat la comportament exterior.

De asemenea, tribunalul nu a primit drept prezumție a imposibilității intimatei de a acorda îngrijirea părintească necesară celor două minore, faptul că ceasta este în mod concret și efectiv ajutată de bunica maternă, acest fapt fiind din contră, de natură a conduce tribunalul la concluzia că minorele vor beneficia de o creștere și o educare adecvată, de o supraveghere permanentă.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești, acestui principiu urmând a i se subordona măsura încredințării copiilor către unul dintre părinții săi, în condițiile în care ambele părți au solicitat acest lucru.

În același sens, în interpretarea art. 8 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, care protejează dreptul la viață de familie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în cauzele referitoare la viața de familie, în mod special, la relațiile dintre părinți și copii, examinarea elementelor ce servesc cel mai bine interesului copilului este întotdeauna de o importanță fundamentală, iar interesul copilului trebuie considerat primordial, chiar și în raport cu dreptul părintelui de a dezvolta o relație de familie și de a-și exercita drepturile părintești în raport cu copilul său (cauza Johanson contra Norvegiei).

Interesul superior al minorelor urmează a fi stabilit prin examinarea tuturor criteriilor consacrate în acest scop de doctrină și jurisprudență.

Criteriile de apreciere a interesului superior al minorului formează un ansamblu guvernat de principiul egalității, ceea ce înseamnă că nu se poate reține caracterul primordial sau determinant al unuia sau altuia dintre criteriile respective. Altfel spus, în aprecierea interesului superior al minorului nu se poate absolutiza vreunul dintre criteriile enunțate, instanța urmând a le evalua în ansamblul lor, prin analizarea fiecărui criteriu în contextul celorlalte.

Deși tribunalul a reținut puternicul atașament al ambilor părinți față de minore, dar pe de altă parte alterarea neîndoielnică a relațiilor dintre aceștia, de o natură a afecta buna dezvoltare a minorelor, a apreciat, ca și instanța de fond de altfel, că prin raportare la vârsta minorelor, a faptului că mama are posibilități materiale de a le asigura o buna dezvoltare fizică, intelectuală și morală, atașamentul acestora față de mama rezultând din declarațiile martorilor, stabilirea locuinței acestora la mama, de către prima instanță este în interesul minorelor, dispunându-se respingerea apelului.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București Secția a IV-a Civilă la data de 18.02.2013 la dosarul nr._, intimata-reclamanta O. E.-D. a solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr.940A din data de 15.10.2012, cu privire la cheltuielile de judecată.

Prin decizia civilă nr.293A/25.03.2013 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă admis cererea de completare dispozitiv formulată de intimata reclamantă O. E. D., a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr.940A/22.10.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ în sensul că a obligat apelantul să plătească intimatei suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziilor civile nr. 940A/22.10.2012 și nr.293A/25.03.2013, la data de 08.02.2013, respectiv la 29.05.2013 a declarat recurs pârâtul C. V. V., recurs care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 10.06.2013.

În motivarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr.940A/22.10.2012 recurentul – pârât a arătat că, în fapt reclamanta l-a chemat în judecata la Judecătoria C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va da sa-i fie încredințate spre creștere și educare minorele C. C. L. și C. I. L. ambele născute la data de 22.05.2006 și totodată obligarea pârâtului recurent la plata unei pensii de întreținere în favoarea celor doua minore în funcție de veniturile sale și de nevoile minorelor.

Din analiza programului dispus de instanța se pot trage câteva concluzii:

- punctul 1.1 nu poate fi realizat pentru ca instanța nu precizează locul unde urmează să se facă aceste vizite ci doar intervalul de timp orar, cu atât mai mult cu cât reclamanta și mama acesteia pot invoca orice lacuna a programului pentru a o împiedica să viziteze fiicele așa cum a procedat de la despărțirea în fapt și până în prezent

- punctul 3.litera c.2 nu poate fi acceptat atât pentru faptul ca perioada 29.12 - 03.01 este nepotrivita neavând legătura cu sărbătorile de iarna cum ar fi Crăciunul, cât și prin faptul ca este la cumpăna dintre ani când ar fi mai indicat sa rămână cu mama lor pe de o parte, iar pe de alta parte timpul este prea scurt (6 zile) pentru a le aduce în București și pentru a le însoți la locul de domiciliul în condiții aspre de iarna.

- consideră ca rea voința din partea reclamantei pârâte sa se opună propunerii de a lua minorele la domiciliul său în săptămâna a 3-a și a 4-a din luna iulie numai de dragul de a se opune și sa propună același număr de zile în partea a 2-a a lunii august, propunere pe care instanța o ia în considerare afirmând fără temei ca este în interesul major al copiilor.

În susținerea acestui motiv de recurs a invocat prevederile art. 304 pct.6 și 7 C.proc.civ.

Recurentul arată că împotriva hotărârii primei instanțe a formulat apel prin care a solicitat admiterea acestuia schimbarea în tot a hotărârii apelate și pe fond admiterea cererii reconvenționale așa cum a fost formulată, iar Tribunalul București prin hotărârea data a respins apelul menținând ca temeinica și legala hotărârea data de instanța de fond.

Consideră ca și acesta hotărâre este netemeinica și nelegala având în vedere că nu a analizat fiecare motiv de apel în parte și a respins administrarea probei cu expertiza psihiatrica fără a motiva în vreun fel aceasta respingere, deși din actele depuse la dosarul cauzei rezulta ca reclamanta intimata are anumite afecțiuni psihice și un anumit comportament față de minore care pot duce la ideea ca nu a fost respectat principiul interesului major al copiilor.

De fapt instanța de apel îți întemeiază hotărârea data doar pe proba cu martori administrata de aceasta fără a face trimitere și la probele administrate de instanța de fond care nu se coroborează intre ele, astfel că instanța de apel nu a făcut aplicarea art.292 Cod procedură civilă prin faptul ca nu a încuviințat și administrat și proba cu expertiza psihiatrica care rezulta din dezbateri.

Dacă instanța de apel ar fi făcut aplicarea întocmai a art.292 Cod procedură civilă ar fi observat ca din declarația martorului MARCUSANU I. instanța de fond nu a preluat aspecte importante din mărturia acestuia, cum ar fi faptul ca pârâtul reclamant a fost văzut de 4 ori în cursul anului 2011 la domiciliul reclamantei pârâte și ca numai o data a putut sa ia legătura cu proprii copii când au ieșit la poartă.

De asemenea instanța de fond nu a luat în considerare declarația data de martora M. E. care a afirmat în față organelor de cercetare penala, dar și . depusa la instanța de fond, ca pârâtul reclamant a fost împiedicat în mod sistematic atât la locuința minorelor, cât și la școala din localitatea C. să aibă contact direct cu minorele.

Un alt aspect demn de reținut este acela ca declarațiile martorilor, Livada Cadeschi L. M. și Marcusanu I. coincid în ceea ce privește despărțirea în fapt a părinților minorelor (2010) cu concluziile ce se desprind, din raportul de ancheta sociala întocmit de D.G.A.S.P.C. Argeș la data de 31.01.2011 care confirma faptul ca începând cu anul 2010 minorele locuiesc împreuna cu mama lor la locuința bunicii lor din C., ., dar nu se coroborează cu cele afirmate de Colegiul Național Pedagogic, prin adresa nr.4113/18.10.2011 adresata numitului C. V. V., în sensul ca minorele au fost înscrise la grădinița nr. 2 încă din anul 2008 pentru anii școlari 2008/2009, 2009-2010, 2010-2011.

Se arată că în declarația de martor sunt contradicții și neconcordante fiind vădit mincinoase ale unor martori cu mărturiile corecte ale altor martori și cu actele despre care am făcut mențiune mai sus trebuiau sesizate de ambele instanțe și neluate în considerare, cu toate aceste atât instanța de fond cât și instanța de apel au luat în considerare doar mărturiile depuse de martorii propuși de reclamanta intimata și au făcut doar spicuiri din mărturiile martorilor propuși de pârâtul reclamant.

În motivarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 293 A/25.03.2013, recurentul-pârât a arătat că, intimata O. E. D. în temeiul art.274 coroborat cu art.281 indice 2 C.proc.civ. solicită completarea dispozitivului deciziei civile nr.940 din 22.10.2012, cu privire la cheltuielile de judecată întrucât instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestei solicitări.

În acest sens arătă că instanța nu a luat în considerare notele de ședință depuse la termenul de judecată din 25.03.2013 admițând cererea intimate de completare a dispozitivului cu întreaga sumă solicitată, obligând apelantul la plata sumei de 3000 lei, reprezentând onorariu de avocat. Consider că instanța de apel a dat o hotărâre netemeinică și nelegală pe această cerere de completare a dispozitivului hotărârii nr.940/22.10.2012, față de precizările sale că apelul îi aparține, iar avocatul intimatei s-a prezentat doar la două termene de judecată, adică atâtea termene cât a acordat instanța de apel, din care primul termen a fost acordat pentru administrarea de probe, iar la cel de-al doilea termen cauza a fost luată în judecată.

Astfel, apreciază că instanța de apel nu a pus în aplicare prevederile art.274 alin.3 CPP în sensul de a micșora onorariul avocatului în raport de valoarea pricinii și de munca îndeplinită de avocat.

De aceea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii dată în sensul micșorării onorariul avocatului pentru că acesta este disproporționat în raport de valoarea pricinii și de munca depusă de avocat.

În drept au fost invocate dispozițiile art.299-316 Cod procedură civilă.

La data de 20.08.2013 intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 940 A/22.10.2012 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civila în principal, s-a solicitat anularea acestuia ca nemotivat sau, în subsidiar, respingerea ca nefondat și în subsidiar, respingerea ca nefondat; pe recursul împotriva deciziei civile nr. 293 A/25.03.2013 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civila intimata-reclamantă solicită, în principal, anularea acestuia ca nemotivat sau, în subsidiar, respingerea ca nefondat cu privire la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de judecarea prezentelor recursuri, cheltuieli constând în onorariu avocațial.

În susținerea întâmpinării dar și în combaterea recursurilor, intimata – reclamantă solicită instanței de recurs să aibă în vedere argumentele de fapt și de drept exăuse în fața instanței de fond.

Prin decizia civilă nr. 1919/26.11.2013, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursurile formulate de recurentul-pârât C. V. V., împotriva deciziilor civile nr.940A22.10.2012 și nr.293A/23.05.2013 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata O. E. D. și Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei sectorului 3 București și Primăriei C., a casat în parte decizia civilă nr. 940A/22.10.2012, numai sub aspectul criticilor privind exercitarea autorității părintești în comun a casat decizia civilă nr.293A/23.05.2013 și a menținut celelalte dispoziții ale deciziei civile nr.940/22.10.2012.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ., legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în niciunul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.

Recurentul și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.proc.civ.

Examinând cererea de recurs, Curtea a constatat că motivele de critică sunt structurate pe două categorii: critici relative la sentința pronunțată în judecata în primă instanță și critici referitoare la decizia instanței de apel.

În ceea ce privește prima categorie de motive de recurs, din analiza cererii de declarare a căii de atac, rezultă că recurentul pârât a criticat sentința sub aspectul programului de vizitare stabilit de prima instanță, cât și din punct de vedere al cheltuielilor de judecată acordate în această faza procesuală. Așa cum reiese din cererea de apel, pârâtul a investit instanța de control judiciar cu două aspecte critici legate de custodia comună și de stabilirea domiciliului minorelor la mamă, fără să formuleze critici cu privire la programul de vizitare a fetițelor sau cu privire la cheltuielile de judecată acordate de judecătorie. Pe cale de consecință, Curtea constată că promovarea unor astfel de motive de critică pentru prima dată în fața instanței de recurs, în condițiile în care aspectele respective nu au fost deduse judecății în apel, este de natură să încalce principiul non omisso medio, ceea ce conduce la concluzia inadmisibilității formulării acestor critici în faza procesuală a recursului. Din această perspectivă, apare ca întemeiată excepția inadmisibilității invocată de partea adversă, relativ la motivele de recurs formulate în privința sentinței.

În ceea ce privește cea de a doua categorie de critici, relative deciziei din apel, Curtea, pornind de la încadrarea juridică dată de pârât motivelor de critică, a reținut, în ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ., Curtea a constatat că, prin intermediul acestui motiv de modificare, legiuitorul permite reformarea hotărârii în cazul în care instanța s-a pronunțat cu nerespectarea limitelor investirii, acordând mai mult decât s-a cerut (plus petita) sau altceva decât s-a cerut (extra petita). Examinând motivele de recurs, Curtea a constatat că pârâtul reclamant nu a detaliat acest motiv de critică, care nu constituie un motiv de ordine publică. Pe cale de consecință, Curtea l-a apreciat nefondat.

Cu privire la motivul de critică, referitor la nemotivarea hotărârii atacate, Curtea a constatat că, dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. consacră trei ipostaze ale aceluiași motiv de modificare a hotărârii și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.

Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ. care impun instanței să evidențieze motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea a reținut că, pentru prima instanța, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situația de fapt și modul de stabilire a acesteia, precum și aplicarea dispozițiilor legale incidente cu consecințele juridice ce decurg pentru părți, iar pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți.

Curtea a reținut că decizia recurată nu a fost redactată cu respectarea acestor cerințe procedurale, instanța de apel nerăspunzând motivelor de critică cu care a fost investită, cu argumente atât din punct de vedere al situației de fapt cât al aplicării prevederilor legale incidente.

Așa cum s-a învederat în cele ce preced, instanța de apel a fost investită cu două motive de critică, relative la modalitatea de exercitare a autorității părintești și la stabilirea domiciliului minorelor. Examinând considerentele deciziei recurate, Curtea a observat că acestea se referă, în integralitatea lor, exclusiv la cel de-al doilea motiv de apel, privind domiciliul minorelor, tribunalul neanalizând și nerăspunzând deloc chestiunii relative la custodia comună asupra minorelor, solicitată de pârât, în calitate de apelant, în condițiile în care soluția instanței de fond, pe acest aspect, a fost aceea de conferi custodie exclusivă în favoarea mamei. Pe cale de consecință, Curtea constată că neanalizarea și netranșarea acestei chestiuni privind exercitarea autorității părintești echivalează cu o necercetare parțială a fondului, care, prin aplicarea prevederilor art. 312 alin 5 cod procedură civilă, a dispus casarea parțială, limitată la acest aspect, a deciziei recurate, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Curtea apreciază că, potrivit dispozițiilor procedurale anterior menționate, soluția casării parțiale se impune și din perspectiva respectării principiului dublului grad de jurisdicție, ceea ce presupune ca părțile să beneficieze de o judecată în fond la care se adaugă, în măsura exercitării căilor de atac legale, o judecată, cu caracter devolutiv, în apel și o judecată, exclusiv pe aspecte de legalitate, fără caracter devolutiv, în recurs.

Din examinarea cererii de recurs, Curtea a constatat că pârâtul a criticat, în esență, respingerea de către instanța de apel a probei cu expertiză psihiatrică a reclamantei, acesta susținând că există dovezi la dosar în sensul că mama minorelor suferă de afecțiuni psihice. În susținerea acestei critici, recurentul face o analiză a probelor din dosar, aspecte pe care instanța de recurs nu le poate cenzura, dat fiind caracterul nedevolutiv al căii de atac a recursului, care permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motive de nelegalitate nu și pentru cele de netemeinicie. Prin urmare, față de aceste coordonate procedurale, în care se desfășoară judecata în recurs, Curtea nu a reapreciat materialul probator.

În ceea ce privește legalitatea măsurii luate de instanța, cu privire la expertiza psihiatrică solicitată instanței de apel, Curtea a apreciat că soluția de respingere a încuviințării acestei probe este în concordanță cu dispozițiile art. 295 C.proc.civ.

Din examinarea prevederilor procesual civile, Curtea a constatat că posibilitatea administrării de probatorii în apel este supusă unor cerințe, care decurg din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 292 și art. 295 C.proc.civ.

Pe cale de consecință, față de cerințele impuse de dispozițiile procedurale în materie, de necesitatea soluționării cauzei cu celeritate și luând în considerare și chestiunile anterior menționate, Curtea a considerat că soluția tribunalului este în concordanță cu prevederile legale.

În ceea ce privește recursul formulat de pârât împotriva decizie prin care s-a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei din apel, sub aspectul cheltuielilor de judecată, față de soluția de casare a deciziei prin care s-a soluționat apelul pârâtului, pentru motivele anterior prezentate, Curtea a apreciat că se impune admiterea și a acestei căi de atac, urmând ca instanța de trimitere să stabilească obligația de plata a cheltuielilor de judecată și să reevalueze cuantumul acestora în raport de dispozițiile legale aplicabile în materie.

La data de 30.12.2013 revizuienta O. E.-D. a formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr.1919 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, prin care a solicitat admiterea cererii de revizuire și schimbarea deciziei atacate, în sensul respingerii recursurilor și păstrării în tot a deciziilor recurate, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 04.09.2014.

În rejudecare, a fost administrată proba cu înscrisuri.

Prin decizia civilă nr.1285A/22.09.2014 Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât C. V. V. împotriva sentinței civile nr._/19.12.2011, pronunțată de Judecătoria S. 3 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă O. E. D. și Autoritatea Tutelară P. S. 3 București și, pe cale de consecință, a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că interesul superior al copilului, astfel cum este reglementat prin dispozițiile art. 5, art. 16, art. 30 alin. 2, art. 31, art. 32 din Legea 272/2004, se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viața de familie, drept afirmat și prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, prevăzută de art. 397 din Noul Cod Civil, este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.

Acest articol din Codul civil instaurează în dreptul român conceptul de autoritate părintească comună, care elimină vechea instituție prevăzută de Codul Familiei ce prevedea încredințarea copilului unui singur părinte.

Definită ca fiind ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului, autoritatea părintească aparține, potrivit Noului Cod Civil, ambilor părinți, care trebuie să o exercite numai în interesul superior al copilului. În acest sens, au fost avute în vedere și dispozițiile legii speciale în materie, anume Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care afirmă prevalența principiului interesului superior al copilului în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești (art. 2 din Legea nr. 272/2004).

Interesul superior al copilului este punct de reper și atunci când există neînțelegeri între părinți asupra modului de îndeplinire a îndatoririlor părintești; în această ipoteză, instanța de tutelă are autoritate de a decide cu privire la exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești, cu ascultarea părinților, a copiilor, după caz, precum și în funcție de concluziile raportului de anchetă socială.

Autoritatea părintească este, potrivit art. 483 cod civil „ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului”. Exercițiul comun al autorității părintești atunci când părinții conviețuiesc presupune exercitarea tuturor drepturilor și obligațiilor părintești împreună și în mod egal, fiind aplicabilă și prezumția mandatului tacit reciproc, prevăzută de art. 503 alin. (2) C.civ.

Dacă însă părinții nu conviețuiesc, exercitarea în comun a autorității părintești se concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creșterea și educarea copiilor, actele curente privind creșterea și educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinții sunt despărțiți, fie că sunt divorțați, fie că sunt părinți naturali care nu conviețuiesc, exercițiul autorității părintești este prevăzut de lege ca aparținând ambilor părinți în comun, însă modalitatea concretă de exercitare diferă față de ipoteza exercitării autorității în comun întrucât, în concret, copilul va locui cu unul din părinți iar aceștia nu pot fi împreună alături de copil pentru a se putea ocupa de creșterea și educarea lui zilnică și pentru a coordona actele sale curente.

În cauză, din probele administrate în fața instanțelor de fond, rezultă că până în anul 2010 părinții au trăit într-o relație de concubinaj locuind alternativ în cursul unui an calendaristic la locuința tatălui în București și la locuința mamei din orașul C..

Părțile s-au despărțit în fapt în anul 2010, de la acea dată fiind în relații conflictuale, mama mutându-se cu minorele în orașul C., unde fetițele sunt înscrise la grădiniță, primind o educație corespunzătoare potrivit vârstei lor.

De la data separării părinților în fapt, relațiile dintre tată și minore au fost sporadice, astfel că, în prezent, se poate spune că între aceștia nu există consolidată o relație caracteristică părinte-copil.

Pe cale de consecință, tribunalul a apreciat ca fiind întrunite cerințele alin.3 al art.496 C.civ. de a se dispune exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, respectiv de către mamă.

Date fiind conflictele existente între părinți, durata scursă de la despărțirea în fapt, precum și distanța dintre domiciliile celor doi părinți, tribunalul a apreciat că ar fi dificilă o exercitare comună a autorității părintești, respectiv ar fi greu de luat deciziile care vor organiza viața fetițelor - de exemplu, alegerea școlii la care copilul va studia, a medicului de familie, a cursurilor extrașcolare - ceea ce ar avea consecințe negative asupra acestora.

Instanța de apel în acord cu instanța de fond a avut în vedere și principiile legislației europene privind autoritatea părintească, respectiv Recomandările Comisiei Europene privind Legislația Familiei evidențiate în documentul Principiile legislației europene privind autoritatea părintească, și anume: „Principiul 3:10 Efectul divorțului sau separării - Autoritatea părintească nu trebuie să fie afectată de desfacerea sau anularea căsătoriei sau a altei forme de relație și nici de separarea de iure sau de facto a părinților”.

Împotriva acestei decizii, la data de 28.05.2015 a declarat recurs reclamantul C. V. V. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 09.06.2015.

În motivarea recursului său, recurentul – reclamant a arătat că soluția este lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșita a legii, în cauza fiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304. pct.9 C. aplicabil în cauza.

Pentru a decide în sensul respingerii apelului, instanța de apel retine în motivarea deciziei atacate, ca și motive de menținere a unei autorități părintești exclusive: relațiile sporadice dintre recurent și minore, distanta dintre domiciliul meu și al mamei minorelor, durata scursa de la despărțirea lor în fapt, conflictele dintre părinți.

Apreciază că o asemenea motivare a instanței de apel nu susține o soluție legala în sensul Legii nr.272/2004, coroborat cu dispozițiile art.397-398 cod civil, art.507 cod civil.

Autoritatea părinteasca astfel cum este definită în art.483 alin.(1) C.civ.1 reprezintă:

- un ansamblu de drepturi și îndatoriri relaționate, fiecare drept recunoscut tatălui și mamei fiind în același timp o îndatorire care le este impusă;

- o funcție care aparține părinților, adică tatălui și mamei, legiuitorul recunoscând astfel ca tatăl și mama au un drept primordial, natural, de a asigura protecția și educația minorului;

- funcție finalizata în interesul superior al copilului. Drepturile și îndatoririle tatălui și

ale mamei sunt legate de interesul superior al copilului [art. 483 alin. (2) C.civ.].

Ceea ce trebuie sa prevaleze întotdeauna în orice decizie referitoare la situația unui copil, este interesul superior al acestuia.

Codul civil nu da o definiție clara a interesului copilului; însa acesta trebuie privit prin prisma drepturilor copilului la o dezvoltare normala, astfel cum rezulta din definiția data de art.2 din Legea nr.272/2004.

Aceste principii instituite de legiuitor sunt conforme articolului 5 din Convenția internaționala privind drepturile copilului, care statuează: "statele parți vor respecta responsabilitățile, drepturile și îndatoririle ce revin părinților copilului [. . .] de a asigura, de o maniera corespunzătoare capacitaților în continua dezvoltare ale copilului, îndrumarea și

orientarea necesare în exercitarea de către copil a drepturilor recunoscute în prezenta Convenție"

Interesul superior al copilului trebuie analizat în fiecare caz în parte; așadar, interesul superior al copilului trebuie raportat la fiecare copil în parte deoarece el diferă în funcție de mai mulți factori. Interesul fiecărui copil este unul concret și individual și nu unul general și abstract. Interesul superior al copilului trebuie apreciat întotdeauna în limitele legii.

Potrivit art. 397³ NCC, autoritatea părinteasca revine în comun ambilor părinți, cu excepția situației în care instanța decide altfel. Dispoziția legii este imperativa și constituie regula în ceea ce privește încredințarea autorității părintești. Numai pentru motive temeinice și dacă interesul superior al copilului impune, potrivit art. 398 alin.1 coroborat cu art.505 NCC.4, instanța hotărăște ca autoritatea părintească sa fie exercitata numai de către unul dintre părinți. Dar, autoritatea părintească exclusiva poate fi stabilita de către instanța și în situației incidentei vreunei cauze obiective prevăzută de art.507 NCC.

Recurentul este un părinte capabil să-și exercite autoritatea părintească, în cauza nefiind incidenta vreuna dintre situațiile obiective prevăzute de art.507 NCC. Prin urmare, soluția instanței de apel, menținând soluția pronunțata în fond"ar trebui sa fie argumentata în sensul identificării concrete a unor motive întemeiate care sa justifice soluția pronunțata.

Însă, instanța de apel, după o identificare a unor situații (pagina 11 decizie, paragrafele 8-9) apreciază ca în cauza sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art.496, alin.3 NCC, ceea ce ar consolida soluția de menținere a unei autorității părintești exclusive.

Ori, dispozițiile art.496 NCC nu au legătura cu autoritatea părintească, ci cu stabilirea domiciliului minerilor, astfel încât față de obiectul apelului, acest text de lege nu își găsește aplicabilitatea, cu atât mai mult cu cat argumentele de fapte relațiile conflictuale dintre părinți care au determinat mutarea mamei cu minorele la Cam pul ung, relațiile sporadice dintre tata și minore) nu privesc dreptul de exercitare a autorității părintești, ci argumente în stabilirea domiciliului minorelor la unul dintre părinți.

Prin urmare, instanța de apel se raportează la un text de lege care nu este aplicabil în cauza și analizează niște situații de fapt care nu susțin conținutul exercițiului autorității părintești.

Dacă în codul civil nu sunt definite sau exemplificate situații care ar putea reprezenta motive întemeiate pentru care autoritatea părintească sa fie stabilită în favoarea unui singur părinte, legea 272/2004 republicata menționează anumite situații în care se poate face aplicarea art.398 NCC. Din enumerarea legiuitorului din art.36. alin.7. legea nr.272/2004 se poate observa ca sunt avute în vedere doar situații excepționale ce au legătura directa cu circumstanțe personale ale părintelui ce urmează a fi privat de exercițiul autorității părintești. Este evident ca în cauza nu este incidenta nicio astfel de situație în ceea ce mă privește și nu exista niciun risc dovedit pentru minore. astfel încât viața, integritatea, sănătatea, dezvoltarea lor sa fie puse în pericol prin exercitarea autorității părintești în comun.

Recurentul nu a avut niciodată o atitudine indiferenta față de cele doua minore, încercând tot timpul sa se implice în creșterea și dezvoltarea lor, în măsura în care i s-a permis acest lucru. Dovada în acest sens sunt demersurile pe care le-a făcut constant pentru a i se permite accesul la vizita minorelor, accesul la informații privind situația lor școlara, interesându-se de situația lor de fiecare data când am mers la C.. A păstrat legăturile telefonice cu minorele(în măsura în care intimata i-a permis acest lucru),

De asemenea, și-a afirmat și dovedit în permanenta afecțiunea față de minore, iar evaluările psihologice arată ca este necesara menținerea unor legături constante cu minorele, ele dorindu-și acest lucru.

Nu exista nici un motiv și nicio dovada a faptului ca recurentul și-a neglijat îndatorire de părinte( în măsura în care i s-a permis îndeplinirea obligațiilor părintești), cu atât mai mult, nu există nicio susținere a lipsei legăturilor de afecțiune, de atașament al minorelor față de recurent sau invers.

Văzând drepturile pe care le are un părinte care nu are autoritatea părintească recunoscuta, raportat la motivarea instanțelor, este evident ca măsura excepționala în cauza nu este legala.

Legiuitorul prevede îndatoririle părintelui privat de exercițiul autorității părintești și, în

primul rând, aceea de a contribui proporțional cu resursele sale și ale celuilalt părinte la întreținerea și educarea copilului, conform nevoilor acestuia. Legat de îndatoriri, legea prevede și drepturile sale:- își păstrează dreptul și îndatorirea de a supraveghea întreținerea și educația copiilor precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia [art. 398 alin. (2) C.civ.-în mod corelativ, este prevazut dreptul sau de a fi informat cu privire la alegerile importante legate de viața copiilor (orientare școlara și profesionala, respectiv, schimbarea regiunii sau a vieții familiale). Astfel informat, celalalt părinte își va putea concretiza dreptul sau de supraveghere, contestând alegerea făcuta pentru copil.

D. urmare, limitarea exercițiului autorității părintești ca situație excepționala prevăzută de art.36, alin.7, ultima teza din legea 272/2004 (singurul caz posibil incident în cauza), are ca scop protejarea minorilor de eventuale soluții nefavorabile luate de părinți față de creșterea și educarea minorilor(dacă exista astfel de riscuri incidente în cauza), recunoscându-se totuși dreptul părintelui exclus de la autoritatea părintească de a se adresa instanței pentru luarea unor masuri necesare pentru minori.

Așadar, întrucât nu exista nicio situație de excepție, soluția instanței de fond menținută de instanța de apel nu este data cu respectarea interesului minorelor. Aprecierea intereselor minorelor trebuie făcuta avându-se în vedere întregul complex de împrejurări menite sa asigure celor doua minore o dezvoltare fizica, morala, intelectuala armonioasa, interesând vârsta lor, legăturile afective și nevoia de afectivitate biparentala, preocuparea manifestată de recurent față de evoluția lor, interesul minorelor trebuind a fi evaluat în concret prin conjugarea tuturor acestor elemente.

Așa cum susțin instanțele (fond, apel), trebuie urmărit în permanență principiul interesului superior al copilului consacrat de art.263 din Codul Civil și art.2 alin.3 din Legea 272/2004; drept urmare, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Din ansamblul tuturor dispozițiilor legale amintite mai sus, rezulta ca legiuitorul consacra atât dreptul părintelui de a menține legături personale cu copilul sau (și nu doar în sensul unui program de vizitare], având în vedere ca acest părinte are aceeași răspundere în ce privește creșterea și educarea copilului, cât și dreptul copilului care, pentru a-și dezvolta armonios personalitatea și a avea un psihic echilibrat, are dreptul de a menține legături personale cu ambii părinți, astfel încât aceștia sa fie implicați activ în viața lor, dat fiind ca între drepturile copilului se înscrie și acela de a creste în familie.

Prin prisma dispozițiilor art.4 din Convenția asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptata la Strasbourg la 15.05.2003 și ratificata de Romania prin Legea nr.87/2007 și Legea nr.272/2004 privind promovarea drepturilor copilului, relațiile personale constante dintre copil și părinții săi nu pot fi restrânse sau excluse decât atunci când exista motive temeinice, de natura a periclita dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala a copilului.

Cum, în cauza instanțele au recunoscut dreptulsău de a le vizita pe minore, stabilindu-se un program de vizitare, nu s-a făcut dovada unor atare împrejurări care sa justifice luarea unei astfel de masuri de restrângere a relațiilor personale cu minorele, astfel încât minorele nu sunt într-o situație care sa reclame acordarea custodiei exclusive mamei.

În practica s-a reținut ca o situație care sa justifice o autoritate părintească exclusiva un total dezinteres al tatălui față de copii, un părinte care refuza sa coopereze cu celalalt părinte în luarea deciziilor. În prezenta cauza, subsemnatul am manifestat interes activ față de situația minorelor, însă a fost limitat de însuși comportamentul intimatei care nu a arătat niciodată disponibilitatea de a se consulta cu recurentul, de a-i cere concursul în legătura cu anumite decizii ce le privește pe minore. Și atunci exista, în mod evident, o diferența intre comportamentul unui părinte dezinteresat și unul care face tot posibilul sa ram ana implicat în viața copiilor săi, fără a exista vreo dovada ca acțiunile sale au pus în pericol copiii sau aceștia au fost privați de anumite drepturi.

Toate argumentele instanțelor sunt simple argumente de principiu, însă acestea nu pot înlătura exercitarea în comun a autorității părintești, întrucât împrejurările nerelevante nu pot constitui motive temeinice în acest sens (de exemplu, durata scursa de la despărțirea în fapt - însăși despărțirea părinților presupune o ruptura menținuta în timp, conflictele dintre părinți - conflictele sunt generate tocmai din dorința manifesta a intimatei de a-mi limita relațiile cu minorele și nu au legătura cu decizii care sa privească creșterea și dezvoltarea minorelor, distanta dintre domiciliile părinților - o distanta mai mica sau mai mare exista întotdeauna între domiciliile părinților, însă în cauza ambii locuim în Romania), pentru că este vorba doar de contribuția sa ca și părinte la luarea unei decizii privitoare la cele două minore.

Concluzionând, soluția instanțelor în momentul în care au adoptat situația de excepție prevăzută de art.398 NCC trebuia să fie întemeiata pe următoarele elemente cumulative:

- dovada intimatei O. E. D. a suferinței minorelor care s-au aflat sub autoritatea ambilor părinți pana la pronunțarea soluției de către instanța de fond. Nu exista vreo dovada în acest sens.

- stabilirea unei legături de cauzalitate intre suferința dovedita a minorelor și exercitarea în comun a autorității părintești. Dimpotrivă, s-a dovedit necesitatea implicării sale în viața minorelor (în acest sens sunt toate evaluările psihologice ce cuprind dorințele minorelor).

- demonstrarea faptului ca soluția pentru înlăturarea suferințelor minorelor consta în exercitarea autorității părintești exclusiv de către mama minorelor. Minorele nu au fost private de nimic până în prezent prin vreo decizie pe care să fi refuzat a o lua în interesul minorelor. Dimpotrivă, mama minorelor nu a acționat mereu în interesul lor, interzicându-i prezența în viața lor, implicarea în supravegherea vieții lor școlare, a gestionarii timpului liber, a limitării accesului la anumite activități extrașcolare.

Pentru toate acestea., recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, soluția instanței de apel fiind lipsită de temei legal și data cu greșita aplicare a legii, încălcându-se interesul superior al minorelor de a creste și a fi educate prin conjugarea deciziilor ambilor părinți, în condițiile în care nu exista nicio dovada clara ca minorele ar fi în vreun pericol dacă și recurentul s-ar implica în luarea unor decizii care le privesc".

În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă și art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 25.08.2015 intimata – pârâtă a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

În motivarea întâmpinării, intimata – reclamantă a arătat că soluția pronunțata de instanța de apel este corecta, temeinica și legala, având în vedere ca interesul superior al minorelor trebuie sa prevaleze în orice demersuri, raportat și la situația de fapt învederata și probata de intimata-reclamanta pe parcursul derulării procesului, respectiv ca recurentul-pârât nu se gândește nicio clipa la interesul superior al fiicelor sale, ci căuta doar modalități noi de șicanare, hartuire și șantajare a intimatei-reclamante, chiar folosindu-se de proprii copii.

În acest sens, solicită ca instanța să aibă în vedere faptul ca, nici până la acest moment, deși hotărârea este definitiva și irevocabila pe acest aspect. recurentul nu înțelege sa achite sumele stabilite în sarcina sa cu titlu de pensie de întreținere (doar 100 lei/luna/copil), iar pentru a nu se stabili un cuantum corect al pensiei de întreținere, acesta nici nu își declara locul de munca sau venitul real.

Se cuvine a se menționa faptul ca recurentul se pretinde în față tuturor (chiar a instanțelor de judecata) ca este medic. deși intimata-reclamanta a făcut dovada contrară prin adresa de răspuns de la Colegiul Medicilor, unde se arata ca nu figurează înscris în evidente ca medic.

În plus, situația este confuza și din perspectiva minorelor, care nu pot primi un răspuns clar și fără echivoc la întrebările "ce este tata?" și "cu ce se ocupa tata?". întrebări care le-au fost adresate atât la grădinița cât și la scoala, de cadrele didactice, colegi și prieteni.

În fapt, minorele sunt singurele din clasa lor care nu știu unde lucrează tatăl lor și cu ce se ocupa, motiv pentru care se simt rușinate de câte ori sunt întrebate la scoala, de învățătoare sau de colegi, despre aceste aspecte.

De asemenea, tot în susținerea afirmați ei ca recurentul nu se gândește la interesul superior al minorelor, a învederat și probat faptul ca, în octombrie 2011, săvârșind fapte de fals și uz de fals care frizează sfera penala, recurentul-pârât a solicitat Primăriei S. 1 București - Direcția Publica de Evidenta a Persoanelor și Stare Civila, eliberarea unor duplicate ale certificatelor de naștere ale fetelor, deși știa ca aceste acte de stare civila sunt, împreuna cu posesoarele lor, la domiciliul mamei, în C..

După ce a obținut prin fals și uz de fals duplicate ale certificatelor de naștere ale fetelor, recurentul-pârât le-a înscris la scoala gimnaziala "Leonardo Da Vinei" din București, sectorul 3, deși știa ca fetele aveau domiciliul stabil în C. cu mama lor, iar ordonanța președințiala, prin care solicitase încredințarea provizorie până la soluționarea acestui dosar, ii fusese respinsa irevocabil.

În aceste condiții, atunci când, în mod firesc, intimata-reclamanta din aceasta cauză a mers sa înscrie fetele la Colegiul N. Pedagogic "C. 1" din C. pentru clasa 1 în anul școlar 2012-2013, cererea i-a fost respinsa pe motiv ca, în sistem, fetele figurau înscrise în alta unitate de învățământ din București.

A fost nevoie de timp pierdut, bani cheltuiți și multe drumuri ale intimatei-reclamante de la C. la București, drumuri făcute la unitatea școlara unde fetele fuseseră înscrise cu rea-credința de recurent, la P. S. 1 precum și la Inspectoratul Școlar al Municipiului București. pentru ca înmatricularea să fie anulată și radiată din aplicația informatica, pentru ca abia apoi, intimata-reclamanta sa poată înscrie fetele la o scoala din C. unde acestea domiciliază, altă decât ar fi dorit intimata, întrucât, între timp, locurile la acea scoala fuseseră ocupate.

Hotărârea pronunțata de instanța de apel este în consens și cu evaluările psihologice ale minorelor făcute de psihologi din tabăra, în care recurentul-pârât este reprezentat ca posibila amenințare și este prezentat prin simboluri care sugerează agresiune, nesiguranța sau pericol, precum și cu evaluările psihologice făcute de psihologi din cadrul DGASPC Sector 3 în care se arata ca recurentul-parat lipsește din desenul minorelor, iar I. explica omisiunea tatălui din desen arătând ca "nu dorește sa apară violenta în desenul său".De asemenea, în raportul de evaluare al minorei C. se arata ca "Omisiunea tatălui din desen poate face trimitere la afecte de respingere față de acesta ... " și "la nivel declarativ, C. dorește continuarea relațiilor personale cu tatăl, cu condiția ca acesta sa nu mai provoace scandal atunci când vine să le viziteze." (sub!. ns.).

În plus, în aceleași evaluări se arată ca "Pe toata durata evaluării (recurentul-pârât) a adus diferite acuze la adresa d-nei O., menținând aceasta atitudine chiar și în prezenta copiilor, atitudine care poate avea efecte negative în relațiile personale tata-copii"(sub!. ns.).

În același referat de evaluare se arata ca recurentul-parat "reacționează printr-o activitate intensa și laborioasa care are drept scop realizarea dorințelor sale cu orice preț." (subl. ns.).

De asemenea, în susținerea faptului ca recurentul-parat nu se gândește nicio clipă la interesul superior al fiicelor sale, ci caută doar modalități noi de șicanare, hartuire și șantajare a intimatei-reclamante, chiar folosindu-se de proprii copii sau de programul de vizitare care i-a fost acordat, a susținut și dovedit .pe tot parcursul procesului ca, la multe dintre vizitele acestuia la minore, recurentul a provocat scandaluri și certuri violente, dovada în acest sens fiind procesele verbale de amendare întocmite de organele de politie.

Or, dacă nici măcar pentru exercitarea programului de vizitare recurentul nu are în vedere interesul superior al minorelor (dar și al sau) de a stabili o relație părinte-copii firească, concluzia ce se impune este aceea ca recurentul-parat nu poate colabora cu intimata-reclamanta în vederea exercitării autorității părintești în comun, astfel încât și sub acest aspect hotărârea se dovedește a fi legala și temeinica, cu respectarea interesului superior al minorelor.

Mai mult, instanța de apel, în acord cu instanța de fond, a pronunțat aceasta hotărâre analizând în concret nu doar situația de fapt existenta, ci având în vedere și principiile legislației europene privind autoritatea părintească, respectiv Recomandările Comisiei Europene privind Legislația Familiei evidențiate în documentul Principiile legislației europene privind autoritatea părintească, și anume "Principiul 3: 10 Efectul divorțului sau separării".

Față de toate aceste considerente, solicită înlăturarea ca neîntemeiat a motivului invocat de recurentul-pârât în sensul ca instanța de apel s-ar raporta la un text de lege care nu este aplicabil în cauza și ar fi analizat niște situații de fapt care nu susțin conținutul exercițiului autorității părintești.

Motivarea hotărârii de apel este corespunzătoare prin raportare la dispozițiile art.261 alin. 5 Cod proc. civ.

Motivarea unei hotărâri judecătorești ridica o problema de conținut, relevanta fiind consistenta analizei juridice și pertinenta argumentelor aduse de instanța în susținerea soluției pronunțate.

Având în vedere valoarea juridica a argumentelor și corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției data de instanța de fond și menținuta de instanța de apel prin decizia recurata, consideră ca sunt respectate cerințele impuse de prevederile art. 261 alin. 5 Cod proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, esența este ca instanța de judecata sa examineze și sa dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusa judecații, condiție respectata în tot de hotărârea recurata.

În concluzie, față de toate motivele de fapt și de drept învederate, solicită să se observe că hotărârea recurata este temeinica și legala, iar recursul este neîntemeiat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.5, art.16, art.30 alin.2, art.31, art.32 din Legea nr.272/2004 și art. 8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, pe dispozițiile art. 398 alin.1 și art.505 alin. 2 oul C. civil, pe dispozițiile art. 261 alin. 5 Cod proc. civ., precum și pe dispozițiile art. 312 alin. 1 teza II Cod proc. civ.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.

Recurenta și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 7 și 9 cod procedură civilă. Făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivului de reformare punctual precizat.

Cu privire la primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 7 cod procedură civilă, referitor la nemotivarea hotărârii atacate, Curtea constată că, aceste dispoziții consacră trei ipostaze ale aceluiași motiv de modificare a hotărârii și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.

Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art 261 pct 5 cod procedură civilă, care impun instanței să evidențieze motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea reține că, pentru prima instanța, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situația de fapt și modul de stabilire a acesteia, precum și aplicarea dispozițiilor legale incidente cu consecințele juridice ce decurg pentru părți, iar pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți.

De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă nu este determinată de volumul considerentelor ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța de față, Curtea reține că decizia recurată a fost redactată cu respectarea acestor cerințe procedurale, instanța de apel răspunzând motivelor de critică cu care a fost investită, cu argumente atât din punct de vedere al situației de fapt cât al aplicării prevederilor legale incidente. În ceea ce privește corectitudinea din punct de vedere juridic a acestor argumente, Curtea constată că aceasta este un aspect ce ține de legalitatea raționamentului urmat de instanță pentru pronunțarea soluției, chestiune care poate forma obiect de analiza pentru instanța de recurs în limitele oferite de prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Curtea apreciază că, la nivel teoretic, se mai impune o precizare legat de maniera în care se face departajarea între cele două motive de modificare, în sensul că instanța de control judiciar este în situația de examina criticile formulate din perspectiva dispozițiilor art 304 pct 9 cod procedură civilă, în situația în care nu se pune problema unei motivări care să conțină argumente contradictorii sau străine de natura cauzei, ci ele derivă dintr-o interpretare eronată a prevederilor legale.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.

Examinând cererea de recurs, Curtea constată că pârâtul reclamant a criticat decizia instanței de apel, sub aspectul exercitării autorității părintești, susținând în esență că este îndreptățit, din punct de vedere al prevederilor legale incidente, să obțină exercitarea în comun a autorității părintești, neaflându-se în niciuna din situațiile de excepție prevăzute de dispozițiile art 36 alin 7 din legea 272/2004.

Pornind de la situația de fapt din speță și făcând aplicarea acestor prevederi legale în cauza de față, Curtea constată că nu există nici un motiv pentru care pârâtul reclamant să nu obțină exercitarea în comun a autorități părintești, concluzie la care ajunge instanța prin interpretarea coroborată a prevederilor art 397 și art 398 cod civil. Potrivit acestor dispoziții legale, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia, după divorț, exercitarea autorității părintești se realizează de către ambii părinți, textul de lege specificând că autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel. Cu titlu de excepție, este reglementată ipoteza în care exercitarea autorității părintești se realizează de către un singur părinte și anume în situația în care există motive întemeiate, din perspectiva interesului superior al copilului, ca exercitarea autorității părintești să nu realizeze în comun de ambii părinți. În acest caz, dispozițiile art 398 alin 2 cod civil statuează că celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

Pentru elucidarea semnificației juridice a noțiunii de motive temeinice, care să justifice, din punctul de vedere al interesului superior al copilului, exercitarea exclusivă a autorității părintești de către un singur părinte, Curtea se raportează în analiza și la prevederile art 483 coroborat cu art 487 cod civil. Potrivit acestor dispoziții legale, legiuitorul a definit autoritatea părintească ca fiind ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți, cu precizarea în alineatul al doilea și respectiv al treilea al acestui text de lege în sensul că părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate și că ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori. În ceea ce privește conținutul autorității părintești, dispozițiile art 487 cod civil stabilesc că părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului, părinții fiind totodată datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.

Dând eficiență interpretării coroborate a tuturor acestor texte de lege, Curtea constată că suntem în prezența unor motive temeinice, de natură să conducă la concluzia că este benefică pentru copil exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către un singur părinte, atunci când se face dovada unor situații sau împrejurări în care se află părintele solicitant, care sunt de natură să dăuneze evoluției fizice, psihice, morale și spirituale a copilului sau acesta se află într-un caz de imposibilitate obiectivă( fizică sau juridică) de exprimare a voinței sale. Având în vedere că regula exercitării în comun a autorității părintești este consacrată de legiuitor, la nivel de principiu, Curtea reține, în concluzie că noțiunea de motive temeinice se circumscrie unor situații excepționale, în care se află celălalt părinte și care în mod vădit arată că implicarea sa în luarea deciziilor privitoare la minor, dăunează acestuia, fiind în mod evident în contradicție cu interesul superior al copilului.

Un text de lege relevant în cauza de față este reprezentat de art 36 alin 7 din legea 272/2004, prin legiuitorul statuează cu claritate asupra

motivelor întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte, evidențiind exemplificativ că se încadrează în această categorie alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, punctând în finalul alineatului că opțiunea custodiei exclusive poate fi justificată și de orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești. Practic, legiuitorul recunoaște organului judiciar puterea de apreciere asupra existenței și gravității unei situații reale, concrete de risc pentru dezvoltarea normală și armonioasă a copilului, ce ar decurge în mod automat din exercitarea autorității părintești și de către celălalt părinte, însă enumerarea exemplificativă a acestor situații reliefează, în mod neîndoielnic, că trebuie identificată o situație cu adevărat gravă și periculoasă, care să iasă din granițele normalului pentru a putea decide caracterul exclusiv al autorității părintești.

Dând eficiență acestor aspecte ce decurg din interpretarea normelor legale incidente în cauză și pornind de la situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, Curtea constată că nu s-a făcut dovada unor astfel de împrejurări, care să constituie motive temeinice pentru a-i refuza pârâtului reclamant participarea la luarea deciziilor precum și la exercitarea drepturilor și obligațiilor relative la creștere și educarea minorei.

Motivele apreciate de instanța de apel ca justificând stabilirea exercitării autorității părintești exclusiv de către mamă nu pot fi reținut drept motive temeinice, în sensul prevederilor art 398 cod civil, în condițiile în care nu se pot asocia cu una din ipotezele încadrabile în situația de excepție avută în vedere de legiuitor și anume violența exercitată asupra minorului, conduita imorală unită cu neglijarea și neîndeplinirea îndatoririlor părintești, abandonul domiciliului conjugal și al minorului, fără a menține legături cu acesta, etc. Enumerarea nu poate avea decât un caracter exemplificativ, în condițiile în care intenția legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea organului judiciar de a aprecia, în concret, de la caz la caz, care este situația particulară a fiecărui părinte și în ce măsură interesul superior al copilului reclamă stabilirea custodiei comune sau exclusive în favoarea unuia dintre părinți.

Raportându-ne la situația concretă din speța de față, este evident, că minorele au atins o vârstă la care dependența față de mamă nu mai este atât de accentuată și se poate bucura de relația cu tatăl, relație care trebuie să se desfășoare în mod normal, fiind dreptul exclusiv al minorelor să beneficieze de atenție, consiliere și îngrijire efectivă din partea ambilor părinți, care își manifestă disponibilitatea în acest sens.

În egală măsură, Curtea nu consideră că poate justifica acordarea custodiei exclusive în favoarea mamei faptul că relațiile dintre minore au fost sporadice după separarea în fapt și că nu există o relație consolidată caracteristică părinte-copil, atâta timp cât este obligația legală și morală a ambilor părinți de a coopera și mai ales a părintelui cu care locuiește minorul de a-i permite efectiv celuilalt părinte să-l viziteze și de a menține contactul cu minorul prin orice mijloc de comunicare, cu respectarea cu strictețe a programului de vizitare stabilit de instanță, dacă este cazul. Din această perspectivă, Curtea apreciază că lipsa unei relații solide tată-copil nu poate fi invocată drept impediment pentru acordarea autorității părintești comune, în condițiile în care tatăl nu se află în niciuna din situațiile de excepție de natura celor prevăzute de dispozițiile art 36 alin 7 din legea 272/2004, iar exercitarea în comun a autorității constituie un pas important pentru a oferi tatălui posibilitatea de a se implica efectiv în viața minorelor și pentru a se elimina sincopele din relația minorelor cu tatăl și pentru ca, la final, această să se restabilească, ceea ce corespunde în totalitate principiului interesului superior al copilului.

Totodată, celelalte aspecte reținute de instanța de apel, cu privire la conflictele dintre părinți, durata scursă de la despărțirea în fapt, precum și distanța dintre domiciliile părților nu pot fi privite drept impedimente pentru stabilirea autorității părintești comune, deoarece existența unei situații conflictuale între soți este o constantă în procesele de divorț, această fiind situația premisă și cauză generatoare a întregului litigiu, iar în speță nu s-a reținut de către instanțele de fond o gravitate deosebită a conflictelor dintre părinți, de natură a împiedica la modul absolut orice cooperare a părților, în domeniul strict al situației propriilor copii, durata de timp care a trecut de la separarea în fapt ar fi trebuit să conducă la aplanarea discuțiilor și divergențelor și, mai exact, la calmarea și așezarea situației familiei dintre cei doi părinți, iar dezavantajul distanței dintre domiciliile părților este diminuat prin numeroasele modalități de comunicare pe care tehnica actuală le oferă și care permit în mod eficient părinților să ia legătură în timp util pentru a decide împreună chestiunile important din viața și evoluția minorelor.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va modifica decizia atacată în sensul că va admite apelul, va schimba în parte sentința atacată în sensul că dispune ca autoritatea părintească asupra minorelor să se exercite în comun de către ambii părinți. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Prin raportare la soluția care se va pronunța în cauză și la dispozițiile art 274 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondată cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurentul – pârât – reclamant C. V. V. împotriva deciziei civile nr.1285A/22.09.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția IV-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – reclamantă – pârâtă O. E. D. și autoritățile tutelare P. sectorului 3 București ți P. C..

Modifică decizia civilă recurată, în sensul că:

Admite apelul formulat de apelantul-pârât C. V. V. împotriva sentinței civile nr._/19.12.2011, pronunțată de Judecătoria S. 3 București, în dosarul nr._ .

Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că dispune ca autoritatea părintească asupra minorelor să se exercite în comun de către ambii părinți.

Respinge cererea intimatei-reclamante privind cheltuielile de judecată ca nefondată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi 01.09.2015.

PREȘEDINTE JUDECATOR JUDECATOR

I. S. C. G. M. H.

GREFIER

N. C. I.

Red.I.S.

Tehnored.C.S./I.S.

2 ex/

T.B.Secția a IV-a Civilă – A.C.

- R.C.R.

Jud.sector 3 București - C.Ș.

← Conflict de competenţă. Sentința nr. 165/2015. Curtea de Apel...		Stabilire domiciliu minor. Sentința nr. 118/2015. Curtea de... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Conflict de competenţă. Sentința nr. 165/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Stabilire domiciliu minor. Sentința nr. 118/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 849/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 309/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI