Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 849/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 849/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-09-2015 în dosarul nr. 849/2015
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.849
Ședința publică de la 09.09.2015
Curtea constituită din:
P. - C. B. T.
JUDECATOR - A. P. B.
JUDECĂTOR - A. D. T.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul – pârât S. D., împotriva deciziei civile nr.1368 A din 29.09.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă S. S..
P. are ca obiect acțiune civilă pentru partaj bunuri comune.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul-pârât S. D., personal și asistat de avocat M. P. - A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/09.04.2015, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 12 dosar și intimata-pârâtă S. S., personal și asistată de avocat L. A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/09.09.2015, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că recurentul-pârât a formulat cerere de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru aferente recursului, care are termen fixat în ședința din Camera de consiliu.
Curtea aduce la cunoștință părților că cererea de ajutor public judiciar urmează a fi soluționată în ședința din Camera de consiliu.
La reluarea pricinii, se prezintă recurentul-pârât S. D., personal și intimata-pârâtă S. S., personal și asistată de avocat L. A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/09.09.2015, emisă de Baroul București - Cabinet Individual.
Curtea aduce la cunoștință părților soluția pronunțată în Camera de consiliu cu privire la cererea de ajutor public judiciar, în sensul că a fost admisă în parte și a dispus reducerea taxei judiciare de 5081 lei la 50%, adică la 2540,5 lei, și eșalonează această taxă judiciară redusă în 15 tranșe lunare egale de câte 169,26 lei, care se achită până la 25 ale fiecărei luni, începând cu septembrie 2015. Cu drept de reexaminare.
Curtea dispune reluarea pricinii dat fiind faptul că la acest moment lipsește avocatul recurentului-pârât.
La reluarea pricinii se prezintă recurentul-pârât S. D., personal și asistat de avocat M. P. - A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/09.04.2015, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 12 dosar și intimata-pârâtă S. S., personal și asistată de avocat L. A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/09.09.2015, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar.
Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurentului-pârât, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar, admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei civile nr.1368 A/29.09.2014, în sensul de a admite în parte cererea de apel formulată de către apelantul pârât-reclamant, modificarea sentinței civile nr.1040/18.02.2014, pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București, în sensul de a se constata caracterul de bun comun pentru imobilul apartament situat în București, ., ., cu cote de contribuții egale, de 50% fiecare, atribuirea acestuia reclamantei-pârâte cu obligarea sa la plata unei sulte în favoarea pârâtului-reclamant, la valoarea de impozitare.
Solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței nr.38/05.11.2014, pe care o depune la dosar.
Avocatul intimatei-reclamante, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat, învederând faptul că în opinia sa, motivele invocate de recurent nu vizează casarea deciziei, ci o modificare, însă și în acest caz, consideră că motivele învederate de către recurent sunt neîntemeiate, pe de o parte, iar pe de altă parte, recursul poate fi considerat și nul dat fiind faptul că dezvoltarea motivelor acestora nu face posibilă încadrarea în unul dintre motivele prevăzute la art.304 din Codul de procedură civilă.
Arată că primul motiv de recurs vizează apărarea și cel de-al doilea motiv de recurs interpretarea probelor administrate în cauză.
Referitor la primul motiv de recurs care vizează apărarea, îl consideră neîntemeiat acest motiv, în sensul că partea ar fi fost lipsită de apărare, deși recurentul-apelant la acel moment a avut două termene de judecată, respectiv la data de 22.09.2014 și unul la 23.06.2014 și a avut posibilitatea să-și angajeze un apărător. Astfel că, afirmațiile recurentului în sensul că primul termen de judecată ar fi fost la data de 22.09.2014 sunt neîntemeiate și nereale, motiv pentru care primul motiv de recurs nu poate fi primit.
În ceea ce privește motivul de recurs privind invocarea interpretării probelor, consideră că acestea nu se circumscriu pct.8 al art.304 din Codul de procedură civilă, deoarece este o chestiune de fapt care nu justifică invocarea acestui motiv, nu este o interpretare a actului juridic dedus judecății, așa cum s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.3290/2006, în sensul că nu se impune încadrarea acestui motiv la pct.8.
În principal, solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, iar în măsura în care motivele invocate nu pot fi încadrate în vreunul din punctele de la art.304 din Codul de procedură civilă, urmează ca recursul să se constate ca fiind nul.
Curtea acordă cuvântul și asupra criticii cu privire la administrarea declarației de martori față de calificarea bunului propriu sau comun al părților.
Avocatul intimatei-reclamante, având cuvântul, arată că nu putea fi administrată declarația de martor, având în vedere că instanța de apel s-a pronunțat pe acest aspect și a motivat hotărârea în acest sens, potrivit Decretului nr.32/1954 în aplicarea Codului familiei, această dovadă se poate face cu orice probă administrată, inclusiv cu martori, prezumție, în dovedirea caracterului de bun propriu sau comun.
Curtea acordă cuvântul intimatei-reclamante, prin avocat asupra excepției nulității recursului, având în vedere că la acest moment a invocat-o partea adversă, în sensul că nu s-ar încadra recursul la art.304 din codul de procedură civilă și, totodată, urmează să facă referire și la critica de recurs prin care arată că prima instanța ar fi dispus nulitatea actului de vânzare-cumpărare, dacă ar fi exercitat această critică și în apel sau este formulată omisso medio.
Avocatul intimatei-reclamante, având cuvântul, arată că recurentul-pârât la primul termen de judecată în apel, a solicitat cerere de ajutor public judiciar și ulterior partea nu a mai fost asistată de avocat și nu a cerut și acest aspect în cadrul cererii de apel, însă nu împiedica instanța de apel să acorde cuvântul părților pe probe, ceea ce nu s-a realizat, iar pârâtul nu a avut posibilitatea să se apere, apelul fiind respins ca nefondat.
În opinia sa, cele două contracte de vânzare-cumpărare sunt valabile, există în circuitul civil, nu au fost anulate.
În ceea ce privește excepția nulității recursului, solicită respingerea acesteia, având în vedere că motivele invocate se încadrează în prevederile art.304 din Codul de procedură civilă.
Avocatul intimatei-reclamante, având cuvântul, arată că instanța de apel nu s-a pronunțat pe nulitate cu privire la actul de vânzare-cumpărare, nefiind invocată ca și critică în apel.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 13.09.2012 sub nr._, reclamanta-pârâtă S. S. l-a chemat în judecată pe pârâtul-reclamant S. D., solicitând instanței a se constata contribuția sa exclusivă la dobândirea apartamentului situat în București, sector 5, ., ., . și atribuirea acestuia către ea; a se constata o contribuție egală a părților la dobândirea imobilului compus din teren și construcție situat în județul O., . acestuia către pârâtul-reclamant, cu obligarea sa la plata unei sulte echivalente cu cota ei de contribuție; cu cheltuieli de judecată.
La data de 10.12.2012 pârâtul – reclamant S. D. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională solicitând respingerea acțiunii principale și cerere reconvențională, solicitând constatarea caracterului de bun comun a imobilului situat în București, atribuirea acestuia către reclamanta-pârâtă, cu obligarea sa la plata unei sulte reprezentând 50% din contravaloarea lui; constatarea caracterului de bun comun a autoturismului marca Peugeot achiziționat în leasing, atribuirea acestuia către reclamanta-pârâtă, cu obligarea sa la plata unei sulte echivalente cu 50% din contribuția sa; cu cheltuieli de judecată.
În ședința publică de la 21.01.2013, reclamanta-pârâtă a depus întâmpinare la cererea reconvențională, solicitând respingerea ca nefondată a cererii privind partajul autoturismului marca Peugeot 207.
Prin sentința civilă nr. 1040/18.02.2014, Judecătoria Sectorului 5 București a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă S. S., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant S. D., a admis în parte cererea reconvențională; a constatat că reclamanta pârâtă și pârâtul reclamant au dobândit în timpul căsătoriei, cu cote de contribuție egale, de 50% fiecare, bunul imobil situat în ., compus din teren în suprafață de 1.100 mp și construcții casă de locuit din cărămidă cu trei camere și anexă gospodărească, în valoare de 39.160 lei; a constatat că are calitatea de bun propriu al reclamantei pârâte bunul imobil apartament situat în București, ., ., .; a constatat că pârâtul reclamant are un drept de creanță în sumă de 9.175 lei împotriva reclamantei pârâte constând în cota de ½ din contravaloarea îmbunătățirilor efectuate în imobil în timpul căsătoriei, respectiv: montaj ferestre termopan, instalația electrică și instalația sanitară, cadă cu hidromasaj, aparat aer condiționat; a respins cererea pârâtului reclamant de constatare a caracterului de bun comun pentru bunul imobil apartament situat în București, ., ., . și pentru autoturismul marca Peugeot 207 cu nr. de înmatriculare_, ca neîntemeiate; a dispus ieșirea din indiviziune a părților; a atribuit în deplină proprietate și exclusivă posesie pârâtului reclamant bunul imobil situat în ., compus din teren în suprafață de 1.100 mp și construcții casă de locuit din cărămidă cu trei camere și anexă gospodărească, în valoare de 39.160 lei; a obligat pârâtul reclamant la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 10.405 lei cu titlu de sultă și a compensat cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 17.07.1987 a fost încheiată căsătoria dintre părți, fiind desfăcută ulterior la data de 25.05.2012, conform certificatului de divorț nr.4239/2012 emis de BN Liberalis.
Cu privire la legea aplicabilă, instanța de fond a reținut că, dat fiind faptul că bunurile supuse partajării de către părți au fost dobândite sub imperiul Codului Familiei, aceasta este legea aplicabilă litigiului de față, chiar daca, abia la data de 25.05.201, respectiv după . Noului Cod Civil, a fost desfăcută căsătoria dintre părți. Prin urmare, având în vedere și interpretarea per a contrario a prevederilor art. 33-34 din Legea nr.71/2011, instanța a constatat că reglementările ce guvernează relațiile patrimoniale dintre părți cu privire la caracterul de bun comun sunt cele ale Codului familiei.
Cu privire la legea aplicabilă ieșirii din indiviziune, instanța a reținut că, potrivit art. 27 din Legea nr.71/2011, indiferent de data încheierii căsătoriei, în ceea ce privește relațiile personale și patrimoniale, soții sunt supuși dispozițiilor Codului civil, de la data intrării sale în vigoare, astfel că reglementările ce guvernează ieșirea din indiviziune cu privire la bunurile comune ale foștilor soți sunt cele ale Noului Codului civil.
Instanța de fond a reținut că în timpul căsătoriei părților a fost încheiat contractul autentificat sub nr._/13.12.1993 la notariatul de Stat Local al Sectorului 5 privind bunul imobil apartament situat în București, ., . (filele 6-8). Din probele administrate în cauză instanța a reținut că acest contract a reprezentat de fapt o donație deghizată, prin care mama reclamantei, P. S., indirect, a gratificat-o pe fiica sa. Astfel, din înscrisurile depuse (fila 65) coroborate cu declarațiile martorei M. M. și cu răspunsurile pârâtului reclamant la interogatoriu (fila 203), instanța a reținut că la o dată apropiată a fost încheiat contractul autentificat sub nr._/23.12.1993 la Notariatul de Stat al Sectorului 6, între numita P. S., în calitate de vânzător, și numiții M. Spiceak A. și M. Spiceak G., privind imobilul din București, ., ., ap74, sector 6, în care până atunci locuiseră părțile, împreună cu vânzătoarea. Imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni fusese deja înstrăinat de către numiții M. Spiceak A. (sora reclamantei) și M. Spiceak G. către foștii soți. Din declarația martorei (fila 209) reiese că pentru nici una dintre tranzacții nu s-a plătit vreun preț, fiind vorba, de fapt de o reală împărțeală de ascendent, prin care, în timpul vieții, numita P. S. a înțeles să-și gratifice fiica cea mare, M. Spiceak A., cu un bun mai valoros decât cel pe care îl avea, aceasta din urmă transmițând bunul său, mai puțin valoros, celeilalte surori, reclamanta pârâtă.
Această concluzie este susținută de răspunsurile evazive și contradictorii ale pârâtului reclamant care a arătat că nu știe dacă a existat o asemenea înțelegere, dar el a împrumutat 100.000 ROL de la rudele sale, pentru ca la interogatoriul din oficiu să arate că a împrumutat 200.000 ROL. De asemenea, martorul prezentat de către pârâtul reclamant nu a fost în măsură să precizeze ce preț a fost plătit și cui pentru imobilul în litigiu.(fila 208)
Prin urmare, instanța a constatat prin încheierea de ședință din data de 14.05.2013 că bunul imobil apartament situat în București, ., ., ., sector 5.are calitatea de bun propriu al reclamantei pârâte.
Instanța a mai reținut că, în timpul căsătoriei, părțile au încheiat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2720/26.08.1998 la BNP Tinta G. (fila 10), prin care au dobândit imobilul situat în ., compus din teren în suprafață de 1.100 mp și construcții casă de locuit din cărămidă cu trei camere și anexă gospodărească, pentru prețul de 10.500.000 ROL, din care 5.500.000 ROL plătiți efectiv, iar restul prin întreținere acordată vânzătorilor. Instanța nu a avut în vedere susținerile pârâtului reclamant că bunul este unul viitor, dat fiind că acesta se află deja în patrimoniul părților de la data încheierii contractului. Din punctul de vedere al proprietății nu prezintă relevanță cine a prestat întreținerea și în ce perioadă, cheltuielile fiind făcute din venituri comune, iar prețul fiind plătit din aceleași venituri.
În privința bunului menționat instanța a apreciat că este incidentă prezumția de comunitate instituită de art.30 Cod fam., care stipulează că orice bun dobândit în timpul căsătoriei are calitatea de bun comun, această prezumție nefiind înlăturată de către vreuna dintre părți prin dovada contrară, a incidenței vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 31 cod fam. Prin urmare, instanța a constatat că reclamanta pârâtă și pârâtul reclamant au dobândit în timpul căsătoriei, cu cote de contribuție egale, de 50% fiecare, bunul imobil situat în ., compus din teren în suprafață de 1.100 mp și construcții casă de locuit din cărămidă cu trei camere și anexă gospodărească.
În ceea ce privește autoturismul marca Peugeot 207 cu nr. de înmatriculare_, prin aceeași încheiere, instanța a constatat, din probele administrate în cauză, că acesta face obiectul unui contract de leasing, care prin definiție nu are ca efect transferul proprietății. Chiar dacă bunul a fost utilizat de către părți, astfel cum reiese din înscrisuri, acest fapt nu are relevanță din punctul de vedere al proprietății. Astfel, instanța a respins cererea de constatare a caracterului de bun comun cu privire la autoturismul marca Peugeot 207 cu nr. de înmatriculare_, ca neîntemeiată.
Pe baza probelor administrate în cauză judecata a dispus ieșirea din indiviziune a părților cu privire la bunuri, prin formarea și atribuirea loturilor. În acest sens, potrivit art. 673 indice 9 C.proc.civ., instanța a ținut seama și de aspectele asupra cărora părțile au căzut de acord, de mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăreia din masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul, ocupația părților, și alte asemenea.
Cu privire la bunul imobil apartament situat în București, ., ., ., sector 5, cu toate că instanța a constatat caracterul acestuia de bun propriu al reclamantei pârâte, instanța a avut în vedere îmbunătățirile pe care cele două părți le-au adus imobilului identificat mai sus, în timpul căsătoriei acestora. Astfel, din probatoriul administrat în cauză, respectiv facturi fiscale și raportul de expertiză evaluatorie întocmit de expert tehnic C. I., s-a reținut că în timpul căsătoriei, soții au efectuat în apartament o . îmbunătățiri, astfel: înlocuire tâmplărie lemn cu tâmplărie PVC cu geam termopan pentru ferestre, respectiv pentru închiderea balconului, înlocuire instalație electrică interioară, înlocuire instalație sanitară interioară prin echipare cu obiecte sanitare pentru baie și bucătărie, refacere racorduri, montare cadă hidromasaj și montare aparat aer condiționat. Potrivit raportului de expertiză efectuat, instanța a apreciat că valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului se ridică la suma de 18.350 lei.
Instanța de fond a reținut că art. 30 C.fam. instituie, pe lângă o prezumție relativă de comunitate a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei și o prezumție relativă de egalitate a contribuțiilor soților la dobândirea lor, prezumție izvorâtă din chiar principiul egalității bărbatului cu femeia în raporturile de familie, consacrat de dispozițiile art. 1 alin. (4) C. fam.
Astfel, deși veniturile pârâtului-reclamant nu au putut fi stabilite în mod exact, totuși nu a fost ignorat faptul că acesta a participat la întreținerea gospodăriei casnice, contribuția soților la dobândirea masei partajabile nestabilindu-se prin raportare exclusiv la veniturile financiare ori prin simpla comparare a veniturilor, ci și prin evaluarea contribuției nepatrimoniale.
Mai mult, instanța de fond a reținut că atât pârâtul-reclamant, cât și reclamanta-pârâtă în cadrul răspunsurilor la interogatoriu (fila 200 – întrebarea nr. 2) au arătat că îmbunătățirile au fost realizate în timpul căsătoriei cu resurse comune, părțile fiind de acord cu existența și tipul lucrărilor, astfel cum au fost reținute mai sus. Într-adevăr, reclamanta-pârâtă a precizat că a realizat îmbunătățirile cu credite contractate de ea, însă din probele administrate nu a reieșit că aceste credite au fost rambursate cu bani proprii, iar nu cu venituri comune.
Ca atare, dat fiind faptul că susținerea reclamantei-pârâte, potrivit căreia doar aceasta a contribuit la îmbunătățirile și la utilarea aduse apartamentului, nu a fost dovedită, dovadă impusă de art.1169 C.civ, potrivit căruia cel care face o susținere în cursul judecății trebuie să o dovedească, instanța a reținut o cotă de contribuție la dobândirea bunurilor comune, ce reprezintă îmbunătățiri aduse imobilului, de 50% în favoarea fiecărei părți.
Prin urmare, instanța de fond a apreciat că toate îmbunătățirile efectuate de părți, fiind incorporate în imobilul proprietatea exclusivă a pârâtei reclamante, fără însă a reprezenta o transformare esențială a bunului, rămân în proprietatea acesteia, în baza accesiunii imobiliare artificiale prevăzute de art.482 Cod civil, urmând ca reclamantul pârât să aibă un drept de creanță pentru cota sa de contribuție.
Față de cele reținute, instanța a constatat că pârâtul-reclamant are un drept de creanță în sumă de 9.175 lei împotriva reclamantei-pârâte constând în cota de ½ din contravaloarea îmbunătățirilor efectuate în imobil în timpul căsătoriei, respectiv: montaj ferestre termopan, instalații electrică și sanitară, cadă cu hidromasaj, aparat aer condiționat.
Cu privire la partajarea imobilului situat în ., compus din teren în suprafață de 1.100 mp și construcții casă de locuit din cărămidă cu trei camere și anexă gospodărească, instanța a ținut seama de evaluarea realizată de expertul T. A. în raportul de expertiză tehnică și evaluatorie și a apreciat că imobilului – teren și construcție are valoarea de 39.160 lei.
În ceea ce privește cotele de contribuție ale părților la dobândirea bunurilor comune, instanța a avut în vedere faptul că ambele părți au pretins stabilirea unei cote de 50%, acest aspect nefiind unul litigios. Ținând seama și de solicitarea părților privind atribuirea imobilului către pârâtul-reclamant, cu obligarea acestuia la plata unei sulte către reclamanta-pârâtă, instanța a dispus atribuirea imobilului situat în ., compus din teren în suprafață de 1.100 mp și construcții casă de locuit din cărămidă cu trei camere și anexă gospodărească, în valoare de 39.160 lei, către pârâtul-reclamant. Instanța a obligat pârâtul reclamant la plata către reclamanta pârâtă a sumei de_ lei, cu titlu de sultă.
Instanța a compensat sultele ce s-au stabilit că vor fi datorate reciproc până la concurența celei mai mici dintre ele, astfel că fost obligat pârâtul-reclamant la plata sumei de 10.405 lei către reclamanta-pârâtă, cu titlu de sultă.
În final, prima instanța a dispus ieșirea din indiviziune a părților și a atribui în deplină proprietate și exclusivă posesie pârâtului-reclamant bunul imobil situat în ., compus din teren în suprafață de 1.100 mp și construcții casă de locuit din cărămidă cu trei camere și anexă gospodărească, în valoare de 39.160 lei, obligând pârâtul reclamant la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 10.405 lei, cu titlu de sultă.
În temeiul art. 276 C.proc.civ. care prevede că atunci când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța a apreciat în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere soluția pronunțată în cauză, instanța de fond a compensat cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul-reclamant S. D., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 08.05.2014, solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii atacate și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului, s-a arătat că prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 13.09.2012 sub nr._ reclamanta-pârâta S. S. l-a chemat în judecata solicitând instanței sa constate contribuția sa exclusiva la dobândirea apartamentului situat în București, ., ., ., sectorul 5 și atribuirea acestuia și sa mai constate o contribuție egala a părților la dobândirea imobilului compus din teren și construcție situat în . și atribuirea acestuia către apelant, cu obligarea sa la plata unei sulte echivalente cu cota de contribuție plus cheltuieli de judecata.
Apelantul arată, în primul motiv al apelului, că bunul supus partajului judiciar constând în apartamentul situat în București, . . . sectorul 5, deși din acte rezulta ca este bun comun instanța de judecata în mod greșit l-a atribuit în întregime reclamatei-pirite S. S. fără a tine cont de prezumția absoluta ca bunul a fost achiziționat în timpul căsătoriei și de faptul ca exista un act de vânzare-cumpărare autentic în acest sens. Instanța de fond a apreciat în mod eronat probele din dosar cu privire la acest imobil și a reținut faptul ca actul de vânzare-cumpărare autentificat ar fi o donație deghizata prin care mama reclamantei a gratificat-o pe pirita-reclamanta.
În ceea ce privește bunul imobil situat în . constând în teren în suprafața de 1100 mp și casa edificata pe acest teren instanța de fond a atribuit reclamantei-pirite bunul în proporție de 50%o bazat pe prezumția de comunitate instituita de art.30 Cod Familie care stipulează ca orice bun dobândit în timpul căsătoriei are calitatea de bun comun, prezumție pe care instanța de fond nu a avut-o și la bunul imobil situat în București.
Cu privire la bunul situat în . s-a arătat că nu este de acord cu atribuirea către reclamanta a cotei de 50% având în vedere ca după pronunțarea divorțului în anul 2012 apelantul este obligat sa se îngrijească de întreținerea sub toate aspectele a numitei B. T., ceea ce instanța de fond nu a luat în considerație, acordându-i intimatei practic un beneficiu.
S-a mai arătat că reclamanta-pirita a beneficiat de ajutor public judiciar, lucru care nu i-a fost încuviințat și apelantului deși el a dovedit ca la momentul respectiv nu este încadrat în câmpul muncii și nu are alte venituri suplimentare și în felul acesta contravaloarea sumei pentru autoturismul Peugeot 207 achiziționat în anul 2008 în baza unui contract de leasing financiar a fost pierdută nefiind luata în considerație de către instanța, respingând caracterul de bun comun cu privire la acest autoturism.
De asemenea, s-a precizat ca din actele depuse în dosar rezulta faptul ca a avut un venit salarial net superior celui obținut de reclamanta-pirita, acest lucru nu a fost luat în considerație de către instanța precum și faptul ca durata căsniciei a fost de 25 ani și ca ea nu putea susține toate cheltuielile familiei așa cum pretinde în acțiunea principala în ideea ca ar fi plătit rate la mașina, rate la îmbunătățiri, rate la cumpărarea imobilului din . plus cheltuielile de întreținere a casei pe motiv ca apelantul nu ar fi muncit decât în mod sporadic.
Totodată instanța cu ocazia administrării probei testimoniale a apreciat în mod subiectiv declarațiile martorilor din care au tras concluzii care au denaturat adevărul și au dus la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.282-298 C.proc.civ.
Intimata-reclamantă S. S., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, s-a arătat că prima instanța în mod corect apreciind ca apartamentul supus partajului a făcut obiectul unei veritabile împărțeli de ascendent prin care mama intimatei P. S. a dorit sa-și gratifice fiicele sale în timpul vieții oferind un apartament cu o valoare mai mare (trei camere) fiicei sale M. Spiceak A., care la rândul ei a oferit apartamentul cu doua camere sorei ei S. S. (intimatei), ambele tranzacții efectuându-se fără a se plăti vreun preț, astfel ca ambele fiice și-au sporit patrimoniul . rezonabil de către familia intimatei.
Astfel, contrar aprecierilor apelantului formulate în cererea de apel și totodată a probatoriului administrat la fond, apartamentul cu doua camere situat în București, ., ., . a fost dobândit cu cota de contribuție de 100% a intimatei-reclamante, așa cum s-a arătat în cererea de chemare în judecata.
În ceea ce privește bunul - teren în suprafața de 1100 m.p. precum și casa de pe acesta situate în ., contribuția reclamantei este de 50%, instanța de fond în mod corect a apreciat aceasta cota de contribuție, atribuirea bunului către apelant și compensarea sultelor ce au reieșit din cele doua expertize de evaluare.
În ceea ce privește autoturismul marca Peugeot 207, acesta face obiectul unui contract de leasing financiar (nr._/2008) și este pana în prezent achitat de către fiica pârtilor S. F.. Intimata arătat că fiica părților a contractat un credit de 12.000 lei la B.R.D. pentru a achita avansul la acest autoturism precum și alte cheltuieli de achiziționare cu acesta. Ulterior aceasta a plătit absolut toate ratele scadente din fonduri proprii având loc de munca, deși contractul de leasing a fost întocmit pe numele intimatei. Paratul nu a avut absolut nicio contribuție la achiziționarea folosinței bunului (autoturism), iar leasingul generează doar un drept de folosința și nu unul de proprietate asupra autoturismului, contractul de leasing fiind încă în derulare.
În ceea ce privește probatoriul ce poate fi propus de către apelant în aceasta faza considera ca acesta nu poate avea valoare probatorie relevanta în condițiile în care acesta a epuizat toate mijloacele de proba, inclusiv cea testimoniala, prin care nu a reușit să demonstreze contrariul celor expuse de către intimata-reclamantă. Mai mult decât atât, la interogatoriul din oficiu administrat de instanța de fond (mijloc probatoriu ce oferă garanții suplimentare, peste interogatoriile administrate de părți în vederea aflări adevărului) apelantul-parat nu a reușit altceva decât sa se contrazică în propriile afirmații, ceea ce denota în mod evident faptul ca acesta are un comportament simulat având ca principal scop denaturarea adevărului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 C.proc.civ.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Prin decizia civilă nr.1368 A/29.09.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât-reclamant S. D., împotriva sentinței civile nr.1040/18.02.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă-pârâtă S. S..
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel formulate, raportat la art. 297 C.proc.civ. tribunalul a reținut următoarele:
Deși învestit cu un apel în condițiile art. 282 și următoarele din vechiul Cod procedură civilă, tribunalul este ținut de limitele efectului devolutiv înscrise în alin. 1 al art. 295 Cod procedură civilă, respectiv de principiul disponibilității părții ce a declarat calea de atac procedând la o nouă judecată numai în limitele criticilor formulate de aceasta, precum și în limitele cadrului procesual stabilit în prima instanță inclusiv în privința apărărilor și argumentelor expuse.
Prin urmare, modalitatea de formulare a capetelor de cerere în condițiile în care acest aspect nu a format obiect al dezbaterilor în fața primei instanțe unde nu s-a procedat la calificarea cererilor pe cale jurisdicțională, și nici nu a făcut obiectul criticilor în raport de modul concret de pronunțare al instanței de fond, nu poate forma obiect al dezbaterilor în apel.
Verificând primul motiv al apelului prin care apelantul contestă caracterul de bun comun al imobilului apartament situat în București, ., tribunalul arată că potrivit art. 30 din Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt prezumate a fi comune.
O parte din acestea, anume cele prevăzute în art. 31 din același cod, deși dobândite în timpul căsătoriei, sunt prin excepție bunuri proprii acest caracter urmând însă a fi dovedit.
Potrivit art. 5 alin.1 din Decretul nr. 32/1954, pentru punerea în aplicare a Codului familiei, dovada că un bun este propriu se va putea face între soți prin orice mijloc de dovadă, astfel că soțul interesat va putea dovedi în raport cu celălalt soț că un anumit bun este propriu nu numai prin înscrisuri, dar chiar și prin martori și prezumții, fără nicio restricție.
Așa fiind, nu-și găsesc aplicare în materie, nici regula cuprinsă în art. 1191 alin. 1 Cod civil, potrivit căreia dovada actelor juridice cu o valoare mai mare de 250 lei se va putea face doar prin înscrisuri și nici regula cuprinsă în alin. 2 al aceluiași text, conform căruia nu se va primi niciodată o dovadă cu martori în contra sau peste cuprinsul unui înscris, oricare din soți putând dovedi în raport cu celălalt soț, prin orice mijloc de probă, indiferent de valoarea obiectului și chiar în contra sau peste conținutul unui act scris că anumite bunuri nu sunt comune, ci sunt bunuri proprii.
Textul citat dă soților posibilitatea de a dovedi în raporturile lor reciproce, cu martori și prezumții, și în contra sau peste cuprinsul unui înscris, calitatea de bun propriu chiar și atunci când este vorba de bunuri imobile.
Raportat la aceste dispoziții legale, soluția primei instanțe de constatare a caracterului de bun propriu al intimatei pentru apartamentul din București, ., ., ., sector 5, apare ca fiind întemeiată urmând a fi păstrată.
Din coroborarea probei cu înscrisuri, a celei testimoniale administrate în fața primei instanțe, precum și cu răspunsurile la interogatoriu date de foștii soți, aplicând și prezumțiile simple instituite prin art. 1203 Cod civil, rezultă că acest bun imobil a fost donat soției de către mama sa în timpul căsătoriei.
Astfel, bunul imobil apartament situat în București, ., ., ., sector 5a fost dobândit de părți de la sora și cumnatul intimatei M. Spiceak A. și M. Spiceak G., transferul dreptului de proprietate fiind făcut prin contractul autentificat sub nr._/13.12.1993 la Notariatul de Stat Local al Sectorului 5.
Ulterior, prin contractul autentificat sub nr._/23.12.1993 de către, Notariatul de Stat al Sectorului 6, mama intimatei P. S. în calitate de vânzător transmite către fiica sa M. Spiceak A. și ginerele său M. Spiceak G., imobilul proprietatea sa situat în București, ., ., ., imobil în care până atunci locuiseră soții S., împreună cu vânzătoarea.
Cum în mod judicios a reținut prima instanță, soții S. au dobândit în proprietate bunul ca urmare a intenției mamei intimatei de a o gratifica pe fiica sa, transmițând singurul său bun imobil celeilalte fiice care la rândul său a transmis singurul său bun imobil către sora sa.
Tribunalul a reținut ca fiind dovedite susținerile reclamantei în sensul că, în opoziție cu cele înscrise în actul de vânzare cumpărare, soții nu au achitat prețul, acestea fiind dovedite pe de o parte prin declarația martorei M. M. și răspunsurile echivoce date de pârât la interogatoriu.
Pe de altă parte, în cauză nu s-a făcut dovada provenienței sumei achitate cu titlu de preț, în condițiile în care la acea dată veniturile soților înscrise n cartea de muncă erau relativ reduse.
Pe cale de consecință, tribunalul a respins acest motiv de apel, apreciind că donația făcută unuia dintre copii de către un părinte se prezumă a făcută doar în favoarea copilului său, atâta timp cât nu se dovedește contrariul.
În ceea ce privește susținerea potrivit căreia apelantul urmează a suporta în exclusivitate sarcinile contractului de întreținere ce au dus la dobândirea unui bun comun, s-a constatat că acestea sunt neîntemeiate, în condițiile în care acesta are posibilitatea de a solicita pe cale judiciară obligarea intimatei la îndeplinirea obligațiilor contractuale pe care aceasta ne le îndeplinește sau la acoperirea prejudiciilor cauzate.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul S. Danie, prin care a solicitat să se dispună:
În principal;
Admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1368A/29.09.2014 și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, în primul rând pentru nerespectarea dreptului la apărare, iar în al doilea rând, în măsura în care instanța va considera constatarea caracterului de bun comun pentru imobilul apartament situat în București, ., ., ., sector 5, cu cote de contribuții egale, pentru efectuarea unei expertize tehnice imobiliare evaluatorie.
În subsidiar:
Admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei civile nr.1368A/29.09.2014, în sensul de a admite în parte cererea de apel formulată de către apelantul pârât-reclamant, modificarea sentinței civile nr.1040/18.02.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul cu nr._, în sensul de a se constata caracterul de bun comun pentru imobilul apartament situat în București, ., ., ., cu cote de contribuții egale, de 50% fiecare, atribuirea acestuia reclamantei-pârâte cu obligarea acesteia Ia plata unei sulte în favoarea pârâtului-reclamant, la valoarea de impozitare.
Solicită cheltuieli de judecată.
O primă critică adusă deciziei pronunțată de către instanța de apel o constituie faptul că, la data de 22.09.2014, data primului termen de judecată, recurentul – pârât a solicitat în cadrul acesteia, amânarea cauzei pentru lipsă de apărare, motivat de faptul că avocatul care l-a reprezentat în fața instanței de fond, avea mari probleme de sănătate și cu două zile înaintea termenului i-a sugerat să-și angajeze un alt avocat.
Deși recurentul – pârât a solicitat acest lucru, instanța de apel nu a luat în considerare această cerere și a trecut la judecarea cauzei, motivat de faptul că de la primirea citației a avut timp să-și angajeze un alt avocat.
Având în vedere acestea, trebuia avută în vedere cerința din art.6 pct.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces și anume principiul contradictorialității și principiul dreptului Ia apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces.
În concluzie, recurentul – pârât solicită admiterea prezentului recurs, casarea deciziei civile nr. 1368A/29.09.2014 și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, pentru asigurarea dreptului la apărare și în fața instanței de apel.
A doua critică, o constituie faptul că instanța de apel, prin respingerea apelului ca nefondat, a interpretat și menținut în mod nelegal calitatea de bun propriu al reclamantei-pârâte bunul imobil apartament situat în București, ., ., . și a respins cererea pârâtului-reclamant de constatare a caracterului de bun comun pentru acest imobil.
S-a menținut și interpretat în mod nelegal faptul că, încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/13.12.1993 a reprezentat de fapt o donație deghizată, prin care mama reclamantei-pârâte, P. S., indirect a gratificat-o pe fiica sa S. S., singurele argumente fiind declarația martorei M. M. (care nu a fost prezentă la încheierea actului de vânzare-cumpărare) și indecizia recurentului – pârât care, după 20 de ani, nu a mai ținut minte dacă a împrumutat suma de 100.000 lei sau suma de 200.000 lei.
Solicită instanței de recurs să aprecieze asupra faptului că, la data de 13.12.1993 a fost autentificat, sub nr._, un veritabil contract de vânzare-cumpărare între numiții M.-Spiceak G. și M.-Spiceak A., în calitate de vânzători și S. D. și S. S., în calitate de cumpărători, contract de vânzare-cumpărare a cărui nulitate nu a fost constatată.
Potrivit dispozițiilor art. 1.650 C.civ. se definește vânzarea ca fiind „contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească ".
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual, deoarece se încheie valabil prin simplul consimțământ al părților (art. 1273 alin.1 C. civ. coroborat cu art. 1674 C.civ.)
Potrivit dispozițiilor art. 1719 C. civ., cumpărătorul are două obligații principale: - să preia bunul vândut și să plătească prețul vânzării, în lipsa unei stipulații contrare.
Susține recurentul – reclamant că a făcut toate aceste mențiuni în considerarea faptului că:
1. Nu a cumpărat imobilul de la numita P. S., mama soției de la acea dată;
2. Este păcat să constate, după 20 de ani, că nu a participat la o vânzare-cumpărare, la care a fost prezent și a și semnat actul, doar în baza unei declarații de martor - care nu a fost prezent la data semnării și pentru că nu și-a adus aminte câți bani a împrumutat pentru plata acestuia - motivele instanței de fond.
Un alt aspect important de reținut este faptul că, în anul 1993 recurentul – pârât locuia cu reclamanta-pârâtă S. S., la mama acesteia, în imobilul situat la adresa din București, ., ., ., astfel că, nu înțelege faptul că, dacă se vroia a se face o donație deghizată, de ce nu a încheiat un contract de vânzare-cumpărare pentru acest apartament, sau de ce nu s-a făcut o donație efectivă? Ce rost a avut acest schimb de imobile?
Donația deghizată, reprezintă acea donație ascunsă sub forma unui act juridic cu titlu oneros.
În concluzie, contractul de vânzare-cumpărare al imobilului situat în București, ., ., ., sector 5, autentificat sub nr.46.552/13.12.1993 este încheiat în mod legal și real și este în vigoare și își produce efectele.
Instanța s-a pronunțat indirect asupra unui capăt de cerere pe care nici una dintre părți nu a solicitat-o, respectiv nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în mod legal și implicit a dispus anularea acestuia, încălcând astfel un drept fundamental garantat de Constituția României, stabilit, reglementat și garantat la art. 44 din mai sus menționatul act normativ.
În continuare, practic, instanța de fond și instanța de apel prin respingerea apelului, s-au pronunțat asupra nulității celor două contracte de vănzare-cumpărare, cel încheiat între M.-Spiceak G. și M.-Spiceak A., în calitate de vânzători și S. D. și S. S., în calitate de cumpărători și cel încheiat între P. S., în calitate de vânzătoare și M.-Spiceak G. și M.-Spiceak A., în calitate de cumpărători.
Mai mult decât atât, mergând „în extremis", comparativ cu această situație, recurentul – pârât susține că imobilul situat în ., ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2720/26.08.1998 și pentru care instanța de fond a stabilit o contribuție comună, este bunul său propriu, prin donație deghizată. Motivul pentru care recurentul – pârât menționează acest aspect este faptul că vânzătorii sunt unchiul și mătușa sa, aspect pe care nu I-a găsit relevant, acceptând că bunurile comune sunt cele dobândite în timpul căsătoriei.
Printr-o cerere de recurs formulată ulterior, recurentul a susținut că, în mod greșit instanța de fond și cea de apel, au reținut declarația martorei M. M., deși dovada actelor juridice nu se poate face decât prin act autentic sau act sub semnătură privată, neputând fi primită niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, în timpul sau în urma încheierii actului juridic.
Examinând, în prealabil, excepția nulității recursului, prin raportare la nerespectarea dispozițiilor art. 304 C. pr. civ., din perspectiva neîncadrării motivelor formulate, curtea o respinge, motivat de faptul că parte din motive pot fi încadrate în dispozițiile legale arătate anterior, urmând a fi analizat acest aspect, prin raportare la fiecare motiv în parte.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente.
Prealabil, curtea arată că, recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
Examinând, primul motiv de recurs vizând încălcarea dreptului la apărare, curtea reține că este neîntemeiat, în condițiile în care recurentul a declarat apelul la 29.04.2014, primul termen în apel fiind în 23.06.2014, când s-a dispus amânarea cauzei în vederea soluționării cererii de ajutor public judiciar formulată chiar de apelant, pentru data de 22.09.2014. Ca atare,formularea cererii de amânare la termenul din 22.09.2014, nesusținută de nici un fel de dovezi privind imposibilitatea că în tot acest interval de timp nu a putut să-și angajeze avocat, nu justifica acordarea unui nou termen, nefiind motive temeinice în acest sens.
Pe de altă parte, oricum tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 156 alin. 2 C. pr. civ., dispunând amânarea pronunțării pentru ca partea să depună note scrise, motiv pentru care această critică nu va fi primită.
În ceea ce privește greșita reținere a caracterului de bun propriu al apartamentului situat în ., din perspectiva constatării caracterului de donație deghizată a contractului de vânzare – cumpărare cu care părțile au dobândit proprietate asupra acestui imobil, curtea raportând aceste critici la considerentele teoretice arătate anterior, constată că acest motiv, din modul în care este formulat, aduce în discuție netemeinicia hotărârii atacate, deoarece ceea ce se pretinde este stabilirea greșită a situației de fapt, astfel că o atare critică nu poate face obiect de analiză în calea extraordinară a recursului.
Sub acest aspect, curtea reține că, instanța de apel, coroborând întreg materialul probator administrat în cauză, a reținut că, în realitate, cele două acte de vânzare – cumpărare încheiate în cauză cu privire la imobilul în litigiu, dar și la apartamentul mamei intimatei, care a fost înstrăinat către sora intimatei, au avut drept scop gratificarea intimatei cu apartamentul în discuție, reținându-se că ar fi vorba despre o donație deghizată, aspecte ce nu pot fi cenzurate pe calea recursului.
Critica ce vizează imposibilitatea dovedirii actelor juridice cu martori nu va fi primită, curtea apreciind că, în acest caz particular, al partajului între soți este permisă dovada cu martori, în ceea ce privește dobândirea banilor cu care părțile pretind că ar fi achiziționat bunurile comune.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.5 alin.1 din Decretul nr.32/1954, pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice dovada că un bun este propriu se va face între soți prin orice mijloc de probă.
Aceasta înseamnă că soțul care neagă calitatea de bun comun va putea să facă dovada prin orice mijloc de probă că bunul respectiv, deși dobândit în timpul căsătoriei, este bun propriu.
Prin această regulă instituită cu privire la dovada calității de bun propriu în raporturile dintre soți se derogă, în unele privințe de la normele dreptului comun referitoare la proba actelor juridice.
Astfel, proba că un bun este propriu se poate face nu numai prin înscrisuri, ci și prin martori ori prezumții, fără nici o restricție chiar dacă este vorba de acte juridice cu o valoare mai mare de 250 lei.
Cea de-a treia critică ce vizează același aspect, prin raportare la pretinsa constatare indirectă a nulității celor două contracte de vânzare – cumpărare încheiate între părți și mama, respectiv sora și cumnatul lor, nu va fi analizat, întrucât este formulată omisso medio. Verificând motivele de apel formulate, curtea constată că o asemenea critică vizând constatarea nulității celor două contracte nu a fost formulată în apel, astfel că ea nu poate fi formulată direct în recurs.
Cât privește caracterul de bun propriu al imobilului din ., curtea reține că, nici una dintre părți nu a formulat în fața instanței o asemenea solicitare, motiv pentru care susținerile recurentului cu privire la această chestiune sunt lipsite de relevanță.
Pentru aceste considerente în baza dispozițiilor art. 312 C. pr. civ. curtea respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulități recursului, ca neîntemeiată.
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – pârât S. D., împotriva deciziei civile nr.1368 A/29.09.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – pârâtă S. S..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 09.09.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. B. T. A. P. B. A.-D. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.A.D.T.
Tehdact.R.L./A.D.T.
2 ex./24.09.2015
TB-S.4 – C.C.I.; A.C.
Jud.S.5 – L.M.
| ← Stabilire domiciliu minor. Sentința nr. 118/2015. Curtea de... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
