Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 34/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 34/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-01-2016 în dosarul nr. 34/2016
DOSAR NR._
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 34 R/2016
Ședința publică din data de 20.01.2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: JUDECĂTOR L. E. F.
JUDECĂTOR: L. G. Z.
JUDECĂTOR: E. M. CRIȘCOV
GREFIER:F. J.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 463/22.04.2015 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul Teleorman.
Părțile din prezentul proces sunt recurentul-intervenient M. T., intimatul-reclamant Tecșor A. și intimatul-pârât O. M..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul-intervenient, reprezentat de avocat A. Șimon cu împuternicire avocațială nr._ – fila 8 dosar, și intimatul-reclamant Tecșor A., personal și asistat de avocat V. M. D. cu împuternicire avocațială nr._ – fila 45.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează următoarele:
- pricina are ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic;
- procedura de citare este legal îndeplinită.
Având în vedere că hotărârea pronunțată de Tribunalul Teleorman a fost dată cu mențiunea „Definitivă”, Curtea pune în discuția părților dacă această hotărâre este sau nu este definitivă, precum și admisibilitatea recursului.
Având în vedere obiectul prezentului litigiu, respectiv pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil, reprezentantul recurentului-intervenient M. T. apreciază că acest obiect exclude prezenta cauză de la aplicabilitatea art. 94 pct.1 lit.a-i Cod procedură civilă, dar și de la aplicabilitatea art. XVIII din Legea nr. 2/2013, care pune în aplicare și totodată modifică dispozițiile art. 483 alin.(2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Astfel, solicită respingerea excepției inadmisibilității recursului.
Reprezentantul intimatului-reclamant Tecșor A. apreciază că, în raport de obiectul pricinii, respectiv pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil, recursul este admisibil.
Deliberând, Curtea rămâne în pronunțare pe excepția inadmisibilității recursului.
CURTEA ,
Deliberând asupra cauzei de față în raport cu excepția inadmisibilității recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Z. sub nr._ din 27 martie 2014, reclamantul Tecșor A. a chemat în judecată pe pârâtul O. M., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate că acesta i-a vândut, la data de 25 aprilie 2010, suprafața de 0,50 ha teren extravilan, situat în ., în tarlaua 52/3, .: N-M. N., E-DE, S-Rublea A., V-DE.
În motivare, a arătat că, la 25.04.2010, a încheiat cu pârâtul un înscris sub semnătură privată prin care acesta se obliga să îi vândă, până la sfârșitul lunii decembrie 2011, suprafața de 0,50 ha teren extravilan, situat în ., teren al cărui proprietar era pârâtul potrivit sentinței civile nr. 615 din 15 iulie 1999.
Prețul a fost stabilit la 1000 lei, a achitat 550 lei, urmând ca diferența să o achite la încheierea actului în formă autentică; i-a mai dat pârâtului și suma de 1550 lei pentru a achita datoriile la Primăria Cervenia, pentru a i se elibera certificatul fiscal, urmând ca cei 1550 lei să îi fie restituiți până la data de 1.03.2011.
Întrucât pârâtul nu și-a mai respectat obligația de a încheia actul în formă autentică, a formulat prezenta acțiune.
În susținerea cererii, a depus, în copie, înscrisuri.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare, iar la interogatoriu nu a recunoscut susținerile reclamantului.
În cauză, a formulat cerere de intervenție în interes propriu intervenientul M. T., solicitând instanței să constate că pârâtul i-a vândut, la 15.02.2014, suprafața de teren de 0,50 ha, teren extravilan, situat în ., în tarlaua 52/3, .: N-M. N., E-DE, S-Rublea A., V-DE, și respingerea acțiunii formulate de reclamant.
A arătat că pârâtul s-a obligat să îi vândă această suprafață de teren la 15.02.2014, că a achitat integral prețul vânzării, însă pârâtul nu și-a respectat obligația de a încheia actul în formă autentică.
În susținerea cererii, a depus la dosar antecontractul încheiat.
A mai invocat intervenientul excepția prescripției extinctive, arătând că dreptul la acțiune al reclamantului s-a prescris întrucât de la nașterea dreptului său au trecut mai mult de trei ani.
Prin sentința civilă nr.1520 din 4.11.2014 instanța a respins excepția prescripției extinctive, invocată de intervenientul M. T..
A admis acțiunea și a constatat intervenită, la 25 aprilie 2010, între reclamant și pârât, vânzarea-cumpărarea suprafeței de 0,50 ha teren extravilan, situat în ., în tarlaua 52/3 .: N-M. N., E-DE, S-Rublea A., V-DE.
A respins cererea de intervenție ca nefondată.
A obligat pârâtul să achite reclamantului 216,50 lei cheltuieli de judecată – taxă de timbru.
Împotriva acestei sentințe pârâtul O. M. și intervenientul M. T. au declarat apel.
În motivarea apelului său apelantul M. T. arată că acțiunea în constatare este inadmisibilă deoarece reclamantul avea la îndemână acțiunea în realizare prevăzută de art 5 alin 2 din Titlul X din lg 247/2005.
Dreptul la acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic este prescris la data cererii de chemare în judecată.
Sentința este nefondată întrucât pârâtul nu a fost somat să încheie actul autentic de vânzare.
Promitentul este îndreptățit oricând să își revoce promisiunea și să refuze perfectarea actului.
Promitentul și-a manifestat voința juridică de a da prelevanță juridică celei de-a doua promisiuni, manifestare ce reprezintă un drept al acestuia.
Motivarea instanței potrivit căreia reclamantul ar fi preferat în drept nu este legală nefiind reglementată de lege.
În motivarea apelului său pârâtul O. M. arată că acțiunea în constatare este inadmisibilă deoarece reclamantul avea la îndemână acțiunea în realizare prevăzută de art. 5 alin. 2 din Titlul X din lg 247/2005.
Dreptul la acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic este prescris la data cererii de chemare în judecat.
În materie de promisiune ultima manifestare de voință este cea producătoare de efecte juridice.
Prin decizia civilă nr. 463/22.04.2015 pronunțată de Tribunalul Teleorman, au fost respinse apelurile civile declarate de apelantul-intervenient în nume propriu M. T. și de apelantul-pârât O. M., împotriva sentinței civile nr. 1520 din 04 noiembrie 2014, pronunțată de Judecătoria Z., în contradictoriu cu intimatul-reclamant Tecșor A..
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurentul-intervenient M. T., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și, rejudecând cauza să dispună admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii de fond în sensul respingerii acțiunii și admiterii cererii de intervenție formulată.
Recurentul – intervenient face precizarea că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de cererea reclamantului de pronunțare a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare a unui imobil, obiect care exclude prezenta cauză de la aplicabilitatea art. 94 pct. 1, lit. a-i C. Proc. Civ. dar și de la aplicabilitatea art. XVIII din Legea nr. 2/2013 care pune în aplicare și totodată modifică dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Recurentul – intervenient susține astfel că recursul în prezenta cauză este admisibil.
Recurentul – intervenient arată că își întemeiază prezentul recurs pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 punctele 6 si 8 C. Proc. Civ., în sensul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, fiind totodată încălcate și aplicate greșit normele de drept material aplicabile cauzei.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate constând în motivele contradictorii avute în vedere de instanța de apel precum și faptul că unele dintre motivele reținute sunt străine de cauză, recurentul – intervenient arătă că la pag. 3, par. 18 din decizia recurată se reține faptul că dispozițiile Titlului X din Legea nr. 245/2005 ar fi fost abrogate de art. 230 din Legea nr. 71/2001, însă acest din urmă act normativ indicat de instanță are ca obiect aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 81/1999 pentru aprobarea participării Ministerului Justiției ca membru permanent la Conferința Europeană Permanentă de Probațiune, obiect care în mod evident nu are legătură cu cauza supusă judecății în acest litigiu.
În ceea ce privește aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei deduse judecății, recurentul – intervenient face referire expresă la dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, act normativ care prevede expres faptul că întrerupe cursul prescripției extinctive recunoașterea de către debitor a dreptului prescriptibil. Conform doctrinei în materie, recunoașterea trebuie să fie expresă și nu contestarea trebuie să fie expresă, așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond, aplicare greșită a legii validate și de instanța de apel.
În continuarea dezvoltării motivelor de recurs, recurentul – intervenient arătă că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii promovate de intimat.
Validând soluția instanței de fond, instanța de apel în mod greșit a considerat că acțiunea promovată de reclamant este admisibilă, deoarece: prevederile art. 111 din vechiul Cod de procedură civilă, ce au fost invocate de intimat ca temei juridic al acțiunii sale, nu pot fi avute în vedere în prezenta cauză deoarece judecata este guvernată de normele noului Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010). Mai mult, chiar acest text lege stabilește expres că acțiunea în constatare poate fi promovată doar dacă nu este posibilă formularea unei acțiuni în realizarea dreptului.
Or, această ipoteză nu se regăsește în prezenta cauză, reclamantul având la dispoziție o acțiune în realizare, pe care însă, nu a exercitat-o; dispozițiile din Codul civil invocate de intimat ca temei al acțiunii sale sunt în contradicție cu solicitările din capetele de cerere ale acțiuni, art. 1073-1079 din vechiul cod civil referindu-se la obligația de a face, și nu la acțiunea în constatare și nici la dreptul de a obține o hotărâre judecătorească care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Instanța de apel a validat în mod greșit soluția instanței de fond de respingere a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune
Argumentele oferite de cele două instanțe pentru a motiva soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune sunt lipsite de fundament juridic deoarece:
Instanța de fond face o gravă confuzie între necontestarea unui drept și recunoașterea acestuia, considerând că în cauză ar fi aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. (a) din Decretul 167/1958. După cum a subliniat recurentul – intervenient pe parcursul judecății cauzei, recunoașterea la care se face referire în cadrul acestui text de lege trebuie să rezulte dintr-un act expres, din care să reiasă în mod explicit voința de recunoaștere a obligației de către debitorul acesteia. Așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație si Justiție în mai multe decizii, ca urmare a unui act de recunoaștere a obligației care să aibă efect întrerupător al cursului prescripției extinctive, creditorul respectivei obligații trebuie să capete credința legitimă că obligația va fi îndeplinită de către debitor.
Or, în prezenta cauză nu s-a făcut dovada existenței unui astfel de act efectuat de către pârâtul O., prima instanță considerând în mod greșit că pârâtul O. ar fi recunoscut dreptul reclamantului prin simplul fapt al necontestării lui din moment ce reclamantul nu a întreprins demersuri judiciare ori administrative referitoare la acest drept pentru ca pârâtul O. să le poată contesta.
Instanța de fond a ignorat faptul că, de la data încheierii promisiunii de vânzare dintre pârâtul O. și reclamant, posesia efectivă asupra terenului și toate actele privind administrarea și întreținerea acestuia au fost încheiate, respectiv efectuate de recurentul - intervenient.
În acest sens, recurentul – intervenient a arătat că reclamantul nu a avut niciodată posesia asupra terenului, acesta fiind dat spre arendare unei alte persoane, printr-un contract de arendare încheiat anterior datei de 25.04.2010. Mai mult, toate impozitele aferente terenului au fost achitate de către recurentul – intervenient pe întreaga durată de timp de la încheierea promisiunii.
Prin urmare, intimatul nu a făcut dovada faptului că ar fi efectuat acte de dispoziție, folosință ori de administrare a bunului de la încheierea promisiunii până în prezent, neavând, prin urmare, posesia efectivă asupra terenului.
Decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor legale aplicabile în materie, având în vedere următoarele argumente:
Într-un mod fundamental greșit, a fost transformată natura juridică a actului încheiat de părți la data de 25.04.2010 dintr-o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare într-un contract de vânzare-cumpărare, considerând că vânzarea terenului ar fi operat la data de 25.04.2010. Mai exact, la data de 25.04.2010 părțile și-au exprimat intenția ca în viitor să înstrăineze, respectiv să cumpere bunul, iar nu voința de a face aceste acte de dispoziție la acel moment.
Or, instanțele de fond și de apel, prin soluțiile pronunțate, au trecut peste voința părților, stabilind că la data încheierii promisiunii acestea ar fi vrut, de fapt, să înstrăineze terenul la acel moment și nu doar să își exprime intenția de a face aceste acte de dispoziție în viitor.
Instanța de apel, la fel ca și cea de fond, a ignorat faptul că terenul nu a fost niciodată în folosința intimatului, dat fiind că era arendat unei alte persoane înainte de semnarea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare cu intimatul.
Instanța de apel, la fel ca și cea de fond, nu a ținut cont de faptul că pârâtul O. s-a îngrijit singur de administrarea terenului și de plata tuturor contribuțiilor legale aferente acestuia,dovadă fiind chitanțele ce atestă că plățile impozitelor și taxelor pe întreaga perioadă de timp de la încheierea promisiunii au fost achitate doar de pârât.
La fel ca si instanța de fond, instanța de apel a încălcat flagrant dispozițiile art. 1193 din vechiul Cod civil, prin care este interzisă proba cu martori pentru cererile a căror valoare depășește suma de 250 lei. Având în vedere că prețul convenit de părți a fost de 1000 lei, și că reclamantul nu a prezentat nici un înscris care să ateste plata integrală a acestei sume, instanțele de judecată din fond și din apel nu au procedat legal atunci când au reținut că dovada plății a fost făcută prin declarațiile unor martori.
Având în vedere toate aceste argumente, recurentul – intervenient solicită instanței de judecată ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună casarea în tot a deciziei atacate și, rejudecând cauza, admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii de fond în sensul respingerii acțiunii și admiterii cererii de intervenție formulată.
Analizând lucrările dosarului în raport cu excepția inadmisibilității recursului invocată din oficiu, Curtea reține următoarele:
Cererea principală cu care instanța a fost investită este o cerere în realizare, prin care se solicită instanței ca, suplinind consimțământul promitentului-vânzător la perfectarea vânzării, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare asupra unei suprafețe de 0,5 ha teren extravilan.
Același obiect îl are și cererea de intervenție principală.
Atât cererea principală cât și cererea de intervenție principală sunt evaluabile în bani, valoarea terenului stipulată prin chitanța încheiată de pârât cu reclamantul în 2010 fiind de 1000 lei, iar valoarea aceluiași teren stabilită prin antecontractul încheiat între pârât și intervenient în 2014 este de 3000 lei.
Potrivit art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013, ”În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate … în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv ….”.
Potrivit art. 457 alin. 1 C.proc.civ., ”Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege …”.
Prin urmare, întrucât valoarea cererilor cu care instanța a fost investită este sub 1.000.000 lei, singura cale de atac permisă de codul de procedură civilă a fost cea a apelului, hotărârea pronunțată în apel fiind definitivă, iar recursul formulat împotriva acestei hotărâri este inadmisibil.
În consecință, Curtea va respinge ca inadmisibil recursul formulat de intervenientul principal M. T. împotriva deciziei civile nr. 463/22.04.2015 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul Teleorman.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-intervenient M. T., cu domiciliul ales la SPRL Av. P., Șimon și Asociații, în București, Splaiul Unirii, nr. 4, ., ..4, sector 4, împotriva deciziei civile nr. 463/22.04.2015 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul Teleorman, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Tecșor A., domiciliat în ._, județ Teleorman și intimatul-pârât O. M., cu domiciliul ales la G. A. în București, .. 185, ., ., sector 2.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică azi, 20.01.2016.
Președinte, Judecător, Judecător,
L. E. F. L. G. Z. E. M. Crișcov
Grefier,
F. J.
Red. E.M.C.
Tehnored. T.I.
5 ex.
Jud. apel:G. P.,R. G.
| ← Strămutare. Sentința nr. 12/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 27/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
