Legea 10/2001. Decizia nr. 295/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 295/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2015 în dosarul nr. 295/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.295A
Ședința publică de la 04.06.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N. - G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - F. D.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant C. A., împotriva sentinței civile nr.605 din 20.05.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – acțiune formulată în temeiul Legii nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă intimatul-pârât M. București prin Primarul General, prin consilier juridic M. I., în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind apelantul-reclamant C. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, pune în discuție repunerea cauzei pe rol, având în vedere faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra chestiunii de drept ce a atras sesizarea în dosarul nr._ /HP/C aflat pe rolul acestei instanțe și acordă cuvântul pe acest aspect.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită repunerea cauzei pe rol.
Curtea, în temeiul art.415 Cod procedură civilă, repune cauza pe rol.
Reprezentantul intimatului-pârât arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în combaterea motivelor de apel, raportat și la decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ /HP/C ce se constituie într-un motiv de ordine publică.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, sub nr._, la data de 21.02.2014, reclamantul C. A. a chemat în judecată pârâtul M. București, prin Primar General, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la soluționarea notificării nr. 3106/09.10.2001, în principal, prin restituirea în natură a terenului în suprafață de 2374 m.p., situat în București, sector 4, . bis, iar, în subsidiar, prin acordarea unor alte imobile în compensare.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că autorul său, C. P. Revers, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului specificat, prin actul de împărțire voluntară autentificat sub nr._/24.06.1946 de Tribunalul I., Secția notariat, imobilul fiind preluat de stat în temeiul Decretului nr.224/1951. În continuare, reclamantul a menționat că, deși a fost formulată notificare în baza Legii nr. 10/2001, aceasta nu a fost soluționată până la acest moment.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 165/2013 și a Legii nr. 368/2013.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar în fotocopie certificată pentru conformitate cu originalul un set de înscrisuri.
Pârâtul a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a invocat excepția prematurității introducerii cererii raportat la art. 33 alin. 1 din Legea nr. 165/2013.
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare, precum și note scrise, solicitând respingerea excepției procesuale invocate de pârât, având în vedere în esență că legiuitorul nu a avut ca scop limitarea accesului la justiție al persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii, ci obligativitatea unității deținătoare de a soluționa în termen de 3 ani toate notificările, cu scopul de a urgenta procedura de acordare a măsurilor reparatorii. De asemenea, reclamantul a menționat că Decizia Curții Constituționale nr. 88/2014 a fost chemată să stabilească doar dacă acțiunile introduse înainte de apariția Legii nr. 165/2013 pot fi calificate ca premature, obiectul sesizării nevizând acțiunile introduse ulterior.
Prin sentința civilă nr.605/20.05.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția prematurității introducerii cererii, invocată de pârât și a respins cererea formulată de reclamantul C. A., în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primar General, ca prematură.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamantul C. A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. București obligarea acestuia la soluționarea notificării nr.3106/09.10.2001 vizând terenul în suprafață de 2374 m.p., situat în București, sector 4, . bis.
Potrivit art. 33 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează: a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri; b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri; c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.
În conformitate cu alin. 2 al aceluiași text legal, termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.
Ca atare, tribunalul a constatat că Legea nr.165/2013 a acordat un termen pârâtului pentru soluționarea dosarului reclamantului, termen care la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată nu este împlinit, astfel încât acțiunea apare ca fiind prematur introdusă, dreptul reclamantului de a se adresa tribunalului pentru cenzurarea refuzului pârâtului de a soluționa cererea sa fiind afectat de un termen legal suspensiv.
În acest context, se impune menționarea și a faptului că prezenta acțiune a fost formulată după . Legii nr. 165/2013, astfel încât nu se mai poate ridica vreo problemă de neconstituționalitate a art. 4 și art. 33-34 din acest act normativ. Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 88 din data de 27 februarie 2014, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată, constatându-se că dispozițiile art.4 teza a doua din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii. Ca atare, per a contrario, pentru cererile introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2014, disp. art. 4 și art. 33-34 din lege sunt în deplin acord cu prevederile constituționale și li se aplică aceste dispoziții.
În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței Curții europene, tribunalul a constatat că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată tocmai în contextul pronunțării Hotărârii C.E.D.O. în cauza pilot M. A. și alții contra României, în care Curtea a criticat lipsa instituirii unor termene pentru analizarea dosarelor de către Comisia Centrală, acesta fiind considerat un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire. Din moment ce însăși Curtea europeană a stabilit ca direcție de urmat în adoptarea unei noi legislații în materie instituirea unor termene pentru soluționarea dosarelor, tribunalul consideră că nu s-ar putea invoca eventuala neconvenționalitate a dispozițiilor menționate.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis excepția prematurității introducerii cererii, respingând-o în consecință.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul C. A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Referitor la incidența Deciziei Curții Constituționale nr.88/2014, Curtea Constituțională a fost chemată să stabilească doar dacă acțiunile, introduse înainte de apariția Legii nr.165/2014, pot fi calificate ca premature și dacă admiterea excepției de prematuritate pentru aceste acțiuni încalcă principiul neretroactivității legii și liberul acces la justiție.
Curtea Constituționala a admis excepția de neconstituționalitate și a apreciat că admiterea excepției de prematuritate pentru acțiunile înregistrate pe rolul instanțelor înainte de . Legii nr.165/2014, încalcă principiul neretroactivității legii și liberul acces la justiție.
În atare cauza, instanța a interpretat că atâta vreme cât Curtea Constituționala a apreciat că acțiunile introduse înainte de . Legii nr.165/2013 nu sunt premature, per a contrario celelalte acțiuni (introduce după această dată ar fi premature). Legal, argumentul juridic per a contrario nu își poate afla aplicabilitate în acest caz, întrucât nu acțiunile introduse ulterior apariției Legii nr.165/2014 au format obiectul sesizării curții, ci acțiunile introduse anterior.
În atare situație, curtea nici nu ar fi putut să se pronunțe asupra acțiunilor introduse ulterior, pentru că ar fi însemnat să se fi pronunțat pe un aspect pentru care nu a fost sesizată. Trebuie observat cu atenție obiectul sesizării, și în acest caz, obiectul l-a constituit strict acțiunile introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013.
Mai mult decât atât, aceasta stare de fapt și de drept rezultă din însăși motivarea dată de curte în admiterea excepției de neconstituționalitate. Cel mai energic argument este acela că dreptul la justiție trebuie să fie garantat în mod efectiv și eficace de statul român, aducându-se ca argument Decizia nr.670 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.421 din 16 iunie 2011.
De asemenea, Curtea a subliniat în nenumărate rânduri că „principiul constituțional instituit de art.21 din Constituția României privind accesul liber la justiție, se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept".
Revenind la dosarul de față, soluția instanței de fond a golit de conținut Decizia ÎCCJ nr.XX/2007 emisă în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat cu putere de lege faptul că instanțele de judecata pot soluționa pe fond notificările pentru care se constata că unitatea deținătoare refuza sau tergiversează soluționarea.
În speța de față, apreciază apelantul, ne aflam în cazul unui dosar complet, aflat în acest stadiu de foarte mult timp. Deși s-a înscris în numeroase audiențe și a solicitat soluționarea acestuia, pârâtul tergiversează fără motiv emiterea dispoziției, motivând că dosarele se soluționează în ordine.
În plus, prin introducerea art.33 al.1 din Legea nr.165/2013, legiuitorului nu a avut ca scop limitarea accesului la justiție al persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii, ci a stabilit obligativitatea Primăriei Municipiului București (ca unitate deținătoare având peste 5000 de notificări) de a soluționa în termen de 3 ani toate notificările formulate în baza Legii nr.10/2001, cu scopul de a urgenta procedura de acordare a măsurilor reparatorii.
Nu se prevede nicăieri faptul că în această perioada de trei ani, persoana îndreptățită nu are posibilitatea acționarii în judecată a unității deținătoare pentru obligarea acesteia la soluționarea unui dosar care este complet, după cum nu se prevede în mod expres nici că pe toată această perioadă se suspenda dreptul petentului de a acționa în judecată.
În plus, nu se prevede nici sancțiunea prematurității unei acțiuni înregistrate înaintea soluționării dosarului de către primărie. Or, dacă intenția judecătorului ar fi fost să limiteze accesul la justiție pe un termen de trei ani, acest lucru nu numai că ar fi fost prevăzut expres, dar s-ar fi prevăzut și sancțiunea încălcării acestei norme de drept.
Dacă s-ar da curs teoriei susținute de instanța de fond (prematuritatea). ar însemna ca timp de trei ani nimeni nu este îndreptățit să acționeze în judecată primăria, ceea ce este aberant și nu concordă scopului edictării legii, ba chiar mai mult, încalcă egalitatea de șanse și liberul acces la justiție.
Liberul acces de justiție, fiind o normă și un drept constituțional, trebuie prevăzute expres cazurile de îngrădire sau suspendare a acestui drept.
În consecință, față de cele arătate supra, față de obiectul dedus soluționării Curții Constituționale, față de principiul de drept al liberului acces la justiție, precum și față de faptul că Legea nr.165/2013 nu prevede suspendarea dreptului notificatorului de a se adresa justiției în cazul tergiversării soluționării notificării de către unitatea deținătoare, apelantul reclamant a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat, anularea sentinței atacate (în sensul respingerii excepției prematurității) și judecarea procesului evocând fondul.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.466-482 NCPC, 480 NCPC.
Curtea, analizând criticile de apel, prin raportare la dispozițiile legale incidente cauzei, dar și la decizia nr. 5/2015 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a fost pronunțată în procedura prealabilă a dezlegării unor chestiuni de drept, ce se constituie într-un motiv de ordine publică, reține următoarele:
Apelantul reclamant a învestit instanța la data de 21.02.2014, cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului la soluționarea notificării formulate de către autorul său, în temeiul Legii nr.10/2001, în sensul emiterii unei dispoziții prin care să i se restituie în natură terenul în suprafață de 2374 mp., situat în . bis, sector 4, București, iar în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, să i se acorde alte bunuri imobile în compensare, dintre cele menționate în cerere.
Pretențiile astfel deduse judecății au fost fundamentate pe împrejurarea că a formulat notificare, în condițiile Legii nr.10/2001, prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul respectiv, iar cererea formulată în acest mod a rămas nesoluționată până la data sesizării instanței, situația expusă constituind în aprecierea reclamantului un refuz nejustificat de soluționare a notificării.
Având în vedere demersul judiciar al reclamantului, Curtea urmează a analiza criticile de apel prin raportare la împrejurarea că sesizarea instanței cu această cerere s-a realizat la data de 21.02.2014, dată la care erau în vigoare prevederile Legii nr.165/16.05.2013.
Așa cum a reținut și instanța de fond, prin art. 33 alin. 1 din această lege s-au instituit noi termene în cadrul cărora entitățile notificate au obligația de a soluționa notificările formulate în temeiul Legii 10/2001. Mai mult, potrivit aceluiași text normativ, termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014, timp în care, potrivit alin. 3 și alin. 4 ale aceluiași articol, entitățile învestite de lege au obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, datele transmise de entitățile învestite de lege urmând a fi centralizate și publicate pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, iar cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin. (1).
Din interpretarea acestei norme juridice reiese cu evidență faptul că legiuitorul a pus la dispoziția entităților notificate aceste noi termene în cadrul cărora ele au nu numai obligația, dar și dreptul de a proceda la analiza notificărilor primite, corespunzător atribuțiilor ce le sunt conferite de legea specială.
În situația în care reclamantul a formulat acțiunea pendinte înainte chiar de a se sfârși termenul pe care pârâtul îl are la dispoziție potrivit Legii nr.165/2013 de a analiza notificarea și de a se pronunța asupra acesteia, nu există temei spre a se reține incidența prevederilor art. 26 alin. 3 din Legea nr.10/2001 (în interpretarea dată acestora prin decizia nr. 20/2007 a ÎCCJ), care ar permite instanței judecătorești să se substituie entității investite și a analiza, în acest mod, fondul pretențiilor de acordare a măsurilor reparatorii ce au fost formulate prin notificarea depusă în condițiile Legii nr.10/2001.
În mod greșit a susținut apelantul că atâta vreme cât Curtea Constituțională a fost sesizată doar în legătură cu acțiunile introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2014 nu se poate aplica argumentul juridic per a contrario. Aceasta deoarece din întreaga dezvoltare a considerațiilor instanței de contencios constituțional, dar și a dispozitivului deciziei nr.88/27.02.2014, rezultă cu prisosință că cei cărora li se adresează sunt obligați să sesizeze exprimarea sa în sensul că deși a admis excepția, nu a constatat neconstituționalitatea întregii norme, ci a preferat o formulare în care a evidențiat ceea ce este constituțional, lăsând cititorul să constate că pentru toate celelalte situații, excepția de neconstituționalitate își produce efectul.
Pe lângă regulile de interpretare logică, recunoscute de doctrina de specialitate, deosebit de utile în practică sunt argumentele ce pot fi folosite în interpretarea logică. Argumentul per a contrario se întemeiază pe principiul de logică numit legea terțului exclus (tertium non datui), atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul.
Astfel, în raport de considerațiile teoretice expuse mai sus, raportat la conținutul deciziei Curții Constituționale, în mod greșit a susținut apelantul că pentru situația de față instanța a aplicat greșit acest argument – per a contrario.
În acest sens este și interpretarea pe care instanța supremă a dat-o prevederilor art. 33-34 din Legea 165/2013, prin decizia nr. 5/2015 care a fost pronunțată în procedura prealabilă a dezlegării unor chestiuni de drept, decizie care are caracter obligatoriu pentru instanțe de la data publicării ei în Monitorul Oficial, conform prevederilor art. 521 alin. 3 din N.C.pr.civ. și care se impune în prezenta cauză ca și motiv de ordine publică.
Având în vedere forța juridică conferită prin lege tuturor hotărârilor pe care instanța supremă le pronunță în procedura specială a dezlegării unor chestiuni de drept, Curtea apreciază că nu există temei spre a fi înlăturată aplicarea în speță a sus-menționatei decizii, chiar dacă ea a fost pronunțată ulterior datei introducerii acțiunii și pronunțării sentinței de fond.
Astfel, prezenta instanță reține că prin menționata decizie pronunță în procedura specială a dezlegării unor chestiuni de drept s-a stabilit că: „Referitor la împrejurarea că termenele reglementate de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, au fost instituite la un interval de timp considerabil după împlinirea termenului inițial, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie reținut contextul adoptării acestui recent act normativ, determinat de pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în Cauza M. A. și alții împotriva României și de necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluționarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.
În acest sens, în acord cu îndrumările din Hotărârea-pilot vizând perfecționarea cadrului legislativ, Legea nr. 165/2013 a fost adoptată pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Tocmai pentru celeritatea procedurii au fost reglementate termene care să impună unităților notificate soluționarea sesizărilor, astfel încât pretențiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanșarea procedurii judiciare.
Or, pe acest aspect, Curtea Constituțională s-a pronunțat, verificând conformitatea cu legea fundamentală a dispozițiilor art. 33 alin. (1), coroborate cu art. 34 și art. 35 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că termenele introduse au ca scop eficientizarea procedurilor administrative și, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în același timp un scop legitim și existând un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.
În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat, în jurisprudența care a urmat adoptării Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, măsurile la care s-a oprit legiuitorul român, arătând că acesta a fixat termene precise pentru fiecare etapă administrativă și a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicțional care permite instanțelor să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, ci și să se subroge autorităților administrative prin pronunțarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului sau de acordare a unor compensații.
Totodată, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile aferente prin instituirea unor reguli clare și previzibile, însoțite de termene imperative și de un control judiciar efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru soluționarea cererilor*12) și, cu toate că termenele fixate pentru procedura administrativă, la care se pot adăuga și eventuale proceduri judiciare, pot prelungi durata de soluționare definitivă a pretențiilor, o atare situație excepțională este inerentă complexității factuale și juridice vizând restituirea proprietăților preluate abuziv, așa încât aceste termene nu pot fi considerate, în sine, ca ridicând o problemă de eficacitate a reformei și nici contrare drepturilor garantate de Convenție, în special dreptului garantat de art. 6 paragraful 1, în ceea ce privește durata rezonabilă a procedurii”.
Prezenta instanță nu poate primi criticile apelantului în sensul că prin pronunțarea soluției de către prima instanță în sensul reținerii ca fondate a excepției prematurității i s-a încălcat dreptul de acces la o instanță, însăși instanța supremă în decizia pronunțată statuând că: „Nu se poate susține că termenele astfel reglementate ar fi o îngrădire a accesului la justiție și nici că, în condițiile neurmării procedurii prealabile, partea ar putea sesiza instanța, întrucât dreptul său nu este unul actual, iar procedura judiciară nu poate înlocui sau substitui procedura prealabilă, atunci când aceasta este reglementată în mod expres de lege. Rațiunea reglementării procedurii prealabile este dată, în general, de considerente vizând protecția intereselor persoanelor, având ca scop instituirea unui cadru juridic care să facă posibilă restabilirea dreptului subiectiv pe cale administrativă, prin evitarea contenciosului judiciar”.
A mai reținut instanța supremă că: „Fiind vorba de o condiție specială referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, în absența îndeplinirii ei, instanța se află în situația unui fine de neprimire având drept consecință imposibilitatea analizării fondului pretențiilor și deci, respingerea acțiunii. Partea trebuie să se supună, așadar, condițiilor de formă ale cererii de chemare în judecată prevăzute de legea în vigoare la momentul sesizării instanței, printre care se numără și respectarea unei proceduri prealabile”.
Conformitatea art. 33 din Legea nr. 165/2013 cu imperativele art. 15 alin. (2) și ale art. 21 alin. (1) - (3) din Constituție, în privința cauzelor ce urmează a fi înregistrate pe rolul instanțelor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, a fost verificată de instanța de contencios constituțional; aceasta a reținut că nu poate fi vorba, în asemenea situații, de încălcarea principiului neretroactivității și nici de cel al liberului acces la justiție întrucât, pe de o parte, norma urmează să se aplice pentru viitor, iar pe de altă parte, textul nu împiedică, în sine, exercitarea liberului acces la justiție, ci doar îl condiționează de respectarea unor termene înăuntrul cărora entitățile prevăzute de lege au obligația soluționării cererilor înregistrate și nerezolvate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora..
Astfel, instituirea prin lege a unor termene înăuntrul cărora entitățile învestite cu soluționarea notificărilor trebuie să dea răspuns acestora nu contravine nici liberului acces la justiție, nici principiului neretroactivității legii civile.
Față de caracterul obligatoriu al procedurii prealabile, partea nu se poate adresa instanței înaintea împlinirii termenelor imperativ instituite prin lege pentru că nu are un drept actual, pretenției formulate în aceste condiții opunându-i-se prematuritatea.
Deși partea avea posibilitatea ca, în cazul refuzului nejustificat de soluționare a notificării formulate înăuntrul termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, să sesizeze instanța, și pe această cale să obțină soluționarea pe fond a pretenției - așa cum s-a statuat prin Decizia 20/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – în măsura în care nu și-a exercitat acest drept anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, ea va trebui să se supună condițiilor de fond și de formă (inclusiv urmarea procedurii prealabile) de la data la care va investi instanța de judecată.
Curtea apreciază că se impune a se raporta și la jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului relevantă în această materie în cadrul căreia această instanță de contencios european a realizat o analiză a Legii nr. 165/2013, din perspectiva încălcărilor reclamate, privitoare la art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și la art. 1 din Protocolul 1 la Convenție
Astfel, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza P. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, făcând referire la Legea nr.165/2013, a confirmat caracterul efectiv al prevederilor noii legislații în materia restituirii proprietăților, legislație care oferă posibilitatea de soluționare adecvată a cererilor de reparație, pentru majoritatea situațiilor incidente în cauzele aflate pe rolul său. Analizând garanțiile oferite de noua legislație (dispoziții de procedură clare și previzibile, însoțite de termene imperative și de un control jurisdicțional efectiv), CEDO a concluzionat că aceasta oferă în principiu un cadru efectiv și accesibil, de natură să garanteze respectarea dreptului de proprietate în materia restituirii proprietăților într-o . de situații. Cât privește termenele instituite, chiar dacă a constatat că ele pot conduce la finalizarea procesului de restituire peste un număr mare de ani, CEDO a considerat că această situație excepțională este inerentă, având în vedere complexitatea factuală și juridică ce privește chestiunea restituirii bunurilor naționalizate. Curtea de la Strasbourg a observat faptul că Legea nr. 165/2013 nu a înlocuit, ci a completat și suplimentat prevederile vechilor legi de restituire. S-a apreciat că modul de calcul și de acordare a despăgubirilor instituite prin noul act normativ se încadrează în marja de apreciere de care se bucură statul, ținând seama și de contextul economic, iar modul de eșalonare prevăzut de lege poate fi justificat de complexitatea mecanismului de restituire, dar și de numărul mare de cereri. S-a considerat, astfel, că noua reglementare are un caracter efectiv și accesibil, și, în majoritatea cazurilor, nu este de natură să aducă violări ale dreptului de proprietate. Cât privește termenele instituite, chiar dacă a constatat că ele pot conduce la finalizarea procesului de restituire peste un număr mare de ani, CEDO a apreciat că această situație excepțională este inerentă, având în vedere complexitatea factuală și juridică a chestiunii privind restituirea imobilelor naționalizate. De asemenea, câtă vreme Legea nr. 165/2013 reglementează un control judecătoresc util cât privește desfășurarea și rezultatul procedurilor administrative, Curtea a apreciat că accesul la justiție este, la rândul său, efectiv si util. Concluzia acestei analize a fost aceea că noile prevederi legale incidente în materia restituirii proprietăților naționalizate oferă, în principiu, posibilitatea de soluționare adecvată a cererilor de restituire, iar titularii acestora trebuie să le parcurgă.
În concluzie, prin hotărârea P. și alții împotriva României, CEDO a estimat că noua legislație adoptată în materia restituirii proprietăților naționalizate oferă, în principiu, posibilitatea de soluționare adecvată a cererilor de reparație.
Ca atare, câtă vreme termenul în care procedura administrativă trebuie finalizată nu s-a împlinit, beneficiarul acestei proceduri nu se poate adresa instanței de judecată pentru a cere soluționarea pe fond a notificării, termenul menționat fiind unul legal, prohibitiv.
În consecință, în raport de cele expuse, Curtea constată că hotărârea pronunțată de prima instanță respectă întocmai dispozițiile Legii nr. 165/2013, astfel încât în condițiile în care, așa cum corect a reținut tribunalul, pârâtul M. București, beneficiază încă de termenul prevăzut de art. 33 din Legea nr. 165/2013, în care trebuie să soluționeze notificarea reclamantului, acesta nu poate fi decât obligată în limitele instituite de lege.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea urmează a constata că este întemeiată excepția prematurității acțiunii promovate de reclamant, astfel cum această excepție a fost reținută de către instanța de fond.
Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. 1 din N.C.pr.civ., se va dispune respingerea apelului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant C. A., CNP_, cu domiciliul ales la C..av.V. L., în București, ..8-10, ., împotriva sentinței civile nr.605/20.05.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 04.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. A. I. D.
N.-G.
GREFIER
F. D.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I.
4 ex/11.06.2015
--------------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – D.N.T.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 681/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 302/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
