Legea 10/2001. Decizia nr. 217/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 217/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-02-2013 în dosarul nr. 217/2013
Dosar nr._ (_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 217
Ședința publică de la 07.02.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, împotriva sentinței civile nr.1726 din 10.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. R. - prin reprezentant I. H. și intimata - pârât P. M. BUCUREȘTI
P. are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier M. I., în calitate de reprezentantul recurentului – pârât M. București prin primar General, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimata - reclamantă A. R. - prin reprezentant I. H. și intimata - pârât P. M. București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la dosarul cauzei prin serviciul registratură la data de 7.02.2013, intimata - reclamant a depus note scrise, la care este anexată și împuternicirea avocațială nr._/2013 eliberată de Baroul București pe numele avocaților Miheala H. și M. M..
Reprezentantul recurentului - pârât învederează că nu mai are alte cereri sau probe de solicitat, apreciind cauza în stare de judecată.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului - pârât solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, avându-se în vedere că, criticile de nelegalitatea vizează greșita aplicare a dispozițiilor legii nr.10/2001 de instanța de fond care în mod eronat a anulat decizia emisă de primarului general, în condițiile în care din actele aflate la dosarul administrativ, nu rezultă calitatea de persoană îndreptățită a acestei instituții. Menționează faptul că face referire la testamentul rămas de pe urma defunctului maior T. P. C., din care rezultă că, A. R. nu a fost instituită ca legatar universal, ci soția acestuia, urmând ca după decesul soției sau recăsătoria acesteia, imobilul în litigiu să fie vândut, iar contravaloarea acestuia să fie donată către reclamantă, așa încât nu se poate vorbi de faptul că s-a dispus instituirea ca legatar universal al reclamantei.
Arată că decizia emisă de Primarul General este corect emisă și cu respectarea dispozițiilor legii nr. 10/2001.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă sub nr._, reclamanta A. R. a formulat contestație împotriva Dispoziției nr._ din 01.11.2010 emisă de P. M. București, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea PRIMĂRIEI M. BUCUREȘTI la restituirea în natură a imobilelor, teren și construcție, situate în București, ., 63 și 71, sector 3, și, în cazul în care restituirea în natură a imobilelor nu mai este posibilă, solicită acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri, prin obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții în acest sens.
În motivarea cererii reclamanta a învederat că, prin testamentele din data de 25 iunie 1921 și 22 iulie 1922, înregistrate la Grefa Tribunalului I., Secția a III-a C.C., M. T. P. C. instituia A. R. legatar universal asupra nudei proprietăți a întregii sale averi imobile, iar în ultimul testament, lăsa soției sale E., toată averea mobilă și uzufructul asupra celei imobile care revenea Academiei Române, cu obligația de a crea din venitul acesteia o bursă la Facultatea de Medicină. Averea imobilă cuprindea și dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în București, Calea Dudești nr. 91,93, 103 (actualmente 61,63,71).
A. R. a fost autorizată să accepte legatul lăsat de defunctul M. T. P. C. prin Decretul Regal nr. 5858/1922 publicat în Monitorul Oficial nr.255 din 25 februarie 1923.
Inventarul averii imobile lăsate de către defunctul M. T. P. C. a fost făcut la data de 10 noiembrie 1922, fiind consemnat de Grefa Tribunalului I., S. III c.c, în dosar nr.3141/1922.
Prin sentința nr. 1380/05.12.1924 a Tribunalului I. Secția II C.C., A. R. a fost trimisă în posesie asupra nudei proprietăți a întregii averi imobile rămasă de pe urma defunctului M. P. C..
Prin Decizia Consiliului de Miniștri nr.1486/8.11.1948, publicată în Monitorul Oficial nr.260 din 8 noiembrie 1948 (poziția 19), A. R. a fost deposedată abuziv de imobilele din Calea Dudești nr. 61,63 și 71, care au fost transmise la Ministerul Afacerilor Interne.
La data de 22.10.2001 reclamanta a formulat notificarea nr. 5064 către Prefectura M. București prin care se solicitau măsuri reparatorii în echivalent cu privire la imobilele situate în Calea Dudești nr. 61, 63 și 71, Notificare care a fost respinsă ca nedovedită prin Dispoziția Primăriei M. București nr._ din 01.11.2010.
Reclamanta a susținut că, în anul 2005, după . Legii nr. 564/2004 pentru completarea art. 4 al. 8 din Legea nr. 752/2001, a depus, prin executor judecătoresc, la Prefectura M. București, în baza Legii nr.10/2001, notificările nr.426, 427 și 428 din 09.06.2005, prin care se solicita stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri bănești pentru imobilele situate în Calea Dudești nr.61, 63 și 71, sector 3, București, notificări ce nu au fost soluționate de către Prefectura M. București.
Reclamanta arată că instanța de judecată urmează să constate nelegalitatea dispoziției de respingere nr._/01.11.2010 emisă de P. M. București și să se pronunțe cu privire la temeinicia cererii de restituire în natură a imobilelor iar, în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, solicită acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri.
Se susține că instituția reclamantă face pe deplin dovada dreptului de proprietate, această susținere fiind în deplină concordanță cu prevederile dispozițiilor art. 24 alin. 1 din Legea nr.10/2001.
Potrivit art.24 alin. 2 din Legea nr.10/2001, "În aplicarea prevederilor alin.1 și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar."
După cum rezultă din actele depuse la dosar, A. R. a făcut dovada preluării abuzive a imobilelor situate în București, Calea Dudesti nr.61, 63 și 73, dovadă în baza căreia, în lipsa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
Prin această Dispoziție legală se instituie o prezumție legală de proprietate asupra unui imobil, prezumție ce operează în favoarea proprietarului deposedat de bunul său de către stat.
Prin urmare, numai faptul că aceste imobile figurează în Decizia Consiliului de Miniștri nr.1486/2.11.1948 (poziția 19), care atestă faptul că au trecut la Ministerul Afacerilor Interne, și, în lipsa oricăror alte acte contrarii sau contestări ale dreptului său de proprietate, este suficient pentru dovedirea dreptului de proprietate al Academiei Române asupra acestor imobile.
In drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001, Legea nr.564/2004.
S-au depus la dosar următoarele înscrisuri: Testamentele defunctului M. T. P. C., înregistrate de Grefa Tribunalului I., secția III - a CC, copie testamente, C. de pe Inventarul averii imobile și mobile înregistrate de Grefa Tribunalului I., secția III-a C.C., Inventarul averii imobile întocmit de Șeful serviciului bunuri al Academiei Române la data de 25.01.1923 Decretul Regal nr. 5858/1922 publicat în Monitorul Oficial nr.255/25.02.1923 care atestă acceptarea legatului de către A. R., Adresa Ministerului Instrucțiunii transmisă Academiei Române și înregistrată sub nr.290/07.02.1923. sentința nr.1380 din 02.12.1924 Tribunalului I., secția III - a CC prin care A. R. a fost trimisă în posesie asupra nudei proprietăți a întregii averi imobile rămasă de pe urma defunctului M. P. C., Decizia Consiliului de Miniștri nr.1486/1948 publicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 8 noiembrie 1948 care atestă trecerea în proprietatea statului a imobilelor din București, Calea Dudești nr.61,63 și 71, respectiv la Ministerul Afacerilor Interne, Notificarea nr.5064 din 22.10.2001 către Prefectura M. București, Notificarea nr.426 din 09.06.2005 către Prefectura M. București, Notificarea nr.427 din 09.06.2005 către Prefectura M. București, Notificarea nr.428 din 09.06.2005 către Prefectura M. București, Dispoziția nr._ din 01.11.2010 de respingere a "Notificării nr. 5064/2001 emisă de P. M. București.
A fost atașat dosarul administrativ în care s-a emis dispoziția contestată.
La termenul din 25.05.2011 tribunalul a încuviințat pentru reclamantă proba cu expertiză construcții și proba cu expertiză topo.
La data de 26.03.2012 s-a depus, prin serviciul registratură, raportul de expertiză topografică cu ale cărui concluzii părțile au fost de acord, iar la data de 05.07.2012 s-a depus raportul de expertiză construcții la care nu s-au formulat obiecțiuni.
Prin sentința civilă nr.1726/10.10.2012 Tribunalul București - Secțiaa III-a civilă, a admis în parte contestația formulată de reclamanta A. R., în contradictoriu cu pârâții P. M. București și M. București prin Primarul General, a anulat dispoziția nr._/01.11.2010 emisă de Primarul General al Primăriei M. București, a obligat pârâții să emită dispoziție motivată cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobilele situate în București, ., 63 și 71, sector 3, imobile compuse din teren în suprafață totală de 1878 m.p. și construcții demolate și a respins ca neîntemeiat capătul din contestație privind restituirea în natură.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin notificarea nr.5064/22.10.2001, reclamanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent cu privire la imobilul (teren în suprafață de 1877 mp. și clădire compusă din 38 încăperi) care a fost situat pe Calea Dudești nr.61, 63 și 71.
Ulterior, prin notificările înregistrate sub nr.426, 427 și 428 la data de 09.06.2005, reclamanta a depus notificări, în temeiul art.4 alin. 8 din Legea nr.752/2001 astfel cum a fost completată prin Legea nr.564/2004, pentru imobilele menționate anterior, solicitând tot stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești pentru cele 3 imobile.
Prin dispoziția nr._/01.11.2010 emisă de Primarul General al Primăriei M. București a fost respinsă ca nedovedită notificarea formulată de reclamantă pentru imobilele din ., 63 și nr. 71.
Tribunalul a reținut că, prin testamentul olograf încheiat la data de 25.06.1921, P. Th. Ceorobea a instituit-o legatară universală pe A. R. asupra întregii sale averi imobiliare, ce a cuprins și imobilele situate în ., nr. 63 și nr. 71.
A. R. a fost autorizată să accepte legatul lăsat de defunctul P. Th. Ceorobea de către Ministerul Instrucțiunii prin Decretul Regal nr. 5858/922.
Prin sentința civilă nr.1380/03.12.1924 pronunțată de Tribunalul I., A. R. a fost trimisă în posesia nudei proprietăți a întregii averi imobiliare rămase de pe urma defunctului P. Th. Ceorobea.
Prin Decizia Consiliului de Miniștri nr.1486/08.11.1948 reclamanta a fost deposedată abuziv de imobilele din București, Calea Dudești nr. 61, 63 și 71 (poziția nr.19), ce au fost transmise Ministerului Afacerilor Externe.
Față de prev. art.2 lit. d) din Legea nr.10/2001, o astfel de preluare este considerată de legiuitor ca fiind abuzivă; totodată, tribunalul, a constatat că reclamanta a făcut dovada că este persoană îndreptățită în sensul Legii nr.10/2001.
Din concluziile celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză tribunalul a constatat că fostele amplasamente ale imobilelor din Calea Dudești nr.61, 63 și nr.71 constituie domeniul public al M. București și sunt ocupate de elemente de sistematizare urbană, ce fac imposibilă restituirea în natură.
În aceste condiții, tribunalul a apreciat că soluția care se impune este aceea a admiterii în parte a contestației și a anulării dispoziției nr._/01.11.2010 emisă de Primarul General al Primăriei M. București. Pe cale de consecință, a obligat pârâții să emită dispoziție motivată cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobilele situate în București, ., 63 și 71, sector 3, imobile compuse din teren în suprafață totală de 1878 mp. și construcții demolate și a respins, ca neîntemeiat, capătul din contestație privind restituirea în natură.
Împotriva acestei sentințe, la data de 27.11.2012 a formulat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 06.12.2012.
Prin motivele de recurs, recurentul - pârât consideră sentința civilă recurată ca netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente.
Prin cererea de chemare in judecata reclamanta a contestat dispoziția nr._/01.11.2010 și a solicitat instanței de judecată să se pronunțe pe fondul notificării formulate în condițiile Legii nr.10/2001 și să oblige pârâtul la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu.
Menționează recurentul – pârât că, în motivele de fapt ale acțiunii s-a invocat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în cauză, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat și refuzul pârâtului de a soluționa notificarea în sensul acordării de măsuri reparatorii.
Notificarea reclamantei a fost respinsă ca nedovedită.
Așa cum a rezultat din dispozițiile art.21-23 din legea nr.10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii,
In aplicarea acestor texte legale, art.21.1 din Normele Metodologice de aplicare a legii nr.10/2001 aprobate prin H.G. nr.498/2003 prevede - în concordanță, de altfel cu dreptul comun în materia acțiunii în revendicare imobiliară (Legea nr.10/2001 nederogând sub acest aspect de la normele generale, respectiv normele cuprinse în Codul Civil) - că prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înțelege „orice acte juridice translative de proprietate, care atesta deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică”.
Recurentul pârât menționează că, același articol arată ce acte sunt considerate potrivit Legii nr.10/2001 că fac dovada calității de moștenitor, respectiv certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă care atestă filiația sau rudenia cu titularul inițial al dreptului de proprietate.
Totodată, în Capitolul I pct.l lit.e din același act normativ arată că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.
Față de dispozițiile legale menționate anterior se constată că deși instanța de judecată a reținut ca dovedit dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la imobilele în litigiu, actele depuse și avute în vedere de către Comisia pentru Aplicarea Legii nr.10/2001 la pronunțarea deciziei contestate nu pot constitui o dovadă în acest sens.
Mai mult, reclamanta nu a înțeles să depună nici măcar în fața instanței de judecată actul de proprietate care să facă dovada proprietății testatorului M. T. P. C..
Acest înscris deși, s-a solicitat contestatoarei să îl depună, nu există la dosarul cauzei, actul fiind elocvent a face dovada că cel care a înțeles să testeze prin testament olograf este într-adevăr proprietarul bunului.
Pe de alta parte, după cum a rezultat din testamentul întocmit la data de 22.06.1922 nu a fost respectată dorința testatorului, în sensul că imobilele să fie vândute de către A. R. și să se înființeze o bursă la facultatea de Medicină.
Legatul nu a fost executat în scopul și condițiile prevăzute.
Arată în continuare recurentul – pârât că, A. R. avea conform testamentului doar calitatea de executor testamentar și nu de beneficiar, pretendent de drept de proprietate asupra imobilelor, beneficiarii fiind studenții Facultății de Medicină.
A îmbrățișa opinia instanței de judecată însemnă a nesocoti dispoziție legale în materie și a soluționa cauza în afara legii fără a avea temeiul legal necesar.
În cazul unei astfel de contestații instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea investită cu soluționarea notificării și nu poate ignora dispozițiile, la fel de obligatorii, ale Legii nr.10/2001.
Pentru aceste motive, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, modificarea sentințe atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
In drept, recurenta a invocat dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că este fondat pentru următoarele considerente:
Din examinarea cererii de recurs, rezultă că pârâtul a criticat sentința atacată sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, prin raportare la dispozițiile relevante din legea specială, astfel cum au fost explicitate prin Normele Metodologice de aplicare. În esență, recurentul susține că testamentul prezentat de către reclamantă nu poate face această dovadă, nefiind însoțit de actul de proprietate al autorului,invocând totodată și faptul că legatul nu a fost executat în scopul și condițiile prevăzute.
Pentru a răspunde acestor critici, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile art 23 și 24 din legea 10/2001, potrivit cărora actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Potrivit prevederilor art 24 din legea 10/2001, legiuitorul a reglementat regimul probatoriu al dreptului de proprietate prin instituirea unor prezumții referitoare la întinderea acestui drept, precum și la titularul său, pentru a atenua dificultățile pe care le întâmpină foștii proprietari în recuperarea proprietăților imobiliare pierdute în perioada regimului comunist. Potrivit acestor prevederi legale, legiuitorul a statuat că în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. De asemenea, legiuitorul completează dispozițiile alineatului 1, în sensul că stabilește că, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
Rațiunea instituirii unui astfel de sistem derogatoriu de la exigențele dreptului comun, îl reprezintă pe de o pare perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării imobilelor de către stat, modalitatea abuzivă în care s-a realizat deposedarea foștilor proprietari, inclusiv prin preluarea actelor de proprietate pe care aceștia le dețineau pentru a-și legitima calitatea de titulari ai imobilelor respectiv, la care se adaugă și caracterul imprecis al titlurilor vechi de proprietare, din punct de vedere al individualizării imobilelor, sub aspectul suprafeței și amplasamentului.
Pe cale de consecință, nu mai este necesară înfățișarea a unor înscrisuri translative ori constitutive de proprietate, fiind suficientă prezumția legala relativa enunțata, pe baza actelor vizând preluarea imobilului, ce operează în favoarea persoanei ce figurează în acest acte drept proprietar.
Așa cum rezultă din materialul probator administrat în dosar, Curtea constată că autorul reclamantei a lăsat un testament data 25 06 1921, prin care a lăsat toată averea mobilă soției sale, stipulându-se totodată că după moartea soției testatorului, bunurile imobile se vor vinde și se va forma un fond care se va vărsa Academiei Române, din venitul căreia se va premia cea mai bună lucrare referitoare la starea economică a țării și va întreține mormântul situat în Cimitirul Ș. V.. La data de 22 07 1922, autorul reclamantei redactează un alt testament prin care a dispus pentru momentul încetării sale din viață în sensul că lasă întreaga avere mobilă soției sale, iar bunurile imobile Academiei Române, cu scopul de a înființa o bursă la Facultatea de Medicină, cu mențiunea că uzufructul viager al averii imobiliare revine soției testatorului.
Examinând dispozițiile testamentare anterior expuse, precum și succesiunea acestora, Curtea, făcând aplicarea prevederilor art 920 cod civil, constată că suntem în prezența unei revocări voluntare tacite, dedusă din existența unor dispoziții testamentare inconciliabile. Astfel, în primul testament, averea imobilă urmează a fi vândută la moartea soției, din banii rezultați formându-se un fond, de care va beneficia reclamanta, cu mențiunea că din venitul acestui fond se va acorda un premiu celei mai bune lucrări referitoare la starea economică contemporană a țării. Prin testamentul redactat în anul 1922, averea imobilă este lăsată Academiei Române, cu scopul de a înființa o bursă la Facultatea de Medicină. Examinând comparativ aceste dispoziții de ultimă voință ale testatorului, Curtea constată sunt incompatibile, existând o imposibilitate absolută, obiectivă( din punct de vedere material și juridic) de a executa cumulativ cele două dispoziții testamentare succesive, nefiind posibil să se vândă bunurile imobile, iar suma de bani rezultată să fie cedată reclamantei și în același timp să-i și fie predate în proprietate imobilele respectiv.
Apreciind că testamentul datat 22 07 1922 îl revocă tacit pe cel din 25 06 1921, Curtea reține că reclamanta își justifică calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii în calitatea de legatar cu titlu universal, având ca obiect nuda proprietate a totalității bunurilor imobile care au existat în patrimoniul testatorului la decesul acestuia.
Potrivit inventarului întocmit la decesul autorului reclamantei, rezultă că imobilele ce formează obiectul litigiului figurau în patrimoniul succesoral, fiind preluate abuziv, de către stat, potrivit relațiilor furnizate de . baza decretului 92/1950 de pe numele reclamantei.
Pe cale de consecință, dând eficiență dispozițiilor art 24 din legea 10/2001, astfel cum au fost explicitate în cele ce preced, Curtea constată că reclamanta a făcut dovada deplină a dreptului de proprietate asupra imobilelor notificate, nefiind necesar, în sistemul reparatoriu al legii speciale, ca reclamanta să prezinte, alături de testament, și actul de proprietate al testatorului. În condițiile în care A. R. figurează, în anexa decretului 92/1950, ca proprietar, căruia i s-au naționalizat imobilele situate în București, Calea Dudești nr 61, 63 și 71, Curtea constată că sunt aplicabile cele două prezumții instituite de dispozițiile art 24 din legea 10/2001, referitoare la existența și întinderea dreptului de proprietate, cât și la titularul acestui drept.
În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la neexecutarea legatului în scopul și condițiile prevăzute în testament, Curtea, din examinarea dispozițiilor testamentare din 1922( acesta fiind ultimul testament redactat, ce trebuie luat în considerare pentru a respecta voința testatorului), constată că nuda proprietate a averii imobile a fost lăsat legat reclamantei, fără să se impună obligația vânzării acesteia, astfel că nu se poate reține o neexecutare a legatului.
În egală măsură, nu se poate reține că reclamanta ar avea doar calitatea de executor testamentar, din formularea dispozițiilor ultimului testament din 1922, rezultând fără echivoc că A. R. este cel gratificat în această manieră, dispoziția referitoare la înființarea unei burse pentru facultatea de Medicină constituind o sarcină impusă legatarului. Chestiunile legate de executarea sau neexecutarea sarcinii exced acest cadru procesual, Curtea apreciind că recurenta, în calitate de unitate deținătoare nu poate avea interes să invoce o eventuală neexecutare a sarcinii, acest interes aparținând succesibililor care ar profita de revocarea legatului.
În ceea ce privește limitele în care poate dispune instanța de judecată sesizată, cu soluționarea pe fond a notificării, Curtea reține această chestiune a fost tranșată de instanța supremă prin decizia civilă nr 20/2007, în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil, dacă este cazul.
O astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Instanța supremă a concluzionat în sensul că, într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Făcând aplicarea celor statuate de Înalta Curte pe calea recursului în interesul legii, Curtea apreciază că soluția a fost pronunțată de prima instanță cu respectarea acestor limite, obligând pârâtă să emită o dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatori prin echivalent pentru imobilele notificate.
Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1726 din 10.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. R. - prin reprezentant I. H. și intimata - pârât P. M. BUCUREȘTI, ca nefondat
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 07.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. M. H. I. S.
GREFIER,
I. A. G.
Red. S.I.
Tehnored.G.I.A/c.s./I.S
2 ex./13.02.2013
TB – S. a III-a civ. - C. P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 211/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
