Legea 10/2001. Decizia nr. 2/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-01-2012 în dosarul nr. 2/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.2
Ședința publică de la 9 ianuarie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1109 din 03.06.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-reclamante B. A. și G. G..
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurentul-pârât M. București prin Primarul General și intimatele-reclamante B. A. și G. G..
Curtea având în vedere că la prima strigare a cauzei părțile nu s-au prezentat reține dosarul la a doua strigare.
La a doua strigare a cauzei, se prezintă consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât M. București prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar și avocat R. I., în calitate de reprezentant al intimatelor-reclamante B. A. și G. G., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 09.01.2012, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului-pârât susținând oral motivele de recurs solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței civile recurate și respingerea cererii de obligare a pârâtului la emiterea unei dispoziții motivate privind soluționarea notificării.
Menționează că dispozițiile art.23 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001 prevăd termenul de recomandare care dă posibilitatea unității administrative să soluționeze notificarea într-un termen rezonabil, iar criticile de nelegalitate privesc acest aspect.
Avocatul intimatelor-reclamante solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
Menționează că dispozițiile sentinței civile recurate sunt temeinice și legale și chiar din dispozitivul acesteia rezultă obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții motivate privind restituirea în natură a imobilului către reclamante, în condițiile în care, pe de o parte imobilul care face obiectul prezentei acțiuni nu a fost înstrăinat și se află în administrarea intimatelor, iar pe de altă parte imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv potrivit art.2 din Legea nr.10/2001 astfel cum a fost modificată.
Arată că pârâtul a refuzat constat să dea curs solicitării de restituire în natură și de a răspunde la notificările care le-au fost adresate în condițiile în care documentația a fost depusă la dosar, iar din aceasta rezultă că reclamantele sunt îndreptățite la restituirea în natură a imobilului în litigiu.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 06.05.2010 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, sub nr._, reclamanții B. A. și G. G. a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții motivate privind soluționarea notificării nr.1872/23.10.2008, care face obiectul dosarului nr._/2001, prin restituirea în natură a imobilului solicitat prin notificare, iar în subsidiar, pentru eventualitatea în care o astfel de restituire nu ar fi posibilă, prin plata de despăgubiri prin echivalent.
Motivându-și acțiunea, reclamantele au susținut că la data de 13.11.2001, în calitate de persoane îndreptățite, conform dispozițiilor Legii nr.10/2001, au notificat pârâtul în vederea restituirii imobilului situat în București, ., sector 1, imobil care a fost proprietatea reclamantei B. A. și a soțului acesteia, B. G., în prezent decedat, și care a fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului în baza Legii nr.4/1973.
În continuare au arătat că, deși au anexat la notificare toate actele necesare soluționării acesteia, pârâtul refuză să emită o decizie/dispoziție motivată prin care să soluționeze cererea de restituire a reclamantelor, fiind necesară intentarea prezentei acțiuni.
În baza dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr.XX/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, și a actelor anexate acțiunii, reclamantele au solicitat instanței să soluționeze pe fond cererea de restituire și, pe cale de consecință, să oblige pârâtul la emiterea unei dispoziții motivate prin care să restituire acestora în natură imobilul solicitat sau să le acorde despăgubiri, în cazul în care imobilul nu poate fi restituit în natură.
Prin sentința civilă nr.1109/03.06.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis acțiunea reclamantelor și a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată privind soluționarea notificării nr.1872/23.10.2001, restituind în natură reclamantelor imobilul teren și construcție situat în București, ., sector 1, cu obligația acestora de a restitui despăgubirile încasate în urma trecerii imobilului în proprietatea statului prin decizia nr.947/06.07.1977 emisă de CPMB – CE.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul situat în București, ., sector 1 (fost .) a fost dobândit de către reclamanta A. B. și soțul acesteia B. G., în prezent decedat, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/07.02.1940 înregistrat la Tribunalul I. – Secția notariat, sub nr._/07.02.1940.
Prin decizia nr.947/06.07.1977 emisă de CPMB – CE, în temeiul art.56 din Legea nr.4/1973, art.30 alin.2 din Legea nr.58/1974 și art.19 din HCM nr.880/1973, imobilul a fost trecut cu plată în proprietatea statului, specificându-se în mod expres că este vorba de imobilul situat în București, . (fost nr.3), sector 8.
Conform procesului – verbal de preluare încheiat de ICRAL Pajura la data de 05.09.1977, tribunalul a reținut că imobilul era compus la data preluării din două locuințe cuprinzând trei camere, hol, două vestibuluri, culoar, oficiu, trei bucătării, trei magazii din lemn, iar conform adresei nr._/30.03.1998 emisă de Administrația Financiară Sector 1 s-a reținut că imobilul a fost preluat cu plată de la foștii proprietari.
Din certificatul de moștenitor nr.1575/30.10.1980 emis de Notariatul de Stat Sector 1, instanța a reținut că reclamantele sunt succesoare ale fostului coproprietar al imobilului – B. G., iar potrivit art.2 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, sunt îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.
Având în vedere adresa emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, sub nr._/3535/10.03.2011, din care rezulta că imobilul este liber, nefiind afectat de rețele subterane, tribunalul a apreciat că reclamantele sunt îndreptățite la restituirea în natură a acestuia și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul să emită o dispoziție în acest sens.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate.
Prin motivele de recurs s-a susținut că, potrivit art.23 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001, termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării este un termen de recomandare, iar depășirea lui poate fi sancționată, cel mult, cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, dar numai în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.
În continuare s-a susținut că, potrivit art.22 din Legea nr.10/2001, dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu acte și numai după ce aceste dovezi au fost depuse, unitatea deținătoare se poate pronunța în termenul de 60 de zile care începe să curgă după completarea dosarului de notificare. Mai mult decât atât, aceste acte pot fi depuse numai până la data soluționării notificării, astfel cum se menționează expres în articolul menționat mai sus.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile art.304 pct.9 Cod Procedură Civilă și de criticile dezvoltate în scris de recurentul pârât, Curtea va reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul pârât a contestat în primul rând natura termenului de 60 de zile prevăzut de Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării, susținând că este un simplu termen de recomandare, așa încât depășirea lui nu putea atrage obligarea unității deținătoare la emiterea deciziei de restituire.
Teza susținută de recurent nu poate fi primită, întrucât caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării rezultă, în mod neîndoielnic, din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează; „în termen de 60 de zile (…) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (…)”.
Mai mult, prin acceptarea unei asemenea teze, s-ar nesocoti intenția legiuitorului dedusă din întreaga economie a Legii nr.10/2001, aceea de soluționare cu celeritate a cererilor de restituire ce intră sub incidența acestei legi, ceea ce a impus și stabilirea unui termen imperativ scurt de rezolvare a procedurii prealabile administrative de restituire.
A admite că termenul de soluționare a notificării este un termen de recomandare ar însemna, în plus, a se lăsa exclusiv la latitudinea unității deținătoare durata soluționării cererilor de restituire, putându-se astfel ajunge ca, prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare, determinată fie de neglijență, fie de rea-credință, să fie grav afectate interesele persoanelor îndreptățite la restituire, lipsindu-le, în fapt, de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
Concluzia este impusă în prezent și de decizia nr.XX/19.03.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit, cu putere obligatorie pentru celelalte instanțe, că, în aplicarea dispozițiilor art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite împotriva refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare. Instanța Supremă a considerat că, în acest caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.2, că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime .
A doua critică formulată de recurentul pârât privește data de la care începe să curgă acest termen, teza susținută de apelant fiind că, în speța dedusă judecății, termenul nu a expirat deoarece apelantul reclamant nu a depus la dosarul de notificare toate actele solicitate de unitatea deținătoare.
Din dispozițiile articolului 23 din Legea nr.10/2001, rezultă, în mod cert, că termenul de 60 de zile, în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării, curge de la data depunerii acestei notificări, cu excepția cazului în care notificarea nu a fost însoțită de actele doveditoare sau de cazul în care actele doveditoare depuse sunt apreciate de unitatea deținătoare, ca insuficiente, în fundamentarea și emiterea dispoziției de restituire. În aceste din urmă situații, operează o prorogare a termenului de 60 zile, care va începe să curgă de la data depunerii actelor doveditoare, respectiv, de la data completării actelor doveditoare sau de la data comunicării de către persoana îndreptățită că nu posedă actele solicitate, în completarea celor depuse odată cu notificarea, cu condiția, însă, ca solicitarea completării dosarului de restituire să se fi făcut, în scris, de către unitatea deținătoare în termen de 60 de zile de la primirea notificării.
În speță, este cert dovedit faptul că intimatele – reclamante au depus, odată cu notificarea de restituire, actele doveditoare de care au înțeles să se prevaleze în soluționarea acesteia.
Din actele dosarului nu rezultă, însă, că unitatea notificată ar fi comunicat titularilor notificării, în termen de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, așa cum prevăd dispozițiile pct.25.1 alin.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, situație în care, potrivit acelorași dispoziții, prorogarea termenului legal de îndeplinire a obligației de soluționare a notificării nu poate opera, cu consecința că acest termen trebuia calculat, în speță, de la data depunerii notificării, el fiind expirat la data declanșării prezentului litigiu.
De aceea, în mod corect, instanța de fond a concluzionat că termenul prevăzut de art.23 din Legea nr.10/2001 nu a fost respectat de recurentul pârât M. București prin Primarul General, care nu a răspuns, nici până în prezent notificării intimatelor – reclamante.
În consecință, nu se poate imputa tribunalului nici faptul că ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art.23 din Legea nr.10/2001, în ceea ce privește modul de calcul al termenului de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare, iar recursul declarat de recurentul pârât urmează să fie respins ca nefondat conform articolului 312 Cod Procedură Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.1109 din 03.06.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante B. A. și G. G..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 09.01.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.R.L.
2 ex./12.01.2012
TB-S.4 – C.Segărcianu
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 29/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 211/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
