Legea 10/2001. Decizia nr. 441/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 441/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-03-2014 în dosarul nr. 441/2014
Dosar nr._ (_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR. 441
Ședința publică de la 17.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții - reclamanți BRIHĂILESCU G. și . SA, împotriva sentinței civile nr. 1402 din 15.07.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul - pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect - Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat Toia P. în calitate de reprezentant al recurentului - reclamant Brihăilescu G., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014 eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar și consilier juridic M. I. în calitate de reprezentant al intimatului - pârât M. București prin Primarul General, lipsind recurenta - reclamantă . SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentanții părților prezente având pe rând cuvântul, solicită acordarea cuvântului pe motivele de recurs.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului - reclamant solicită admiterea recursului așa cum a fost motiva, casarea sentinței recurate, respingerea excepției prematurității acțiunii invocată din oficiu de către instanța de fond, ca neîntemeiată și trimiterea cauzei spre rejudecare cererii, deoarece instanța nu s-a pronunțat pe fondul cererii, doar pe aspectul excepției.
Arată că sentința pronunțată de instanța de fond este nelegală deoarece a încălcat, prin respingerea acțiunii ca „devenită prematură”, principiul constituțional al neretroactivității legii noi cât și dispozițiile art. 6 din Noul Cod Civil, care prevede că situațiile juridice și actele s-au produs sub imperiul legii vechi trebuie să fie în continuare soluționate în raport de dispozițiile acelei legi și nu pe legea nouă. Menționează că are în vedere aspectul reținut ca motiv al acțiunii, respectiv refuzul de soluționare din partea unității deținătoare, ori acest refuz a fost reținut și motivat sub imperiul dispozițiilor legale în vigoare de la momentul formulării acțiuni, respectiv aprilie 2012, Legea nr. 10/2001 prevăzând un termen în care trebuia soluționată notificarea, termen ce a fost încălcat.
De asemenea solicită să se aibă în vedere și decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care prevede dreptul persoanei îndreptățite, care era nemulțumită de refuzul soluționări notificării pe cale administrativă să se adreseze instanțelor de judecată pentru soluționarea acesteia.
Menționează că trebuiau aplicare dispozițiile sus menționate și nu dispozițiile art. 4 și 33 din Legea nr. 165/2013, care apreciază că nu se aplică în prezenta cauză.
Arată cu privire la termenele în care trebuiesc soluționate a notificările că, Curtea Constituțională s-a pronunțat printr-o hotărâre la data de 27.02.2014, prin care s-a decis că art. 4 raportat la art. 33 din Legea nr. 165/2013 este constituțional dacă nu se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor la momentul în care a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013.
per a contrario nu se aplică art. 33 cauzei prezente deoarece aceasta trebuie judecată avându-se în vedere dispozițiile legale în vigoare la momentul formulării acțiunii.
Reprezentantul intimatului - pârât solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, deoarece apreciază soluția instanței ca excesivă.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, deliberând reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1402 din 15.07.2013, Tribunalul București - Secția a V-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanții B. G. și . S.A., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, ca devenită prematură.
Pentru a pronunța această sentință civilă, tribunalul a reținut în esență că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.02.2012, pe rolul acestui Tribunal sub nr. de mai sus, reclamanții B. G. și . SA au chemat în judecată pârâții M. București prin Primarul General, Statul Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD), solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța:
1. Să se soluționeze pe fond notificarea nr. 2036/02.11.2001, transmisa prin intermediul B. V. P., privind imobilul situat în București, ., sector 3, format din teren in suprafața de 346 mp și construcția situata pe acesta, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune restituirea acestuia în natura sau în echivalent la valoarea de piață de la momentul soluționării stabilită prin expertiza pe baza standardelor internaționale de evaluare;
2. Să fie obligat M. București să transmită imediat și direct către C.C.S.D. dosarul nr._, aferent notificării nr. 2036/02.11.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză;
În subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile disp. Art. 16 alin 2 ind. 1 din Legea nr. 247/2005, au solicitat să fie obligat M. București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
3. Să fie obligat Statul Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor C.C.S.D. să înregistreze dosarul transmis de M. București, în situația admiterii cererii principale de la pct.2;
4. Să fie obligat M. București în solidar cu Primarul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
Analizând înscrisurile probatorii prin prisma dispozițiilor legale incidente, tribunalul a reținut cele ce urmează:
Prevalându-se de prevederile art 22 alin 1 din Legea nr 10/2001, Brihăilescu G., în calitate de mandatar al numitei Cunev C. (autoarea sa la acest moment), a formulat o notificare (fila 93 dosar) înregistrată la Primăria Municipiului București și comunicată prin executor judecătoresc unității deținătoare, purtând nr. 2036/01.11.2001.
Prin notificarea formulată, s-au solicitat acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilul teren și construcție din București . sector 3, preluat abuziv de stat. Până în prezent notificarea nu a fost soluționată de unitatea învestită în acest sens.
Potrivit art. 25 alin 1 din Legea 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură. Art 25 alin 3 stabilește că decizia sau dispoziția motivată se comunică persoanei îndreptățite în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării.
Nu în ultimul rând a avut în vedere tribunalul și prevederile art. 26 alin 1 și 3 din Legea 10/2001 cu modificările aduse de Legea 165/2013, potrivit cărora, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea măsurilor compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel - art. 26 alin 3 legea 10/2001.
A mai avut în vedere tribunalul în cauza de față considerentele deciziilor nr. IX/2006 și nr. XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în recurs în interesul legii. Potrivit acestor decizii, Î.C.C.J. a statuat: „Instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.”
„În aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată: Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.”
Așadar, având în vedere prevederile legale mai sus indicate precum și cele două decizii obligatorii ale Î.C.C.J. pronunțate în recurs în interesul legii, tribunalul a reținut pe de o parte că secției civile a tribunalului îi revine competența de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite (în sensul Legii 10/2001) formulate împotriva deciziei/dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, a cererilor acelorași persoane formulate împotriva refuzului persoanei notificate, deținătoare a imobilului, de a soluționa notificarea (prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivate de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri), iar tribunalul are totodată îndrituirea de a soluționa pe fond nu doar contestația împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor de restituire în natură, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Pe de altă, parte a reținut tribunalul că cererea de față este formulată împotriva refuzului unității notificate de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții motivate de restituire în natură sau acordare de despăgubiri, reclamanții solicitând tribunalului soluționarea pe fond a notificării de către chiar instanța de judecată, tocmai invocând considerentele deciziei RIL XX/2007.
În acest sens sunt relevante considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție din deciziile IX/2006 și nr. XX/2007.
La data de 20.05.2013, deci anterior soluționării cauzei de față, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Art. 3 lit. a din această lege prevede că prin noțiunea de „cereri” se înțeleg (și) notificările formulate în temeiul Legii 10/2001 aflate în curs de soluționare la entitățile învestite de lege sau, după caz, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Art. 4 din aceeași Lege 165/2013 prevede că dispozițiile acesteia se aplică tuturor cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12.10.2010 pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României.
Potrivit art. 33 alin. 1 din Legea 165/2013, entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii 10/2001 republicată, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingerea a acestora, c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care au de soluționat un număr de peste 5000 de cereri. (cazul Primăriei Municipiului București).
Conform art. 35 alin. 1 - 3 din Legea 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării; (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.
În ceea ce privește domeniul de reglementare al acestui nou act normativ, tribunalul a opinat în același sens cu considerentele Curții Constituționale expuse în decizia nr. 232/2013, asupra existentei unor reglementari normative paralele, respectiv corelarea dispozițiilor normative deja existente (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 etc.) cu cele nou intrate în vigoare din Legea 165/2013. De altfel, aceasta a fost și intenția legiuitorului, transpusă în mod direct și explicit în conținutul actului normativ, respectiv dispozițiile art. 3 din Legea 165/2013.
Față de aceste prevederi legale nou intrate în vigoare, tribunalul a avut în vedere pe de o parte că aceste prevederi se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor, așa cum clar indică art. 4 din Legea 165/2013, iar aceste prevederile legale au introdus noi termene în procedura administrativă.
Astfel, entitatea învestiră cu soluționarea notificării are la dispoziție un termen de 36 de luni pentru soluționarea notificării, Primăria municipiului București având de soluționat peste 5000 de notificări. Totodată, deciziile emise pot fi atacate de persoana îndreptățită la secția civilă a tribunalului, iar dacă unitatea învestită nu emite decizia în termenele prevăzute de art. 33 și 34, persoana îndreptățită se poate adresa instanței în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute pentru soluționarea notificărilor, caz în care instanța se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în condițiile acestei legi. S-a dat astfel eficiență legislativă deciziilor 9/2006 și 20/2007 ale Î.C.C.J., mai sus arătate.
În atare condiții, tribunalul a apreciat că în cauza de față nu poate fi reținut refuzul nejustificat al pârâtului de soluționare a notificării reclamantului. Atâta timp cât pârâtul are la dispoziție un nou termen de 36 de luni pentru soluționarea notificării, nesoluționate până la momentul intrării în vigoare a noii legi, nu se poate reține că acesta manifestă un refuz nejustificat de soluționare a notificării. Dimpotrivă, nu există nici un refuz, pârâtul aflându-se în interiorul termenului legal de soluționare a notificării. A mai avut în vedere tribunalul faptul că, procedura administrativă, în cazul notificărilor nesoluționate până la momentul apariției Legii 165/2013 și în privința cărora a fost sesizat tribunalul pentru soluționarea pe fond a notificării (față de considerentele deciziei XX/2007), nu a fost suspendată de nici o prevedere legală. Dimpotrivă, procedura administrativă se desfășoară în continuare, pârâtul având obligația soluționării notificării, dar aflându-se în interiorul noului termen de 36 luni pentru această soluționare.
Prin urmare, neexistând din partea pârâtului vreun refuz în soluționarea notificării, acesta aflându-se în termenul legal de soluționare a acesteia, secția civilă a tribunalului nu s-a pronunțat pe fond asupra notificării. Considerentele celor două decizii ale Î.C.C.J. pronunțate în interesul legii sunt extrem de clare și stabilesc competența de soluționare pe fond a notificării în cazul refuzului nejustificat de soluționare a acesteia de către entitatea învestiră, respectiv în situația nerespectării în mod nejustificat a termenului de 60 zile prevăzut de art. 25 alin 1 din Legea 10/2001.
A apreciat Înalta Curte de Casație și Justiție că în cazul în care unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune analiza pe fond a notificării chiar de către instanța de judecată. Or, în cauza de față obligația pârâtului de a soluționa notificarea reclamanților este guvernată de termenul de 36 de luni introdus de Legea 165/2013, astfel că nu se poate reține o neîndeplinire a obligației legale a pârâtului.
Mai mult noua Lege 165/2013, în art. 35 alin 2. și 3, având în vedere evident și considerentele deciziei nr. 9/2006 și ale deciziei nr. 20/2007 ale Î.C.C.J., a stabilit că doar după expirarea termenului de 36 de luni (acesta interesează în cauză), dacă entitatea învestită nu emite decizia, persoana ce se consideră îndreptățită poate sesiza tribunalul în termen de 6 luni de la expirarea acestui termen prevăzut pentru soluționarea notificărilor, caz în care tribunalul se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în condițiile acestei Legi nr. 165/2013.
Or, ținând cont de toate aceste prevederi legale, tribunalul a apreciat că prezenta cerere de chemare în judecată a devenit prematură, căci se pretinde soluționarea acesteia înăuntrul unui termen imperativ, prohibitiv, respectiv termenul de 36 de luni de care beneficiază pârâtul. Or, pe durata unui termen prohibitiv, este oprit a se soluționa cererea persoanei ce se consideră îndreptățită.
Așadar, caracterul imperativ al termenului stipulat în prevederile art. 33 Legea 165/2013 în favoarea unității deținătoare, pentru persoana care se pretinde îndreptățită la masuri reparatorii devine unul prohibitiv, adică în interiorul termenului, notificatorul (sau moștenitorul acestuia) nu poate îndeplini un act de procedura care tinde la nesocotirea termenului legal.
Prin cererea de chemare în judecată de față, reclamanții solicită, în esență, a se constata nesocotirea termenului de 60 de zile prevăzut de Legea 10/2001 pentru soluționarea notificării (termen în vigoare până la apariția legii 165/2013) și analizarea pe fond a notificării de către chiar instanța de judecată cu obligarea pârâtului - unitate învestita cu aceasta atribuție în mod legal - să procedeze la emiterea dispoziției motivate.
Or, prin . Legii 165/2010, s-a constatat că reclamanții se afla în poziția de a fi îndeplinit un act de procedura care nesocotește termenul prohibitiv instituit de prevederile art. 33 în favoarea pârâtului, conduita care transforma actul într-unul prematur, concluzie ce se desprinde din prevederile art. 4 Legea 165/2013, mai sus citate, potrivit cu care actul normativ se aplica și notificărilor nesoluționate încă în procedura administrativa, dar si cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecata, fără a se face vreo distincție în raport de etapa procesuala în care se găsesc.
Concluzia pe care tribunalul a dedus-o din considerentele Hotărârii pilot din cauza M. A. contra României, este aceea că legiuitorul român, căruia i se recunoaște o largă marjă de apreciere în adoptarea măsurilor legislative interne pentru respectarea art. 46 din Convenție, conformându-se obligației juridice de a alege sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a-i înlătura pe cât posibil consecințele, a adoptat legea de față nr. 165/2013. Prin această lege au fost introduse noi termene în procedura administrativă, nu doar în fața unităților învestite cu soluționarea notificării, dar și cât privește procedura administrativă de la nivelul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, au fost reglementate, de asemenea în cadrul unor termene, căile de control judecătoresc asupra deciziilor pronunțate în procedura administrativă și asupra nerespectării obligațiilor de către unitățile implicate în această procedură în cadrul unor termene imperative nou stabilite, a fost introdus un nou sistem de măsuri compensatorii sub formă de puncte, etc.
Toate aceste măsuri legislative cuprinse în noua Lege 165/2013 au fost luate de Statul Român, sub controlul Comitetului Miniștrilor, urmând a fi aplicabile tuturor notificărilor nesoluționate până la apariția legii, tuturor cauzelor de pe rolul instanțelor indiferent de stadiul procesual, tuturor dosarelor înregistrate la Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor, tuturor cauzelor de pe rolul Curții Europene a drepturilor Omului, suspendate în baza Hotărârii pilot M. A..
Pentru toate aceste considerente, reținând existența noului termen legal instituit în favoarea pârâtului, inexistența unui refuz (și cu atât mai puțin a unui refuz nejustificat) în soluționarea notificării reclamantului și având în vedere considerentele obligatorii ale deciziilor Î.C.C.J. nr. 9/2006 și 20/2007, dar și prevederile indicate ale Legii 165/2013 și argumentele obligatorii ale Curții Europene a Drepturilor Omului din hotărârea pilot M. A. contra României, tribunalul a respins cererea de față ca devenită prematură.
Împotriva acestei sentințe civile au formulat recurs BRIHĂILESCU G. și . SA.
Ambele recurente în același recurs (filele 2 - 7 dosar recurs) susțin în esență că greșit s-a respins acțiunea pe excepția prematurității și nu s-a judecat cauza pe fond.
Recursurile sunt întemeiate.
Față de prevederile Legii r. 10/2001 (cu modificările ulterioare) dar și ale Legii nr. 165/2013 (de imediată aplicare) și care nu aduce atingere principiului neretroactivității legii civile se reține că printr-un greșit raționament juridic s-a ajuns la excepția prematurității pe baza Legii nr. 165/2013 a cererii recurenților.
Faptul că Legea nr. 165/2013, cuprinde și reglementează termene și alte condiții (decât cele când a fost formulată cererea) nu conduce la ideea de prematuritate a cererii, ci din potrivă clarifică anumite aspecte în aplicarea principiilor Legii nr. 10/2001 și nu le modifică așa cum reține instanța de fond.
Or, judecând cererea pe excepției prematurității (care nu poate fi reținută în cauza de față) instanța nu s-a pronunțat asupra fondului, devenind aplicabile disp.art. 312 pct. 5 C.pr.civ.
Evident, cu toată motivarea laborioasă și argumentația adusă este evident că nu se putea soluționa cauza pe excepția prematurității (care nu poate fi reținută) rațiunea Legii nr. 165/2013 nefiind în acest sens și se impunea judecarea pe fond a pricinii.
Așa fiind, potrivit art. 312 pct. 1 și 5 C.pr.civ. se va admite recursul, se va casa sentința recurată și se va respinge ca nefondată excepția prematurității cererii invocată de pârât.
Se va trimite cauza spre rejudecare la aceiași instanță - Tribunalul București.
Văzând și dispozițiile art. 316 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții - reclamanți BRIHĂILESCU G. și . SA, împotriva sentinței civile nr. 1402 din 15.07.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul - pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Casează sentința recurată, respinge ca nefondată excepția de prematuritate a cererii invocată de pârât și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 17.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. T. D. A. F. P.
GREFIER,
I. A. G.
Red. TCM
Tehored. GIA
2 ex./03.06.2014
T.B. - S.a V-a civ. - L. I. G.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 50/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 29/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
