Legea 10/2001. Decizia nr. 29/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 29/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-02-2013 în dosarul nr. 29/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 29 A

Ședința publică de la 7.02.2013.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel, în rejudecare, formulată de apelantul reclamant P. C., împotriva sentinței civile nr. 176 din 10.02.2010, pronunțată de Tribunalului București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 31.01.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 07.02.2013, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 iunie 2008, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr._ , reclamantul P. C. a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primar General, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții de restituire în natura a imobilului teren în suprafață de 300 mp situat în București, fosta ., sector 5, în prezent situat în incinta parcului I., iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții de restituire prin echivalent a imobilului arătat mai sus.

Tribunalul București – Secția a V a Civilă, prin sentința civilă nr. 176 din 10 februarie 2010, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin notificarea nr. 557 din 26 iunie 2001 transmisă Primăriei Municipiului București prin intermediul Biroul Executorului Judecătoresc „P. S.”, reclamantul P. C. și numita S. E. au solicitat restituirea în natură a unei cote de 1/3 pentru fiecare, din terenul situat în București, ., în suprafață de 300 mp.

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, unitatea deținătoare este obligată ca prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. 1, să acorde persoanei îndreptățite măsuri reparatorii.

Până în prezent, Primăria Municipiului București nu a emis o dispoziție, prin care să se pronunțe asupra cererii formulate de reclamanți privind restituirea în natură a imobilului menționat mai sus.

În aceste condiții, tribunalul este competent să soluționeze pe fond notificarea formulată de reclamant, atitudinea pârâtei echivalând cu un refuz nejustificat de a răspunde la notificare.

Pe fondul notificării, tribunalul a reținut că prin testamentul autentificat sub nr._ din 02 septembrie 1933 de Tribunalul I. – Secția notariat, numitul D. C. a lăsat moștenire nuda proprietate asupra imobilului situat în București, . copiilor săi C. J. (născută D.), D. V. și D. E..

Prin procesul-verbal nr._/1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al numiților C. J. (născută D.), D. V. și D. E., în cote de 1/3 pentru fiecare, asupra imobilului situat în București, ., compus din teren în suprafață de 300 mp și o casă, formată din parter – patru camere și dependințe și o prăvălie, etaj – cinci camere și dependințe și pivniță.

Din adresa nr._/9090 din 16 noiembrie 2001 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, cadastru rezultă că, în evidențele cadastrale întocmite pe bază de declarații în anul 1986, la fosta adresă poștală . a fost înscris un imobil compus din teren în suprafață de 373 mp. și un corp de clădire cu un nivel, în suprafață de 23 mp., proprietate de stat, cu posesor la data întocmirii evidențelor ICRAL Cotroceni. S-a menționat că primăria nu deține date cu privire la actul normativ de trecere în proprietatea statului a imobilului și nici date cu privire la actul normativ în baza căruia acesta a fost demolat în vederea restructurării zonei.

Din adresa nr. 3225 din 10 martie 1952 a Raionului Lenin – Secția Financiară rezultă că imobilul situat în București, ., care ar fi aparținut numitei C. J. (moștenitoare a numitului D. C.) ar fi fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, însă din analiza anexei pe M. București a acestui decret rezultă că persoana arătată mai sus figurează la poziția 1413 cu alte imobile naționalizate, nu și cu cel în litigiu.

Având în vedere că potrivit evidențelor Primăriei Municipiului București,imobilul situat în București, . figura la nivelul anului 1986 în proprietatea statului, tribunalul a reținut că acesta a fost preluat fără titlu de la moștenitorii numitului D. C..

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 538 din 20 aprilie 2988 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, de pe urma defunctei C. J., decedată la data de 16 decembrie 1987 a rămas ca moștenitoare S. E.,în calitate de soră.

De pe urma defunctei S. E. au rămas ca moștenitori reclamantul P. C. și numiții Szel O. G. și C. M. C., în calitate de legatari cu titlu particular, conform certificatului de legatar cu titlu particular nr. 104 din 11 decembrie 2007 eliberat de Biroul Notarial „Libra”. Potrivit testamentului autentificat sub nr. 1691 din 17 octombrie 2006 de Biroul Notarial „Libra”, defuncta a lăsat reclamantului, printre alte bunuri și dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, ., sector 5.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 179/1982 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, de pe urma defunctului D. V. a rămas ca moștenitoare D. E., în calitate de soție supraviețuitoare.

De pe urma defunctei D. E., decedată la data de 23 februarie 1993 a rămas ca moștenitor reclamantul P. C., așa cum a rezultat din certificatul de moștenitor nr. 1291 din 22 septembrie 1993 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 4 București.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

În speță, tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada că are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 5, în sensul dispozițiilor legale mai sus amintite.

Astfel, nu s-a probat de reclamant că moștenitorii numitului D. C. ar fi avut calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu, la data preluării acestuia de către stat.

Este adevărat că prin procesul-verbal nr._/1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, . în favoarea moștenitorilor lui D. C.-C. J., D. V. și D. E., însă această înscriere are ca efect doar opozabilitatea dreptului față de terți.

Reclamatul a depus la dosar și testamentul autentificat sub nr._ la data de 02 septembrie 1933 de Tribunalul I. – Secția Notariat, prin care numitul D. C. a lăsat moștenire nuda proprietate asupra imobilului situat în București, . copiilor săi C. J. (născută D.), D. V. și D. E., însă tribunalul a apreciat că nici acesta nu constituie un act doveditor al dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu. Astfel, legatul cu titlu particular nu face dovada dreptului de proprietate al legatarului cu privire la un bun imobil, decât dacă este însoțit de titlul de proprietate asupra imobilului, ceea ce nu este cazul în speță.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul.

Prin motivele de apel s-a arătat că hotărârea este netemeinică și nelegală întrucât instanța de fond a apreciat în mod greșit faptul că nici testamentul, nici procesul-verbal de Carte funciară nu fac dovada calității de proprietari ai imobilului a autorilor reclamantului apelant la data preluării imobilului de către stat.

Potrivit dispozițiilor art. 644 Cod civil, testamentul este un mod de dobândire și de transmitere a proprietății. În speță, testamentul autentificat sub nr._ din 02 septembrie 1933 reprezintă un legat cu titlu particular prin care numitul D. C. a transmis nuda proprietate a imobilului din . către fiii săi, în cote de câte 1/3.

Acest legat cu titlu particular coroborat cu procesul-verbal de Carte funciară nr._/1941 face pe deplin dovada calității de proprietari ai imobilului a numiților E. D., J. C. și V. D. cel puțin la nivelul anului 1941, când s-a întocmit înscrierea dreptului de proprietate în Cartea Funciară.

Mai departe, analiza înscrisurilor administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanța de fond la concluzia că autorii apelantului – reclamant aveau calitatea de proprietari asupra imobilului și la data preluării imobilului de către stat.

Motivarea instanței de fond este și contradictorie: în prima parte a considerentelor (fila 4 paragraf 5 ) instanța constată că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu de la moștenitorii numitului D. C., pentru ca în a doua parte a considerentelor (fila 5 paragraf 8 ) să constate că reclamantul nu a probat că moștenitorii numitului D. C. ar fi avut calitatea de proprietar ai imobilului în litigiu, la data preluării acestuia de către stat.

Calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu a autorilor apelantului – reclamant rezultă și din analiza istoricului de rol fiscal, consemnat în adresa nr._ din 13 februarie 2002 emisă de către Administrația Finanțelor Publice Sector 5 din care rezultă că moștenitorii lui D. C. figurau în calitate de proprietari, titulari de rol fiscal. Mai mult, din acest istoric de rol fiscal rezultă că moștenitorii lui D. C. au închiriat în perioada 1941 – 1948 imobilul în litigiu, realizând venituri din chirii.

Acest înscris coroborat cu testamentul autentificat sub nr._/1933 și cu procesul-verbal de Carte funciară nr._/1941 face dovada deplină a calității de proprietar a moștenitorilor lui D. C., autorii apelantului - reclamant. Instanța de fond a ignorant însă complet adeverința ce conține istoricul de rol fiscal.

Potrivit Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, art. 23.1 lit. a din HG nr. 250/2007, procesul-verbal de Carte funciară reprezintă un înscris doveditor al calității de proprietar asupra imobilului solicitat în baza legii speciale.

În concluzie, apreciază apelantul-reclamant că în speța s-a făcut dovada deplină a dreptului de proprietate al autorilor reclamantului la momentul preluării imobilului de către statul comunist, prin raportare la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 0/2001 coroborate cu art. 664 din Codul civil și art. 23 lit. a din HG nr. 250/2007.

Pentru aceste motive se solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 324/A din 23 martie 2011, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P. C. care a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, refuzând să recunoască calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea prin echivalent a imobilului.

S-a mai susținut că instanța de apel a considerat în mod greșit că legatul cu titlu particular are doar un efect declarativ de drepturi și nu constitutiv, în condițiile în care interpretarea corectă este în sensul că legatul cu titlu particular reprezintă excepția față de celelalte tipuri de legate, acesta având nu doar un efect declarativ, ci și constitutiv de drepturi.

Pe de altă parte, instanța de apel ar fi interpretat greșit probele administrate în cauză, pronunțând astfel o hotărâre nelegală, fiind incident art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă.

Prin decizia nr. 3986 din 31 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secații I Civilă a admis recursul declarat de reclamantul P. C. împotriva deciziei civile nr. 324/A din 23 martie 2011 a Curții de Apel București – Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie; a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a arătat că în speță, situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, întrucât instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. 5 Cod de procedură civilă.

Față de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, și anume testamentul autentificat sub nr._ din 02 septembrie 1993 ce a aparținut autorului reclamantului, instanța de apel nu a manifestat rol activ, în sensul de a pune părților în vedere să depună actul în forma lizibilă, ci s-a rezumat la a constata caracterul său declarativ de drepturi.

În cauză, se impune analiza și a celorlalte înscrisuri cu care reclamantul, față de caracterul declarativ al testamentului, încearcă să facă dovada proprietății autorului său, asupra imobilului în litigiu, inclusiv a înscrisurilor din care ar rezulta acele neconcordanțe cu privire la numele autorului, precum și analiza probelor din care rezultă naționalizarea imobilului teren situat în București, fosta ., sector 5, pentru a se verifică calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, conform art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Dacă s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în baza Legii nr. 10/2001 și preluarea abuzivă a acestui imobil de către stat, instanța a administrat probatoriul necesar identificării imobilului și în raport de situația juridică a acestuia la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a statuat, în aplicarea dispozițiilor acestui act normativ, asupra măsurilor reparatorii ce i se cuveneau reclamantului.

La data de 13 iulie 2012 cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr._ .

In rejudecarea apelului a fost administrată proba cu înscrisuri.

Examinând sentința apelată si actele dosarului în raport de motivele de apel invocate și de prevederile legale incidente în cauză, Curtea, văzând totodată și dispozițiile art. 315 C.proc.civ., constată următoarele:

Potrivit art.21 alin. 1 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată „imobilele – terenuri și construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.

În acest sens, prin art. 22 alin. 1 din aceeași lege se prevede că „persoana îndreptățită va notifica... persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”, iar prin dispozițiile art. 26 alin. 3 din legea menționată s-a precizat că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului...”.

Or, în condițiile reglementării controlului de legalitate a actului administrativ menționat la instanțele judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, instanța poate să dispună ea însăși, în cadrul acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului sau, după caz, să se pronunțe asupra îndreptățirii reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Prin urmare, corect a apreciat tribunalul că este competent să soluționeze pe fond notificarea formulată de reclamant la data de 26.06.2001, atitudinea intimatului-pârât echivalând cu un refuz nejustificat de a răspunde la notificare.

In acest context, Curtea constată că prin sentința apelată în cauză tribunalul a reținut pe baza probatoriului administrat că imobilul situat în București, ., sectorul 5, a fost preluat fără titlu de la moștenitorii numitului D. C., dar că nu s-a dovedit de reclamant că aceștia din urmă ar fi avut calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu, la data preluării acestuia de către stat – aspect ce face obiect de critică în cadrul apelului formulat de reclamant.

Cu toate acestea, Curtea nu poate ignora îndrumările obligatorii ale instanței de casare, dispozițiile deciziei de recurs fiind în sensul stabilirii în faza rejudecării apelului declarat de reclamant și a situației de fapt legate de preluarea abuzivă a imobilului.

Curtea va avea astfel în vedere efectul devolutiv al acestei căi de atac, efect ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel. Conform art. 295 C.proc.civilă, instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, putând încuviința în acest scop refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar în față primei instanțe și în apel, Curtea reține astfel că prin testamentul autentificat sub nr._/2 septembrie 1933 de Tribunalul I. - Secția Notariat, numitul D. C. a lăsat moștenire nuda proprietate asupra imobilului situat în București, . copiilor săi C. J. (născută D.), D. V. și D. E. (act depus în copie, în rejudecare, la fila 18 dosar apel).

Potrivit dispozițiilor art. 644 Cod civil, testamentul este un mod de dobândire și de transmitere a proprietății.

Întrucât în cauză s-a pus în discuție consecințele în plan probator a caracterul declarativ al testamentului, Curtea trebuie să remarce că, în ceea ce privește revendicarea imobiliară de drept comun, practica judecătorească și doctrina sunt constante în a afirma că prin titlu de proprietate trebuie să înțelegem nu numai titlurile translative de proprietate, dar și cele declarative, deoarece atunci când se opune un titlu de proprietate, nu se invocă caracterul absolut al acestuia ci numai prezumția de proprietate ce operează în favoarea titularului, prezumție ce decurge din faptul existenței titlului respectiv.

In materia revendicării imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist legiuitorul – prin adoptarea Legii nr. 10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare a acesteia – a avut în vedere situația specială în care se găseau notificatorii la momentul solicitării imobilelor, permițând dovedirea dreptului în condiții mai favorabile și, în plus, instituind unele prezumții aplicabile în favoarea acestora, în situația în care înscrisurile ce atestau dreptul nu se mai regăsesc.

Potrivit art. 23.1 lit. a din Normele metodologice de aplicare a legii aprobate prin H.G. nr. 250/2007, „prin acte doveditoare se înțelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de . Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea); b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor); c) orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă (…); d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective.”

Prin raportare la aceste dispoziții, Curtea constată și că prin procesul-verbal nr._/1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al numiților C. J. (născută D.), D. V. și D. E., în cote de 1/3 pentru fiecare, asupra imobilului situat în București, ., compus din teren în suprafață de 300 mp și o casă, formată din parter – patru camere și dependințe și o prăvălie, etaj – cinci camere și dependințe și pivniță.

Jurnalul de constatare moștenitor nr._/14.10.1935, dosar nr. 7012/1935, menționat în cuprinsul Cărții funciare nu se regăsește la Arhivele Naționale, conform relațiilor comunicate de această instituție apelantului-reclamant (fila 40 dosar apel).

Pe de altă parte, din adresele nr._ din 13 februarie 2002 emisă de Administrația Finanțelor Publice Sector 5 (fila 20 dosar fond) și, respectiv, nr._/_/706/26.11.2012 emisă de D.I.T.L. Sector 5 București (fila 52 dosar apel) rezultă că moștenitorii lui D. C. figurau în calitate de proprietari, titulari de rol fiscal, aceștia obținând și venituri din închirierea imobilului în litigiu în perioada 1941 - 1948.

Referitor la inadvertențele cu privire la numele autorului apelantului-reclamant, D. V., fiul lui C. și Penelope, Curtea reține că acestea au fost lămurite prin certificatele și extrasele din registrele de stare civilă depuse de apelant în rejudecare (filele 31-36).

Din adresa nr._/9090 din 16 noiembrie 2001 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru rezultă că, în evidențele cadastrale întocmite pe bază de declarații în anul 1986, la fosta adresă poștală . a fost înscris un imobil compus din teren în suprafață de 373 mp. și un corp de clădire cu un nivel, în suprafață de 23 mp., proprietate de stat, cu posesor la data întocmirii evidențelor ICRAL Cotroceni. S-a arătat că Primăria nu deține date cu privire la actul normativ de trecere în proprietatea statului a imobilului și nici date cu privire la actul normativ în baza căruia acesta a fost demolat în vederea restructurării zonei.

In conformitate cu pct. 1. lit.e) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și ale art. 23 din lege, dar, în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.

Or, față de cele reținute anterior, având în vedere că, potrivit evidențelor Primăriei Municipiului București, imobilul situat în București, . figura la nivelul anului 1986 în proprietatea statului, se constată că în mod corect a apreciat Tribunalul București că s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului în litigiu.

In plus, Curtea constată, contrar celor reținute de prima instanță, că prin înscrisurile sus-menționate apelantul-reclamant a probat și împrejurarea că anterior anului 1949 descendenții lui C. D., legatari ai acestuia, figurau în calitate de proprietari a imobilului notificat.

Trebuie însă arătat că, prin raportare la actele care fac dovada dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor apelantului-reclamant și în lipsa unui act de preluare abuzivă în care să se precizeze întinderea terenului la momentul trecerii acestuia în patrimoniul statului, Curtea va reține că suprafața de teren care ar putea face obiectul reparației este de 300 mp, aceasta fiind și suprafața menționată în notificare.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, de prevederile legii beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Având în vedere acest text legal, Curtea constată că sunt corecte și statuările tribunalului referitoare la dovedirea calității de moștenitor de către apelantul-reclamant.

Astfel, potrivit certificatului de moștenitor nr. 179/1982 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, de pe urma defunctului D. V. a rămas ca moștenitoare D. E., în calitate de soție supraviețuitoare.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 538 din 20 aprilie 1988 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, de pe urma defunctei C. J., decedată la data de 16 decembrie 1987 a rămas ca moștenitoare S. E.,în calitate de soră.

De pe urma defunctei S. E. au rămas ca moștenitori reclamantul P. C. și numiții Szel O. G. și C. M. C., în calitate de legatari cu titlu particular, conform certificatului de legatar cu titlu particular nr. 104 din 11 decembrie 2007 eliberat de Biroul Notarial „Libra”, iar, potrivit testamentului autentificat sub nr. 1691 din 17 octombrie 2006 de Biroul Notarial „Libra”, defuncta a lăsat reclamantului, printre alte bunuri și dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, ., sector 5.

Devin astfel incidente dispozițiile art. 3 alin.1 lit.b din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 4 alin.2 din același act normativ în ceea ce privește recunoașterea dreptului reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii, cu respectarea însă, în privința valorificării efective a acestora, a reglementărilor speciale din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Curtea reține în ceea ce privește acest ultim aspect că prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert Ț. R. în faza judecății în primă instanță (fila148), raport împotriva căruia părțile nu formulat obiecțiuni, s-a stabilit că terenul în litigiu se află poziționat în incinta parcului I..

Conform art. 10 alin.1 și 10 din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. De asemenea, conform art. 11 alin.3, în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.

În această situație, în concordanță cu dispozițiile de principiu cuprinse în art. 1 din același act normativ, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Reținând în consecință calitatea de persoană îndreptățită la restituire a apelantului-reclamant, precum și caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, în raport de dispozițiile art. 2 alin.1 din Legea nr. 10/2001, ținând seama și de situația de fapt ce reiese din probele administrate în sensul afectării terenului în totalitate de elemente de sistematizare, Curtea constată că pârâtului îi revine obligația de restituire prin echivalent a imobilului deținut, potrivit art. 1 alin.2 coroborat cu art. 26 din lege.

Curtea va admite, pentru aceste considerente, apelul declarat în cauză și, în temeiul art. 296 C.proc.civ, va schimba în tot sentința apelată în sensul admiterii în parte a acțiunii, și obligării pârâtului să emită în favoarea persoanei îndreptățite o dispoziție de restituire prin echivalent a imobilului prin care să se propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv Titlul VII (art.16 și urm.) al Legii nr. 247/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul formulat de apelantul-reclamant P. C. domiciliat în București,., ., ., sector 4, împotriva sentinței civile nr. 176 din 10 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, cu sediul în București, .. 291 – 293, sector 6.

Schimbă în tot sentința atacată în sensul că:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul P. C..

Obligă pârâtul să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul de 300 mp. situat în ., sector 5, București, în favoarea reclamantului.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 7 februarie 2013.

Președinte, Judecător, Grefier,

M.-A. N.-G. I. D. M. C.

Red.M.A.N.G.

Tehnodact.M.AN.G./C.F.

4ex./8.05.2013

T.B.-S.5.-S.C.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 441/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 2/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 29/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 29/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI