Legea 10/2001. Decizia nr. 766/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 766/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-05-2014 în dosarul nr. 766/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.766.
Ședința publică din 07.05.2014
Curtea constituită din:
Președinte - A. D. T.
Judecător - M. G. R.
Judecător - E. V.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentele reclamante C. E.-D. și P. L., împotriva deciziei civile nr.1174 din 12.06.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă P. M. București și cu intimații intervenienți C. S. O. București și Agenția Națională de Sport.
Cauza are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta reclamantă P. L. asistată de avocatul D.-B. M. în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București (fila 20 din dosar), același avocat reprezentând în cauză și interesele recurentei reclamante C. E.-D.; se prezintă și consilierul juridic F. M. în calitate de reprezentant al Ministerului Tineretului și Sportului, în baza delegației pe care o depune la dosar și consilierul juridic I. M. în calitate de reprezentant al intimatei pârâte P. M. București, în baza delegației aflate la fila 19 din dosar; lipsește intimatul intervenient C. S. O. București.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar Ministerului Tineretului și Sportului a depus la dosar, prin registratura instanței, note scrise.
Reprezentantul Ministerului Tineretului și Sportului arată că, în conformitate cu O.U.G. nr.96/2012 și H.G. nr.11/2013, a fost înființat acest minister care a preluat atribuțiile Autorității Naționale pentru Sport și Turism. Solicită introducerea în cauză a noii structuri guvernamentale și comunică reprezentanților celorlalte părți prezente câte un exemplar al notelor scrise depuse la dosar, prin care se explică și această situație.
Avocatul recurentelor reclamante depune, la rândul său, note scrise cu referire la chestiunile invocate prin întâmpinarea formulată de C. S. O..
La interpelarea instanței, arată că a reiterat în notele scrise problema calificării căii de atac pentru că a răspuns punctual la apărările din cuprinsul întâmpinării.
După deliberare, Curtea ia act de împrejurarea că Agenția Națională de Sport se numește în prezent Ministerul Tineretului și Sportului, conform prevederilor O.U.G. nr.96/2012 și H.G. nr.11/2013; instanța constată, așadar, că Ministerul Tineretului și Sportului are calitatea procesuală de intervenient, în locul Agenției Naționale de Sport, iar procedura de citare este legal îndeplinită, partea fiind reprezentată în instanță de consilier juridic, cu delegație la dosar.
Părțile prezente arată că nu au alte cereri prealabile de formulat, iar Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Avocatul recurentelor reclamante C. E.-D. și P. L. susține că primează excepția neconstituționalității invocată prin notele scrise depuse la instanța de fond după încheierea dezbaterilor. Consideră că acest lucru nu are importanță, iar instanța ar fi trebuit să înainteze probele Curții Constituționale pentru a o soluționa.
Pe fondul litigiului, consideră că s-a pierdut din vedere obiectul cererii de chemare în judecată, anume contestarea dispozițiilor stabilite de Primarul General în soluționarea notificării formulate de autorul reclamantelor.
Aplicarea prevederilor noii legi nu se poate face în speță, singura soluție fiind admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că există deja o dispoziție de soluționare a notificării, iar instanța nu este chemată să rezolve pricina sub acest aspect.
Reprezentanții instituțiilor intimate Ministerului Tineretului și Sportului și P. M. București apreciază, la rândul lor, că se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, în raport de prevederile Deciziei nr.88/2014 a Curții Constituționale prin care s-a stabilit neconstituționalitatea art.4 teza a doua raportat la art.33 din Legea nr.165/2013; este vorba despre excepția de neconstituționalitate despre care vorbea și apărătorul recurentelor, care amintea că a invocat-o cu ocazia soluționării pe fond a cauzei.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, sub nr. 4534/2005, reclamantele C. A., C. E. D. și P. L. au chemat în judecată P. M. București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună anularea Dispoziției nr. 4438 din 18 iulie 2005, emise de pârâtă și obligarea acesteia la restituirea în natură a terenului în suprafață de 1.643 mp., situat în București, ., sector 3.
În motivarea cererii, s-a arătat că în mod nelegal a fost emisă dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, întrucât terenul solicitat este liber, nefiind afectat de Stadionul „O.”.
În drept, și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin sentința civilă nr.1174/12.06.2013, a admis excepția prematurității și a respins acțiunea în consecință.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că:
Prin Legea nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 278 din_ ; în vigoare din 20.05.2013), Legea nr. 10/2001 a suferit modificări de substanță, impuse de necesitatea armonizării legislației cu cerințele și exigențele Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, astfel cum s-a constatat și dispus prin hotărârea-pilot Cauza M. A. și alții împotriva României.
Astfel, prin actul normativ menționat, se instituie „un termen de decădere în procedura administrativă, de 90 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege”, după cum prevede art. 32 alin. 1.
De asemenea, a fost reglementat un nou termen în care entitățile deținătoare să procedeze la analizarea și soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs contestatoarele:
În esență, prin motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală întrucât:
În anul 2001, când recurentele au formulat cerere de retrocedare, unitate deținătoare era Municipiul București prin Primarul General, care și-a recunoscut această calitate prin dispoziția atacată, calitate pe care nu i-a contestat-o nimeni si nici nu s-a constatat prin vreo hotărâre judecătorească care să aibă acest obiect, că nu ar avea-o.
Chiar dacă s-ar fi constatat că MUNICIPIUL BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL nu era unitate deținătoare, ceea ce era imposibil in anul 2001, acest aspect trebuia să facă obiectul unei pronunțări explicite, corelat cu constatarea unității deținătoare, căreia să i se pună în vedere să se pronunțe prin dispoziție in termenul Legii nr.165/2013.
Așa cum s-a pronunțat instanța de fond, nimeni nu are nici o obligație față de recurenții - reclamați si față de lege.
Acest mod de nesoluționare pe fond a unei cauze juridice cu o miza sociala foarte mare, după ani de tergiversări (2001-2013) nu face cinste Justiției Române si va face obiectul unei plângeri la CEDO atât pe termenul nerezonabil de soluționare cât si pe încălcarea dreptului de proprietate.
De asemenea, mai arată recurentele că nstanța de fond era obligată să înainteze Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate formulată, indiferent de momentul in care a fost formulată, deoarece nu-i cereau acesteia să se pronunțe.
Recursul este fondat.
Problema care se ridică în cauză, dată fiind modificarea legislativă intervenită în cursul procesului prin adoptarea Legii nr. 165/2013, este aceea a aplicării legii în timp.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 10/2001, era născut, ca urmare a refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare, un drept al reclamantelor de a se adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să soluționeze pe fond notificarea (posibilitate recunoscută cu putere obligatorie conform art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile în interesul legii nr. IX din 20 martie 2006 și nr. XX din 19 martie 2007), iar Legea nr. 165/2013 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). Un asemenea raționament a fost expus de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 (pct. 4) și poate fi avut în vedere mutatis mutandis și în prezenta cauză.
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.
Potrivit art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, care constituie sediul legal al excepției de prematuritate: „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege”.
Așa fiind, analiza incidenței în cauză a prevederii legale citate se face în funcție de legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Or, Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare la data de 20.05.2013, iar reclamantele au sesizat instanța în prezenta cauză la data de 09.09.2005.
De asemenea, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 noul cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”
Textul instituie o regulă tranșantă: actele și faptele trecute (facta praeterita) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi - fie că este vorba despre efectele produse după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiul aplicării imediate a legii noi legea noua se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.
Dimpotrivă, art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.
Cu alte cuvinte, în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice (acte, fapte) trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice.
Pe cale de consecință, ar exista retroactivitate ori de câte ori legea nouă atașează de un fapt (act) trecut o altă consecință juridică decât cea prevăzută de legea veche, fie și numai pentru viitor, și aceasta indiferent dacă legea nouă: - adaugă un efect juridic nou (o sancțiune nouă), neprevăzut de legea în vigoare la data ivirii situației juridice (încheierea actului, săvârșirea faptului etc.); - modifică un efect juridic al respectivului act (fapt), atașând consecințe juridice diferite de cele instituite de legea veche; - suprimă, în tot sau în parte, efectele juridice ale actului (faptului), fie și numai pentru viitor, atașând, iarăși, consecințe diferite (mai „reduse”) decât cele instituite de legea nouă.
Singurele materii în care legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile menționate, care pot fi privite și ca o expresie a „ultraactivității legii vechi”, sunt cele enunțate de art. 6 alin. 6 noul Cod civil (art. 5 alin. 2 Legea nr. 71/2011): „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”. În aceste materii, aplicarea imediată a legii civile noi constituie o exigență impusă de egalitatea dintre cetățeni, ca și de nevoia de previziune și uniformitate a raporturilor juridice în conținutul cărora intră drepturi reale. Este vorba, ca o notă comună, despre situații juridice legale, extracontractuale, în cadrul cărora necesitatea protejării unei previziuni legitime a părților fie nu există, fie are un caracter mai atenuat, ea cedând în orice caz față de exigențele aplicării imediate și unitare a legii civile noi.
Din această perspectivă, se constată că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 (art. 21 în varianta inițială) din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 (art. 22 în varianta inițială) - ca situație juridică -, s-a născut - ca efect al acesteia - dreptul persoanei care a formulat notificarea de a se solicita instanței examinarea acesteia pe fond. Acest drept câștigat instantaneu de notificator - corelativ obligației entității notificate care intră în conținutul răspunderii civile, de a se supune hotărârii instanței fără să mai emită o dispoziție, care are titlu de sancțiune - nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziție legală ulterioară.
Concluzia contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013 ar reglementa, în sensul negării (suprimării) dreptului notificatorului de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică (în concret, faptul juridic) constând în nesoluționarea notificării le-a produs înainte de . și deci ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 6 alin. 2 noul Cod civil.
Și de această dată, interpretarea sistematică a art. 4 din Legea nr. 165/2013, prin prisma regulilor instituite de art. 6 noul Cod civil, conduce la înlăturarea tezei susținute de pârâtul – intimat și îmbrățișată de instanța de fond.
Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României - interpretat teleologic, nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de Statul Român în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „232. Statul pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (…). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (…) 234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire”.
De aceea, acest text de lege nu poate fi interpretat tocmai în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne. Ca atare, excepția prematurității a fost în mod greșit admisă.
De altfel, prin decizia nr.88/2014, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.4 teza II din Legea nr.165/2011 sunt neconstituționale în măsura în care termenele prevăzute de art.33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Față de cele reținute, găsind întemeiat acest motiv de recurs, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod de procedură civilă, va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza instanței de fond pentru continuarea judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentele reclamante C. E.-D. și P. L., împotriva deciziei civile nr.1174 din 12.06.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă P. M. BUCUREȘTI și cu intimații - intervenienți C. S. O. BUCUREȘTI și AGENȚIA NAȚIONALĂ DE SPORT.
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A.-D. T. M. G. R. E. V.
GREFIER
E. C.
Red.E.V.
Tehdact.R.L.
2 ex./04.07.2014
TB-S.5 – R.M.V.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 757/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 833/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
