Legea 10/2001. Decizia nr. 172/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 172/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 172/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 172
Ședința publică de la 12.02.2015.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află rejudecarea cauzei, în urma casării cu reținere a sentinței civile nr.1944 din 25.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, dispusă prin decizia civilă nr. 340 din 27.02.2014, privind pe recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și pe recurenta intervenientă B. A. M., în contradictoriu cu intimatul reclamant R. M. N. și cu intimata pârâtă P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 22.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 29.01.2015, la data de 05.02.2015, apoi la data de 12.02.2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02.11.2010, pe rolul Tribunalului București - Secția V-a Civilă sub nr._ , reclamantul R. M. N. a chemat în judecată pe pârâta P. M. București, pentru ca instanța, pe baza probelor ce se vor administra în cauză, să dispună restituirea în natură a imobilului situat în București, .. 50, colț cu ., sector l, compus din clădire alcătuită din subsol, etaj l, etaj 2 și mansardă și teren în suprafață de aproximativ 360 m.p. și/sau acordarea de despăgubiri la valoarea de piață a acestuia, în cazul în care restituirea nu este posibilă.
Totodată,a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la data de 9.07.2001, prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc „M. D.”, în baza Legii nr. 10/ 2001, a depus o notificare la P. M. București prin care a solicitat restituirea imobilului (construcție și teren) situat în București, .. 50, colț cu ., sector 1.
Față de înscrisurile depuse în susținerea notificării, pârâta - P. M. București nu a înțeles nici până în prezent să răspundă notificării reclamantului printr-o decizie sau dispoziție motivată.
A arătat că din adresa nr. 225/16.04.1999 eliberată de S.C. F. S.A. reiese că imobilul situat în .. 50, sector l a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, menționat la poziția 8410 în anexă.
Consideră că modul în care imobilul a trecut în proprietatea statului a fost unul abuziv încălcându-se toate normele de drept care recunoșteau dreptul de proprietate al cetățenilor asupra bunurilor lor.
Pentru toate aceste considerente, arată că imobilul nu a ieșit în mod valabil niciodată din patrimoniul autorilor reclamantului iar Statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra lui și pe cale de consecință, sunt proprietarul de drept (în calitate de moștenitor al autorilor mei) a imobilului din București, .. 50, colț cu ., sector l și să se dispună prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, restituirea în natură către reclamant a imobilului (casă și teren) și/sau acordarea de despăgubiri la valoarea de piață a acestuia, în cazul în care restituirea nu este posibilă.
În drept, cererea se întemeiază pe Legea nr. 10/2001.
La termenul din 1.02.2012 instanța a încuviințat primirea cererii completatoare prin care reclamantul a chemat în judecată și unitatea administrativ-teritorială M. București.
La termenul din 20.06.2012 B. A. a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul pârâților, încuviințată în principiu la termenul din 19.09.2012.
În motivare a arătat că este chiriaș al apartamentului situat la subsolul imobilului din Mun. București, ..50, Sector 1. A solicitat respingerea acțiunii reclamantului R. M.-N. ca: - inadmisibilă; - tardiv formulata; - împotriva unei persoane fără capacitate procesuala de folosința; - ca neîntemeiata.
A mai susținut că deși prin cererea de chemare în judecata reclamantul arată că a formulat conform art.22 din Legea nr.10/2001 prin intermediul executorului judecătoresc notificarea nr.459/16.07.2011 prin care a solicitat restituirea imobilului din ..50, notificare în urma căreia s-a format dosarul administrativ nr.6682/19.07.2001, până în acest moment reclamantul nu a depus la dosar această notificare nr.459/16.07.2011 și nici dovada ca a fost depusa prin intermediul executorului
Astfel prin aceasta nu s-au respectat nici mențiunile obligatorii privind identificarea imobilului și nici nu a fost transmisa prin executor judecătoresc.
Prin urmare față de nerespectarea procedurii prealabile de Notificare prin executorul judecătoresc considera ca acțiunea reclamantului este inadmisibila motiv pentru care solicita respingerea pentru acest motiv.
De asemenea a susținut că reclamantul nu a dovedit calitatea de moștenitor față de adevăratul fost deținător al imobilului, întrucât potrivit procesului-verbal nr._/1940 imobilul era deținut în coproprietate în cote de ½ de bunica și tatăl reclamantului. Consideră că reclamantul nu are dreptul la restituirea imobilului deoarece acesta vine ca moștenitor al mamei sale R. M.-Louise-I., fiica lui Z. A. C..
Chiar daca acțiunea in revendicare este făcuta pe dispozițiile speciale ale Legii 10/2001 totuși în ceea ce privește calitatea procesuala necesara pentru promovarea unei acțiuni în revendicare, nici acest act normativ nu impune vreo excepție de la regula unanimității generale a promovării acțiunii în revendicare de către toți coproprietarii.
Față de acest aspect solicita ca acțiunea sa fie respinsa ca fiind inadmisibila.
A mai susținut că reclamantul R. M.-N. a chemat în judecata P. M. București și M. București prin Primar General pentru restituirea întregului imobil în condițiile în care o parte din imobilul ce face obiectul acestei acțiuni este în proprietatea unor persoane fizice.
Astfel, din adresa Administrației Fondului Imobiliar nr._/07.06.2011 rezultă că . situat în Mun. București, .. 50 a fost vândut către G. A. și L. M., . același imobil a fost vândut către G. M. si G. L., iar . D.-M..
Având în vedere natura acțiunii în revendicare constând în faptul ca revendicatorul tinde ca efect al promovării acțiunii sale de a aduce în patrimoniul sau bunul care se afla în posesia unui neproprietar, aceasta acțiune trebuie promovata de față de toți deținătorii imobilului situat în .. 50. Însă în speța de față reclamantul a promovat acțiunea doar în contradictoriu cu P. M. București și M. București prin Primar General deși acesta nu mai deține, întreg imobilul așa cum reiese din actele de la dosar.
Față de faptul ca apartamentele arătate mai sus au fost înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995 și în raport de prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, apreciază că acțiunea în revendicare (restituirea în natura a acestora) este inadmisibila.
D. urmare solicita ca instanța sa respingă acțiunea și pentru acest motiv.
Intervenienta a invocat și excepția tardivității acțiunii reclamantului, susținând că în raport de prevederile art..26 alin.3 din Legea 10/2001 și de adresa nr.NG/_/19.11.2004, rezulta ca acțiunea introdusa la data de 02.11.2010 este tardiv formulata.
De asemenea, a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosința a pârâtului P. M. București, în raport de prevederile art.20 din Legea 215/2001 și tardivitatea introducerii în cauza a M. București, prin Primar General.
În ceea ce privește fondul cauzei intervenienta a susținut că acțiunea reclamantului este neîntemeiată.
Invocând dispozițiile înscrise în art. 4 alin. 2, art. 23 din Legea 10/2001, art. 23.1. și art. 23.4. din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, intervenienta susținut că reclamantul nu face dovada identității intre imobilul deținut de autorii reclamantului și cel revendicat. Astfel prin procesul-verbal nr._/1340 privind înscrierea în Cartea Funciara se arata ca imobilul din .. 50 este compus din teren în suprafața de 558 mp și un corp de case având subsol, parter, 2 etaje, pod însă din planul de situație de la pagina 65 din dosar cât și din raportul de Expertiză Tehnica întocmit de P. E. reiese ca sunt doua corpuri construite, prin urmare, apreciază că nu exista identitate intre imobilul care reiese ca l-ar fi deținut autorii reclamantului și cel din prezent.
Mai mult, contractul de vânzare-cumpărare nr.893/1927 are ca obiect drepturile succesorale ca uzufructuar aparținând lui E. Cerkhez drepturi moștenite de la loan Cerkhez. Așadar, din moment ce s-a cumpărat doar uzufructul unor bunuri (care încetează la moartea uzufructuarului și revin astfel la proprietar) nu se poate pretinde toate atributele dreptului de proprietate. Mai mult decât atât nu este identificat prin acest contract de vânzare-cumpărare vreun imobil situat în .. 50. Prin urmare nu exista legătura intre acest contract de vânzare-cumpărare nr.893/1927 și procesul-verbal nr._/1940.
Deși reclamantul arata că imobilul situat în ..50 a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950 pe care l-a anexat la dosar la paginile 16 și 17., însă în acest act de preluare pentru imobilul din ..50 apare ca titular Zotu A. și nicidecum Zotu C. al cărui moștenitor reclamantul se pretinde iar reclamantul nu și-a dovedit calitatea de moștenitor al lui Zotu A..
În plus, procesul-verbal nr._/1940 de intabulare prevede doi proprietari respectiv Z. A. și Z. C. fiecare cu cate 1/2 din dreptul de proprietate, iar reclamantul nu a dovedit ca ar fi moștenit de pe urma lui Z. A..
În drept, s-au invocat art. 49 și art. 51 Cod procedură civilă, art. 132 și art. 134 Cod procedură civilă, art. 7 alin (1) indice 1, art. 4 alin (2), art. 22, art. 23, art.26 alin. (3) din Legea 10/2001; Normă metodologică de aplicare unitară a Legii nr.10/2001; OUG 40/1999, art. 20 din Legea 215/2001.
Prin sentința civilă nr. 1944/25.10.2012 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de intervenienta B. A., a admis acțiunea formulată de reclamantul R. M. N., a constatat dreptul la măsuri reparatorii al reclamantului R. M. N. pentru apartamentele nr.1 Corp A, nr.4 Corp B și nr.3 Corp B, din imobilul de la adresa din București, ..50 și pentru cota indiviză din terenul aferent acestora și, pe cale de consecință, a dispus restituirea în natură a imobilului liber (excluzând apartamentele vândute și terenul aferent) de la adresa din Ș. V. nr.50 și a respins cererea de intervenție accesorie ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin contractul intitulat „act de vânzare” autentificat în 7 octombrie 1927, E. C. a vândut lui A. A. Z. și cu autorizația soțului acesteia A. I. Z. „drepturile sale succesorale ca uzufructuar, colegatar universal și administrator al averii așezământului S. Perieteanu”, drepturi moștenite de la defunctul sau tata I. C..
În procesul verbal 15 noiembrie 1946 pentru înscrierea în cartea funciară provizorie, imobilul de la adresa .. 50 - teren în suprafața de 558 mp și un corp de case având subsol, parter, 2 etaje, pod apare înregistrat pe numele lui Z. A. - ½ în baza contractului de cumpărare încheiat cu E. Cerkez și pe numele lui Z. A. C. - ½ în baza moștenirii testamentare după tatăl său, Z. A.. În planul de situație de la fila 65 întocmit în 12.03.1951 suprafața terenului este de 376 mp
Legătura dintre contractul de vânzare-cumpărare menționat și procesul verbal de înscriere în cartea funciara nu se poate face. Numărul de autentificare al contractului cu E. Cerkez nu este menționat în procesul-verbal, iar numărul menționat în procesul-verbal la care a fost înscris contractul nu apare menționat pe contract. Mai mult, potrivit autorizației de construire de la fila 57, imobilul din .. 50 apare în proprietatea lui A. Z. din anul 1906.
Potrivit adresei_/13.03.2002 a Direcției de impozite și Taxe Locale Sector 1, înregistrările fiscale privind imobilul din .. 50 s-au făcut pe numele lui C. A. Z. pe perioada 1942-1950. Potrivit acestor înscrisuri, instanța a găsit întemeiata teza reclamantului – imobilul a aparținut lui A. Z., intrând în proprietatea lui C. Z., prin moștenire (potrivit procesului verbal de înscriere în cartea funciara, A. Z. nu a acceptat moștenirea după A. Z., fiind menționat ca moștenitor numai fiul acestuia ). Cât privește înscrierea în procesul-verbal din 1946 a cotei părți de ½ din dreptul de proprietate pe numele lui A. Z., aceasta apare fără suport, față de lipsa contractului de cumpărare menționat și față de înscrierile fiscale menționate mai sus.
Potrivit adresei 24 425/19.11.2004 a CGMB – AFI, imobilul a fost naționalizat prin decretul 92/1950, fiind preluat de la Z. A., mențiune confirmată și de conținutul decretului amintit .
Având în vedere ca Tribunalul a reținut ca la data preluării de către stat, proprietatea aparținea lui C. Z., iar naționalizarea s-a făcut pe numele altei persoane, prima instanță a considerat ca imobilului i se aplica dispozițiile art. 2 lit. i din Legea 10/2001, fiind imobil preluat fără respectarea dispozițiilor legale la data preluării, deci abuziv.
Având în vedere că prin notificarea 459 din_, adresata M. București, reclamantul a solicitat restituirea imobilului, iar notificarea nu a fost soluționata, Tribunalul a verificat temeinicia cererii de restituire. Notificarea de la fila 160 – ce poarta mențiunea numărului de înregistrare la executorul judecătoresc - are același text cu cea de la fila 49, iar notificarea înregistrată la sediul unității deținătoare este formulată în termenul prevăzut de art.22 alin.1 din Legea nr.10/2001, astfel că excepția inadmisibilității pentru acest motiv este neîntemeiata.
Termenul de 60 de zile prevăzut de art. 26 alin. 3 din Legea nr.10/2001 curge de la comunicarea dispoziției motivate, iar nu de la comunicarea unui răspuns privind date despre imobil. Prin urmare, acțiunea pentru soluționarea notificării este formulată în termen.
Reclamantul este moștenitor al lui R. M. Louise I. decedata în 15.01.1986, potrivit certificatului de moștenitor 98/1997, în calitate de fiu; mama sa este moștenitoare, alături de Z. P. a fostului proprietar al imobilului, decedat în 21 octombrie 1958, potrivit certificatului de moștenitor 377/1969, astfel ca dovedește calitatea prevăzută de art.4 alin.2 și 4 din Legea nr.10/2001.
Tribunalul a reținut că fost proprietar al imobilului a fost Z. C. și că orice contestație cu privire la cotele părți care ar aparține altor moștenitori nu are relevanta față de disp. art. 4 alin. 4 din Legea 10/2001.
Cât privește soluția anterioara pronunțată în acțiunea în revendicare a aceluiași imobil, aceasta este de respingere a acțiunii ca inadmisibila având în vedere ca în cauză nu au figurat moștenitorii lui P. Z., acțiunea fiind întemeiată pe disp. art. 480 C.Civ. Având în vedere că Legea nr.10/2001 a prevăzut expres ca un singur moștenitor poate – în lipsa celorlalți – sa solicite restituirea imobilului, autoritatea de lucru judecat în sensul invocat nu poate fi reținuta.
Prin contractele de vânzare cumpărare nr.2678/_/1997, 4404/_/4.06.1997 și nr._, au fost vândute de PMB prin . respectiv DGAFI în temeiul Legii 112/1995 apartamente din imobilul din București .. 50. Odată cu apartamentele (și cota indiviza din părțile comune) s-a vândut și terenul de sub construcție, aferent apartamentelor. În consecință, pentru aceasta parte din imobil - ce face obiectul contractelor de vânzare – cumpărare reclamantul este îndreptățit la masuri reparatorii prin echivalent - despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, potrivit disp. art.1 alin. 2, 7 alin. 1 indice 1 și alin.5 din Legea nr.10/2001.
Chemarea în judecata a cumpărătorilor apartamentelor nu este necesara, excepția inadmisibilității pentru acest motiv nefiind întemeiata. Asupra dreptului de proprietate al acestor persoane instanța nu este chemata sa se pronunțe, cererea având ca obiect – cât privește aceste spații – numai acordarea masurilor prin echivalent.
Potrivit raportului de expertiză, construcțiile ocupa la sol o suprafața 288 de mp, terenul având din măsurători 375 mp. Schița din anul 1951 înfățișează doua corpuri de case cu o suprafața desfășurată de 960, 49 mp. În expertiză suprafața desfășurată a clădirilor este 938 mp. Chiar daca în procesul-verbal din 1946 înscrierea vizează „ un corp de case „, la data preluării imobilul avea compunerea din schița de la fila 65 iar alte transformări ale imobilului nu au fost dovedite – nu exista nici un indiciu ca expertul a concluzionat greșit că nu exista extinderi pe verticala sau orizontala, ca la imobilul – construcție aflată în situația structurala dinainte de anul 1950 nu s-au adăugat construcții nici pe verticala și nici pe orizontala, cu referire la perioada 1950 la zi. În condițiile aplicării Legii nr.10/2001 ceea ce interesează este starea construcției de la data preluării. Față de modul în care sunt amplasate construcțiile și față de faptul ca suprafața apartamentelor vândute este mai mica de jumătate din suprafața totală a construcțiilor restituite, s-a dispus restituirea terenului liber de construcții. Accesul în curte – împrejurimea construcției necesara bunei utilizări – a permis proprietarilor apartamentelor vândute în aplicarea normei metodologice menționate. Alte pretenții privind modul de folosire a terenului pot face obiectul unei acțiuni în care sa figureze ca părți proprietarii apartamentelor vândute.
Potrivit dispozițiilor art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001 având în vedere ca apartamentele nevândute se afla în proprietatea unității administrativ teritoriale, instanța de fond a dispus restituirea lor (și a terenului aferent – cota indiviza din terenul construit).
Împotriva acestei sentințe, la data de 22.05.2013, a declarat recurs intervenienta B. A. M., iar la data de 29.05.2013, pârâtul M. București, prin Primarul General, recursuri care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 13.09.2013.
Prin recursul declarat, recurenta-intervenientă a solicitat, în principal, admiterea recursului și casarea sentinței pentru: 1) rejudecarea dosarului cu readministrarea probei cu expertiză tehnica în specialitatea topografie, cadastru, precum și a probei cu expertiză tehnica în specialitatea construcții civile și industriale întrucât expertizele administrate în cauza sunt nelămuritoare și este nevoie de contraexpertize clarificarea situației imobilului revendicat și 2) incidenta motivului de casare prevăzut la art.3041 Cod procedură civilă "când, prin hotărârea data, instanța a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.(2) Cod procedură civilă, iar în subsidiar, dacă instanța consideră ca nu se impune casarea sentinței, solicită modificarea în tot a Sentinței nr.1944/25.10.2012 în sensul respingerii acțiunii reclamantului R. M.-N. ca: - fiind introdusa de o persoana lipsita de calitate procesuala activa; - tardiv formulata; - împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință sau - ca neîntemeiata.
În motivarea recursului său, recurenta - intervenientă a apreciat că este necesară readministrarea probei cu cele doua expertize, respectiv proba cu expertiză în specialitatea topografie și cadastru și proba cu expertiză în, specialitatea construcții, deoarece ambele rapoarte de expertiză sunt netemeinice.
În privința raportului de expertiză tehnică specialitatea topografie și cadastru întocmit de P. E. acesta arată că suprafața totală a terenului este de 373 mp. din care 290,30 mp. suprafața construită fiind identificate două corpuri mari respectiv C1 în suprafața de 180 mp. și C2 în suprafața de 97,40 mp. iar C3 (C4 trecut la pagina 97 din dosar este greșit fiind doar trei construcții) este o anexa de doar 2.10 mp.
La obiectivul nr.3 și anume daca exista suprafețe libere ce ar putea face obiectul restituirii în natura, urmând a se face aplicațiunea dispozițiilor art.7, pct.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 consideră că răspunsul expertului este neargumentat și eronat.
Expertul identifica cele doua corpuri mari de construcții C1 în suprafața de 180 mp și C2 în suprafața de 97,40 mp precum și intrările în aceste construcții marcate cu indicativele S1, S2, S3, S4, S5 cu mențiunea că acestea sunt scări de . pentru accesul în aceste doua corpuri. Practic, terenul dintre cele doua corpuri în suprafața de 82,70 mp. este deservit pentru a se face accesul în cele doua corpuri de construcții.
Față de faptul că au fost vândute mai multe apartamente în baza Legii nr.112/1995, apreciază că aceasta suprafața de teren dintre cele doua corpuri de clădire, pe care sunt amplasate scări de acces în clădiri, folosește în mod indispensabil unei buni utilizări a imobilului, și astfel nu poate fi retrocedata, în raport de prevederile art. 7 alin.5 din Legea 10/2001 și 7.3. din Normele Metodologice de aplicare a nr.112/1995.
Pentru acest motiv consideră ca trebuie administrat un alt raport de expertiză în specialitatea topografie și cadastru care sa răspundă daca exista suprafețe libere ce ar putea face obiectul restituirii în natura.
Cu privire la raportul de expertiză specialitatea construcții întocmit de expert judiciar Banica N. apreciază că expertul formulează în mod netemeinic și nelegal concluzia ca imobilul în litigiu se identifica cu fosta proprietate a defunctului Z. C..
Expertul nu a avut în vedere mențiunea din procesul-verbal din 15.11.1946, în care se arata ca imobilul din .. 50 se compune din "558 mp și un corp de case având subsol, parter, 2 etaje, pod,... acoperita cu tabla".
Potrivit expertizei, principala deosebire dintre corpul A și corpul B este aceea ca corpul A are 1 Etaj + P. mansardat, iar corpul București are 2 Etaje plus P. nemansardat cu excepția zonei din față unde exista un P. mansardat. Din acele emise de instituțiile competente reiese clar că imobilul ce a aparținut lui Z. A. și/sau Z. C. se compunea din S+P+2 E +P., ceea ce corespunde imobilului constând în corpul B din .>
Altfel, din Adresa nr.4690/11.03.2003 emisa de Direcția de - impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 se arată ca "în evidențele noastre, în perioada 1942-1950, a figurat cu rol fiscal C. A Zotiu pentru imobilul din ..50, compus din subsol, parter, etaj I și etaj 1/, fiind înscris la matricola 1 A, poziția 110", lucru care este redat și de expert la pct.5.8 din raport.
Consideră că expertul nu a analizat corect documentele arătate și s-a rezumat să analizeze dacă s-au mai efectuat extinderi și, constatând ca nu s-au mai efectuat extinderi, trece direct la concluzia că se identifica imobilul în discuție cu cel deținut de Z. C.. Expertul nu face nicio comparație între datele constructive care reies din actele de la dosar (atât cele din arhivele naționale precum proces-verbal de înscriere în Cartea Funciara din data 15.11.1946, contract de vânzare-cumpărare din 1927 precum și cele emise de autoritățile competente) și constatările din teren.
De asemenea, trebuie observat ca din adresa nr. 225/16.04.1999 emisa de . din Adresa nr. NG/24._ Consiliul Local al Mun. București - Direcția Fondului Imobiliar reiese ca Z. A. a deținut în proprietate 11 apartamente situate atât în . și în . apartamente și la o cu totul alta adresa.
În plus, în toate adresele instituțiilor în domeniu se face referire la Z. A. și nu la Z. C..
Invocă recurenta și cazul de casare prevăzut la art.304 pct.5 Cod procedură civilă, arătând că instanța nu a respectat dispozițiile imperative prevăzute la art.261 alin.1 Cod procedură civilă și nu a motivat respingerea argumentelor aduse de aceasta.
Recurenta susține că a argumentat că reclamantul nu are vocație succesorala la imobilul în discuție, întrucât nu-și dovedește decât într-o foarte mica măsura vocația succesorala (3/16) sens în care a arătat ca așa-zisa renunțare la drepturile succesorale de către R. T. în favoarea fiului acestuia R. M.-N. este nula în primul rând datorita faptului ca este făcuta sub forma olografa fără a se respecta dispozițiile.
De asemenea, a mai arătat că contractul de Moștenire nr.89/1982 este nul deoarece conține un testament conjunct al soților R. M.-Louise-I. și R. T. și un pact de substituțiune fideicomisara interzise de art. 857, 886 și 893 Cod Civil, sub sancțiunea nulității absolute iar declarația de renunțare din data de 23.05.1997, nu este valabilă întrucât nu corespunde dispozițiilor legale aplicabile arătate. La toate aceste argumente legale instanța nu a făcut niciun fel de motivare în respingerea acestora.
Deși hotărârea pronunțată în dosarul nr.2544/1999 de Tribunalul București, menținută prin Decizia Curții de Apel București pronunțată în dos. 2207/2000 și devenita ulterior irevocabila, a fost data într-o acțiune în revendicare promovata în temeiul art. 480 Cod Civil, totuși problema pentru care a fost respinsa acțiunea a constat tocmai în nedovedirea vocației succesorale pentru întreg imobilul având în vedere dovezile și argumentele mai sus invocate și de recurentă. Or, faptul că printr-o hotărâre irevocabila s-a constatat de către instanțele române că reclamantul nu și-a dovedit calitatea sa de moștenitor, chiar daca formal nu presupune autoritate de lucru judecat (datorita temeiului de diferit, respectiv art. 480 cod civil față de Legea nr.10/2001) totuși ne aflam în prezenta instituției puterii de lucru judecat iar prezenta instanța trebuia sa țină cont de aceasta.
Consideră ca această neregularitate nu poate fi remediată decât prin casarea sentinței și rejudecarea cauzei cu formularea unei motivări, fie în admiterea argumentelor, fie în respingerea acestora, însă cu prezentarea unei motivări în concordanță cu prescripțiile art. 261 alin. 1. Cod procedură civilă .
Față de incidența motivelor de modificare a sentinței civile recurate, se invocă lipsa calității procesuale active a reclamantului R. M.-N., întrucât nu are vocație succesorala la întreg imobilul pe care îl revendica. In opinia recurentei, instanța își bazează întreaga motivare a respingerii argumentelor acesteia plecând de la o ipoteza nereală, anume aceea ca A. Z. nu a acceptat moștenirea de pe urma defunctului A. Zotu. Motivarea instanței este una lapidara și lipsita de temei legal și intra în contradicție cu regimul juridic și efectele conferite de lege înregistrărilor fiscale și contrazice actele cu valoare juridica specifice de la dosarul cauzei.
Invocă în acest sens procesul-verbal din 15 noiembrie 1946 de înscriere în Cartea Funciara a imobilului, în care se menționează ca imobilul aparține în indiviziune Z. A. A. cu ½ parte și Z. A. C. ½ parte. Mai mult, din testamentul în forma mistica întocmit de autorul A. Z. în anul 1926 și înregistrat la instanța în 7.11.1946 rezulta exact același lucru și anume ca alături de C. Z. era moștenitoare și A. Z., soția autorului și mama lui C. Z..
Deci imobilul era deținut în coproprietate în cote de ½ fiecare de Z. A. și Z. C. și nu exclusiv de Z. C.. Faptul ca în evidentele fiscale era înscris doar Zotu C. nu poate duce la nicio concluzie ca imobilul a fost moștenit doar de Z. C., întrucât evidentele fiscale nu au valoarea de titlu de proprietate.
Nu s-a avut în vedere că naționalizarea s-a făcut pe numele lui Z. A., astfel încât consideră ca instanța a făcut o interpretare în disprețul actelor aflate la dosarul cauzei forțând o argumentare juridica lipsita de orice temei faptic și legal.
Reclamantul nu poate beneficia de dispozițiile art. 4 alin.(4) din Legea 10/2001, întrucât nu are vocație la întreg imobilul ci, în cel mai bun caz, doar la 3/16 din acesta.
Față de acest aspect, solicită ca acțiunea sa fie respinsă ca fiind introdusa de o persoana lipsita de calitate procesuala activa.
Susține excepția tardivității acțiunii reclamantului R. M.-N., în raport de art. 26 alin. (3) din Legea_ ", apreciind că argumentarea instanței sub acest aspect este deficitara deoarece intre data expirării termenului de 30 de zile (nu 60 cum greșit a reținut) de la data notificării (19.07.2001) respectiv 19.08.2001, și intre data introducerii acțiunii 02.11.2010, este un interval de mai bine de 9 ani. Or, reclamantul trebuia sa introducă acțiunea după expirarea celor 30 de zile de la data notificării prin executor judecătoresc în lipsa unui răspuns de la M. București însă în niciun caz introducerea după mai bine de 9 ani a acțiunii nu poate fi considerata în termen.
Pentru aceste motive solicită modificarea sentinței și respingerea acțiunii ca tardiv introdusa.
Reiterează și excepția lipsei capacitații procesuale de folosința a pârâtului P. M. București conexat cu tardivitatea introducerii pârâtului M. București, prin Primar General.
Arată că prin cererea de chemare în judecata, reclamantul a formulat acțiunea în contradictoriu cu pârâtul P. M. București, or, conform art. 20 și art. 21 din Legea 215/2001 doar unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public. Reclamantul a chemat în judecata P. M. București, deși aceasta nu are personalitate juridica și prin urmare nu este titulara de drepturi și obligații.
Prin urmare, dat fiind ca cererea a fost introdusa împotriva unei persoane fără capacitate juridica, instanța trebuia sa respingă acțiunea reclamantului ca introdusa împotriva unei persoane fără capacitate procesuala de folosința.
Apreciază că instanța nu putea sa ia act de precizarea cadrului procesual realizată ulterior de reclamant, întrucât era tardiva, mai ales ca instanța a pus în discuție precizarea cadrului procesual pasiv și a stabilit astfel prin încheiere limitele procesuale pasive a acțiunii, instanța legal nemaiputând reveni asupra acestei încheieri deoarece este vorba de o încheiere interlocutorie de care judecătorii sunt legați conform art.268 alin.(3) Cod procedură civilă.
Apreciază că argumentarea instanței este în contradicție cu dispozițiile art.132 alin.1 Cod procedură civilă, cu dispozițiile art.268 alin.(3) Cod procedură civilă și cu principiul rolului activ al judecătorului prevăzut în art.129 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește fondul cauzei consideră ca acțiunea reclamantului este neîntemeiată.
Invocă recurenta în acest sens. 4 alin (2) din Legea nr.10/2001 și art. 23 din același act normativ, precum și art. 23.1. și art.23.4 din e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001.
Apreciază că reclamantul nu face dovada identității intre imobilul deținut de autorii săi și cel revendicat. Astfel prin proces-verbal din 15.11.1946 privind înscrierea în Cartea Funciara se arata ca imobilul din .. 50 este compus din teren în suprafața de 558 mp. și un corp de case având subsol, parter, 2 etaje, pod. Or ,din Planul de Situație de la pagina 65 din dosar rezulta ca sunt doua corpuri de case, corp A și corp B.
Prin raportul de expertiză tehnica întocmit de P. E. se arată că suprafața totală a terenului este de 373 mp din care 290,30 mp suprafața construita fiind identificate doua corpuri mari respectiv C1 în suprafața de 180 mp și C2 în suprafața de 97,40 mp iar C3 (C4 trecut la pagina 97 din dosar este greșit fiind doar trei construcții) este o anexa de doar 2.10 mp.
Așadar, deși în procesul-verbal din 15.11.1946, se menționează un corp de case atât din Planul de Situație de la pagina 65 din dosar cât și din raportul de expertiză tehnica întocmit de P. E. reiese ca acum sunt două corpuri construite. Deci nu exista identitate între imobilul care reiese ca l-ar fi deținut autorii reclamantului și cel din prezent.
Mai mult decât atât, contractul de vânzare-cumpărare nr.893/1927 are ca obiect drepturile succesorale ca uzufructuar aparținând lui E. Cerkhez drepturi moștenite de la repauzatul meu tata I. Cerkhez, așadar, nu se poate pretinde atributele dreptului de proprietate. Mai mult nu exista legătura intre acest contract de vânzare-cumpărare nr. 893/1927 și procesul-verbal din 15.11.1946 iar în Decretul nr.92/1950, Z. A. apare cu 11 apartamente atât la adresa din Ș. Voda cât și la cea din D. Racovița nefiind individualizate câte apartamente au fost naționalizate la adresa din Ș. Voda.
Există o grava stare de incertitudine care trebuie tranșata în favoarea pârâților și nicidecum în favoarea reclamantului, întrucât acesta era dator sa dovedească atât dreptul sau de proprietate cât și identitatea intre imobilul deținut și cel revendicat.
Reclamantul nu a reușit să dovedească dreptul său de proprietate nici prin aplicarea dispozițiilor art.24 din lege.
În plus, în actul de preluare pentru imobilul din .. 50 apare ca titular Zotu A. și nicidecum Zotu C. al cărui moștenitor reclamantul se pretinde. De asemenea, reclamantul nu și-a dovedit calitatea de moștenitor al lui Zotu A. așa cum prevăd art. 4.4 din Normele de aplicare.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.49, 51, 129, 132, 134, 268 alin. (3) Cod procedură civilă, art. 26 alin.3 din Legea nr.10/2001 coroborat cu art.312 Cod procedură civilă, art. 304 pct.5, 3041 Cod procedură civilă, art.7 alin.(1) indice 1, art. 4 alin (2), art.22, art. 23, art 26 alin. (3) din Legea nr.10/2001; Normă metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001; art. 20 din Legea nr.215/2001.
În motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, recurentul-pârât a arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, în opinia sa, instanța în mod greșit a constatat calitatea de persoana îndreptățită a reclamantului cu privire la restituire pentru imobilul mai sus menționat, și a obligat pârâta la restituire în natura și prin echivalent, având în vedere că nu există nici un act în dosar relevant prin care să reiasă că bunul se află în proprietatea statului și ca notificatorul este persoana îndreptățită la restituire.
Astfel, legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 ca unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.Așadar instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul la stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativa nu a fost finalizată.
Potrivit art.25, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art.23 unitate a deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natura sau prin masuri reparatorii, mai ales că notificarea reclamantei nu a fost soluționată deoarece, dosarul administrativ nu a fost completat cu toate actele necesare, sens în care rec1amanta a fost înștiințata cu privire la stadiul soluționării notificării.
Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățită la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării. (pct.2S.1 din H.G. nr.250/2007).
Conform art.22-23 din Legea nr.10/2001, republicată, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se considera îndreptățită la restituire trebuie însoțita de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (până la soluționarea notificării).
Prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înțelege «orice acte juridice translative de proprietate, care atesta deținerea proprietății de către o persoana fizica sau juridică ". Totodată, în Capitolul 1 pct.1 lit.e din același act normativ se arata ca sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.
Față de dispozițiile legale menționate anterior se constată ca, deși reclamantul a susținut că a depus acte ce dovedesc dreptul de proprietate asupra imobilului, actele depuse și avute în vedere de către Comisia pentru Aplicarea Legii nr.10/2001 la pronunțarea deciziei contestate nu pot constitui o dovada a dreptului de proprietate, un înscris sub semnătură privată nu poate constitui un drept de proprietate.
Înscrisuri anexate notificării, precum și cele depuse în față instanței și considerate de către acesta ca acte doveditoare a dreptului de proprietate nu fac dovada și nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce privește întinderea acestuia și a raporturilor dintre autorul reclamanților referitor la proprietatea imobilului în litigiu precum și determinarea precisa a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.
Instanța de fond a reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului la restituirea în natură a imobilului din litigiu, ignorând dispozițiile Legii nr.10/2001, instanța de judecată dispunând restituirea în natură fără a clarifica exact situația juridică a imobilului.
Din examinarea tuturor actelor care au fost înaintate către PMB pentru restituirea imobilului în litigiu îl constituie faptul ca potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.10/2001 aprobate prin H.G. nr.498/2003 contestatoarea nu și-a dovedit notificarea, nedepunând acte care sa ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoana îndreptățită.
Art.22.1 alin 1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.10/2001 aprobate prin H.G. nr.498/2003 arata ce se înțelege în sensul legii prin acte doveditoare. Astfel, prin act juridic translativ de proprietate în sensul legii se înțelege: act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație,extras carte funciara, act sub semnătura privata și alte asemenea. Același articol arata ce acte sunt considerate potrivit Legii nr.10/2001 că fac dovada calității de moștenitor, respectiv certificat de moștenitor, testament, acte de stare civila care atesta filiația sau rudenia cu titularul inițial al dreptului de proprietate.
Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor cele care atesta această calitate revine potrivit art.22 din Normele date în Aplicarea Legii nr.10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexa la notificare o data cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr.l09/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr.145/2001, cu o luna prin O.U.G. nr.184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr.10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerea notificării.
Recurentul învederează faptul ca la dosarul de lege 10 nu se regăsește o situație juridica clara și la zi pentru imobilului în cauza identificat potrivit raportului de expertiza din dosar în care sa se stabilească atât situația juridica cât și locativa la zi furnizata de ICRAL și la Administrația Fondului Imobiliar care administrează.
Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natura este condiționata de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate așa cum a fost calculata în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizata cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.
În ceea ce privește obligarea instituției recurente de a emite o dispoziție prin care sa o propună pe reclamanta pentru acordarea despăgubirilor, față de dispozițiile din Legea m.247/2005 și dispozițiile OUG nr.81/2007, unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu are obligația de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, dar nici de a propune o anumită sumă, ci aceste obligații conform legii nr.10/2001, republicată se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art.29 din Legea nr.10/2001 și în condițiile legii speciale nr.247/2005, privind regimul de stabilire și plată a despăgubiri lor aferente imobilelor preluate abuziv.
Iar în art.61 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 se prevede în mod expres faptul ca valoarea echivalenta a imobilului solicitat urmează a fi stabilit de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din analiza dispozițiilor art.29 alin.3 din Legea nr.10/2001, republicata, se poate constata ca Primarul General al M. București are competenta numai de a propune acordarea de masuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii, prin art.1 alin.1 Titlul VII care a modificat și completat Legea nr.10/200 1 se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natura, rezultate din aplicarea Legii nr.10/2001.
Așadar, apreciază ca M. București are obligația legala de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și de a înainta dosarul administrativ Instituției Prefectului M. București în vederea verificării legalității actului emis.
Înainte de a ajunge la Secretariatului Comisiei Centrale, M. București are obligația sa înainteze dosarul către Instituția Prefectului M. București, în vederea întocmirii unui aviz de legalitate. Iar la art.16 din titlul VI se prevede în mod expres faptul ca, valoarea echivalenta a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr.10/2001 în sensul acordării de masuri reparatorii se predau pe baza de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai dacă sunt însoțite de avizul de legalitate al Prefectului.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor, în care, în mod întemeiat cererea de restituire a fost respinsa, după care, acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate în vederea întocmirii raportului de evaluare. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Față de cele învederate, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, schimbarea, în tot, a hotărârii recurată, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
La data de 22.11.2013, intimatul-reclamant a depus întâmpinare la recursul formulat de recurenta-intervenientă B. A. M. solicitând ca pe baza probelor administrate în prezenta cauză, să se dispună respingerea recursului, menținerea sentinței civile recurate ca fiind legală și temeinic motivată în sensul constatării dreptului acestuia la măsuri reparatorii pentru apartamentele nr, 1 corp A,nr. 4 corp B și nr. 3 corp B din imobilul situat în București, .. 50, sector 1 și pentru cota indiviză din terenul aferent acestora precum și restituirii în natură a imobilului liber (excluzând apartamentele vândute și terenul aferent) de la adresa din Ș. V. nr. 50, sector 1.
În motivarea întâmpinării, intimatul-reclamant a arătat următoarele:
În privința raportului de expertiză tehnică specialitatea topografie și cadastru, în urma verificărilor și măsurătorilor efectuate la fața locului expertul arată în cuprinsul raportului că din suprafața totală de 373 mp, terenul considerat liber are suprafața de 82,70 mp, teren ce se poate restitui în natură cu condiția asigurării servituților de trecere la punctele de acces la imobilele existente. La aceste concluzii ale raportului, intervenienta a formulat obiecțiuni ce vizau nerespectarea dispozițiilor art.7.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, adică tocmai a dispozițiilor pe care atât instanța cât și expertul le-au avut în vedere. De aceea, expertul subliniază faptul că suprafața de 82,70 mp se poate restitui în natură însă, cu respectarea asigurării servituților de trecere la punctele de acces la imobilele existente.
Instanța respinge aceste obiecțiuni și, la momentul pronunțării sentinței civile, motivează temeinic restituirea terenului liber de construcții.
În condițiile în care s-a dispus de către instanță restituirea către reclamanta unei suprafețe construite (mai mult de jumătate din întreaga suprafață de teren) legal instanța a dispus și restituirea terenului liber de construcții. Dispozițiile legale avute în vedere atât de către instanță cât și de expert, se referă la spețele în care imobilele - construcții nu pot fi restituite în natură, iar terenul liber de construcții, în indiviziune fiind, rămâne a fi folosit, în comun, de către proprietarii apartamentelor. Însă, în prezenta cauză, reclamantului urmează a-i fi restituită cea mai mare parte din suprafața construită impunându-se restituirea și a terenului liber de construcții.
În privința raportului de expertiză specialitatea construcții, arată că expertul a avut în vedere înscrisurile prin care reclamantul și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului. Ideea susținută de către recurenta intervenientă prin motivele sale de recurs conform căreia descrierea din acte a imobilului din București, ..50, sector 1 ar coincide cu descrierea din raportul de expertiză a corpului B, este total neconformă cu realitatea întrucât, pe de o parte, din toate înscrisurile rezultă că cele două corpuri A și B alcătuiesc și sunt tratate ca un singur imobil și, pe de altă parte, corpul A nu apare în nicio evidență cadastrală sau fiscală separată de corpul B.
Apreciază totodată, că recurenta se află în eroare întrucât acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 are un regim special. Prezenta speță stă sub auspiciile art. 4 alin.2 și art. 4 alin. 4.
În prezenta cauză, pe de o parte, nu s-a făcut dovada că ar mai exista alți moștenitori, iar reclamantul a demonstrat cu înscrisuri că este unicul moștenitor. Pe de altă parte, nu s-a făcut dovada că alte persoane ar fi formulat notificări întemeiate pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
Pe cale de consecință, instanța nu poate reține autoritatea de lucru judecat a nedeținerii calității de unic moștenitor a intimatului – reclamant, iar obiectul prezentei acțiuni nu este constatarea de către instanță a nulității contractului de moștenire nr. 89/1982 și a certificatului de moștenitor nr. 98/1997.
Solicită respingerea excepției lipsei calității procesual active, întrucât a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma autorilor săi, prin moșteniri succesive. Arată că recurenta nu are nicio calitate pentru a putea invoca nulitatea actului prin R. T., a renunțat la drepturile sale succesorale în favoarea intimatului – reclamant, susținând că este nul pentru nerespectarea art.80 din Regulamentul de Aplicare a Legii nr.36/1995, și că se poate lesne observa că această declarație de renunțare a fost dată în prezența notarului R. Lehmann, notar care a și legalizat-o.
Cu privire la susținerea intervenientei că intimatul-reclamant moștenește doar 3/16 din imobil, restul imobilului revenind tatălui său T. R., reamintește că la dosar a fost depus certificatul de moștenitor nr.218/09.11.2001 eliberat în dosarul succesoral nr. 247/2001 emis de către NP D. M., cu privire la dezbaterea succesorală rămasă de pe urma defunctului, R. T., intimatul, în calitate de fiu, fiind unicul moștenitor.
Susține că nu există alți moștenitori îndreptățiți la recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 50, sector 1, însă, chiar dacă ar exista, consideră că sunt perfect aplicabile dispozițiile art.4 din Legea nr.10/2001.
Pe de altă parte, dacă recurenta susține că este moștenitor al unei cote de 3/16 din imobil, înseamnă că nu poate invoca lipsa calității procesual active în prezenta acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 prin prisma temeiurile de drept invocate anterior.
În privința excepției tardivității acțiunii, apreciază că instanța de fond s-a pronunțat argumentat, susținând că în lipsa unei soluționări a notificării nu putem aprecia un termen de 30 de zile pentru a introduce o acțiune.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a Primăriei M. București arată că din cadrul procesual pasiv al prezentei spețe face parte P. M. București prin Primar General și nu P. M. București. Întrucât temeiul de drept al prezentei acțiuni este Legea nr.10/2001, calitate procesuală pasivă în astfel de acțiuni o are unitatea deținătoare care, în prezenta cauză, este chiar P. M. București. Așadar P. M. București, prin Primarul General are calitate procesual pasivă în acest dosar.
Pe fondul cauzei, arată că intervenienta reiterează aceleași aspecte invocate în susținerea excepțiilor, aspecte invocate și în fața instanței de fond, susțineri la care reclamantul a răspuns.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.115-118 Cod procedură civilă.
La data de 21.11.2013 intimatul-reclamant a depus întâmpinare la recursul formulat de M. București, prin Primarul General, solicitând, ca pe baza probelor administrate în prezenta cauză, să se dispună respingerea recursului formulat de pârâtul M. București prin Primarul General, menținerea sentinței civile recurate ca fiind legală și temeinic motivată în sensul constatării dreptului subsemnatului la măsuri reparatorii pentru apartamentele nr, 1 corp A,nr. 4 corp B și nr. 3 corp B din imobilul situat în București, .. 50, sector 1 și pentru cota indiviză din terenul aferent acestora precum și restituirii în natură a imobilului liber (excluzând apartamentele vândute și terenul aferent) de la adresa din Ș. V. nr. 50, sector 1.
Totodată, solicită obligarea recurentului-pârât M. București, prin Primarul General, la plata cheltuielilor de judecată determinate de acest proces.
În motivarea întâmpinării, intimatul-reclamant a invocat Decizia nr. XX din data de 19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a susținut că motivele de recurs la care urmează a face referire recurentul nu au nicio legătură cu prezenta speță. Intimatul are calitatea de reclamant în prezenta cauză civilă ce are ca obiect restituirea în natură și/sau prin echivalent a imobilului din București, ..50; sector 1, și nu calitatea de contestator într-o acțiune ce s-ar vrea contestație la o eventuală decizie sau dispoziție motivată emisă de către recurent.
Solicită să se observe că față de înscrisurile depuse la dosar în fața instanței de fond aceasta a pronunțat o sentință care, din punctul său de vedere, este perfect legală astfel că recurenta nu poate să susțină că nu a depus acte care să ateste dreptul de proprietate, și calitatea de persoană îndreptățită.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.115 -118 Cod procedură civilă.
In cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, conform art. 305 C.proc.civ., Curtea solicitând relații de la DGITL Sector 1 și de la P. M. București - Direcția Urbanism și Direcția Juridic .
Prin decizia civilă nr.340/27.02.2014, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis recursurile formulate de recurentul-pârât M. București, prin Primarul General, și de recurenta-intervenientă B. A. M., împotriva sentinței civile nr.1944 din 25.10.2012; a casat sentința recurată și a reținut cauza spre rejudecare, fixând termen de judecată la 15.05.2014, C10, cu citarea părților.
Pentru a dispune astfel, Curtea a constatat următoarele:
Criticile recurentei-interveniente referitoare la nerespectarea termenului de promovare a acțiunii, precum și critica recurentului-pârât vizând subrogarea, nelegală, a primei instanței în dreptul unității deținătoare de a soluționa notificarea reclamantului, prin raportare la procedurile administrative instituite prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, aspecte invocate din perspectiva motivului de modificare prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., sunt vădit nefondate.
Potrivit art. 21 și art. 22 din Legea nr. 10/2001, lege ce instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea tuturor imobilelor ce fac obiectul acestui act normativ, persoana îndreptățită va notifica în termenul legal persoana juridică deținătoare, solicitând astfel restituirea în natură a imobilului, iar actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (termen prorogat ulterior).
Din interpretarea coroborată a procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, și de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare (în vigoare la momentul pronunțării sentinței recurate), Curtea reține că, pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptățită și a analizei împrejurărilor de fapt și de drept ale situației invocate în notificare, se emite de către unitatea deținătoare o dispoziție/decizie prin care: fie se restituie în natură imobilul solicitat, fie se respinge restituirea în natură a imobilului solicitat și se stabilesc măsuri reparatorii în echivalent, fie se respinge notificarea întrucât persoana îndreptățită nu a făcut dovada preluării abuzive, a dreptului de proprietate și calitatea de moștenitor, sau nu avea calitatea de persoană îndreptățită potrivit legii. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, constând fie în compensarea cu alte bunuri sau servicii, oferite în echivalent, fie în acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.
În același timp și pentru considerente de identitate de rațiune, în cazul când unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr.10/2001, cazul în speță, de a se pronunța asupra cererii de restituire, se impune, de asemenea, ca instanța investită să soluționeze fondul și să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată.
Curtea constată că, în mod corect, tribunalul a apreciat că, în condițiile reglementării controlului de legalitate a actului administrativ menționat la instanțele judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, instanța poate să dispună ea însăși, în cadrul acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului ori, după caz, să se pronunțe asupra măsurilor reparatorii în echivalent la care aceștia sunt îndreptățiți.
Cu privire la interpretarea acestor texte legale aplicabile în speță, Curtea constată totodată că prin Decizia nr. XX/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, obligatorie conform art. 3307 C.proc.civ., s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite in cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
S-a statuat că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptățit de a se adresa instanței, ci dimpotrivă, drept consfințit și prin art.21 alin. 2 din Constituția României care prevede că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Având în vedere că în cauză recurentul-pârât a fost învestit cu o notificare la data de 16.07.2001, notificare nesoluționată până în prezent, vătămarea pricinuită reclamantului în exercitarea drepturilor acestuia fundamentate pe prevederile legii speciale de reparație prin neemiterea până la acest moment a unei dispoziții motivate putea fi examinată în cauza dedusă judecății, neexistând niciun impediment în acest sens, fiind evident că reclamantul, în raport de conduita unității deținătoare, nu poate fi lipsit de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
In aceste împrejurări, în care s-a reținut în cauză un refuz nejustificat de emitere a dispoziției, apare evident că termenul de 30 zile la care se raportează recurenta-intervenientă în invocarea tardivității acțiunii nu este aplicabil în raportul juridic dedus judecății, acest termen imperativ fiind prevăzut de art. 26 alin.3 din Legea nr. 10/2001 exclusiv pentru ipoteza în care se emite o dispoziție/decizie, respectiv, pentru contestarea acestui act prin care trebuie să se finalizeze procedura administrativă declanșată ca urmare a solicitării formulate prin notificare.
Critica de nelegalitate vizând modificarea sentinței prin admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei M. București și, respectiv, tardivitatea introducerii în cauză a pârâtului M. București, prin Primarul General,nu poate fi primită, pentru considerentele ce succed.
Soluționând pe fond acțiunea formulată de reclamant, instanța de judecată este ținută, conform art. 112 C.proc.civ. și art. 129 alin.6 C.proc.civ., de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, avându-se însă în vedere în același timp, alături de respectarea principiului disponibilității procesuale, raporturile juridice reglementate – în privința posibilității valorificării drepturilor pretinse – de dispozițiile legii speciale de reparație pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea.
Valorificarea drepturilor persoanelor ce pretind restituirea se face obligatoriu prin parcurgerea tuturor etapelor procedurii administrative prealabile instituite de lege, singura procedură prin intermediul căreia persoana solicitată poate să-și valorifice drepturile, iar entitatea învestită cu soluționarea notificării să-și clarifice poziția față de aceste pretenții, apreciind dacă cererea de restituire îndeplinește condițiile legii și implicit dacă i se cuvin solicitantului măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Acest raport juridic, în conținutul căruia intră dreptul persoanei îndreptățite de a-și valorifica pretențiile la restituire formulate prin notificare, iar, după caz, dreptul de a contesta răspunsul emis de unitatea deținătoare, și respectiv obligația corelativă a unității deținătoare de a răspunde, în condițiile legii, solicitărilor persoanei îndreptățite, trebuie să se reflecte întocmai în plan procesual, în situația în care se formulează o contestație fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Cererea de intervenție accesorie formulată în cauză de recurentă „în sprijinul pârâților P. M. București și M. București, prin Primar” a fost depusă la dosar la termenul de judecată din data de 20.06.2012 și a fost admisă în principiu prin încheierea din data de 19.09.2012 – acesta constituind momentul în care titulara cererii a dobândit calitatea procesuală de intervenientă, devenind parte în prezenta cauză.
Or, potrivit art. 53 C.proc.civ., „cel care intervine va lua procedura în starea care se află la momentul admiterii intervenției; actele de procedură următoare se vor îndeplini și față de cel care intervine”.
Având în vedere că modificarea cadrului procesual sub aspectul persoanelor chemate în judecată acuzată de recurenta-intervenientă a avut loc, contrar alegațiilor acesteia din cuprinsul cererii de recurs, ca urmare a cererii depusă de reclamant la data de 08.12.2012, cerere de care s-a luat act, fiind încuviințată astfel de tribunal, prin încheierea de ședință din data de 01.02.2012 când s-a dispus și citarea în cauză ca pârât a M. București, prin Primarul General, Curtea constată prin raportare la textul art. 53 C.proc.civ., mai sus enunțat, că această modificare nu mai putea fi pusă în discuție de intervenientă, în condițiile în care pârâții, în favoarea căreia a înțeles să intervină nu s-au opus lărgirii cadrului procesual pasiv, din perspectiva eventualei depășiri a momentului procesual al primei zi de înfățișare, conform art. 132 și art. 134 din Codul de procedură civilă.
Pe de altă parte, Curtea trebuie să remarce, prin prisma prevederilor art. 56 C.proc.civ., potrivit cărora „apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia dintre părți se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs”, că recurentul-pârât nu a înțeles să critice prin propriul recurs exercitat în cauză nelegalitatea sentinței pronunțate de tribunal din perspectiva încuviințării lărgirii cadrului procesual cu depășirea limitelor prevăzute de lege, situație în care, cu atât mai mult, critica recurentei vizând acest aspect nu poate fi primită.
Referitor la lipsa capacității procesuale a Primăriei M. București repusă în discuție prin recursul formulat de intervenientă, Curtea – trecând peste faptul că cererea de intervenție a fost făcută, așa cum deja s-a arătat, și în favoarea acestei pârâte – urmează totuși a reține că, din interpretarea dispozițiilor Legii administrației publice locale nr. 215/2001, rezultă fără echivoc că sunt persoane juridice de drept public comunele, orașele, municipiile, județele (art. 19), adică unitățile administrativ-teritoriale, iar aceste persoane juridice pot sta în justiție prin reprezentanții lor legali, anume primarii ori prefecții, conform art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și art. 87 pct.2 din codul de procedură civilă de la 1865.
Inconsecvența legiuitorului manifestată la adoptarea diverselor acte normative, cum este și Legea nr. 10/2001, în folosirea acelorași termeni pentru desemnarea persoanelor juridice de drept public ori cu privire la reprezentanții legali ai acestora nu trebuie să prejudicieze partea reclamantă în valorificarea drepturilor pretinse, instanțelor judecătorești, în baza rolului activ, revenindu-le obligația de a califica și reține „denumirea” acestor persoane juridice pe care o apreciază a fi cea mai indicată în raport de litigiul dedus judecății și de actele normative apreciate a fi incidente raportului juridic dedus judecății.
Este evident că, în speță, reclamantul, având în vedere tocmai prevederile legale arătate, nu a înțeles inițial să se judece cu o așa-zisă „structura funcțională”, ci cu persoana juridică de drept public care are personalitate juridică, capacitate de folosință și, respectiv, un patrimoniu în care se pot găsi bunuri ce cad sub incidența legii speciale de reparație. Pe de altă parte, din cuprinsul actului normativ pe care și-a întemeiat acțiunea, rezultă că, în procedurile administrative instituite în vederea retrocedării imobilelor, primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială – în exercitarea atribuțiilor ce îi revin în această calitate de reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul exercitând și atribuția stabilită prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul că emite o „dispoziție motivată”, act procedural prin care se soluționează notificările.
Având în vedere toate aceste aspecte, reclamantul a înțeles în cele din urmă să cheme în judecată atât M. București, cât și P. M., ambele fiind reprezentate, conform legii, prin Primarul General, căruia îi revine obligația emiterii dispoziției ca răspuns la notificarea formulată conform Legii nr. 10/2001, situație care acoperă astfel orice impediment procedural care ar putea rezulta din reținerea, formală, a lipsei unei condiții de exercitare a acțiunii legată de lipsa capacității procesuale de folosință a „structurii” primăriei, invocarea și admiterea unei excepții procesuale cu acest obiect, în sensul dorit de recurenta-intervenientă fiind deci lipsită de orice interes în cauză în raport de cadrul procesual cu care reclamantul a înțeles să învestească tribunalul prin acțiunea dedusă judecății.
In ceea ce privește critica formulată de recurenta-intervenientă în cauză vizând lipsa calității procesuale active a reclamantului invocată din perspectiva lipsei vocației succesorale a acestuia la întregul imobil solicitat, Curtea constată că aceasta este nefondată.
Față de raportul juridic dedus judecății – tribunalul nefiind sesizat în speță cu soluționarea unei acțiuni în revendicare de drept comun, ci cu o acțiune întemeiată pe legea specială de reparație în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, așa cum s-a arătat mai sus – calitate procesuală activă nu poate avea decât persoana care a formulat o notificare conform Legii nr.10/2001 și a parcurs, după caz, toateetapele procedurale prealabile sesizării instanței de judecată, care s-au finalizat prin emiterea deciziei menționate, calitate procesuală pasivă având unitatea deținătoare a imobilului care a emis sau căreia îi revenea sarcina de a emite un răspuns la notificare, respectiv, o dispoziție motivată
Față de raportul juridic dedus judecății – tribunalul nefiind sesizat în speță cu soluționarea unei acțiuni în revendicare de drept comun – calitate procesuală activă are persoana care a formulat o notificare conform Legii nr.10/2001, acesta fiind titularul dreptului de a acționa împotriva pârâtului, cu atât mai mult cu cât, nu trebuie uitat că acțiunea sa este justificată și de faptul că nu a existat o dispoziție de soluționare a notificării.
Limitele judecății din perspectiva părților din proces sunt deci trasate prin derularea procedurii descrise de legea specială, iar calitatea contestatorului de titular al dreptului de proprietate pretins ori de moștenitor al acestuia se evaluează în cadrul analizei de legalitate a actului contestat, consecința acestei evaluări fiind aceea a admiterii ori respingerii contestației.
Procedând în continuare, în cadrul controlului judiciar al legalității sentinței recurate, la o reexaminare a calității de persoană îndreptățită la restituire a intimatului-reclamant din perspectiva vocației succesorale pusă în discuție prin critica de mai sus, Curtea reține că Tribunalul a stabilit că fostul proprietar al imobilului a fost Z. C. și, pe de altă parte, orice contestație cu privire la cotele părți care ar aparține altor moștenitori nu are relevanță față de disp. art. 4 alin. 4 din Legea 10/2001.
Referitor la primul aspect reținut, Curtea a reținut la rândul său că prin testamentul în forma mistica întocmit de autorul A. Z. în anul 1926 și înregistrat la instanța în 7.11.1946 (7 februarie 1946) rezulta că alături de C. Z. era moștenitoare și A. Z., soția autorului și mama lui C. Z. – o astfel de situație coroborându-se cu mențiunile din procesul-verbal încheiat la 15 noiembrie 1946 pentru înscrierea în cartea funciară provizorie a imobilului, din care reiese că imobilul de la adresa .. 50 - teren în suprafața de 558 mp și un corp de case având subsol, parter, 2 etaje, pod apare înregistrat pe numele lui Z. A. - ½ în baza contractului de cumpărare încheiat cu E. Cerkez și pe numele lui Z. A. C. - ½ în baza moștenirii testamentare după tatăl său, Z. A..
Chiar dacă înregistrările fiscale privind imobilul din .. 50 s-au făcut pe numele lui C. A. Z. pe perioada 1942-1950 (conform datelor comunicate prin adresa nr._/13.03.2002 a Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 1), iar imobilul ar fi fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 de la Z. A., aceste două împrejurări nu sunt de natură – cum eronat a stabilit tribunalul – să permită concluzia neechivocă a faptului că la data preluării de către stat, proprietatea aparținea exclusiv lui C. Z., iar naționalizarea s-a făcut pe numele altei persoane.
De altfel, din înscrisurile depuse în faza recursului, înaintate în copie certificată de D.G.I.T.L. Sectorul 1 București prin adresa nr._/2014, rezultă că prin contractul de ipotecă autentificat sub nr._/18.12.1942 A. Z. și C. Z. au ipotecat, în calitate de proprietari coindivizari, un imobil construcție și teren situat în București, .. 50 (fila 174), iar în anul 1949 cei doi declarau, în aceeași calitate, veniturile obținute din închirierea unui imobil situat la aceeași adresă (fila189).
Curtea a avut în vedere că, potrivit art. 4 alin.3 din Legea nr. 10/2001, „Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi”.
Aceste norme nu pot fi ignorate, în lipsa unui certificat de moștenitor, în raporturile succesorale dintre C. Z. și mama sa, Z. A., retransmiterea dreptului de opțiune succesorală în patrimoniul intimatului reclamant făcând ca atare inutilă orice discuție privind întinderea cotei din dreptul de proprietate dobândit de autorii reclamantului prin devoluțiunea succesorală, care a avut loc conform certificatelor de moștenitor aflate la dosar.
In plus, Curtea constată că este corectă statuarea primei instanțe în privința incidenței dispoziției art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 – text legal conform căruia, „de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire”, urmând a fi înlăturate astfel susținerile recurentei referitoare la vocația intimatului-reclamant doar asupra unei cote de 3/16 din imobil, respectiv, la faptul că acesta din urmă ar fi trebuit să promoveze prezenta acțiune împreună cu moștenitorii lui A. Z. și ai lui P. Z., neputând fi primite în acest cadru procesual nici afirmațiile recurentei în legătură cu nevalabilitatea certificatului de moștenitor nr. 98/1997 întocmit de Biroul Notarilor Publici Asociați nr. 189 sub aspectul menționării ca renunțător a tatălui reclamantului, R. T..
De altfel, chiar dacă s-ar fi reținut nevalabilitatea actului renunțării la succesiune în sensul dorit de recurentă, instanța ar fi trebuit să constate că și în ceea ce privește raporturile dintre moștenitorii lui R. M. Louise I. trebuie reținută incidența acelorași prevederi legale cuprinse în art. 4 alin. 4 din Legea 10/2001.
Referitor la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr.161/8.02.2000 a Tribunalului București Secția a III-a civilă, Curtea a constatat că tribunalul s-a pronunțat în mod judicios asupra efectelor acestei hotărâri definitive în prezentul litigiu, ținând seama de prezentul cadru procesual și de temeiul de drept invocat de reclamant, raportându-se la soluția de respingere a acțiunii în revendicare de drept comun, ca fiind inadmisibilă, adoptată prin hotărârea menționată, precum și la considerentele care au fundamentat și explicitat această soluție.
Curtea, având în vedere complinirea prin considerentele expuse mai sus a motivării tribunalului în legătură cu aspectele invocate de intervenientă privind lipsa vocației succesorale a intimatului-reclamant, apreciază că se impune și respingerea susținerilor referitoare la pretinsa vătămare adusă recurentei ca urmare a lipsei unei motivări corespunzătoare a sentinței din această perspectivă, o asemenea împrejurare invocată în recurs prin raportare la dispozițiile art. 261 alin.1 C.proc.civ. neputând determina casarea hotărârii în condițiile art. 304 pct.5 C.proc.civ.
In ceea ce privește criticile ambilor recurenți vizând lipsa actelor doveditoare a dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, precum și determinarea precisă a imobilului care a făcut obiectul acestui drept, Curtea a constatat, în prealabil, că trebuie arătat că nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, întrucât rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în fața persoanei juridice notificate, ceea ce ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției, reglementat de art. 129 C.proc.civ..
Având deci în vedere atât actele aflate la dosarul administrativ constituit ca urmare a notificării, cât și actele depuse în cursul judecății în fond și în recurs, Curtea a reținut, contrar celor afirmate de recurenți prin raportare la dispozițiile art.23 din Legea nr.10/2001 și la Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, că există dovezi neechivoce privitoare la existența unui drept de proprietate asupra unui imobil compus din construcție și teren situat la adresa din București, .. 50, în patrimoniul autorilor reclamantului la momentul preluării abuzive de către stat prin naționalizare.
Astfel, chiar dacă în contractul de vânzare-cumpărare nr.893/1927 nu se menționează vreun imobil situat în .. 50, neputându-se stabili legătura dintre acest contract de vânzare-cumpărare nr. 893/1927 și procesul-verbal de carte funciară din 15.11.1946, mențiunile din cuprinsul procesului-verbal arătat coroborate cu aspectele învederate de actele aflate în dosarul fiscal al imobilului situat la adresa mai sus-menționată confirmă existența dreptului afirmat, deținut în stare de indiviziune de A. Z. și C. Z., imobilul fiind administrat și închiriat până la momentul intervenirii naționalizării, Decretul nr. 92/1950 menționând-o în anexe pe autoarea reclamantul ca proprietar de apartamente, respectiv, 11 apartamente atât la adresa din Ș. Voda cât și la o altă adresă, din D. Racovița.
. devin incidente și dispozițiile art. 24 alin.2 din Legea nr. 10/2001, conform cărora „în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.
Sunt însă întemeiate susținerile recurenților referitoare la existența unor neclarități cu privire la întinderea obiectului acestui drept de proprietate la momentul preluării abuzive.
Curtea a reținut în acest sens că prin procesul-verbal din 15.11.1946 privind înscrierea în Cartea Funciara se arată că imobilul din .. 50 era compus din teren în suprafața de 558 mp. și un corp de case având subsol, parter, 2 etaje, pod.
In același proces-verbal se menționau cinci ipoteci care afectau imobilul în favoarea Creditului Funciar U. București .
Curtea a reținut că prin contractul de ipotecă atașat la dosar în faza recursului, autentificat sub nr._/18.12.1942, care nu este menționat în procesul-verbal din 1946 este descris imobilul ca fiind compus din teren și o construcție cuprinzând „pivniță, subsol, parter, etaj I, etaj II și mansardă”, făcându-se totodată referire la ipoteci cu rang preferențial constituite în favoarea Creditului Funciar U. București.
Ambii experți care au întocmit în cauză la tribunal expertize judiciare tehnice au identificat la fața locului două corpuri de clădire cu funcționalitate de locuință, expertul în construcții precizând că imobilul în litigiu, care „se identifică cu fosta proprietate a defunctului Z. C.”, cuprinde o casă de locuit - clădire compusă din două corpuri separate de un gang, având regim de înălțime S+P+1E+2E(parțial)+mansardă+pod (fila150).
Instanța de recurs a constatat totodată că din declarațiile înregistrate la organul fiscal privitoare la veniturile obținute din închirierea imobilului situat la adresa din Ș. V. nr. 50 în anul 1949 în vederea impunerii rezultă că la parter se regăsesc ca proprietari și Comunitatea Israelită a Templului Coral în indiviziune cu Ministerul Sănătății, în același an când s-a înregistrat declarația comună a lui A. Z. și C. Z. privind obținerea de venituri impozabile din închirierea unor apartamente de la aceeași adresă, situate la subsol, parter, etajul I, etajul II și, respectiv, la mansardă (filele 188-189 dosar recurs).
Or, față de toate aceste date și împrejurări de fapt, Curtea a reținut că fiind întemeiate susținerile recurenților privind existența unor inadvertențe în determinarea imobilului, cu consecințe în privința stabilirii exacte a situației juridice a acestuia, neclarități în stabilirea situației de fapt care trebuiau lămurite pe deplin de prima instanță. .
Curtea a reținut și caracterul fondat al criticii aduse de recurentă sentinței prin prisma modului în care s-a făcut aplicarea art. 7 alin.5 din Legea nr. 10/2001 și a Normelor metodologice de interpretare a acestei norme, pe baza expertizei topografice efectuate în cauză.
Astfel, prima instanța, reținând înstrăinarea unor apartamente din imobil în temeiul Legii nr. 112/1995 a dispus restituirea în natură a terenului liber, excluzând apartamentele vândute și terenul aferent, în considerentele sentinței arătându-se în acest sens că o atare soluție trebuie adoptată avându-se în vedere modul în care sunt amplasate construcțiile și faptul că suprafața apartamentelor vândute este mai mica de jumătate din suprafața totală a construcțiilor restituite, situație în care „accesul în curte – împrejurimea construcției necesara bunei utilizări – e permis proprietarilor apartamentelor vândute în aplicarea normei metodologice menționate”.
Lipsesc așadar orice alte repere în cadrul sentinței atacate pentru a se putea individualiza suprafața în discuție care a fost restituită în natură.
Curtea a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 9 din Legea nr.10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.
Potrivit art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Conform dispozițiilor art.7 alin.1 din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură, iar potrivit alin.2 dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege. Potrivit alin. 5 al aceluiași articol, introdus prin Legea nr.1/2009, nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare.
In acest sens, H.G. nr. 923/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G. nr.250/2007, a introdus după pct. 7.2 un nou punct, 7.3, cu următorul cuprins: „Sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1905, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condițiile legii. Prin noțiunea ”teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995” se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării.
Entitatea investită cu soluționarea notificării va menționa în mod expres în conținutul deciziei/dispoziției sau ordinului, pe lângă descrierea construcției (materiale, suprafețe, anul edificării) și situația juridică a acesteia și suprafața de teren ce nu se restituie în natură și pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.”
Prin urmare, în aplicarea art.7 alin.5 din lege și a textului corespondent din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu se restituie în natură terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției, necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosință.
Pe acest temei, posibilitatea restituirii în natură, către fostul proprietar al imobilului compus din teren și construcție, a vreunei suprafețe din terenul pe care se află amplasată construcția, precum și a întinderii acestei suprafețe, se determină în raport de situația juridică a imobilului cumpărat de către foștii chiriași, iar determinarea motivată a terenului necesar bunei utilizări a construcției, se face numai după identificarea eventualelor amenajări de utilitate publică pe terenul în litigiu și a legăturii acestora cu construcțiile de la acea adresă, avându-se în vedere modalitățile de acces ale proprietarilor construcției la drumul public, posibilitatea racordării acestora la alte rețele de utilitate publică decât cele eventual identificate, prin traversarea terenului în litigiu și posibilitatea creării accesului la drumul public, în eventualitatea restituirii în natură a unei suprafețe de teren, separat de cel al proprietarilor construcției.
Ținând seama că, în speță, nu a fost emisă o dispoziție motivată de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, revenea instanței de judecată care examinează în fond notificarea, în temeiul Deciziei nr. XX/19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, obligația de a determina atât suprafața ocupată de amprenta construcției, cât și suprafața necesară bunei utilizări a construcției, precum și de a expune criteriile avute în vedere în această apreciere.
Prin urmare, Curtea a constatat că este necesară și efectuarea unei noi expertize topografice care să răspundă unor obiective legate de stabilirea terenului necesar bunei utilizări a construcției .
Având în vedere că toate aceste împrejurări de fapt și de drept care au rămas nelămurite în prezenta cauză nu permit modificarea hotărârii recurate, fiind necesară și administrarea de probe noi în completarea celor aflate deja la dosar, Curtea în baza art. 312 alin.1 și 3 C.proc.civ., a admis ambele recursuri și a casat în tot sentința, reținând cauza spre rejudecare.
Referitor la celelalte critici de nelegalitate formulate de recurentul-pârât privind restituirea despăgubirii primite de persoana îndreptățită, obligarea instituției recurente de a emite o dispoziție prin care sa-l propună pe reclamant pentru acordarea despăgubirilor și respectarea procedurilor administrative instituite prin Legea nr.247/2005 pentru acordarea despăgubirilor, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate, aspectele puse în discuție de recurent neavând nicio legătură cu litigiul dedus judecății, în condițiile în care sentința nici nu cuprinde dispoziții de natura celor criticate în acest mod.
Procedând la rejudecarea pricinii după casare, în limitele stabilite prin decizia nr. 340/27.02.2014, Curtea reține următoarele:
Prin notificarea 459 din_, adresata M. București, reclamantul a solicitat restituirea imobilului situat în București, .. 50, colt cu ., sector 1.
În legătură cu calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, Curtea, prin decizia nr. 340/27.02.2014, a reținut că reclamantul a probat că are calitatea de succesor al foștilor proprietari ai imobilului notificat, A. Z. și C. Z., reținând incidenta prevederilor înscrise în art. 4 alin.3 și art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, în favoarea acestuia.
Tot astfel, s-a reținut că mențiunile din procesul-verbal de carte funciară din 15.11.1946, coroborate cu aspectele învederate de actele aflate în dosarul fiscal al imobilului indicat în notificare (din care rezultă că imobilul a fost administrat și închiriat până la momentul intervenirii naționalizării), confirmă existența dreptului afirmat, deținut în stare de indiviziune de A. Z. și C. Z., asupra imobilului notificat, iar Decretul nr. 92/1950 o menționează în anexe pe autoarea reclamantului ca proprietar de apartamente, respectiv 11 apartamente atât la adresa din Ș. V., cât și la o altă adresă, din D. Racovița, situație în care s-a constatat incidența dispozițiilor art. 24 alin.2 din Legea nr. 10/2001, conform cărora „în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.
În ceea ce privește determinarea imobilului, în raport de care reclamantul justifică calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, Curtea va avea în vedere mențiunile din procesul-verbal încheiat la 15 noiembrie 1946 pentru înscrierea în cartea funciară provizorie a imobilului, din care reiese că imobilul de la adresa .. 50, solicitat prin notificare, era alcătuit din teren în suprafața de 558 mp și un corp de case având subsol, parter, 2 etaje, pod .
Curtea are în vedere în același sens, mențiunile din contractul de ipotecă autentificat sub nr._/18.12.1942, prin care A. Z. și C. Z. au ipotecat, în calitate de proprietari coindivizari, un imobil construcție și teren situat în București, .. 50, imobil care este descris ca având următoarele vecinătăți și dimensiuni: la sud cu . o lungime fațada 16,60 ml., la apus ., pe o lungime de fațada de 15,50 ml., teșitura coltului de la întretăierea celor două străzi, pe o lungime de fațada de 3,10 ml., la nord de proprietatea Z., pe o lungime în linie frânta, compusă din 9,23+10,35 ml., la răsărit cu proprietatea C., pe o lungime în linie frântă, compusă din 18,60 ml +4,54 ml, suprafața totala a imobilului fiind de 368 mp. În același contract de menționează că în ceea ce privește clădirea de pe acest teren aceasta este compusă din pivnița, subsol, parter, etaj I, etaj II și mansardă.
Curtea retine că descrierea vecinătăților din acest contract și a laturilor imobilului, corespund cu marje mici de eroare (care pot fi justificate de tehnica folosită la acea dată), celor evidențiate în schițele anexa la toate cele trei expertize tehnice întocmite în cauză.
De asemenea, expertul topograf P. E., desemnat în cauză, în prima instanța, menționează că terenul aferent construcției are o suprafața de 373 mp., iar expertul desemnat în rejudecare - I. S., menționează că terenul aferent construcției are o suprafața de 372 mp., suprafața care poate fi apreciată că este cea descrisă în contractul anterior evocat, dată fiind diferența nesemnificativă între datele astfel evidențiate.
În același sens, Curtea are în vedere, descrierea imobilului în cuprinsul declarațiilor individuale fiscale întocmite de autorii reclamantului, C. Z. și A. Z., datată 1949 –fila 189 dosar recurs - potrivit cu care imobilul locuința avea 6 apartamente și separat de acestea 4 camere individualizate, toate închiriate, fiind alcătuit din parter, două etaje și mansardă.
Curtea se raportează în același timp la adresa nr. SMABN 2387-C-2014, emisă de Arhivele Naționale, potrivit cu care în evidențele acestei instituții nu au fost identificate acte translative de proprietate sau autorizații de construire care să aibă ca obiect imobilul notificat și să-i vizeze pe autorii reclamantului, respectiv pe Ministerul Sănătății sau Comunitatea Israelită a Corpului Coral, emise în perioada 1949-1954. Aceeași situație rezultă și din cuprinsul adresei nr. BRP -2953-C /27.06.2014, emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Arhivele Centrale.
De asemenea, în raport de mențiunile fiscale existente la nivelul anului 1949, au fost emise adrese către Ministerul Sănătății și Federația Comunităților Evreiești din România. Prin adresa nr._/16.06.2014, Ministerul Sănătății a comunicat că nu deține acte administrative sau documente în legătură cu imobilul menționat, iar prin adresa nr._/21.07.2014, emisă de DITLS1, la solicitarea Federației Comunităților Evreiești din România, se comunică că nu dețin astfel de date.
Raportându-se la datele reliefate prin adresele la care s–a făcut anterior referire, Curtea va reține că în cauză nu au fost administrate dovezi din care să rezulte, înstrăinarea/ transferul voluntar al dreptului de proprietate de la autorii reclamantului, către subiectele de drept, menționate în declarațiile fiscale emise la nivelul anului 1949- Ministerul Sănătății sau Comunitatea Israelită a Corpului Coral, a unor părți din imobilul în litigiu, anterior preluării acestuia de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Tot astfel, la solicitarea instanței, P. mun. București a comunicat prin adresa nr. 1774/_/29.05.2014, că nu deține autorizație de construire pentru imobilul în litigiu.
De asemenea, potrivit adresei nr. 4690/2003 emisă de DITL sector 1, în perioada 1942-1950, a figurat cu rol fiscal pentru imobilul din .. 50, C. A. Z., imobil fiind descris ca fiind compus din subsol, parter, etaj 1 și 2, imobil naționalizat.
Curtea are în vedere, în același timp,că ambii experți care au întocmit în cauză la tribunal expertize judiciare tehnice au identificat la fața locului două corpuri de clădire cu funcționalitate de locuință, expertul în construcții precizând că imobilul în litigiu, se identifică cu fosta proprietate a defunctului Z. C. și cuprinde o casă de locuit - clădire compusă din două corpuri separate de un gang, având regim de înălțime S+P+1E+2E(parțial)+mansardă+pod, cele două corpuri de clădire fiind legate între ele. Expertul construcții a precizat, totodată, răspunzând în mod clar și neechivoc obiectivelor instanței, că din punct de vedere dimensional și funcțional, clădirea identificată, la adresa anterior menționată, a fost construită din cărămidă, în perioada 1925-1930, respectiv că nu s-au adăugat construcții nici pe verticală și nici pe orizontală, în perioada 1950 la zi.
Tot astfel, potrivit expertizei tehnice specialitatea topografie, singura modalitate de acces către și de la drumul public, la construcții, este gangul situat sub corpul C1.
În acest context, împrejurarea că în procesul verbal de carte funciară apare menționat un corp de case, respectiv constatarea din expertiza tehnica construcții în sensul că la nivelul corpului A, se evidențiază un etaj și pod mansardat, iar la nivelul corpului B, se evidențiază, în zona din față un etaj și pod mansardat, iar în partea din spate, deasupra gangului de acces și pentru restul de amplasament, 2 etaje și pod, nu poate conduce la concluzia că în fapt imobilul care a aparținut autorilor reclamantului, ar fi fost alcătuit dintr-un singur corp de clădire, în sensul susținut de intervenientă, sintagma „corp de case”, evocând starea de fapt descrisă în expertize, respectiv aceea că în fapt, clădirea edificată, deși alcătuită din două corpuri, constituie un tot unitar, elementele componente fiind legate între ele, ansamblul construcției având părțile componente descrise la momentul intabulării.
Curtea va avea în vedere că imobilul construcție a fost preluat de către stat, conform Decretului nr. 92/1950, respectiv că statul nu a justificat deținerea unui titlul valabil pentru terenul aferent construcțiilor astfel preluate și asupra căruia a realizat parțial acte de dispoziție, în cauză fiind incidente prevederile art. 2 lit. a și i din Legea nr. 10/2001.
În consecință, pentru ansamblul considerentelor anterior expuse dar și în lumina chestiunilor litigioase tranșate irevocabil, prin decizia de casare, Curtea va reține că reclamantul justifică calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru construcția edificată pe terenul în suprafața de 372 mp., astfel cum acestea au fost identificate prin raportul de expertiza tehnica întocmit de expertul construcții B. N. și prin raportul de expertiza tehnică specialitatea topografie realizat de expertul I. S..
Având în vedere situația juridică a imobilului notificat, întocmită de P. mun. București și anexată la fila 39 dosar fond, coroborată cu mențiunile din cele două rapoarte de expertiza anterior menționate, cu adresa AFI nr._/2011, dar și cu copiile contractelor de vânzare cumpărare nr.4404/_/04.06.1997, nr.N1886/21.10.1997 și nr.2678/_/10.01.1997 –filele 41- 46 dosar fond- reținând că imobilul notificat a fost parțial înstrăinat, Curtea, în aplicarea art. 1 alin. 1, art. 7 alin. 1 și art. 31 din Legea nr. 10/2001, va constata că reclamantul este îndreptățit la restituirea în natură, a imobilului situat în București, ..50 sector 1, compus din construcția - corp 1, cu suprafață construită la sol de 180 mp, corp 2, cu suprafață construită la sol de 97 mp., și corp 3, cu suprafață construită la sol de 2 mp., cu excepția părților din imobil ce au fost înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare nr.4404/_/04.06.1997, nr.N1886/21.10.1997 și nr.2678/_/10.01.1997, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de B. N..
Tot astfel, în ceea ce privește terenul în suprafața de 372 mp., Curtea se va raporta la mențiunile realizate în cuprinsul raportului de expertiza tehnică specialitatea topografie, realizată în cauză de expertul I. S..
Potrivit acestei expertize, terenul situat la adresa din București, ..50, sector 1, are o suprafață de 372 mp., din totalul terenului în raport de care reclamantul justifica calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001 fiind înstrăinată o suprafață totală de 105,07 mp., în cotă indiviză, aferentă apartamentelor înstrăinate.
Potrivit aceleiași expertize, suprafața totală ocupată de construcții este de 279 mp., o suprafață de 93 mp, nefiind ocupată de construcții. Această suprafața neocupată de construcții, este străbătută de rețele de canal și apă, expertul menționând că nu există o altă posibilitate de racordare la rețelele de utilități, pentru proprietarii construcției, iar singura modalitate de acces a acestora la drumul public este prin gangul situat sub construcția C1. Expertul a mai arătat că nu există posibilitatea constituirii unor servituți, concluzionând că este necesar ca imobilul să rămână în indiviziune.
În considerarea art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G. nr.250/2007, Curtea va avea în vedere starea de fapt anterior reliefată, care impune menținerea în stare de indiviziune forțată a terenului neînstrăinat, concluzia expertului fiind temeinic justificată, prin trimiterea la amplasamentul construcțiilor, al utilităților, posibilitățile de acces în imobil ale proprietarilor și la împrejurimile acestuia, dar și faptul că la rândul său, reclamantul este îndreptățit la restituirea parțială în natură a imobilului construcție, fiind necesar ca acesta să poată beneficia, la rândul său, de premisele necesare exercitării dreptului care i-a fost recunoscut.
În acest sens, așa cum s-a arătat în chiar decizia de casare, Curtea va avea în vedere că, potrivit expertizei administrate în această fază procesuală, există posibilitatea restituirii în natură, către fostul proprietar al imobilului compus din teren și construcție, a suprafeței neînstrăinate din terenul pe care se află amplasată construcția, în cotă indiviză, cu păstrarea stării de indiviziune forțată, asupra întregului teren aferent construcției în acest fel fiind asigurat accesul în curte, la construcții și la împrejurimea construcției necesară bunei utilizări, tuturor proprietarilor apartamentelor din imobil, iar nu restituirea în natură a unei suprafețe de teren individualizate distinct de cea înstrăinată către terții proprietarii ai apartamentelor vândute din imobil, de către mun. București, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ca atare, Curtea va dispune restituirea în natură a imobilului situat în București, ..50 sector 1, compus din teren în suprafață de 267 mp, în cotă indiviză (din care 174 mp. teren sub construcție și 97 mp teren liber de construcții, identificat prin raportul de expertiză întocmit de I. S..
În aplicarea art. 18 lit.c din Legea nr.10/2001, Curtea urmează a constata dreptul reclamantului la măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr.165/2013 pentru părțile din imobil - teren și construcție - ce au fost înstrăinate conform contractelor sus menționate, pârâtul urmând să emită o dispoziție în baza Legii nr.10/2001, în acest sens.
Având în vedere pe de o parte, chestiunile deja tranșate irevocabil prin decizia de casare intermediară dar și aspectele la care s-a făcut anterior referire și care nu se mai impun a fi reluate, Curtea va respinge cererea de intervenție accesorie formulată în favoarea pârâtului de intervenienta accesorie B. A. M., ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În rejudecare:
Admite acțiunea formulată de reclamantul R. M. N., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL și P. MUN. BUCUREȘTI.
Dispune restituirea în natură, către reclamant a imobilului situat în București, ..50 sector 1, compus din teren în suprafață de 267 mp, în cotă indiviză (din care 174 mp. teren sub construcție și 97 mp teren liber de construcții) și construcția - corp 1, cu suprafață construită la sol de 180 mp, corp 2, cu suprafață construită la sol de 97 mp., și corp 3, cu suprafață construită la sol de 2 mp-cu excepția părților din imobil ce au fost înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare nr.4404/_/04.06.1997, nr.N1886/21.10.1997 și nr.2678/_/10.01.1997, identificat prin raportul de expertiză întocmit de B. N. și prin raportul de expertiză întocmit de I. S..
Constată dreptul reclamantului la măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr.165/2013 pentru părțile din imobil - teren și construcție - ce au fost înstrăinate conform contractelor sus menționate, pârâtul urmând să emită o dispoziție în baza Legii nr.10/2001, în acest sens.
Respinge cererea de intervenție în favoarea pârâtului ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 12.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M. A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/03.03.2015
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 62/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 66/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
