Pretenţii. Decizia nr. 1719/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1719/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-11-2014 în dosarul nr. 1719/2014
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1719 R
Ședința publică de la 11.11.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – D. F. G.
JUDECĂTOR – D. L. M.
JUDECĂTOR – A. C. B.
GREFIER – S. V.
……………….
Pe rol soluționarea cererii de revizuire formulată de revizuentul M. N., împotriva deciziei civile nr. 384R/20.02.2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/3/2009, în contradictoriu cu intimații S. M. și Orașul V. prin Primar.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că s-a depus la dosar de către revizuentul M. N. o cerere prin care se arată că nu se poate prezenta la acest termen de judecată și se solicită judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat și văzând că revizuentul M. N. a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 C.pr.civ., Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de fata, constată următoarele:
Prin cererea din data de 03.12.2009, înregistrată la Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, sub nr._/3/2009, reclamanții M. N. și S. M. au chemat în judecată pe pârâții B. I. și Orașul V. prin Primar solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să îi oblige pe pârâți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților suprafața de 1500 mp teren, cuprinsă în parcelele 1770, 1778, 1779 și 1782, precum și să oblige pârâtul unitate administrativ-teritorială la a acorda reclamanților despăgubiri la valoarea de circulație pentru suprafața preluată fără drept de la autorii acestora din urmă, care nu poate fi restituită în natură. Cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 555/11.03.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții M. N. și S. M. în contradictoriu cu pârâtul Orașul V. prin Primar și a fost obligat pârâtul să emită dispoziție de restituire în natură a terenului în suprafață în suprafață de 418,997 mp, situat în Orașul V. cvartalul 50, . a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză și dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în orașul V. cvartalul 50, parcelele 1844, 1845, 1764, 1784, 1783 și 1785 în suprafață de 2360 mp, teren imposibil de restituit în natură, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamantul M. N. și pârâtul Orașul V. prin Primar, iar prin decizia civilă nr. 384 R din 20.02.2014, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul reclamant M. N. împotriva sentinței civile nr. 555/11.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu recurentul pârât Orașul V. prin Primar și intimata reclamantă S. M., a admis recursul declarat de recurentul pârât Orașul V. prin Primar împotriva aceleiași sentințe și a modificat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de recurs a retinut, in esenta, urmatoarele:
Terenul care a făcut obiectul notificării în baza Legii nr.10/2001 a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, reclamanților recunoscându-li-se anumite drepturi în baza ultimei legi amintite.
Astfel, art. 8 din legea nr. 10/2001 stabilește că „nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare”.
Din ultima teză a articolului menționat, rezultă că terenurile care au făcut obiectul de reglementare a Legii nr.18/1991, cum este cazul celui în speță, nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001. Autorul reclamanților a intrat în CAP cu o suprafață de 0,50 ha, care a făcut obiectul unor cereri în baza Legii nr. 18/1991. Important în speță este faptul că respectivele cereri au fost admise, terenul fiind reglementat de legea fondului funciar.
Nu se poate susține că pentru aceeași suprafață de 0,50 ha teren cu care autorul reclamanților a intrat în CAP, se pot obține o parte din drepturi în baza Legii nr. 18/1991, și o altă parte în baza Legii nr.10/2001. O astfel de susținere contravine înțelesului explicit al art. 8 redat anterior.
Susținerile recurentului M. N., conform cărora, practica instanței supreme este în sensul că suprafețelor de teren care nu intră sub incidența Legii nr. 18/1991 le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși corecte formal, nu sunt aplicabile în speță, unde există o suprafață de teren care a făcut obiectul de aplicare al Legii nr. 18/1991 și prin urmare, nu mai poate face obiectul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Trebuie precizat că în baza Legii nr. 18/1991 se puteau acorda despăgubiri pentru terenurile care nu restituiau în natură și că unele terenuri puteau fi restituite pe alte amplasamente. Aceste aspecte nu trebuie analizate în cauză, în condițiile în care se pune problema soluționării unei notificări pentru un teren care nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Cele arătate anterior fac inutilă analizarea criticilor recurentului reclamant relative la modul în care prima instanță a analizat raportul de expertiză și, în același timp, demonstrează temeinicia recursului declarat de către Orașul V. prin Primar, care arată, printre altele, că terenul în speță a făcut cel puțin în parte obiectul de aplicare al Legii nr. 19/1991 și că nu este posibile ca aceleași parcele de teren să urmeze regimul juridic a două legi distincte.
Cele arătate cu privire la regimul juridic al terenului, fac inutilă analizarea susținerii recurentului pârât, conform cărora, reclamantul nu a făcut dovada preluării de către stat a imobilului în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, terenurile cu care foștii proprietari au intrat în CAP intrau în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991.
Împotriva acestei decizii data in recurs de Curtea de Apel București a formulat prezenta contestație în anulare M. N., care a invocat ca temei juridic al cererii dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă, art. 6 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
În motivarea contestației, contestatorul face referire la solutiile pronuntate in cauza si apararile formulate si se invoca urmatoarele:
În drept:
1. Dispozitiile art.318 teza II Cod de procedura civila se aplica recurentului dar si intimatului.
Din continutul art. 318 teza II Cod procedură civilă, reiese ca acestea sunt aplicabile numai recurentului. Aceste dispozitii, rup echilibrul impus de principiul egalității armelor câtă vreme intimatul care nu a obținut "satisfacție echitabilă" nu are posibilitatea să invoce omisiunea de a-i fi analizate DREPTURILE PROCESUALE, dispoziția internă fiind contrară astfel art. 6 CEDO din perspectiva "egalității armelor". Dreptul de a invoca "omisiunea cercetării motivelor" este un drept garantat pentru ambele părți. Această omisiune nu poate avea relevanță diferită în funcție de calitatea părților de natură a justifica o cale de atac doar pentru recurent. Omisiunea aceleiași instanțe în a cerceta argumentele intimatului nu poate rămâne fără consecințe juridice decât cu înfrângerea principiului egalității armelor. astfel incat in cauza se impune aplicarea directă a art. 6 CEDO.
Cu privire la compatibilitatea art. 318 - teza a II-a Cod pr. civilă, cu dispozițiile art. 6 CEDO - respectiv cu dreptul la un proces echitabil:
In aplicarea art.20 alin.2 si art.148 alin.2 din Constitutia Romaniei, judecatorul national are nu doar dreptul dar si obligatia asigurarii aplicarii reglementarilor si jurisprudentei europene, revenindu-i rolul de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale la care Romania este parte, precum si cu privire la compatibilitatea si concordanta normelor din dreptul intern cu reglementarile ce vizeaza dreptul comunitar sau drepturile omului. In calitate de prim judecator al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, judecatorul national are obligatia de a asigura efectul deplin al normelor acestuia, fara sa fie nevoie sa astepte abrogarea acestuia de catre legiuitor, in acest sens fiind cauza Vermeire impotriva Belgiei -hotararea din 29.11.1991, Hotararea Diumitru E. impotriva Romaniei-cererea_-103 publicata in Monitotrul Oficial nr.830 din 05.12.2007.
Potrivit art. 148 alin. 2 Constituția României, urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare iar potrivit art. 20 alin. 2 dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale.
Așadar, potrivit Constituției, principiul priorității este consacrat atât pentru dreptul comunitar cât și pentru tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Drepturile și libertățile fundamentale conținute de CEDO sunt cuprinse și în Carta Drepturilor Fundamentale, Carta garantând atât drepturile fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene, cât și drepturi de natură procesuală.
În decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona care cuprindg o prevedere potrivit căreia Carta dobândește aceeași valoare legală ca și Tratatul (până în 2009 Carta nu avea valoarea unui instrument juridic obligatoriu).
Prin urmare, în ce privește drepturile de natură procesuală se impune atât recunoașterea Convenției Europene a Drepturilor Omului (pe tărâmul drepturilor omului), cât și a Cartei drepturilor fundamentale (pe tărâmul dreptului comunitar). Respectarea drepturilor cetățenilor UE este parte integrantă a principiilor generale de drept, apărate atât de CEDO cât și de Curtea de Justiție, aplicabilitatea directă a dreptului comunitar însemnând aplicarea deplină și uniformă a reglementărilor sale în toate statele membre, instanțele naționale având obligația să asigure efectul direct deplin înlăturând orice normă contrară internă, respectarea acestui principiu decurgând din ordinea juridică comunitară care a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre (cauza C.).
În aplicarea dreptului, judecătorul român se află atât sub jurisdicția Uniunii Europene, ținând cont de jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, dar și sub jurisdicția de la Strasbourg căreia România i s-a supus necondiționat la 20 iunie 1994 când a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aplicarea prioritară a Convenției și obligativitatea jurisprudenței CEDO sunt principii directoare în dreptul și jurisdicția internă a țării noastre, fixate clar prin art. 20 alin. 2 Constituție.
Potrivit art. 20 alin. 1 dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie să fie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele și cu tratatele la care România este parte. Prin art. 6 din CEDO (ratificat prin Legea nr. 30/94) a fost consacrat dreptul la un proces echitabil, aceasta presupunând în abordarea
Curții Europene printre altele și "egalitatea armelor" și "motivare a hotărârii".
Pentru aceste motive, dispozitiile art.318 teza Il Cod de procedura civila, se aplica atat recurentului si intimatului.
2.Se solicita sa fie anulata Decizia Civila nr.384 R din 20.02.2014 de catre Curtea de Apel Bucuresti Sectia a IV-a Civila dosar nr._/3/2009 si sa se acorde un termen de judecata pentru solutionarea recursului declarat de Orasul V. prin Primar, intrucat instanta de recurs:
A pronuntat hotararea in baza unor chestiuni de drept analizate din oficiu dupa ramanerea in pronunțare, nepuse in discutia partilor pronunțandu-se astfel asupra unor motive care nu au fost invocate in prima instanta si nici in motivele de recurs de catre una dintre parti.
Nu a analizat motivele de recurs ale recurentului reclamant, considerand cererea inadmisibila ( situatie care reiese si din expunerea in fapt a prezentei cauze).
Este adevarat ca in baza art. 3041 Cod procedură civilă, instanta de recurs are posilbilitatea sa analizeze cauza sub toate aspectele, insa aspectele ce au stat la baza pronuntarii, analizate din oficiu, trebuiau puse in discutia partilor.
Prin pronuntarea Deciziei Civile nr.384 R din 20.02.2014 de catre Curtea de Apel Bucuresti Sectia a IV-a Civila, dosar nr._/3/2009, s-a incalcat dreptul la un proces echitabil, ce nu poate fi considerat efectiv decat daca apararile sunt puse in discutia partilor, adica toate motivele și argumentele invocate sunt reflectate in decizia pronuntata, cu trimitere la cauza B. impotriva Romaniei.
Au fost incalcate urmatoarele principii (reprezentand elemente componente art.6 CEDO, privind solutionarea echitabila a cauzei):
Contradictorialitatea. Deoarece instanta de recurs nu a pus in discutia partilor aceste chestiuni de drept (inadmisibilitatea) in temeiul careia a admis recursul partii adverse si a respins recursul nostru, privitoare la aplicarea in cauza a dispozitiilor legilor fondului funciar pentru suprafata de 5000 mp. situata in Orasul V., I. si a faptului ca in cauza nu sunt aplicabile dispozitiile legii 10/2001, pentru suprafata de teren solicitata de noi prin notificari, am fost pus in fata unor probleme noi de drept fata de care nu am avut posibilitatea sa-mi formulez o aparare corespunzatoare, sa administrez probe, sa pun concluzii pe fondul cauzei. Curtea Europeană în mai multe cauze: Barbera, N. și Jabardo vs. Spania, Feldbugge vs. Olanda,T. – Reisse vs. Elveția, a definit principiul contradictorialității astfel "sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influențeze soluționarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părți.
Dreptul la aparare. In speta, am fost pus in imposibilitate sa-si formuleze o aparare corespunzatoare, instanta de recurs pronuntand o solutie in baza unor probleme noi de drept care nu i-au fost aduse la cunostinta.
Egalitatea armelor. Prin modalitatea in care instanta de recurs a inteles sa solutioneze cauza, a fost defavorizat, nefiindu-i aduse la cunostinta, elementele de drept care au stat la baza pronuntarii. Din perspectiva egalității organelor, Curtea Europeană a reținut în cauza B.V. contra Olandei din 27.10.1993 că acest principiu cere ca "fiecare parte la un proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții în care să nu o dezavantajeze semnificativ vizavi de partea adversă".Curtea Europeană a condamnat România în cauza Ieremeiov vs. România - 4637/24 noiembrie 2009, reținând că pentru respectarea procesului echitabil o instanță nu poate desființa o hotărâre anterioară și a reaprecia probele fără să informeze într-un mod adecvat părțile interesate, considerând că a fost încălcat dreptul art. 6. Deși hotărârea CEDO a fost pronunțată într-o cauză penala, ca principiu, sub aspectul respectării dreptului la un proces echitabil, este aplicabil și în ce; privește drepturile civile.
Omisiunea instanței de a cerceta argumentele părților a fost analizată de Curtea Europeană în cauzele S.- Troija vs. Spania, Perez vs. Franța, E. cler Hurk vs. Olanda, Albina vs. România, curtea reținând "art. 6 implică în sarcina instanței (de fond -n.n) obligația de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor, elementelor de probă ale părților".
In aceste conditii, fata de dispozitiile art.318 teza II Cod de procedura civila si art.6 CEDO, Decizia Civila nr.384 R din 20.02.2014 pronuntata de catre Curtea de Apel Bucuresti Sectia a IV a Civila, nu poate produce efecte, impunandu-se admiterea contestatiei in anulare.
Soluționând contestația în anulare, în raport de criticile dezvoltate, Curtea o constată nefondată și o va respinge ca atare.
În primul rând, Curtea constată nefondate toate dezvoltările contestatorului în sensul că dispozițiile art. 318 teza II Cod procedură civilă i s-ar aplica deopotrivă și intimatului, iar nu numai recurentului, văzând că dispozițiile legale în discuție sunt clare și nete, în sensul că această cale de atac poate fi formulată în cazul omisiunii de cercetare a vreunuia dintre motivele de recurs, iar nu a vreuneia din apărările formulate de intimat în cadrul recursului. Caile de atac fiind supuse principiului legalitatii, nu poate fi extinsa incidenta acestora in cazurile nereglementate de text, toate dezvoltarile referitoare la neconventionalitatea acestor dispozitii ramanand total fara consecinte, cata vreme judecatorul nu poate vrea prin interpretarea sa posibilitatea declararii unor cai de atac neprevazute de lege.
Pe de altă parte, Curtea constată că aceste dezvoltări sunt străine cauzei, în condițiile în care prin decizia atacată cu prezenta contestație în anulare, respectiv decizia nr. 384R/2014 a Curții de Apel București, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul reclamant M. N., ceea ce face admisibilă formularea contestației în anulare de către acest recurent, pentru pretinsa necercetare a unora din motivele de recurs sustinute de el. Contestatorul a avut calitatea de intimat fata de recursul Orasului V., dar nu invoca prin prezenta contestatie in anulare necercetarea unor motive de recurs din cadrul recursului partii adverse ( de altfel, nici nu ar avea interes sa invoce acest lucru ), ci necercetarea motivelor de recurs din propriul recurs.
Curtea constată nefondată critica contestatorului în sensul că instanța nu a analizat motivele sale de recurs și s-ar fi pronunțat în baza unor aspecte analizate din oficiu, după rămânerea în pronunțare, neinvocate de părți și nepuse în discuția părții.
Astfel, se constată că prin recursul formulat de Orașul V. (f. 27-28 dosar recurs) se invoca în mod expres că pentru aceeași parcelă de teren s-a făcut aplicarea Legii nr. 18/1991, iar prin întâmpinarea depusă de reclamant la această cerere de recurs (f. 35 și urm. dosar recurs) se răspundea de către acesta acestui motiv de recurs invocat de partea adversă, susținându-se că „s-a demonstrat cu certitudine că imobilul supus restituirii se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001” și se făcea referire la o decizie dată de instanța supremă într-o speță similară – f. 36 verso dosar recurs.
Așadar, incidența Legii nr. 18/1991, cu consecința neaplicabilității Legii nr. 10/2001, a fost invocată ca atare, a făcut obiect al dezbaterilor contradictorii ale părților, iar contestatorul și-a formulat în recurs apărări cu privire la acest aspect, asa cum a crezut de cuviinta.
Sunt, în consecință, total nereale susținerile contestatorului că instanța de recurs s-ar fi pronunțat în baza unor aspecte analizate din oficiu, după rămânerea în pronunțare, neinvocate de părți și nepuse în discuția părții.
Mai departe, având în vedere că decizia instanței de recurs s-a fundamentat în mod direct și esențial pe faptul că imobilul obiect al prezentei cauze nu face obiectul Legii nr. 10/2001, ci al Legii nr. 18/1991, pricina a fost tranșată din perspectiva acestui unic considerent, și analiza criticilor recurentului din cadrul cererii de recurs era inutilă (și chiar imposibilă), așa cum instanța de recurs a arătat în mod expres în alineatul 6 al paginii 10 din decizie.
Nu ne aflăm așadar în ipoteza avută în vedere de dispozițiile art. 318 teza II Cod procedură civilă, ipoteză care vizează situațiile în care instanța de recurs a omis să analizeze vreun motiv de recurs care putea și trebuia să fie cercetat, ci în cu totul altă ipoteză, în care necercetarea motivelor de recurs ale contestatorului s-a datorat admiterii unor argumente ale părții adverse, care operau dirimant față de criticile recurentului reclamant, și care făceau imposibilă cercetarea acestora, care înlăturau de fapt de plano aceste critici ale recurentului reclamant.
În final, Curtea constată că susținerile referitoare la încălcarea dreptului la proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO, prin nepunerea în discuție a părților, a aspectelor care au tranșat cauza, nu reprezintă un motiv legal prevăzut pentru formularea unei contestații în anulare, dar oricum, așa cum s-a dezvoltat mai sus, sunt nefondate, întrucât incidența Legii nr. 18/1991, cu consecința inaplicabilității Legii nr.10/2001 a făcut obiectul dezbaterilor contradictorii ale părților.
În concluzia tuturor celor expuse, în condițiile art. 319 și urm. va fi respinsă contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul M. N., împotriva deciziei civile nr. 384R/20.02.2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/3/2009, în contradictoriu cu intimații S. M. și Orașul V. prin Primar.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. F. D. L. A. C.
G. M. B.
GREFIER,
S. V.
Red. DFG
Tehnored. DFG/PS 2 ex.
14.11.2014
Jud. recurs: M. A. M.
S. G.
G. D. M.
| ← Succesiune. Decizia nr. 201/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 3/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
