Legea 10/2001. Decizia nr. 1137/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 1137/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-05-2013 în dosarul nr. 1137/2013

ROMÂNIA

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR. 1137R

Ședința publică de la 14 mai 2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M. S.

JUDECĂTOR - M. G. R.

JUDECĂTOR - I. R. D.

GREFIER - M. L.

Pe rol se află judecarea cererii de recurs formulată de recurenții – reclamanți A. A. și . SA împotriva deciziei civile nr. 2347/19.12.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI, prin Primar General.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții –reclamanți A. A. și . SA, reprezentați de avocat Priotesescu V., care depune în ședință publică delegație de substituire a avocatului Toia P. și împuternicire avocațială nr._/26.04.2013, lipsind intimatul – pârât M. BUCUREȘTI, prin Primar General.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Apărătorul recurenților – reclamanți învederează că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.

Apărătorul recurenților – reclamanți formulează concluzii de admitere a recursului promovat împotriva deciziei civile nr. 2347/19.12.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, modificarea în parte a hotărârii recurate, iar pe fond inserarea . SA în dispozitivul sentinței și obligarea Primăriei Municipiului București la plata daunelor morale în cuantum de 8000 lei către reclamantul A. A., datorate prejudiciului moral produs ca urmare a refuzului nejustificat de a soluționa notificarea nr. 3376/29.07.2001 prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul – teren situat în București .. 7, sector 3.

Susține că în cauză, calitatea de reclamant a . SA se datorează faptului că după declanșarea procedurii administrative, persoana îndreptățită a înțeles să-și transmită drepturile procesuale către . SA pentru cota de 25% din măsurile reparatorii. Prin urmare, această cotă de 25% trebuia să fie acordată acestei societăți.

De asemenea, arată că instanța de apel a respins capătul de cerere cu privire la acordarea de daune morale, în cuantum de 8000 lei pentru prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a nesoluționării în termen a notificării, constatând în mod greșit că nu s-a făcut această dovadă. Susține că daunele morale nu trebuie dovedite, ci sunt la aprecierea judecătorului, iar pe de altă parte, dovezile existente la dosarul cauzei sunt evidente în ce privește această situație.

Mai arată că la dosarul cauzei există o cerere de emitere de dispoziție încă din anul 2010, însă până la momentul declanșării procedurii judiciare au trecut doi ani. Nici până la momentul de față nu s-a emis dispoziție în ceea ce privește soluționarea notificării.

Depune practică judiciară.

Cu cheltuieli de judecată.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 22.03.2012, reclamanții A. A. și S.C R. G. INVEST S.A., au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL și PRIMARUL GENERAL și cu STATUL ROMÂN prin COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR (CCSD), ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună soluționarea pe fond a notificării nr. 3376/29.10.2001 privind imobilul din București, ., sectorul 3, compus din teren cu suprafața de 114 mp și construcție de 64 mp, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent stabilite la valoarea de piață de la momentul soluționării stabilită prin expertiza, pe baza standardelor internaționale de evaluare; să se dispună obligarea pârâtului M. București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._ aferent notificării nr. 3376/2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; să se dispună obligarea pârâtului STATUL ROMÂN prin COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București și obligarea pârâtului M. BUCUREȘTI în solidar cu Primarul, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care ce se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din: prejudiciu efectiv reprezentat de diferența dintre valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea respectiv 14.07.2010 și valoarea de piață actuală de la momentul soluționării; câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD și obligarea Municipiului București în solidar cu Primarul la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că prin notificarea transmisă sub nr. 3376/2001, reclamanții au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din București, ., sectorul 3, compus din teren cu suprafața de 114 mp și construcție cu două camere și dependințe, în suprafață de 64 mp, demolată ulterior preluării de către stat.

Ulterior preluării, construcția a fost demolată, s-a solicitat restituirea în natură a terenului (în măsura în care este posibil), și acordarea de despăgubiri pentru imobilul demolat, și a atașat notificării un set de acte, acestea fiind transmise Primăriei București unde au fost înregistrate făcând obiectul dosarului nr._, nesoluționat până în prezent.

Imobilul din București, ., compus din teren cu suprafața de 114 mp și construcție de 64 mp (două camere de locuit, bucătărie, vestibul, baie), a fost dobândit de T. L. și A. I., prin actul vânzare-cumpărare nr. 1036/1950, acestea înregistrându-se în evidențele fiscale, astfel cum rezultă din Declarația și procesul verbal de impunere nr._/11.02,1952.

Artera de circulație cu denumirea de . desființată) a purtat și denumirea de „. cu nr. poștal 7 se regăsește potrivit Registrului de revizuire a numerotării imobilelor din 1948 pe această arteră.

Prin cartea civilă nr. 2017/1952 s-a încuviințat vânzarea la licitație a imobilului din ., proprietatea autoarelor reclamantului, în baza Decretului nr. 224/1951 privind urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului. întrucât la licitație nu s-a prezentat niciun cumpărător, prin Deciziunea nr._/03.01.1953 emisă de Sfatul Popular al Raionului „T. V.”, imobilul a fost preluat de Stat, fără plată, astfel cum rezultă din Procesul verbal din data de 01.03.1954 întocmit de Circumscripția 7-a Financiară. Ulterior, prin Deciziunea nr. 579/22.12.1956 imobilul a fost trecut în administrarea și folosința întreprinderii Locuințe și Localuri.

Având în vedere prevederile Legii nr. 10/2001 și a Normelor Metodologice aprobate prin HG nr.250/2007, conform cărora prin imobile preluate in mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale in vigoare la data preluării, precum si cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat (art.2, alin.1, lit.1), iar persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avuta la data preluării. Conform prevederilor prezentei legi (alin.2), reclamanții au arătat că preluarea imobilului din . de la B. L. (născută T.) și A. I., s-a făcut fără titlu, având în vedere că la momentul preluării nu au fost respectate și aplicate prevederile Decretului nr.224/1951, care impunea respectarea și parcurgerea anumitor etape anterioare preluării, scoaterea la vânzare prin licitație publică a oferit doar o aparență de legalitate unei preluări abuzive.

Astfel, în condițiile art. 3, dacă debitorul nu a achitat, în termenele legale, datoriile din impozite, taxe și alte venituri bugetare, se va proceda la sechestrarea averii imobiliare a acestuia. Sechestrarea averii imobiliare se face de un inspector financiar sau alt funcționar desemnat de circumscripția sau secțiunea financiară respectivă alin. (2), dată la care se va încheia un proces verbal de sechestru, un exemplar al acestuia fiind înmânat debitorului. Odată cu aplicarea sechestrului se va da debitorului un avertisment scris prin care i se pune în vedere că dacă în termen de zece zile de la aplicarea sechestrului pe averea imobiliară nu va achita suma datorată i se va scoate imobilul în vânzare alin.(3). Lipsa avertismentului scris nu a dat posibilitatea debitoarele să achite impozitele restante.

Potrivit art. 5 alin. final din decret, un exemplar din procesul-verbal de sechestru se va preda debitorului, unul rămâne la unitatea financiară care a început urmărirea, iar altul se va înainta judecătoriei populare pentru a dispune transcrierea în registrul de transcripțiuni sau în Cartea Funciară.

Ori, așa cum rezultă din adresa nr.3191/26.03.2009 emisă de D.I.T.L. Sectorul 3, în dosarul fiscal al imobilului nu se regăsesc documente cu privire la imobilul din . de sechestru emis de circa financiară, avertismentul scris cu termen de plată etc.). Mai mult, Arhivele Naționale - Direcția Municipiului București, comunică prin adresa nr. C419/24.02.2010, faptul că nu au în păstrare sentința civilă nr. 2071/1952 și nici un alt act cu privire la sechestrul imobilului.

B. LUKRECZIA a decedat în anul 1983, urmare dezbaterii succesiunii rămase de pe urma acesteia fiind întocmit certificatul de moștenitor nr. 78/1984, conform căruia unica moștenitoare a defunctei era A. I.. B. LUKRECZIA (născută T.) a fost cunoscută în societate și sub numele de BUDUȘEANU, B., BUDUȘTEANU sau B. L., astfel cum rezultă din Declarația de notorietate nr. 666/10.06.2009,

Conform certificatului de moștenitor nr. 99/15.07.1997, emis ca urmare a decesului autoarei reclamantului, A. I. (cunoscută și ca A. E.), unic moștenitor al acesteia a rămas reclamantul, A. A., având astfel calitatea de unică persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de la autoarele.

Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 217/1989, imobilul aflat la acel moment în administrarea I.C.R.A.L. V., a fost „scos din funcțiune” și demolat, terenul fiind inclus în planul de sistematizare a zonei și ocupat în prezent cu alei pietonale și spațiu verde aferent blocului E4 de pe ..

În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 14.05.2010 reclamantul a depus la dosar toate documentele pe care le-am anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care a făcut dovada: calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, situația urbanistică, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin.1 din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10/2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007 și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei reclamantului de solicitare și a declarației reclamanților că nu mai au avem alte acte de depus, respectiv până la data de 14.07.2010. Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să ii fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâta era obligată să emită decizia/dispoziția motivată.

Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoane îndreptățite la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 14.05.2010, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, primarul se afla oricum în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței (potrivit art. 1079 alin. (1) pct. 3 din vechiul cod civil în vigoare la aceea dată, există o asemenea situație când obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă)1. Lipsa de diligentă a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin.3 din vechiul Cod civil, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Codul Civil actual, precum și în baza art. 16 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.

Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspunsul din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se i consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art.21 alin(2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. în acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 C.proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție”, și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligați să ne reîntoarcem în faza aceleiași proceduri care ne-a trimis în fața instanței judecătorești.

Acest punct de vedere l-a exprimat ÎCCJ - Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea 10/2001.

În conformitate cu dispozițiile art. 10 din legea specială, restituirea în natura i este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent. Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se g stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin 2 din Legea 10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite. Cuantumul măsurilor reparatorii se va stabili în funcție de valoarea de piață a imobilului la momentul soluționării notificării, potrivit standardelor de internaționale de evaluare, conform art. 10 și 11 din Legea 10/2001, și a H.G. nr.250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001.

Obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, art. 21 și art. 22 cap. V, titlul VII din Legea 247/2005.

Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor”, acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectura. în absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Competența instanței civile cu privire la un capăt de cerere care are natură contencioasă. Instanța civilă este competentă conform art. 17 din C.proc.civ., deoarece obligația de transmitere a notificării către autoritatea administrativă superioară reprezintă o obligație accesorie obligației principale, respectiv aceea de a soluționa notificarea. Art. 17 instituie ceea ce se cheamă prorogare legală de competență, în speță instanța civilă având competența să judece un capăt de cerere care în mod normal ar intra în competența instanței de contencios administrativ. Un astfel de capăt de cerere prezintă de altfel și o legătură de conexitate cu capătul de cerere privind soluționarea pe fond a notificării (art. 164 C.proc.civ.)

Argumente cu privire la necesitatea transmiterii dosarului direct către CCSD, evitarea procedurii de transmitere a dosarului către Prefectură: controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.

Art. 16 alin 21 din cap. V, Titlul VII al Legii nr.247/2005 instituie obligația centralizării la nivel de prefectură a dispozițiilor emise de autorităților administrației publice locale, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul CCSD, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta, ori speța de față, notificarea fiind soluționată de instanță și nu de o autoritate publică, lipsind astfel de efecte controlul de legalitate, nu se încadrează în norma legală mai sus arătată, nefiind astfel aplicabilă. Ba mai mult, în lipsa controlului de legalitate, procedura de constituire și transmitere de la Prefectură către CCSD ar fi inaplicabilă și ar duce la o tergiversare a soluționării dreptului subsemnatului, întârziere care m-a determinat să mă adresez instanțelor de judecată și în prezent, și m-ar lipsi de o protecție efectivă a dreptului.

Impunerea parcurgerii unei proceduri prevăzută exclusiv pentru actele autorităților publice, și nu pentru hotărârile pronunțate de instanțele de judecată nu este în sensul art.1 din Protocolul 1 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului care susține soluționare în termene rezonabile și într-o manieră care să ducă la o finalizare a dreptului, și nu respectă nici principiile trasate de Curtea de la Strasbourg care ne solicită să găsim soluții pentru o rezolvare rapidă

Nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat.

Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.

Reclamanții au interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, conform art. 16 cap. V Titlul, VII din Legea nr. 247/2005, CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Or, în cauza o asemenea analiză nu este posibilă întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță jar pârâta le-ar putea opune lipsa opozabilității hotărârii judecătorești care constată existența dreptului lor de proprietate. De asemenea, pârâta, tot din cauză de lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005 obligația de a transmite dosarul către CCSD aparține Prefecturii, nu primăriei, aspect ce este necesar, măcar preventiv, pentru a obține o hotărâre care să aibă efecte obligatorii și pentru CCSD.

Aceleași argumente referitoare la încălcarea ordinii și securității juridice sunt valabile și pentru CCSD în situația în care acesta, invocând inopozabilitatea hotărârii ce se va pronunța, va aprecia asupra legalității respingerii cererii de restituire în natură, tinzând în această manieră să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească căzută în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamantul este deja victimă a tergiversărilor produse de autoritățile statului român și deja dreptul acestuia este afectat de durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire.

În practică, ca de altfel și în practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că nici una din cele două legi, Legea 10/2001 și Legea 247/2005, nu permit în prezent, într-un mod susceptibil să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri persoanei îndreptățite și că nici una din cele două legi - Legea 10/2001 și dispozițiile Legii 247/2005, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza nesoluționării în termen a notificării care generează un prejudiciu prin lipsirea reclamantei pe o perioadă îndelungată de timp de exercițiul concret al dreptului de folosință a imobilului notificat. Potrivit art. 1381 pct.1 C.civ „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație” și în baza art. 1385 pct.1 C.civ. „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”, Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și de cheltuielile pe care Ie-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art. 1385, alin.3 C.civ).

Prejudiciul este consecința directă a neîndeplinirii obligației de a soluționa notificarea, fapt ce a produs o din întârzierea produsă, întârziere care are ca efect imediat prelungirea termenului în care dreptul de creanță ar fi ajuns concret și efectiv prin transmiterea dispoziției și dosarului autorității administrative competente care va emite titlul la despăgubire „cu întârzierea cauzată de unitatea deținătoare. Un prejudiciu este cert atunci când existenta lui este sigura, neîndoielnica si totodată, poate fi evaluat in prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, dar si prejudiciile viitoare si sigure. Prin prejudiciu actual se înțelege acela care s-a produs in totalitate până la data când se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare si sigure sânt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur ca se vor produce, putând fi evaluate in prezent, pe baza de elemente îndestulătoare. Astfel, se poate determina că prejudiciul ce poate fi reclamat în justiție reprezentat de dobânda legală aplicată la prezentei cereri și pana la momentul transmiterii dosarului către CCSD; este limitat în timp de două repere: momentul când trebuia soluționată notificarea; momentul până la care CCSD va fi sesizată prin transmiterea dosarului împreună cu hotărârea care soluționează definitiv și irevocabil fondul notificării.

Acest interval de timp este determinabil, urmând a fi calculat de executorul judecătoresc pe zile, cu prilejul executării silite, conform dispozitivului hotărârii ce se va executa.

În ceea ce privește calitatea procesuală a S.C. R. G. INVEST S.A., s-a solicitat a se constata că aceasta este dovedită prin contractul de cesiune nr.538/2012, prin care A. A. le-a cesionat din drepturile sale la măsuri reparatorii prin echivalent ce i se vor acorda pentru imobilul din București, ., obiect al notificării nr. 3376/2001. În calitate de cesionari, aveau interes în soluționarea pe fond a notificării și stabilirea drepturilor notificatorilor privind stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilul sus menționat.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii 10/2001, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 C.civ. și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.

Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București privind solicitarea reclamanților din cuprinsul capătului 3 de cerere; excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1, 2, 4 și 5; excepția prematurității capătului 3 de cerere; excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului.

În drept, au fot invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001. republicată, art. 115-119 din Codul de procedură civilă, Legii nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81/2007.

Reclamanții A. A. și S.C. R. G. INVEST S.A., au depus la dosar cerere de completare și modificare a cererii de chemare în judecată, în temeiul dispozițiilor art. 132 C.proc.cciv., prin care au arătat că restrâng cadrul procesual în sensul că înțeleg să se judece numai în contradictoriu cu M. București prin Primar, renunța la capătul 3 al cererii, la punctul 2 al petitului au formulat in subsidiar cererea de transmitere a dosarului nr._ către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării si continuării procedurii, si completează petitul cererii de chemare in judecata in sensul ca solicita obligarea paratului M. București prin Primar la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a refuzului nejustificat de a soluționa notificarea 3376/29.07.2001.

La data de 28.11.2012, reclamanții A. A. și S.C. R. G. INVEST S.A., au depus la dosar cerere prin care au precizat capătul patru al cererii de chemare în judecată, referitor la plata daunelor morale către reclamantul persoană fizică A. A., în sensul că evaluează cuantumul acestora la suma 8.000 lei.

Prin sentința civilă nr. 2347/19.12.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă cererea a fost admisă în parte, fiind obligat pârâtul M. București la emiterea unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri stabilite în condițiile prevederilor speciale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în București, ., sector 3, format din teren în suprafață de 114 mp si constructie de 64 mp.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului de transmitere directă a dosarului administrativ către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor fără exercitarea controlului de legalitate și a fost obligat pârâtul M. București să transmită dosarul privind prezenta notificare (3376/29.10.2001) către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării si continuării procedurii administrative.

De asemenea, a fost respins capătul trei din cererea de chemare în judecată precizată având ca obiect plata daunelor morale pentru repararea prejudiciului creat prin refuzul nejustificat de soluționare a notificării, ca neîntemeiat.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, notificare transmisă sub nr. 3376/2001, reclamantul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din București, ., sectorul 3, compus din teren cu suprafața de 114 mp și construcție cu două camere și dependințe, în suprafață de 64 mp, demolată ulterior preluării de către stat. S-a solicitat restituirea în natură a terenului (în măsura în care este posibil), și acordarea de despăgubiri pentru imobilul demolat, și a atașat notificării un set de acte, acestea fiind transmise Primăriei București unde au fost înregistrate făcând obiectul dosarului nr._, nesoluționat până în prezent.

În ceea ce privește dovada calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, tribunalul a retinut că imobilul din București, ., compus din teren cu suprafața de 114 mp și construcție de 64 mp (două camere de locuit, bucătărie, vestibul, baie), a fost dobândit de T. L. și A. I., prin actul vânzare-cumpărare nr. 1036/1950, acestea înregistrându-se în evidențele fiscale, astfel cum rezultă din Declarația și procesul verbal de impunere nr._/11.02,1952.

Conform certificatului de moștenitor nr. 99/15.07.1997, emis ca urmare a decesului autoarei reclamantului, A. I. (cunoscută și ca A. E.), unic moștenitor al acesteia a rămas reclamantul, A. A..

Prin contractul de cesiune nr. 538/2012 Archiudeanu A. a cesionat 25% din drepturile sale la măsuri reparatorii prin echivalent ce i se vor acorda pentru imobilul din București, ., sector 3, obiect al Notificării nr. 3376/2001 către S.C. R. G. INVEST S.A.

În privința modalității de preluare a bunului imobil în proprietatea statului, tribunalul a reținut că prin cartea civilă nr. 2017/1952 s-a încuviințat vânzarea la licitație a imobilului din ., proprietatea autoarelor reclamantului, în baza Decretului nr. 224/1951 privind urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului. Întrucât la licitație nu s-a prezentat niciun cumpărător, prin Deciziunea nr._/03.01.1953 emisă de Sfatul Popular al Raionului „T. V.”, imobilul a fost preluat de Stat, fără plată, astfel cum rezultă din Procesul verbal din data de 01.03.1954 întocmit de Circumscripția 7-a Financiară. Ulterior, prin Deciziunea nr. 579/22.12.1956 imobilul a fost trecut în administrarea și folosința Întreprinderii Locuințe și Localuri.

Preluarea imobilului din . de la B. L. (născută T.) și A. I., s-a făcut fără titlu, având în vedere că la momentul preluării nu au fost respectate și aplicate prevederile Decretului nr. 224/1951, care impunea respectarea și parcurgerea anumitor etape anterioare preluării, scoaterea la vânzare prin licitație publică oferind doar o aparență de legalitate unei preluări abuzive.

Astfel, în condițiile art. 3 din decretul 224/1951, dacă debitorul nu a achitat, în termenele legale, datoriile din impozite, taxe și alte venituri bugetare, se va proceda la sechestrarea averii imobiliare a acestuia. Sechestrarea averii imobiliare se face de un inspector financiar sau alt funcționar desemnat de circumscripția sau secțiunea financiară respectivă alin. (2), dată la care se va încheia un proces verbal de sechestru, un exemplar al acestuia fiind înmânat debitorului. Odată cu aplicarea sechestrului se va da debitorului un avertisment scris prin care i se pune în vedere că dacă în termen de zece zile de la aplicarea sechestrului pe averea imobiliară nu va achita suma datorată i se va scoate imobilul în vânzare alin.(3). In speță pârâtul, căruia ii incumba sarcina probei existentei acestui înscris, nu a probat existenta unui avertisment scris, lipsa avertismentului scris nu a dat posibilitatea debitoarelor să achite impozitele restante.

In plus, potrivit art. 5 alin. final din decret, un exemplar din procesul-verbal de sechestru se va preda debitorului, unul rămâne la unitatea financiară care a început urmărirea, iar altul se va înainta judecătoriei populare pentru a dispune transcrierea în registrul de transcripțiuni sau în Cartea Funciară. Or, așa cum rezultă din adresa nr.3191/26.03.2009 emisă de D.I.T.L. Sectorul 3, în dosarul fiscal al imobilului nu se regăsesc documente cu privire la imobilul din . de sechestru emis de circa financiară, avertismentul scris cu termen de plată etc.). Mai mult, Arhivele Naționale - Direcția Municipiului București, comunică prin adresa nr. C419/24.02.2010, faptul că nu au în păstrare sentința civilă nr. 2071/1952 și nici un alt act cu privire la sechestrul imobilului.

Potrivit disp. art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

În conformitate cu disp. art. 25.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.

Tribunalul a constatat că dosarul administrativ este complet, astfel încât notificarea poate fi soluționată

Prin Decizia nr. XX/19.03.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a reținut că, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Ca atare, tribunalul, competent să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea notificării acesteia, a apreciat că reclamanta a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită, a preluării abuzive în proprietatea statului a imobilului aflat sub incidența Legii nr. 10/2001, precum și a imposibilității de restituire în natură a construcției si a terenului notificate.

În conformitate cu art. 26 alin. 1 din lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. 1, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Pentru considerentele menționate anterior, tribunalul a admis în parte cererea astfel cum a fost modificată și a obligat pârâtul M. București la emiterea unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri stabilite în condițiile prevederilor speciale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, imobilul situat în București, ., sector 3, format din teren în suprafață de 114 mp si constructie de 64 mp..

Potrivit disp. art. 16 alin. 2 ind. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.

Ca atare, tribunalul a respins cererea reclamantului de transmitere directă a dosarului administrativ către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor fără exercitarea controlului de legalitate, ca neîntemeiată, si a obligat pârâtul M. București să transmită dosarul privind prezenta notificare (3376/29.10.2001) către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării si continuării procedurii administrative.

De asemenea, Tribunalul, având in vedere probatoriul administrat in cauza, a respins capătul trei din cererea de chemare în judecată precizata având ca obiect plata daunelor morale in valoare de 8000 lei pentru repararea prejudiciului creat prin refuzul nejustificat de soluționare a notificării, ca neîntemeiat, reținând că reclamanții, cărora le revenea sarcina probei in speță in temeiul art. 1169 C.civ., nu au dovedit nici existenta si nici întinderea prejudiciului invocat, aceste elemente fiind distincte de faptul ilicit invocat, respectiv nesoluționarea în termen a notificării, care nu prezuma, în sine atragerea unui prejudiciu și, cu atât mai puțin, întinderea acestuia.

Împotriva acestei sentințe reclamanții au declarat recurs.

S-a precizat că recursul privește, pe de o parte lipsa mențiunilor referitoare la calitatea de cesionar a reclamantei R. G. INVEST S.A. cu privire la cota de 25% din măsurile reparatorii ce se vor acorda reclamantului A. A. (persoana îndreptățită), iar pe de altă parte, respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

În ceea ce privește drepturile cesionate de reclamantul notificator, reclamantei R. G. INVEST S.A., conform contractului de cesiune autentificat sub nr. 538/06.03.2012, se poate observa că transmiterea cotei de 25% din măsurile reparatorii ce urmează a fi acordate reclamantului A. A., a avut loc chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât, dispozitivul hotărârii și, implicit, dispoziția ce se va emite în baza acestei hotărâri, urmează a menționa drepturile cesionarului.

Referitor la prejudiciul moral suferit de reclamantul persoană fizică, recurenții apreciază că instanța de fond a respins cererea ca neîntemeiată considerând că nu s-a dovedit existența și întinderea acestuia, ignorând faptul că se invoca un prejudiciu moral, nu material Astfel motivarea respingerii este străină de fondul cererii reclamantului

Așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, în cazul prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Recurenții arată că au invocat prin cererea de chemare în judecată și au dovedit cu înscrisuri că reclamantul a făcut numeroase demersuri în sensul soluționării notificării, fără nici un rezultat însă. Conform Legii nr. 10/2001 și practicii judiciare naționale, termenul imperativ de 60 de zile impune unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea acesteia în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită (a se vedea Decizia nr.5958/2007, Decizia nr.4506/2008, Decizia nr.5583/2007, Decizia nr. 5245/2007 ale ICO, Secția civilă etc,).

Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-am făcut în scopul soluționării notificării și nu a emis dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, pasivitatea (inacțiunea) acestuia echivalând cu un refuz de soluționare. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, pârâtul se află în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței, deoarece obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă.

Atitudinea culpabilă a pârâtului, manifestată prin pasivitatea nejustificată, a produs un prejudiciu moral notificatorului, prejudiciul care constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta cauzate de conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.

Fapta ilicită a pârâtului constă tocmai în faptul că a depășit termenul prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamant ca persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările recurenților, care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecința, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi {Cauza Sondor c. României, pct. 24).

În situația în care există o violare a art. 6§1 al Convenției și a art.I din Protocolul nr.1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct. 250 și 254, C. E. R. c. României pct. 42).

În cauza Viasu c.României, p.87, Curtea Europeană enumera printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe lângă prejudiciul material (pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse) și prejudiciul moral -dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală” (a se vedea și cauza S. c.României p.77,78, cauza A. Murăret și alții c. României p.28-30, cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p. 29).

Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora (Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.

De asemenea, se impune a fi amintită cauza Ernestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale. Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.

I.C.C.J., Secția Civila, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul ca „un criteriu fundamental consacrat de doctrina si jurisprudența in cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implica fără îndoiala si o doza de aproximare, însă instanța trebuie sa stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat in totalitate, si despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care sa atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”.

Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale.

Recurenții au menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c. României suma de 6.500 Euro, cauza A. P. c. României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.

Analizând lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs formulate, Curtea reține următoarele:

Instanța de fond a reținut cesiunea a 25%din drepturile la măsuri reparatorii realizată prin contractul de cesiune 538/2012.

De asemenea, instanța de fond nu a respins cererea formulată de reclamanta . SA.

Prin urmare, critica formulată de recurenți sub acest aspect nu poate fi primită, întrucât nu privește soluția pronunțată.

Ceea ce urmăresc recurenții este lămurirea dispozitivului sentinței pronunțate, respectiv în favoarea cui urmează să fie emisă dispoziția motivată.

Or, acest obiectiv nu poate fi obținut pe calea recursului, ci pe calea cererii de lămurire a dispozitivului sau pe calea contestației la executare.

Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, prejudiciul moral invocat de reclamantul persoană fizică este reprezentat de disconfortul generat de perioada lungă de așteptare și de revolta față de conduita pârâtului.

Or, după pronunțarea deciziei nr. XX/2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul a avut posibilitatea ca, nemulțumit fiind de întârzierea în soluționarea notificării, să promoveze o cerere în justiție prin care să obțină soluționarea notificării sale.

Or, reclamantul a promovat cererea de față abia în martie 2013, așa încât prelungirea stării de așteptare a fost și rezultatul alegerii reclamantului de a nu urma calea deschisă de decizia XX/2007 a ÎCCJ.

În consecință, față de cele reținute mai sus, Curtea urmează să respingă recursul ca nefundat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții – reclamanți A. A. și . SA împotriva deciziei civile nr. 2347/19.12.2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI, prin Primar General.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 14.05.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. S. M. G. I. R.

R. D.

GREFIER

M. L.

Red. MS

Tehnored. .> 2 ex. / ………………..

Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă

Judecător: E. A.

← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 2008/2012. Curtea de...		Obligaţie de a face. Decizia nr. 42/2016. Curtea de Apel... →

Legea 10/2001. Decizia nr. 1137/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 1137/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI