Rectificare carte funciară. Decizia nr. 2008/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 2008/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-11-2012 în dosarul nr. 2008/2012

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 2008R

Ședința publică de la data de 09.11.2012

CURTEA COMPUSĂ DIN:

PREȘEDINTE - C. M. S.

JUDECĂTOR - F. B. D.

JUDECĂTOR - I. L. M.

GREFIER - D. L.

Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta – reclamantă R. L. împotriva deciziei civile nr. 1019A/08.11.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât N. M., cauza având ca obiect „revendicare imobiliară”.

Dosarul se află la primul termen în recurs și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta – reclamantă R. L. – reprezentată de avocat B. M. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, intimatul – pârât N. M. personal și asistat de avocat P. C. B. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că, la data de 02.11.2012, la registratura secției s-a înregistrat întâmpinarea formulată de intimatul – pârât N. M., transmisă prin fax, într-un singur exemplar.

Din dispoziția instanței, grefierul de ședință a procedat la identificarea intimatului – pârât N. M., fiind legitimat cu C.I. . nr._ elib. de Circa 14 Poliție.

Reprezentanții părților prezenți în sala de ședință depun la dosar împuternicirile avocațiale și având cuvântul pe rând, au arătat că nu au de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat,

Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului declarat în prezenta cauză.

Recurenta – reclamantă R. L. prin avocat solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, desființarea deciziei recurate, admiterea apelului formulat de reclamantă și schimbând în tot sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 4, admiterea acțiunii.

În susținerea motivelor de recurs, arată că hotărârea pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală, deoarece instanța de apel a refuzat să cenzureze legalitatea și temeinicia sentinței pronunțată de instanța de fond și să dea consistență dreptului său de proprietate invocat prin acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ.

Instanța de apel a dat o interpretare greșită a dispozițiilor art. 480 C.civ., făcând raportare la CEDO.

Dispozițiile art. 480 C.civ. reprezentau unicul temei de drept al acțiunii în revendicare înainte de reglementarea ei expresă prin dispozițiile art. 563 alin.1 din Noul Cod Civil.

Notificarea a fost formulată în temeiul Legii nr.10/2001, nesoluționată până în acest moment.

Vânzarea imobilului ce face obiectul prezentului litigiu a fost făcută cu încălcarea Legii nr. 112/1995, deoarece preluarea imobilului s-a realizat fără titlu valabil.

A formulat notificarea în anul 2001, iar contractul de vânzare-cumpărare al intimatului a fost încheiat în anul 2004.

Cu privire la compararea titlurilor, învederează că titlul său este preferabil, deoarece nu a fost desființat sau anulat.

La interpelarea instanței în sensul de a se preciza temeiul în baza căruia invocă viciul titlului intimatului – pârât, raportat la dispozițiile Legii 112/1995 sau ale Legii nr.10/2001, reprezentanta recurentei – reclamante învederează instanței că a invocat viciul titlului intimatului raportat atât la Legea nr. 112/1995 cât și la dispozițiile art. 480 C.civ.

Arată în continuare că instanța de apel nu a analizat criticile de netemeinicie și nelegalitate a sentinței instanței de fond, astfel cum au fost argumentate care vizau atât aspecte de fapt cât și aspecte de drept care demonstrau preferința titlului de proprietate al recurentei față de cel al intimatului.

Instanța de apel nu a înlăturat motivat argumentarea recurentei ci a ignorat-o cu desăvârșire.

Intimatul – pârât N. M. prin avocat solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală, deoarece instanța a analizat punct cu punct motivele de apel.

Ambele instanțe anterioare au analizat obiectul cererii prin raportare la Legea nr.10/2001 și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Intimatul – pârât are un bun în înțelesul Protocolului și Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Ambele instanțe anterioare prin respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, nu au încălcat disp. art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici dispozițiile art. 21 și 41 din Constituție, deoarece la data formulării acțiunii în revendicare, reclamanta nu avea un bun actual și nici calitatea de proprietar.

În prezent actul de proprietate al intimatului este valabil, nefiind desființat, deoarece reclamanta trebuia să solicite nulitatea acestui contract în baza legii speciale.

În situația admiterii recursului și desființarea hotărârilor pronunțate de instanța de fond și cea de apel, intimatul ar rămâne descoperit.

În conformitate cu dispozițiile art. 18 alin.1 lit.c din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, și nu în natură.

Instanța de apel în mod corect a analizat fiecare motiv de apel și a considerat că titlul intimatului – pârât este mai bine caracterizat.

Hotărârile pronunțate de instanța de apel și cea de fond sunt temeinice și legale, deoarece ambele instanțe au dat o interpretare corectă și legală normelor de drept aplicabile în cauză în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența internă și comunitară; cu cheltuieli de judecată și depune în ședința publică chitanța în acest sens.

În replică, reprezentanta recurentei – reclamante a învederat instanței că a invocat viciu titlul intimatului – pârât din perspectiva bunei credințe iar posibilitatea de regres a intimatului există.

Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 4 sub nr._, reclamanta R. L. a chemat în judecată pe pârâtul N. M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, .. 17 (fosta Calea Rahovei nr. 53), .. 2, sector 4 și cota parte indiviză din terenul aferent; să se dispună radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate asupra apartamentului intabulat pe numele pârâtului și să se dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului în litigiu.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că apartamentul revendicat a fost proprietatea bunicului său, defunctul I. M. Valentineanu, în baza Ordonanței de adjudecare nr. 1271/21.12.1887 pronunțată de Tribunalul I., Secția notariat.

Imobilul a fost preluat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950.

Titlul pârâtului este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2627B/19.01.2004.

Reclamanta a mai arătat că titlul său este mai caracterizat deoarece provine de la un verus dominus, în timp ce titlul pârâtului provine de la un non dominus, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil deoarece este contrar Constituției din 1948 și oricum nu se aplica autoarei sale, care era exceptată de la naționalizare.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ., art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, art. 6 CEDO, art. 21 din Constituția României.

Reclamanta a formulat cerere precizatoare prin care a arătat că obiectul acțiunii îl reprezintă apartamentul nr. 1BIS, și nu apartamentul nr. 2, așa cum s-a menționat în cererea de chemare în judecată; și că renunță la capetele 2 și 3 din cererea de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 6870/27.11.2008 Judecătoria Sectorului 4 București a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât, ca neîntemeiată; a respins acțiunea formulată de reclamanta R. L. în contradictoriu cu pârâtul N. M. și a obligat reclamanta să achite pârâtului 2500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Apartamentul revendicat face parte din imobilul situat în București nr. 17 (fostă Calea Rahovei, nr. 53) sector 4, care a aparținut bunicului reclamantei, defunctul I. M. Valentineanu) fiind dobândit de acesta în temeiul Ordonanței de adjudecare nr. 1271/21 decembrie 1887, pronunțată de Tribunalul I., secția Notariat.

Prin Decretul 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, imobilul a fost preluat de către stat, fiind menționat la poziția 3224, de la mama reclamantei.

La data de 20.04.1982 a decedat mama reclamantei, J. M. G., masa succesorală a acesteia fiind împărțită în cote părți egale între cele două fiice ale defunctei, reclamanta și G. J. Nicolette, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 1358/27.09.1982 eliberat de Notariatul de Stat sector 1 în dosarul succesoral 1644/1982.

Astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor 98/08.09.2004 întocmit de BNP D.G., reclamanta este unica moștenitoare a surorii sale.

Conform contractului de vânzare cumpărare nr. 2636/15.03.2004 încheiat cu Primăria Municipiului București, reprezentată prin SCAVL Berceni SA - în calitate de vânzător, pârâtul N. M. a cumpărat locuința situată în București, .. 17, etaj 1, apartament 1 Bis, sector 4.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză s-a constatat că există identitate între titlurile de proprietate ale părților în litigiu.

Asupra fondului, judecătoria a reținut că imobilul în litigiu, fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 se consideră ca fiind preluat abuziv de către stat, în conformitate cu dispozițiile art.2 din Legea 10/2001, și face parte din categoria celor pentru care legea specială prevede posibilitatea valorificării dreptului prin realizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, indiferent dacă imobilul a trecut în proprietatea statului cu sau fără titlu.

Din analiza actelor existente la dosarul cauzei, precum și din susținerile părților, rezultă că reclamanta nu face parte din categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și nu există motive independente de voința sa pentru care nu a putut să utilizeze respectiva procedură.

Instanța a apreciat față de situația de fapt reținută, că reclamanta nu are un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale Omului, întrucât, nu numai că reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâtului, ca urmare a încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui valabilitate nu a fost contestată în justiție.

Instanța a mai reținut că reclamanta nu a formulat notificare pentru restituirea în natură a imobilului în condițiile Legii nr. 10/2001 - deși afirmă prin răspunsurile la interogatoriu că a formulat notificare, nu a formulat acțiune în justiție pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare ale pârâtului, acțiunea în revendicare este neîntemeiată, fiind contrară dispozițiilor art. 2 și 45 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta R. L..

În motivarea apelului, reclamanta a învederat următoarele:

I. Nulitatea sentinței apelate pentru neanalizarea de către prima instanța a fondului cererii de revendicare, prin compararea titlului reclamantei cu cel al pârâtului.

II. În subsidiar, solicită admiterea apelului și modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată:

II.l. Instanța de fond a făcut o greșita aplicare a legii în ceea ce privește criteriile de comparare a titlurilor de proprietate, în situația în care titlurile prezentate de părți provin de la autori diferiți.

(i) Prima instanța nu a stabilit care dintre ipotezele determinate în mod constant de doctrina ca fiind posibile . comparare de titluri se regăsește în speță (respectiv daca titlurile provin de la același autor sau daca titlurile provin de la autori diferiți).

(ii) Nestabilind în mod legal criteriul de comparare a titlurilor pentru ipoteza în care acestea provin de la autori diferiți, prima instanța a ajuns, pe cale de consecință, și la greșita aplicare a legii în ceea ce privește caracterizarea dreptului de proprietate preferabil.

Comparând titlurile autorilor noștri, prima instanța ar fi trebuit sa observe ca titlul autorului reclamantei are o dată certă mai veche decât cel al intimatului pârât, respectiv, ordonanța de adjudecare datează din 21.12.1887, pe când contractul de vânzare - cumpărare al paratului datează din 2004.

De asemenea, dreptul de proprietate al autorului reclamantei a fost transcris în registrul de transcripțiuni încă din anul 1888. Aspecte care ar fi trebuit sa conducă instanța de fond la concluzia ca titlul reclamantei este mai bine caracterizat decât titlul intimatului pârât.

Preluarea bunului s-a făcut în baza unui act normativ neconstituțional, iar potrivit quod nullum est, nullum producit, orice act sau fapt juridic întemeiat pe dispozițiile acestui decret este nul.

Pe de alta parte, titlul intimatului pârât este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr.2636/15.03.2004 încheiat cu ..

Într-o corectă interpretare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, legiuitorul a avut în vedere faptul că, dacă la încheierea actului de înstrăinare a unui imobil preluat de stat fără titlu valabil, terțul dobânditor a fost de bună credință, în aceste condiții nu se poate constata nulitatea absoluta a acestui act de înstrăinare; însă, acest aspect este singurul avut în vedere la momentul edictării acestei legi, legiuitorul neintenționând ca, prin această dispoziție legală, să paralizeze un drept imprescriptibil al adevăratului proprietar care, de altfel, nu a pierdut niciodată acest drept de proprietate.

Altfel spus, valabilitatea unui astfel de act, urmare a bunei-credințe a terțului dobânditor, nu poate împiedica pe adevăratul proprietar ca, prin acțiunea în revendicare, în temeiul imprescriptibilității dreptului său de proprietate, pe care nu l-a pierdut niciodată, să-și redobândească acest drept din mâna oricui s-ar afla acesta, indiferent de buna sau reaua credință a terțului dobânditor.

II.2. Instanța de fond a făcut o greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 213/1998, reținând că imobilul ce a făcut obiectul cererii de chemare în judecata nu ar face parte din categoria celor ce pot fi revendicate în temeiul dispozițiilor de drept comun.

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora daca aceste bunuri se regăsesc în patrimoniul unor terțe persoane fizice și nu în cel al statului. Or, după cum a constatat și prima instanță, titlul statului îl reprezintă Decretul nr. 92/1950 - neconstituțional - de unde rezultă ca imobilul nu s-a aflat niciodată în patrimoniul statului.

II.3. Instanța de fond a făcut o greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 112/1995, reținând ca înstrăinarea imobilului ce fac obiectul acțiunii în revendicare s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale.

Astfel, prevederile Legii nr. 112/1995, în temeiul căreia intimatul parat a dobândit dreptul de proprietate asupra celor doua apartamente, prin încheierea cu AVL Berceni a contractului de vânzare cumpărare nr. 2636/15.03.2004, au în vedere înstrăinarea către chiriași doar a imobilelor preluate de stat în temeiul unui titlu valabil.

per a contrario, rezultă ca imobilele preluate de stat fara un titlu valabil nu puteau fi înstrăinate în mod valabil către chiriași, statul neavând calitatea de proprietar asupra acestor imobile si, în consecința, neputând înstrăina un drept care nu-i aparținea.

Or, în cauza de față, prima instanța ar fi trebuit sa constate că imobilul a fost preluat de către stat fara un titlu valabil, având în vedere ca, pe de o parte, Decretul nr. 92/1950 a contravenit Constituției Republicii Populare Romane din anul 1948 si, pe de alta parte autoarea reclamantei apelante - pe numele căreia s-a făcut naționalizarea - era persoana exceptata de la actul de naționalizare.

II.4. În mod netemeinic și nelegal a apreciat prima instanța ca cererea reclamantei este neîntemeiata prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, care reglementează o procedură specială de restituire a imobilelor preluate abuziv.

În realitate, la data de 11 iunie 2000, reclamanta apelantă a transmis, prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc M. D., notificarea nr. 223, depusă în copie la dosarul cauzei, prin care a solicitat restituirea în natura a întregului imobil situat în București, .. 17 (fosta Calea Rahovei nr. 53) sector 4, din care face parte și apartamentul revendicat.

Cu toate ca notificarea a fost transmisa incă din iunie 2000, nici până în prezent, după mai bine de 9 ani, reclamanta apelantă nu a primit nici un răspuns de la autoritățile statului, astfel incât, în ceea ce o privește procedura reglementata de Legea 10/2001 s-a dovedit a fi ineficientă.

Din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nu rezulta ca, daca imobilul preluat fara titlu valabil de către stat a fost înstrăinat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, el nu mai poate fi restituit adevăratului proprietar, cu atât mai mult cu cât instanța de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 6 alin 3 din Legea nr. 213/1998, are competenta de a stabili valabilitatea unui titlu.

II.5. În mod greșit a apreciat prima instanța ca cererea reclamantei este neîntemeiata, întrucât nu beneficiază de un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Astfel, având în vedere ca, preluarea imobilelor în temeiul Decretului 92/1950 este considerată o preluare abuziva (art. 2 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001), iar potrivit art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fara titlu valabil iși păstrează calitatea de proprietar, recunoscându-se, așadar, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate, rezulta ca reclamanta deține un bun (imobilul revendicat) în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, acest imobil intrând în patrimoniul său pe cale succesorală.

Așadar, din aceasta perspectivă, cererea reclamantei este întemeiată și în deplină concordanță cu dispozițiile Convenției Europene și a Protocolului nr. 1, respectiv, în deplina concordanta cu hotărârea anterior menționata a ICCJ.

Mai mult decât atât, reclamanta apelantă se regăsește în imposibilitatea de a anula actul prin care intimații au dobândit acest imobil.

Prin decizia civilă nr. 1019A/08.11.2011 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă R. L. și a obligat-o la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că Legea nr.10/2001 constituie, în limitele date de dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 (Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație), dreptul comun în materia retrocedării/revendicării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și indiferent dacă acțiunea vizează raporturile cu statul ori cu subdobânditorul.

Situația de bun preluat de stat a imobilului în litigiu impune raportarea la acest act normativ. Aplicarea Legii nr. 10/2001 este obligatorie, în speță, chiar dacă statul nu a avut un titlu valabil asupra bunului litigios, deoarece art. 6 alin. 2 din legea nr. 213/1998 prevede în mod expres că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”. Or, Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este tocmai legea specială de reparație.

Formularea acțiunii în revendicare de către reclamanți și întemeierea pe dispozițiile art. 480 C.civ. nu exclude, în cadrul acțiunii în revendicare prin care se solicită compararea titlurilor concurente, incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, deoarece regimul revendicării bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este, așa cum s-a arătat, cel special prevăzut de Legea nr. 10/2001, și reclamantul nu are posibilitatea de a opta între aplicarea acestei legi și aplicarea dispozițiilor Codului civil, căci aceasta ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

D. urmare acțiunea în revendicare se examinează nu prin compararea titlurilor înfățișate de părți din perspectiva regulilor clasice de comparare, ci prin prisma dispozițiilor Legii nr.10/2001 și, în măsura în care legea internă intră în conflict cu Convenția europeană, în raport de existența sau nu în patrimoniul reclamantului și/sau a pârâtului a unui „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, în raport de atingerea ce s-ar aduce unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice

În consecință, faptul că instanța de fond nu a procedat la compararea titlurilor înfățișate de părți prin prisma regulilor clasice, ci a examinat dacă și care din părți deține un bun în înțelesul art.1 din Protocolul nr. 1, nu înseamnă că nu s-a pronunțat asupra cererii cu care a fost investită.

De altfel nici cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudență și de literatura de specialitate nu garantează restituirea bunului în natură, fiind posibilă existența unor cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.

Așa cum s-a arătat mai sus, având în vedere că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (imobile ce fac obiectul reglementării speciale cuprinse în Legea nr.10/2001, ce se referă atât la imobilele preluate cu titlu valabil cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii acestor imobile) instanța, într-o acțiune în revendicare, va avea de analizat dacă reclamantul se poate prevala de existența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției și al jurisprudenței CEDO; dacă pârâtul se poate și el prevala de un atare bun (situație în care admiterea acțiunii ar duce la privarea acestuia de bunul său) și va proceda, în cazul în care ambele părți dețin un bun, la compararea titlurilor din perspectiva convenției europene, ținând cont de principiul securității raporturilor juridice.

II.2 Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, prevede că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.

Or, așa cum deja s-a arătat la punctul I, Legea nr.10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație, și aceasta indiferent dacă acțiunea în revendicare este formulată împotriva statului ori împotriva terților dobânditori.

Astfel, nu numai că, potrivit art.2 alin.1 lit. a din Legea nr.10/2001, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt declarate imobile preluate abuziv, fiind supuse, potrivit art.1, acestei legi, dar mai mult potrivit art. 2 alin.1 lit. i sunt declarate imobile preluate abuziv „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”.

În plus instanța de fond nu a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare, ci a reținut că, în condițiile în care imobilul face parte din categoria imobilelor cărora li se aplică dispozițiile Legii nr.10/2001, acțiunea în revendicare se va analiza în raport cu dispozițiile acestei legi, instanța fiind ținută să verifice și concordanța acestei legi cu Convenția europeană

II. 3 Instanța de fond a fost investită cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, iar nu cu o acțiune în constatarea nevalabilității titlului pârâtului – chiriaș cumpărător al imobilului, în temeiul dispozițiilor Legii nr.112/1995.

D. urmare, instanța de fond nu a avut a analiza dacă vânzarea s-a făcut ori nu cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și, ca atare, nu a interpretat și aplicat dispozițiile Legii nr.112/1995, ci a reținut doar că reclamanta nu a uzat de acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, singurul mijloc procedural ce i-ar fi dat posibilitatea să pună în discuție încălcarea dispozițiilor legale la momentul intervenirii acestui contract.

Cât privește analiza valabilității titlului statului, se constată că aceasta nu prezintă relevanță, în condițiile în care reclamanta nu a cerut constatarea nulității titlului subdobânditorului și deci titlul acestuia nu a fost desființat.

II. 4 -5 Așa cum deja s-a arătat mai sus, cererea reclamantului într-o acțiune în revendicare întemeiată pe disp.art.480 C.civ. nu poate fi examinată cu ignorarea dispozițiilor Legii nr.10/2001, a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin 3 Cod procedură civilă, și a jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire expresă la cauza M. A. și alții împotriva României.

Tribunalul a considerat că schimbarea practicii instanței europene sub aspectul drepturilor foștilor proprietari de a obține în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin raportare la aceasta.

Potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu precizarea că instanța, sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun, este ținută să verifice dacă legea specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar aceasta fiind prioritară, instanța urmând, ca atare, să examineze și dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.

După cum se menționează în decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În ceea ce privește noțiunea de „bun”, tribunalul a reținut că, dacă în jurisprudența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezintă o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, și-a schimbat viziunea, referindu-se la existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru (în cauză, Legea nr.10/2001).

Reținând că în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept, Curtea Europeană a apreciat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă a urmat calea deschisă de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001. Astfel, aplicând principiile conturate în jurisprudența sa, instanța europeană a constat că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și că ea dă naștere la un drept de despăgubire, iar nu la restituirea bunului în natură (paragraful 142 din cauza M. A. și alții împotriva României).

În plus, Curtea a mai observat că hotărârile de constatare a caracterului ilegal al naționalizării nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea imobilului, în condițiile în care nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Astfel, Curtea a reținut că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (paragraful 140 din cauza M. A. și alții împotriva României).

Având în vedere circumstanțierea noțiunii de „bun”, astfel cum se desprinde din cauza M. A. și alții împotriva României, tribunalul a constatat că pentru imobilul-apartament în litigiu, reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească ori a unei autorități administrative prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului.

Totodată, în raport de cele mai sus expuse, Tribunalul a remarcat faptul că singurul demers întreprins de reclamanta-apelantă – respectiv notificarea comunicată la 18.06.2001 (în susținerea căreia s-au depus o . acte abia la data de 30.01.2007), este insuficient pentru a se constata că reclamanta deține un „bun actual” .

Tribunalul a reținut în acest sens, că reclamanta-apelantă avea la îndemână mijloace procedurale atât pentru obligarea Primăriei Municipiului București la emiterea dispoziției motivate de soluționare a notificării, cât și pentru a aduce în discuție, în fața instanței de judecată, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.2627 Bis/19.01.2004 (încheiat între Municipiul București prin mandatar S.C. AVL Berceni și intimatul-pârât) cerând în acest sens constatarea nulității lui, chiar dacă acest contract s-a încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, având în vedere că înstrăinarea imobilelor ce au aparținut autorilor săi i-a fost adusă la cunoștință reclamantei-apelante prin adresa nr. PL 5986…./24.06.2004 a Prefecturii Municipiului București.

Așadar, întrucât reclamantei nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituirea imobilului în litigiu și câtă vreme titlul subdobânditorului nu a fost desființat, constatarea nevalabilității titlului statului nu este suficientă pentru a atrage după sine, în mod automat, dreptul la restituirea imobilului.

Câtă vreme contractul prin care pârâtul-intimat a dobândit imobilul în litigiu nu a fost constat nul, acesta beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal, fiind protejat de principiul securității raporturilor juridice.

Acțiunea reclamantei apelante nu poate fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul său de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind, așa cum s-a mai arătat, cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c din același act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta R. L..

În motivarea recursului, reclamanta a susținut următoarele critici de nelegalitate:

I. Decizia civilă recurată a refuzat să cenzureze legalitatea și temeinicia sentinței civile nr. 6870/2008 și să dea consistență dreptului său de proprietate.

I.1. Prin decizia recurată Tribunalul București, deși recunoaște că Judecătoria Sectorului 4 București nu a soluționat acțiunea în revendicare conform temeiului legal, art. 480 din Codul civil C., acțiune cu care a fost învestită, refuză că o desființeze, încălcând, astfel, alături de prima instanță, principiul disponibilității, principiu fundamental al procesului civil:

"D. urmare acțiunea în revendicare se examinează nu prin compararea titlurilor înfățișate de părți din perspectiva regulilor clasice de comparare, ci prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și, în măsura în care legea internă intră în conflict cu Convenția europeană, în raport de existența sau nu în patrimoniul reclamantului și/sau pârâtului a unui" bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, în raport de atingerea ce s-ar aduce unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice." (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1019A/2011 a Tribunalului București, pag. 20, ultimul paragraf).

Practic, instanța de apel propune o soluție inedită în soluționarea acțiunilor în revendicare, nu prin comparare de titluri ci din perspectiva Legii nr. 10/200l, soluție ce nu se regăsește nici în literatura de specialitate, nici în practica judecătorească.

Nu mai reprezintă obiect de controversă doctrinară sau jurisprudențială că, de esența acțiunii în revendicare este compararea celor două titluri opuse urmând a avea câștig de cauză proprietarul care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil (C. B., D. civil, drepturi reale principale, Ed. All B., București, 2001, pag. 210). De altfel, soluția doctrinară și jurisprudențială precum și propunerile de lege ferrenda au căpătat conținut în Noul cod civil care reglementează în mod clar, fără echivoc, regimul juridic al acțiunii în revendicare.

În mod vădit netemeinic, Tribunalul București a apreciat: ,,că instanța de fond nu a procedat la compararea titlurilor înfățișate de părți prin prisma regulilor clasice, ci a examinat dacă și care din părți deține un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1, nu înseamnă că nu s-a pronunțat asupra cererii cu care a fost investită." (Decizia nr. 1019A/2011 a Tribunalului București, pag. 21, par. 1).

I.2. În justificarea soluției pronunțate, Tribunalul București nesocotește dispozițiile art. 480 din Codul civil C. dându-le o conotație departe de rațiunea legiuitorului:

În realitate, dispozițiile art. 480 din Codul civil C. reprezentau unicul temei de drept al acțiunii în revendicare înainte de reglementarea ei expresă prin dispozițiile art. 563 alin. (l) din Noul Cod civil: „Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept". Prevederile citate în cele ce preced reprezintă un argument legal irefutabil că acțiunea în revendicare reprezintă mijlocul procedural prin care proprietarul neposesor dobândește posesia bunului său de la posesorul neproprietar ceea ce presupune în mod indeniabil o restituire în natură.

I.3. Din interpretarea literală a dispozițiilor evocate în cele ce preced, este evident că singura modalitate de soluționare a acțiunii în revendicare este compararea de titluri, orice altă perspectivă (Legea nr. 10/2001, noțiunea de "bun" definită de instanța de contencios european) reprezintă un refuz al instanței învestite să soluționeze fondul cauzei ceea ce echivalează cu o inadmisibilitate a acțiunii în revendicare condamnată prin Hotărârea pronunțată în cauza Faimblat împotriva României publicată în Monitorul Oficial Partea 1 nr. 141 din_: „simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art. 6 § 1: se impune respectarea cerinței ca gradul de acces asigurat de legislația națională să fie suficient pentru a le asigura părților interesate "dreptul la o instanță ", având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică. Aceasta se întâmplă mai ales atunci când, de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanță decât pentru a-și vedea acțiunea declarată inadmisibilă prin efectul legii. 30. De asemenea, Curtea reamintește că dreptul la o instanță judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci că el cuprinde și speranța legitimă că această hotărâre va fi executată. [. . .} 33. Curtea observă că, într-adevăr, reclamanților care au inițiat la data de 27 aprilie 2001 procedura administrativă prevăzută de Legea nr._ li s-a respins acțiunea în constatare la data de 8 aprilie 2002, deși nu fusese pronunțată nicio decizie administrativă în termenul legal de 60 de zile de la data introducerii cererii lor administrative. De asemenea, primăria nu a solicitat informații suplimentare într-un termen rezonabil, solicitare care, dacă era cazul, ar fi putut fi luată în considerare de instanțe ca semn de activitate din partea autorității administrative competente. Modul în care instanțele le-au respins reclamanților acțiunea fără a analiza comportamentul organelor administrative și respectarea de către acestea din urmă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pune sub semnul îndoielii eficiența accesului la o instanță judecătorească, conferit reclamanților".

Considerentele instanței de apel din hotărârea recurată demonstrează prin ele însele ignorarea deciziei instanței de contencios european obligatorie pentru instanțele române conform art. 46 din Convenție: "În plus instanța de fond nu a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare, ci a reținut că, în condițiile în care imobilul face parte din categoria imobilelor cărora li se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare se va analiza în raport cu dispozițiile acestei legi, instanța fiind ținută să verifice și concordanța acestei legi cu Convenția europeană" (Decizia nr. 1019A/2011 a Tribunalului București, pag. 22, par. 1).

I.4. Mai mult, Tribunalul București recunoaște obligația instanței de judecată de a compara titlurile opuse în cauză: "Instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, iar nu cu o acțiune în constatare nevalabilității titlului pârâtului - chiriaș cumpărător al imobilului, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995." (Decizia nr. 1019A/2011 a Tribunalului București, pag. 22, par. 2).

Din motivarea propusă este evident că Tribunalul București face o gravă confuzie între acțiunea în revendicare și acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare opus de intimat în justificarea proprietății în prezenta cauză deși acestea sunt două figuri procedurale distincte:

„D. urmare, instanța de fond nu a avut a analiza dacă vânzarea s-a făcut ori nu cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și, ca atare, nu a interpretat și aplicat dispozițiile Legii nr. 112/1995, ci a reținut doar că reclamanta nu a uzat de acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, singurul mijloc procedural ce i-ar fi dat posibilitatea să pună în discuție încălcarea dispozițiilor legale la momentul intervenirii acestui contract" (Decizia nr. 1019A/2011, pag. 22, par. 3).

Acțiunea în revendicare și acțiunea în constatarea nulității absolute sau relative a unui contract de vânzare-cumpărare sunt două modalități judiciare diferite și singurul care are un drept de opțiune între cele două modalități este proprietarul imobilului. Problema a fost, de altfel, tranșată de la începutul secolului trecut în literatura de specialitate și soluția a fost confirmată de doctrina contemporană, în situația în care adevăratul proprietar își revendică lucrul vândut, prin admiterea acțiunii în revendicare se anulează implicit vânzarea.

I.5. În încercarea de a justifica refuzul primei instanțe de a soluționa cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, instanța de apel recurge la o interpretare sui generis a practicii de contencios european încercând să o opună ca temei de drept al denegării de dreptate din prezenta cauză:

„În ceea ce privește noțiunea de "bun", tribunalul a reținut că, dacă în jurisprudența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat că în toate cauzele împotriva României în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezintă o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept, în cursul anului 2010, și-a schimbat viziunea, referindu-se la existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru (în cauză, Legea nr. 10/2001)" (Decizia nr. 1019A/20ll a Tribunalului București, pag. 23, par. 1).

În realitate, această interpretare nu poate fi decât rezultatul greșitei interpretări și aplicări a Hotărârii-pilot A. si alții c. României. Conform acestei decizii, Curtea retine existența unei probleme structural și sistemice a modului de funcționare al mecanismelor de restituire, instituit în aplicarea legilor speciale de reparație ceea ce a generat un număr impunător de cauze repetitive la CEDO.

Astfel, CEDO retine ca ineficienta mecanismului de despăgubire sau de restituire continua sa fie o problema recurenta si pe scara larga în România. Aceasta situație persista în ciuda adoptării hotărârilor Viasu, Faimblat si Katz, în care CEDO i-a indicat Guvernului ca se impun masuri generale pentru a permite realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire. Pe același palier, CEDO constata ca acțiunea în revendicare de drept comun este admisibilă în contextul în care procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 si de alte legi speciale de reparație nu poate fi privită ca o cale de drept efectiva, în caz contrar s-ar încălca dispozițiile art. 6 par. 1 la Convenție, aducându-se atingere substanței înseși a dreptului de acces la o instanță.

Or, dispozițiile Convenției si jurisprudența CEDO impun statelor si instanțelor naționale o obligație de rezultat, întrucât statele semnatare ale Convenției, printre care si România, si-au asumat obligația că drepturile protejate de Convenție sa fie concrete si efective, nu teoretice și iluzorii (CEDO, 13 mai 1980, Artico c. ltaliei).

I.6. În egală măsură, instanța face o interpretare greșita a noțiunii de "interes" si "bun", uitând cauzele P. c. România și S. c. România. In aceste circumstanțe "bunul" apelantei reclamante ar putea consta în interesul de a i se restitui imobilul în natură de către subdobanditorii de la stat. Or, astfel cum a statuat Curtea în cauzele P. c. România și S. c. România, trebuie cercetat daca acest interes îndeplinea condițiile necesare pentru a putea fi considerat ca o "valoare patrimoniala" de protejat, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, și anume dacă este vorba de un interes patrimonial care sa aibă o bază suficientă în dreptul intern (Kopecky contra Slovaciei, nr._/98, par. 47, 28 septembrie 2004).

În cauza P. c. România, Curtea a considerat că este incontestabil ca interesul petiționarului, de a i se restitui apartamentele în natură este un interes patrimonial. Curtea considera ca acest interes patrimonial avea o baza suficienta in dreptul intern deoarece era, pe de o parte, recunoscut in mod expres de către stat, si, pe de alta parte, confirmat de o jurisprudența bine stabilita a tribunalelor. Petiționarul putea sa spere în mod legitim ca interesul sau patrimonial se va concretiza in urma unei eventuale acțiuni în revendicare introdusă împotriva cumpărătorilor. In ceea ce privește acest interes, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoanele proprietare de imobile pe care statul si le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Nu este vorba despre un nou drept, ci despre recunoașterea explicită si retroactivă a supraviețuirii fostului drept.

Afirmația instanței de apel conform căreia „Având în vedere circumstanțierea noțiunii de „bun”, astfel cum se desprinde din cauza M. A. și alții împotriva României, tribunalul a constatat că pentru imobilul apartament în litigiu, reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească ori a unei autorități administrative prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului” este lipsită nu numai de temei legal, dar și de cea mai elementară logică; demersul recurentei cu care a învestit instanța de judecată are drept unică finalitate obținerea unei hotărâri judecătorești care să îi consacre dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat. Este inadmisibil ca în motivarea respingerii acțiunii judiciare să se rețină tocmai inexistența unei hotărâri judecătorești care să recunoască existența acestui drept.

I.7. Reținerea, în cadrul considerentelor hotărârii recurate, a vânzării imobilului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 reprezintă o încălcare chiar a acestor prevederi legale:

(i). deși preluarea imobilului de la autorul apelantei-reclamante s-a realizat rară titlu, contractul de vânzare-cumpărare opus în cauză a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 care reglementa posibilitatea înstrăinării imobilelor preluate de stat cu titlu. Astfel, acest contract nu este valabil ci este lovit de nulitate. Nulitatea ar fi relativă - în ipoteza în care ambele părți, vânzătorul și cumpărătorul, ar fi fost de bună-credință sau ar fi absolută, daca ambele părți sau cel puțin una dintre parți a fost de rea credință. Nelegalitatea acestei înstrăinări este confirmată de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului ca un laitmotiv al încălcării dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului ("Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional") și, pe cale de consecință al condamnării Statului Român la restitutio in integrum în contradictoriu cu adevărații proprietari: "vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună credință (..) reprezintă o privare contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1" (a se vedea în acest sens hotărâri le CEDO citate la pct. 5. infra);

(ii) contractul de vânzare-cumpărare nr. 2636/15.03.2004 a fost încheiat în pofida dispozițiilor art. 41 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr.20/1996, introdus prin Hotărârea Guvernului nr.11/1997 pentru modificarea și completarea acestor norme metodologice. Astfel, aceste dispoziții legale impuneau o condiție suplimentară în persoana chiriașilor cumpărători: dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, îl aveau numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii. Or, N. M., la data de 08.09.1999 (după aproape 4 ani de la . Legii nr. 112/1995), a încheiat contractul de închiriere nr. 99/7 cu privire la imobil, iar la data de 15.03.2004 a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2636/15.03.2004 care a avut ca obiect imobilul închiriat în urmă cu aproape 5 ani.

(iii) În pronunțarea deciziei civile nr. 1019/A/08.11.2011, Tribunalul București nu a înlăturat în mod argumentat motivele netemeiniciei sentinței civile nr. 6870/27.11.2008 a Judecătoriei Sectorului 4 București cu o motivare insuficientă în concepția art. 6 paragraf 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 304 pct. 7 C. proc. civ):

Deși argumentarea netemeiniciei și nelegalității sentinței civile nr. 6870/27.11.2008 a Judecătoriei Sectorului 4 București a fost amplă și a vizat atât aspecte de fapt, cât și aspecte de drept ce demonstrau preferința titlului de proprietate al recurentei față de cel al intimatului, Tribunalul București nu a înlăturat motivat argumentarea recurentei, ci a ignorat-o cu desăvârșire.

Față de lipsa unei motivări complete a hotărârii pronunțate care să aibă în vedere toate aspectele invocate de către părțile litigante în cadrul unui proces, atitudinea instanței de apel este în vădită disonanță cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens Albina contra României,_/00, CEDO, 2005). În același sens este exprimată opinia Curții Europene în hotărâre a pronunțată în cauza Vlasia G. V. contra României, nr._/00, CEDO, 2006: "Fără a se impune un răspuns detaliat la fiecare argument al petentului, este obligația prezumată a instanței de judecată, ca partea să primească răspunsuri specifice și explicite relative la aspectele esențiale supuse analizei și deciziei instanței de judecată".

Elementele de fapt și de drept ale netemeiniciei sentinței apelate, învederate instanței de apel în cadrul acestei căii de atac și ignorate de aceasta în cadrul considerentelor deciziei civile nr. 1019/A/08.11.2011 sunt:

- eroarea Judecătoriei Sectorului 4 București de a statua că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a solicita imobilul în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de către statul roman comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

- aprecierea Judecătoriei Sectorului 4 București conform căreia reclamanta nu are un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este în disonanță cu însăși aceste dispoziții legale astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului;

- aprecierea greșită a instanței de fond conform căreia demersul de restituire dedus judecății trebuie analizat exclusiv din perspectiva dispozițiilor speciale cu ignorarea totală a dreptului comun în materie, care, în prezenta cauză, reprezintă temeiul de drept cu care a fost învestită instanța de judecată prin cererea introductivă de instanță;

- refuzul primei instanțe de a compara titlul de proprietate al autorului reclamantei, I. M. Valentineanu (ordonanța de adjudecare din 1888 și autorizația de construcție obținută în același an) și titlul opus în cauză de pârât, contractul de vânzare cumpărare nr. 2636/15.03.2004. Or, compararea de titluri este de esența soluționării unei acțiuni în revendicare.

Ca o concluzie, recurenta-reclamantă arată că, menținerea deciziei recurate ar perpetua nesocotirea dreptului său de proprietate și ar echivala cu o confirmare a naționalizării sau cu o re-naționalizare a imobilului situat în București, .. 17 (fosta Calea Rahovei nr. 53), ., atitudine condamnată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Sumarizând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, recurenta-reclamantă a arătat că, instanța de contencios european a statuat că refuzul autorităților române, administrative sau judiciare, de a restitui adevăraților proprietari, bunurile preluate în mod abuziv de către statul comunist reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului la proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană, iar declararea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, atâta vreme cât această acțiune reprezintă unica modalitate de realizare a dreptului de proprietate, reprezintă o nesocotire a accesului liber la justiție, drept fundamental garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție: „ineficacitatea mecanismului de compensare și restituire continuă să fie o problemă actuală și generală în România. Această situație persistă în pofida hotărârilor pronunțate în cazul V. și Famblait" (paragraful 216 din cauza A. c. României).

În consecință, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 1019A/08.11.2011 a Tribunalului București, admiterea apelului declarat de recurentă, schimbarea în tot a sentinței civile nr. 6870/27.11.2008 a Judecătoriei Sectorului 4, admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 bis situat în București, .. 17 (fostă Calea Rahovei nr. 53) . precum și cota parte indiviză din terenul aferent și din părțile de folosință comună ale imobilului. În subsidiar, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1019/2011 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.7 și 9 C.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat, arătând că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost confirmat ca făcând parte din patrimoniul său, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate nu a fost contestată în justiție.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., constând în aceea că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

I.1. Recurenta-reclamantă susține greșita aplicare și interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 480 C.civ., în sensul că a refuzat să soluționeze acțiunea în revendicare de drept comun prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de ambele părți și în mod netemeinic a analizat cauza din perspectiva Legii nr. 10/2001.

Critica este nefondată.

În analiza temeiniciei acțiunii în revendicare promovate de reclamantă, Tribunalul a pornit de la dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, Curtea constată că în mod corect a reținut Tribunalul că, în materia bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este și Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparatoriu, care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foștii proprietari și modalitățile de despăgubire.

De asemenea, se constată că în mod corect Tribunalul a reținut că în cauza de față aplicarea Legii nr. 10/2001 este obligatorie, iar nu lăsată la aprecierea instanței, având în vedere faptul că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 33/2008 în soluționarea unui recurs în interesul legii, astfel că este obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei în M. Of., conform dispozițiilor art. 330⁷ alin. 4 C.pr.civ.

Decizia nr. 33/2008 a ICCJ - Secții Unite este aplicabilă în speța de față, deoarece este întemeiată premisa conform căreia imobilul ce formează obiectul litigiului face parte din domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind un bun imobil preluat în mod abuziv în accepțiunea art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001; iar acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost înregistrată pe rolul instanței ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin această decizie, instanța supremă a soluționat problema concursului dintre legea specială și legea generală, care se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice.

În considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 s-a arătat că, atât timp cât „pentru imobilele preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate spune că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta”.

În consecință, nu se poate reține critica recurentei-reclamante conform căreia instanțele de fond au refuzat să facă aplicarea criteriilor clasice de comparare rezultate din doctrina și practica anterioară anilor 1990, deoarece se constată că Tribunalul, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, a analizat acțiunea în revendicare dedusă judecății prin aplicarea unor criterii de comparare actuale, criterii care sunt oferite chiar de decizia în interesul legii nr. 33/2008 și de jurisprudența CEDO în privința noțiunii de „bun”, respectiv criteriul păstrării siguranței circuitului civil și criteriul referitor la calitatea de „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

I.2. Prin definiție, acțiunea în revendicare este acea acțiune formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, prin care tinde la redobândirea posesiei asupra bunului revendicat.

Contrar susținerilor recurentei, Curtea arată că nu întotdeauna promovarea unei acțiuni în revendicare presupune în mod indeniabil o restituire în natură, deoarece este posibil ca reclamantul să nu poată justifica un „drept actual” asupra bunului, în comparație cu pârâtul care îl deține în baza unui titlu de proprietate valabil - atât timp cât nu a fost contestat de partea adversă.

I.3. Se susține de către recurentă încălcarea jurisprudenței CEDO din perspectiva dreptului de acces la instanță, astfel cum reiese acesta din cauza Faimblat împotriva României.

Curtea reține că, în cauza Faimblat c. României (cererea nr. 23.066/02, hotărârea din 13.01.2009, publicată în M. Of. nr. 141/06.03.2009) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că respingerea acțiunii pe motiv că reclamanții trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la o instanță judecătorească. Curtea a mai reținut că procedura implementată de Legea nr. 10/2001 urmărea un scop legitim, însă nu era proporțională, întrucât nu apărea drept o cale de atac efectivă. Or, verificând eficiența acestei proceduri, Curtea Europeană a constatat că remediul oferit de Legea nr. 10/2001 a devenit eficient abia după data de 12.11.2007, când a fost publicată în Monitorul Oficial decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a decis că instanțele sunt competente să statueze asupra fondului cererilor de restituire a imobilelor naționalizate, chiar și în ipoteza absenței unui răspuns din partea autorităților administrative.

De asemenea, în cauza M. A. și alții c. României (cererile nr._/05 și nr. 3380/06, hotărârea-pilot din 12.10.2010), Curtea Europeană a analizat eficacitatea remediului pus la dispoziție de Legea nr. 10/2001, reținând faptul că la data de 12 noiembrie 2007 a fost publicată în M. Of. decizia în interesul legii nr. XX/2007 prin care ICCJ - Secțiile Unite s-a pronunțat în sensul că, dacă autoritățile administrative nu au răspuns în termenul legal, instanțele au competența deplină de a soluționa pe fond notificarea. În consecință, a reținut că, anterior acestei date, calea de atac prevăzută de decizia în interesul legii nu fusese efectivă. În concluzie, Curtea europeană a statuat că eșecul autorităților administrative de a răspunde cererilor de restituire depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, coroborat cu inexistența unei căi de atac anterior datei de 12.11.2007 (data publicării în Monitorul Oficial a deciziei în interesul legii nr. XX/2007), a adus atingere însăși esenței dreptului reclamantelor de a avea acces la o instanță.

Prin urmare, jurisprudența CEDO afirmă că, folosirea căilor prevăzute de legea specială de reparație, pentru obținerea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, constituie un remediu eficient pentru foștii proprietari, întrucât calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului de proprietate este una efectivă, având în vedere decizia în interesul legii nr. XX/2007 a ICCJ – Secții Unite.

Tot în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului s-a subliniat ideea că statele-contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în privința modalității de reglementare a situației juridice a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă.

Respectând marja de apreciere, Statul Român a reglementat condițiile în care vor fi restituite bunurile pe care le-a preluat înainte de ratificarea Convenției, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 optând, în principal, să restituie foștilor proprietari, în natură, imobilele deținute de la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice prevăzute de lege, și în subsidiar, adică în măsura în care nu au fost înstrăinate unor terți în baza Legii nr. 112/1995 și cu respectarea acesteia, prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, la valoarea de piață a imobilului.

Or, se constată că în cauza de față, reclamanta a beneficiat de remediul efectiv și eficient pus la dispoziție de legea specială de reparație, prin faptul că a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificarea nr. 223/14.06.2001 (fila 50 din dosarul de apel). În consecință, aplicând jurisprudența reieșită din cauza Faimblat c. României și din cauza-pilot A. c. României, Curtea constată faptul că, tocmai pentru că a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în patrimoniul reclamantei a luat naștere un drept la compensare, drept care însă va putea fi valorificat în condițiile legii speciale la care face trimitere Legea nr. 10/2001, iar nu în procedura de drept comun a acțiunii în revendicare.

I.4. Curtea este de acord cu susținerea recurentei că, singurul care are un drept de opțiune între acțiunea în revendicare și acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare opus de intimat este proprietarul imobilului; însă totodată arată că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, astfel că, atât timp cât reclamanta nu a investit instanța cu un capăt de cerere prin care să-i solicite să constate nulitatea titlului de proprietate exhibat de pârât asupra bunului imobil revendicat, instanța nu poate decât să aplice prezumția de valabilitate a acestuia.

Deși instanța de apel a arătat în considerentele hotărârii recurate faptul că singurul mijloc procedural care deschidea posibilitatea instanței să analizeze încălcarea dispozițiilor legale enunțate pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2627/2004 era promovarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a acestui contract de vânzare-cumpărare, recurenta-reclamantă nu a înțeles să uzeze de acest mijloc procedural, în sensul că nu a indicat instanței de recurs, nici până la închiderea dezbaterilor asupra recursului, faptul că ar fi promovat o astfel de acțiune.

I.5-6. Recurenta susține interpretarea greșită de către instanța de apel a hotărârii-pilot M. A. și alții c. României și, invocând dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, afirmă că „bunul” său ar putea consta în „interesul” de a i se restitui în natură bunul, interes care este patrimonial și care are o bază suficientă în dreptul intern.

Critica este nefondată, Curtea constatând faptul că instanța de apel a aplicat în mod corect jurisprudența actuală a Curții europene a drepturilor omului, reținând faptul că reclamanta nu are un bun actual, ci numai un drept la despăgubiri.

Curtea nu poate reține critica recurentei care solicită interpretarea noțiunii de „bun” din perspectiva cauzelor P. c. României și S. c. României, deoarece, așa cum corect a reținut și instanța de apel, în jurisprudența actuală a Curții europene a intervenit o schimbare a raționamentului construit pe tiparul P. c. României, S. și P. în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”.

În hotărârea pilot M. A. și alții c. României, instanța europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. În acea cauză, reclamantele dețineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naționalizării, însă instanța europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătorești nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

În mod corect, tribunalul a constatat că reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului. Contrar susținerilor recurentei, Curtea învederează că instanța europeană (ca și instanța de apel) nu a avut în vedere o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu tocmai cu pârâtul din prezentul litigiu, ci acele hotărâri judecătorești care se pronunțau de instanțele de judecată în acțiunile în revendicare promovate de foștii proprietari împotriva unui organ al statului în temeiul legilor speciale de reparații adoptate după anul 1991. Or, în cauza de față, reclamanta nu a pretins și dovedit faptul că a formulat o cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici nu a promovat o acțiune în restituire în temeiul acestei legi, în contradictoriu cu deținătorul imobilului de la acel moment.

Cu privire la existența unui interes patrimonial în patrimoniul reclamantei, Curtea constată că „interesul” invocat de reclamantă nu are o bază suficientă în dreptul intern, atât timp cât dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 invocate de reclamantă sunt abrogate, iar pierderea dreptului de proprietate de către autoarea reclamantei, J. M. G., a avut loc în anul 1950, deci înainte de ratificarea Convenției de către România prin Legea nr. 30/1994.

Cum, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului naționalizării, iar dreptul de proprietate al reclamantei sau al autoarei sale nu a fost recunoscut nici prin hotărâre judecătorească după ratificarea Convenției, în mod corect au constatat ambele instanțe de fond că nu se poate discuta despre existența unui bun actual al reclamantei asupra imobilului revendicat, ci doar despre un drept la compensare, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Curtea Europeană a subliniat în numeroase cauze că articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, iar speranța recunoașterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Prințul Hans A. II de Liechtenstein c. Germaniei, Malhous c. Republicii Cehe, Gratzicer . Cehe, D. c. Romaniei, M. și alții c. României, cauza Z. din 14.12.2006, cauza C. 29.07.2006, cauza L. din 26.01.2006 sau cauza C. din 11.06.2002).

Prin urmare, Curtea constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a principiilor degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care sunt direct aplicabile în dreptul intern și au o valoare interpretativă constituțională și forță supra-legislativă, în conformitate cu dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție, întrucât încălcarea dreptului de proprietate al autoarei reclamantei s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, cu consecința că recurenta-reclamantă nu poate pretinde existența unui „bun actual” în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea europeană acestei noțiuni, ci doar a unui drept la compensare, care se valorifică în condițiile legii speciale.

I.7.i)-ii). Recurenta critică reținerea de către instanța de apel a vânzării imobilului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Așa cum s-a reținut și în cele ce preced, Tribunalul a subliniat faptul că reclamanta avea la dispoziție mijloacele procedurale pentru a aduce în discuție nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2627Bis/19.01.2004, însă reclamanta nu a înțeles să formuleze o astfel de acțiune pe rolul instanțelor judecătorești, sau un capăt de cerere separat în prezentul dosar în condițiile art. 132 alin. 1 C.pr.civ., astfel încât Curtea constată că în mod corect Tribunalul a aplicat prezumția de valabilitate a titlului de proprietate exhibat de intimatul-pârât.

În condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare al intimatului-pârât nu a fost desființat, instanțele nefiind investite în condițiile art. 129 alin. 6 C.pr.civ. cu un petit în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare în temeiul dispozițiilor art. 21 din Legea nr.10/2001, Curtea reține că în mod corect Tribunalul a reținut că pârâtul deține un bun în sensul convenției, iar în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 este protejat în fața unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun – admiterea unor asemenea acțiuni lipsindu-l de dreptul de proprietate și aducând atingere securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește critica potrivit căreia lipsa adoptării unor măsuri eficiente în vederea realizării efective a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție a stat la baza hotărârii-pilot în care Guvernul este obligat să ia măsuri pentru repunerea efectivă în drepturi a foștilor proprietari, Curtea arată că instanța de judecată nu poate să execute chiar ea măsura la care a fost obligat Statul român, de a reface legislația și de a impune alte reguli de procedură, deoarece în caz contrar ar depăși atribuțiile puterii judecătorești prin asumarea unor atribuții care țin de competența exclusivă a legiuitorului.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., constând în aceea că hotărârea recurată cuprinde o motivare insuficientă.

Curtea constată că este nefondată critica potrivit căreia decizia civilă recurată nu cuprinde considerente referitoare la eroarea Judecătoriei Sectorului 4 București de a statua că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a solicita imobilul în temeiul Legii nr. 10/2001; deoarece se constată că Tribunalul a analizat acest argument adus de reclamantă prin motivele de apel, reținând o altă situația de fapt față de cea reținută de Judecătorie, în sensul că reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 la data de 18.06.2001.

Este nefondată critica potrivit căreia decizia civilă recurată nu cuprinde considerente referitoare la aprecierea Judecătoriei Sectorului 4 București conform căreia reclamanta nu are un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenție; deoarece se constată că Tribunalul a analizat pe larg dacă reclamanta are un bun actual și accepțiunea noțiunii de „bun actual” din perspectiva jurisprudenței actuale a CEDO.

Este nefondată critica potrivit căreia decizia civilă recurată nu cuprinde considerente referitoare la analiza demersului de restituire dedus judecății exclusiv din perspectiva dispozițiilor speciale cu ignorarea totală a dreptului comun în materie; deoarece se constată că Tribunalul a analizat acest argument susținut de reclamantă prin motivele de apel, reținând că dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 și decizia în interesul legii nr. 33/2008 impun o altfel de abordare a clasicelor criterii de comparare.

Este nefondată critica potrivit căreia decizia civilă recurată nu cuprinde considerente referitoare la refuzul primei instanțe de a compara titlul de proprietate al autorului reclamantei și titlul opus în cauză de pârât; deoarece se constată că Tribunalul a analizat acest argument susținut de reclamantă prin motivele de apel, reținând că reclamanta nu are un bun actual asupra bunului în litigiu în timp ce titlul opus de pârât este valabil, atât timp cât nu a fost contestat de reclamantă.

În consecință, Curtea reține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. nu este întemeiat, Curtea constatând că hotărârea recurată cuprinde elementele prevăzute de art. 261 C.pr.civ., sunt arătate motivele în fapt și în drept care au format convingerea instanței în sensul netemeiniciei acțiunii în revendicare. Așa cum s-a reținut și în jurisprudența CEDO (cauza Luka c. României, cererea nr._/02, hotărârea din 21 iulie 2009) art. 6 parag. 1 din Convenția E.D.O. implică faptul că deciziile instanțelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părțile au fost ascultate și să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiției (Hirvisaari împotriva Finlandei, nr._/99, pct. 30, 27 septembrie 2001).

Astfel, din perspectiva art. 6 par. 1 din Convenția EDO - care nu trebuie înțeles ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument - Curtea constată că instanța de apel a apreciat asupra relevanței motivelor, argumentelor și probelor părților și a procedat la o examinare efectivă a acestora.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante, care a căzut în pretenții prin respingerea căii de atac promovate, o va obliga la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de intimat în recurs, dovedite cu chitanța nr. 31/08.11.2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta – reclamantă R. L. împotriva deciziei civile nr. 1019A/08.11.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât N. M..

Obligă recurenta la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către intimat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 09.11.2012.

Președinte, Judecător,Judecător,

C. M. S. F. B. D. I. L. M.

Grefier,

D. L.

Red.dact.jud.MSC

Tehnored. GC/2 ex.

19.11.2012

Jud. apel V. S.

M. N.

← Pretenţii. Decizia nr. 529/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 1137/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Rectificare carte funciară. Decizia nr. 2008/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Rectificare carte funciară. Decizia nr. 2008/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI