Legea 10/2001. Decizia nr. 885/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 885/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-05-2013 în dosarul nr. 885/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 885
Ședința din Camera de Consiliu de la 16.05.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții - reclamanți R. F., . SA, împotriva sentinței civile nr. 2284 din data de 14.12.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat P. Toia, în calitate de reprezentant al recurentei - reclamante R. F., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (pe care o depune) și consilier juridic M. I. în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune, lipsind reprezentantul recurentei – reclamante . SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au de formulat alte cereri, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta - reclamantă R. F., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul eliminării din dispozitiv a menționării faptului că . SRL ar avea calitatea de persoană îndreptățită în condițiile, în care prin acțiunea formulată nu a fost formulată o astfel de precizare / solicitare. . SRL are doar calitatea procesuală activă decurgând din contractul de cesiune.
Totodată solicită admiterea capătului subsidiar privind obligarea înaintării dosarului administrativ aferent notificării direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Solicită cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în cuantum de 300 lei, potrivit chitanței nr. 710 din 15.05.2013, pe care o depune.
Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat, sub ambele critici invocate și menținerea ca legală și temeinică hotărârea atacată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09 mai 2012, pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă sub nr._, reclamanții R. F. și . SA au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, soluționarea pe fond a notificării nr. 112 din 31 ianuarie 2002 privind imobilul situat în București, .. 163, sector 3, format din teren în suprafață de 186 mp. în sensul restituirii în natură sau al acordării de măsuri reparatorii în echivalent în cuantumul ce urmează a fi stabilit prin expertiză la valoarea de piață a imobilului, obligarea pârâtului să transmită întregul dosar direct către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, sau, în subsidiar, către Prefectura Municipiului București, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamanții au arătat că prin notificarea nr. 112 din 31 ianuarie 2002 înregistrată la Primăria Municipiului București au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul în cauză dobândit de autorii D. D. și D. M., în favoarea acestora operând prezumția de proprietate prevăzută de art. 24 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, în lipsa actului de proprietate. Reclamanții au mai arătat că imobilul a fost preluat în baza Decretului de expropriere nr. 5/83, respectiv teren în suprafață de 186 mp. și construcție în suprafață de 119 mp., pentru aceasta din urmă fiind achitate despăgubiri în cuantum de_, 50 lei. Așa cum a rezultat din planul de suprapunere, terenul este ocupat cu blocuri de locuințe, neputând fi restituit în natură.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, Decizia nr. XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 274 Cod de procedură civilă.
Deși legal citat, pârâtul nu a depus întâmpinare, însă la solicitarea instanței, a fost depus dosarul administrativ nr._.
Prin sentința civilă nr. 2284 din 14 decembrie 2012, Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a admis în parte cererea principală formulată de reclamantele R. F. și . SA în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General; a constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 186 mp. situat în București, .. 163, sector 3, imposibil de restituit în natură; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere; a obligat pârâtul să plătească reclamantei . SA cheltuieli de judecată în cuantum de 600 lei reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a analizat probatoriul administrat în cauză, reținând următoarele:
Prin notificarea nr. 112 din 21 ianuarie 2002, reclamanta R. F. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 250 mp., situat în București, fosta .. 163, sector 3, proprietatea părinților săi, D. D. și D. M..
În acest sens, tribunalul a constatat că reclamanții nu au depus la dosar titlul de proprietate al autorilor, însă la filele 77 – 79 din dosarul de fond, a fost depus Decretul nr. 5/1983 privind exproprierea unor terenuri și construcții, în anexa 1, la pct. 181 figurând D. D. și M. cu teren în suprafață de 186 mp. și construcție în suprafață de 119 mp. la adresa din București, .. 163, sector 3.
În absența unor probe contrare, tribunalul a constatat că potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. 1 și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
Prin urmare, deși la dosar nu s-a depus titlul de proprietate al autorilor, reclamanții beneficiază de prezumția legală menționată și au calitatea de persoane îndreptățite la restituire, reclamanta R. F. fiind moștenitoarea părinților săi, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 9 din 06 februarie 2008 eliberat de Biroul Notarilor Publici Asociați „T.”, iar reclamanta . SA fiind cesionară a unei cote de 27% din drepturile cuvenite primei reclamantei, potrivit contractului de cesiune depus la filele 10 – 12 dosar fond.
În ceea ce privește posibilitatea restituirii în natură a imobilului, astfel cum a rezultat din nota de reconstituire depusă la fila 101 dosar fond și planșele foto aflate la filele 102 – 103 dosar fond, terenul în suprafață totală de circa 180 mp. este afectat de . blocului, alee acces, parcaj amenajat de PS3.
În raport de cele expuse anterior, în temeiul art. 4 alin. 2 raportat la art. 3 alin. 1 lit. a și art. 11 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent terenul în suprafață de 186 mp. situat în București, .. 163, sector 3.
Analizând în continuare temeinicia celorlalte capete de cerere privind obligarea inaintarii dosarului de către pârâtă către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sau, în subsidiar, către Prefect, tribunalul a reținut că aceste obligații impuse pârâtului sunt ulterioare prezentei proceduri și pot fi analizate numai în cadrul procedurilor administrative și, eventual, celor judiciare prevăzute de Legea nr. 247/2005, care sunt distincte și subsecvente procedurii de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare ori de către instanța civilă.
Tribunalul, în cadrul contestației împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea, nu poate dispune altceva ori mai mult decât ar fi dispus unitatea deținătoare însăși, dacă ar fi respectat legea. Tribunalul a soluționat în fond notificarea formulată, potrivit celor arătate, dar nu poate anticipa și sancționa preventiv eventuale încălcări ale legii, ulterioare emiterii dispoziției de restituire prin echivalent.
În temeiul art. 274 Cod de procedură civilă, având în vedere că culpa procesuală aparține pârâtului M. București, care nu a procedat la soluționarea notificării, tribunalul l-a obligat pe acest pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 lei reprezentând onorariul avocatului.
La data de 21 februarie 2013 au declarat recurs R. F. și . SA, împotriva sentinței civile nr. 2284 din 14 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, solicitând în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041 Cod de procedură civilă, admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul admiterii capătului de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să înainteze dosarul aferent notificării nr. 112 din 31 ianuarie 2002, împreună cu hotărâre judecătorească, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea derulării etapei procedurale stabilite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere că imobilul preluat abuziv nu este posibil să fie restituit în natură, iar, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin. 21 din Legea nr. 247/2005, să oblige M. București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative, totodată solicită obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
În motivare, se arată că prezentul recurs vizează următoarele aspecte:
1. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod de procedură civilă, față de faptul că, instanța de fond interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia și a aplicat greșit legea la situația de fapt existentă în cauză.
În mod greșit, prima instanță a apreciat că reclamanta . SA a solicitat a se constata că ar avea calitate de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, în sensul art. 3 și 4 alin. 2 din această lege specială, creând o totală confuzie între calitatea de persoană îndreptățită și calitatea procesuală activă dobândită de persoana juridică, ca urmare a încheierii contractului de cesiune nr. 797 din 23 martie 2012, prin care R. F. a cesionat 27% din drepturile la măsuri reparatorii prin echivalent privind imobilul din București, .. 163, sector 3.
În cadrul motivării cererii de chemare în judecată, s-a arătat că cererea privind soluționarea pe fond a notificării trebuie analizată în persoana notificatoarei R. F., cea care are calitatea de persoană îndreptățită, din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001. În acest sens s-a făcut dovada dreptului de proprietate, calitatea notificatoarei de moștenitor al autorilor săi (proprietarii imobilului), preluarea de către Stat.
Reclamanta . SA nu a pretins nici un moment, că ar avea calitatea de persoană îndreptățită în sensul legii speciale de reparație, însă a arătat că după declanșarea procedurii administrative, notificatoarea a înțeles să cedeze o cota din dreptul la măsurile reparatorii ce se vor acorda urmare soluționării notificării.
În aceste condiții, după depunerea notificării, cedenta a devenit creditor al obligației de emitere a unei dispoziții de soluționare a notificării, obligație care incumbă în principal entității investită cu soluționarea notificării și în general Statului, punct de vedere ce a fost configurat de altfel și in practica Curții Europene a Drepturilor Omului.
Totodată, dreptul notificatorilor de a obține măsuri reparatorii, este conferit de lege, ceea ce înseamnă că odată ce s-a făcut dovada că au fost proprietarii imobilului și acesta a fost preluat abuziv de stat în perioada de referință a legii, acest drept nu mai poate fi contestat.
Legea nr. 10/2001 nu prevede o interdicție de transmitere a drepturilor născute sub imperiul său și, în condițiile în care persoanele îndreptățite și-au valorificat dreptul născut în persoana lor, prin depunerea notificării, părțile sunt libere să încheie contracte de cesiune și să determine conținutul acestuia în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.
În conținutul contractului de cesiune, se precizează că se cedează dreptul la măsuri reparatorii, pentru imobilul ce face obiectul notificării formulate de cedenți și nicidecum nu s-a cedat calitatea de persoană îndreptățită astfel cum este stabilită în conformitate cu dispozițiile legii speciale. Prin urmare, calitatea de persoană îndreptățită, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, se analizează în persoana celor care au formulat notificarea stabilită de art. 22 din lege, iar temeinicia cererii cesionarului trebuie analizată în concordanță cu obiectul și interesul acesteia, cu voința persoanei îndreptățite și cu cea care are interesul transmis de aceasta.
În considerarea celor sus arătate, cererea reclamantei . SA trebuia analizata în raport de conținutul și întinderea dreptului ce i-a fost cedat, respectiv cota de 27% din măsurile reparatorii ce se vor acorda notificatoarei, solicitarea fiind în sensul de a se lua act prin hotărârea judecătorească de transmiterea cotei respective.
Interesul recurenților în recurs este raportat la faptul că Legea nr. 10/2001 instituie în mod expres definiția pentru persoana îndreptățită, cesionarul nefăcând parte din această categorie de persoane, astfel încât apreciază că hotărârea instanței trebuie să fie conformă cu dispozițiile legale.
2. Recursul privește și capătul de cerere nr. 2 prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General de a trimite dosarul aferent notificării nr. 112 din 31 ianuarie 2002, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar în subsidiar în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin 21 din Legea nr. 247/2005, a solicitat să oblige M. București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centrali zării și continuării procedurii administrative, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă și ale art. 3041 Cod de procedură civilă.
Este adevărat că art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr._, stabilește circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot să fie restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație stabilit de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile/deciziile împreună cu dosarul aferent se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, cât și faptul că prefectul, după ce verifică din punct de vedere legal dispozițiile, emite un ordin cu propuneri de acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, pe care îl înaintează pe bază de proces-verbal către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.
În speță însă, controlul de legalitate cu privire la calitatea recurentei reclamant de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma acestui control de legalitate stabilindu-se că aceste persoane fizice au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, astfel că nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.
Oricum, instanța de judecată are plenitudine de competentă în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de Primarul General al Municipiului București, cât și de Prefectul Municipiului București, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare a notificării, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Dispozițiile art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt aplicabile doar dosarelor aferente notificărilor soluționate pe cale administrativă de primarii localităților unde sunt situate imobilele preluate abuziv, situații în care dispozițiile emise de primar, împreună cu întreaga documentație aferentă, se înaintează prefectului, pentru a se realiza controlul de legalitate al măsurilor stabilite de primar și doar în subsidiar pentru a se centraliza dosarele pe județe.
Măsura înaintării centralizate a dosarelor de către Instituția Prefectului, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor s-a dispus prin lege, pentru a se degreva Comisia Centrală de obligația de a efectua controlul de legalitate al măsurilor dispuse de primari, prin dispozițiile emise.
Or, în speță, atât timp cât notificarea nu a fost soluționată de primar, iar instanța judecătorească sesizată cu soluționarea pe fond a notificării, a analizat dosarul sub toate aspectele, nu se mai impune ca acest dosar să fie înaintat prefectului, pentru ca acesta să realizeze o activitatea pur formală, constând în înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Măsura invocată de prima instanță ar fi excesivă și ar conduce la prelungirea inutilă a termenului de soluționare definitivă a notificării, prin emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la soluționarea cererilor adresate autorităților statului, într-un termen rezonabil.
Pârâtul M. București prin Primarul General va fi obligat să pună în executare hotărârea instanței prin care s-a soluționat pe fond notificarea și s-a stabilit dreptul reclamanților de a beneficia de masurile reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, fără a mai adopta alte măsuri suplimentare, care să poată eventual să facă obiectul controlului de legalitate din partea prefectului.
În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 2284 din 14 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în sensul admiterii capătului de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să înainteze dosarul aferent notificării nr. 112 din 31 ianuarie 2002, împreună cu prezenta hotărâre judecătoreasca, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea derulării etapei procedurale stabilite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere că imobilul preluat abuziv nu este posibil sa fie restituit în natură, iar, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin 21 din Legea nr. 247/2005, să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
Intimatul nu a formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
1.Primul motiv de apel este fondat. Într-adevăr, potrivit art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001: „Sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent (...) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”. De asemenea, art. 4 alin. 2 prevede că: „De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”.
Cu titlu prealabil, Curtea are în vedere că vânzarea (cesiunea) unei moșteniri (art. 1399-1401 Cod civ.) este un contract prin care titularul unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane. Vânzarea are ca obiect moștenirea dobândită de vânzător: fie dreptul asupra unei universalități (patrimoniul persoanei decedate), dacă este singurul moștenitor, fie cota-parte indiviză asupra universalității, dacă sunt mai mulți moștenitori (fracțiune din patrimoniu). Dacă moștenitorul (moștenitorii în caz de pluralitate) înstrăinează bunuri (drepturi) determinate din moștenirea deschisă, se aplică regulile generale ale vânzării, nefiind vorba de o moștenire, de drepturi asupra unei universalități.
Raportat la aceste considerații, se constată că natura contractului încheiat la data de 23.03.2012 între recurenți, nu este aceea a unei vânzări de drepturi succesorale, ci a unei cesiuni de creanță, având ca obiect dreptul de a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Cesiunea de creanță între vii este contractul prin care creditorul transmite dreptul său de creanță, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane. Contractul are ca efect transmisiunea creanței pe care o are cedentul sau creditorul originar față de debitorul cedat. Codul civil român reglementează cesiunea de creanță în materia contractului de vânzare cumpărare, art. 1391-1398 și art. 1402-1404.
Cât privește obiectul contractului de concesiune, se reține că, de regulă, toate creanțele sunt susceptibile de cesiune, fără a deosebi între creanțele pecuniare și cele de altă natură. Astfel, pot fi cesionate creanțele născute din acte juridice sau din fapte juridice, creanțele contractuale și cele extracontractuale, creanțele pure și simple, creanțele afectate de modalități, creanțele actuale, precum și cele viitoare sau chiar eventuale. Tot astfel, sunt susceptibile de cesiune și creanțele litigioase, în sensul că există o contestație cu privire la fondul dreptului, existența și validitatea sa; existența unui litigiu cu privire la existența și validitatea creanței nu este, așadar, un obstacol în calea cesiunii acelei creanțe.
De la principiul cesibilității creanțelor există totuși și excepții prevăzute de lege în considerarea faptului că unele creanțe prezintă un caracter necesar pentru titularul lor, fiind intim legate de creditorul originar. Spre exemplu, practica judiciară a decis în mod constant că obligația de întreținere este incesibilă, atât cât privește latura sa activă, adică dreptul de creanță, cât și latura sa pasivă, înțelegând datoria de întreținere. În schimb, creanțele de întreținere care s-au născut dintr-o liberalitate, donație sau legat, pot fi cesionate, dar cu condiția ca prin actul de constituire să nu fie declarate insesizabile și incesibile.
Pentru a putea decela dacă o anumită creanță este sau nu cesibilă, este necesar ca în fiecare caz în parte să se analizeze natura și ființa proprie a dreptului, scopul său, condițiile de exercitare și de stingere, făcându-se comparație cu alte creanțe a căror cesiune este sau nu permisă de lege.
În ceea ce privește cesiunea dreptului de a obține măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, se reține că nu există motive pertinente și suficiente pentru a o include în categoria excepțiilor de la principiul libertății contractuale, aplicabil și în această materie.
Pe de altă parte, este logic că Legea nr. 10/2001 care recunoaște dreptul unor persoane de a obține măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat, nu are decât menirea să le indice pe acelea în patrimoniul cărora se naște inițial dreptul respectiv, nereglementând în niciun mod, cel puțin nu expres, valabilitatea sau, din contră, nevalabilitate, cesiunii acelei creanțe.
Sub un aspect distinct, Curtea reține că în contractul de vânzare cumpărare intervenit la data de 23.03.2012 s-a făcut referire în mod explicit la cesiunea drepturilor care derivă din formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.
Din aceasta perspectivă, Curtea apreciază că în cadrul dispozitivului hotărârii, trebuiau indicați întradevăr, ambii creditori ai dreptului de a obține măsuri reparatorii, potrivit cotelor stabilite prin contractul de cesiune, astfel încât din această perspectivă, sentința pronunțată trebuie modificată.
2. În legătură cu motivele de recurs circumstanțiate de ansamblul criticilor formulate în privința greșitei respingeri a obligării înaintării întregii documentații direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea constată că potrivit art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.
i. Folosind metoda de interpretare literală a textului de lege enunțat, rezultă că doar dispozițiile autorităților publice locale vor fi înaintate cu întreaga documentație către prefect și apoi, de acesta către Comisia recurentă. Or, în cauză, nu a fost emis nici un astfel de act juridic, statuarea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII al Legii 247/2005 fiind realizată prin hotărâre judecătorească.
Așadar, în situația pronunțării pe fond a instanței de judecată, este permisă trecerea peste această etapă a procedurii, întrucât înaintarea dosarului către prefect are drept scop, verificarea legalității dispoziției din perspectiva îndeplinirii condițiilor impuse de Legea nr. 10/2001 pentru stabilirea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Or, odată stabilite aceste aspecte de către o instanță, cu putere de lucru judecat, un asemenea demers ar deveni inutil.
Curtea prezentă apreciază că doar în situația în care prin hotărâre judecătorească, autoritatea locală ar fi obligată să emită o dispoziție administrativă, textul de lege citat s-ar reactiva deoarece verificarea legalității de către prefect se realizează astfel cum am menționat, sub toate aspectele, deci inclusiv prin prisma conformării entității învestite cu soluționarea notificării, în ce privește dispoziția emisă consecutiv, hotărârii pronunțate de instanță, efectuarea unui control de către prefect, chiar dacă mai redus comparativ cu cel exercitat în ipoteza emiterii unei dispoziții la finalul unei proceduri exclusiv administrative, redevenind necesară.
ii. Rezultatul va fi același și prin raportare la metoda de interpretare rațională a acestei dispoziții legale, intenția evidentă a legiuitorului fiind aceea de a asigura exercitarea unui control de legalitate asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, control care s-a apreciat imperios necesar în procedura administrativă de emitere a acestor decizii.
În cazul sesizării instanței însă, procedură finalizată prin emiterea unei hotărâri judecătorești pe fond, nu entitatea administrativă este cea care verifică temeinicia cererii de restituire și stabilește calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului, respectiv natura măsurilor reparatorii la care aceasta este îndreptățit, ci o instanță de judecată.
Or, singurul control de legalitate și temeinicie care poate viza o hotărâre judecătorească este cel deschis de căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești și prevăzute ca atare de lege.
În prezenta cauză a fost deja exercitată această cale de atac, astfel că din punct de vedere practic, numai în mod formal instituția prefectului ar mai emite un asemenea aviz, lipsit de orice finalitate juridică atât timp cât această instituție nu are prevăzută prin lege, atribuția și competența de a cenzura hotărârile judecătorești care pot face obiect al unui control de legalitate, așa cum s-a arătat anterior, exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Nu în ultimul rând, rezultatul interpretării evocat corespunde rațiunii legii care este accelerarea procedurii administrative și obținerea efectivă a despăgubirilor de către persoanele îndreptățite, Curtea apreciind așadar, că aceluiași scop îi este afectată și omisiunea voluntară a legiuitorului a reglementării trimiterii către prefect, a hotărârilor pe fond ale instanței, însoțite de documentația aferentă.
Nu în ultimul rând, Curtea observă că procedura Legii 10/2001 este completată și detaliată în anumite privințe, de Legea 247/2005, astfel încât soluționarea acestui capăt de cerere accesoriu, de către instanța civilă prevăzută de Legea 10/2001, este permisă.
Față de cele reținute mai sus, Curtea apreciază că soluția la care a ajuns prima instanță de judecată este eronată, impunându-se modificarea sentinței și sub acest aspect.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul promovat, va modifica în parte sentința în sensul că va constata că reclamanta R. F. are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în cotă de 73% iar reclamanta . SA în cotă de 27%.
Va dispune obligarea pârâtului să trimită către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarului aferent notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Conform art. 274 Cod Procedură Civilă, va obliga intimatul – pârât la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată către recurenta – reclamantă . SA, potrivit chitantei existente la fila 11 bis dosar recurs, aceasta parte procesuala fiind cea care a avansat cheltuielile aferente fazei recursului, urmand ca reglementarea situației cheltuielilor judiciare între recurenți, să se realizeze potrivit clauzelor contractuale dintre acestea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții – reclamanți R. F., . SA, împotriva sentinței civile nr. 2284 din 14 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. București prin Primarul General.
Modifică în parte sentința în sensul că:
Constată că reclamanta R. F. are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în cotă de 73%, iar reclamanta . SA în cotă de 27%.
Dispune obligarea pârâtului să trimită către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarului aferent notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă intimatul – pârât la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată către recurenta – reclamantă . SA.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 mai 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. H. I. S. C. G.
GREFIER,
S. R.
Red.M.h.
Tehnodact.M.H./C.F.
T.B.-S.4.-A.I.T.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 31/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 529/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
