Legea 10/2001. Decizia nr. 54/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 54/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-01-2016 în dosarul nr. 54/2016
Acesta nu este document finalizat
Cod ECLI ECLI:RO:CABUC:2016:028._
Dosar nr._ (_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 54.
Ședința publică de la 22.01.2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. M. G.
JUDECĂTOR - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate împotriva sentinței civile nr. 399 din 02.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă în dosarul nr_, privind pe recurenții - reclamanți P. A. și P. I. - D. și pe recurenții - pârâți C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect - Legea nr. 10/2001.
Dezbaterile pe fondul cauzei s-au desfășurat în ședința publică de la 15.01.2016, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 22.01.2016.
CURTEA,
deliberând asupra recursului civil de față, constată:
- C. procesual. Susținerile părților.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă la data de 22.06.2012, sub nr. dosar_, reclamanții P. A. și P. I. – D. au chemat în judecată pe pârâții M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL și S. R. prin C. CENTRALĂ pentru STABILIREA DESPĂGUBIRILOR solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța în cauză, să se constate că sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, în baza Legii nr. 10/2000, pentru imobilul teren în suprafață de 719,63 m.p., . București, .-12, Sector 6, la valoarea stabilită prin expertiză, să se dispună obligarea pârâtului la înaintarea dosarului direct la C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prezentând situația de fapt, reclamanții au arătat că sunt cesionari de drepturi litigioase (succesorale) transmise de către numita P. V. și cuvenite acesteia de pe urma autoarei M. E., succesoarea defuncților B. I. și B. M.; aceștia din urmă au avut în proprietate imobilul teren descris mai sus, dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 2.08.1947; moștenitoarea celor doi este, potrivit Certificatului de moștenitor nr. 57/26.05.1999, fiica lor M. E., care a decedat la data de 14.04.2010, lăsând ca moștenitoare pe P. V., potrivit Certificatului de moștenitor nr. 45/27.09.2010, eliberat de BNP V. D.. Prin contractul de cesiune de drepturi succesorale autentificat sub nr. 1211/12.11.2010, de BNP P. E., P. V. le-a transmis reclamanților întregul său drept din succesiunea autoarei M. E..
Imobilul în litigiu a fost expropriat pentru utilitate publică, prin Decretul nr. 242/1987, fără a se plăti o dreaptă și prealabilă despăgubire, figurând la poziția nr. 909, pe numele altei persoane decât foștii proprietari B. I. și M., fapt ce rezultă din adresele nr. 2889/17.12.2009 emisă de ., respectiv, nr. 196/25.06.1992 emisă de Consiliul Local Sector 6; prin notificarea cu nr. 164/30.05.2001, înaintată Primăriei Sectorului 6, prin executorul judecătoresc, autoarea M. E., fiica proprietarilor B. I. și M., a solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil iar Primăria Sectorului 6 a redirecționat notificarea către Primăria Municipiului București, unde a fost înregistrată sub nr. 4353/01.06.2001, nefiind nici până în prezent soluționată.
S-a arătat și că, potrivit istoricului de rol fiscal, imobilul situat București, .-12 nu figurează înregistrat în evidențele Primăriei Sectorului 6, cu toate că foștii proprietari au avut deschis rol fiscal și au plătit impozit până în anul 1983, așa cum rezultă din chitanțele din acea perioadă, iar din anul 1984 autoritățile au refuzat primirea impozitului pe considerent că imobilul urma a fi expropriat pentru realizarea investiției „Lacul Morii”, de care este afectat și în prezent, astfel cum rezultă din adresa nr. 2489/17.12.2009 emisă de către . posibilă restituirea lui în natură.
Cât privește caracterul abuziv al preluării, arată reclamanții, acesta rezultă din modalitatea în care statul a procedat, expropriind pe foștii proprietari fără despăgubire și fără a menționa în mod corect pe titularii dreptului de proprietate, așadar, fără titlu valabil în înțelesul art. 2 lit. i din Legea nr. 10/2001; potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 lit. a din Lege, sunt îndreptățite la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de stat persoanele ce aveau calitatea de proprietari ai imobilelor la data preluării acestora, iar potrivit dispozițiilor art. 1 din Lege, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, măsurile de reparație se stabilesc în echivalent, prin acordarea în compensare de alte bunuri acceptate de proprietari, sau prin plata de despăgubiri; de asemenea, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 2 și 3 din Lege, de prevederile legii beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai foștilor proprietari, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.
Așadar, arată reclamanții, persoana de la care ei au dobândit drepturile succesorale era persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, calitate pe care au preluat-o în mod legal, prin tranzacția autentificată la data de 12.11.2010.
Dezvoltând considerentele acțiunii, reclamanții au arătat că, prin lipsa unui răspuns la notificarea adresată, în termenul imperativ prevăzut de lege, autoritatea administrativă pârâtă a adoptat o atitudine culpabilă, afectându-le interesele legitime, fiind astfel nevoiți să se adreseze instanței de judecată pentru stabilirea dreptului lor.
Invocând Decizia nr.XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii referitor la aplicarea dispozițiilor art.26 din Legea nr. 10/2001, arată că instanța poate dispune ea însăși, în mod direct, fie restituirea în natură, fie acordarea de despăgubiri, atunci când autoritatea sau persoana juridică sesizată prin notificare omite să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată, pasivitatea acesteia fiindu-i imputabilă, instanța de judecată având plenitudine de competență în a stabili calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii pentru imobilul trecut în proprietatea statului și, totodată, suplinind avizul de legalitate al prefectului. În speță, cum restituirea în natură nu mai este posibilă, urmează ca instanța să constate dreptul la acordarea de despăgubiri și să oblige pe pârât la înaintarea dosarului direct către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 (art.1, 3, 4, 9, 11, 21, 23, 24) completată și modificată prin Legea nr. 247/2005, art. 1530 Noul Cod Civil.
La termenul din 06.03.2013, reclamanții au depus cerere precizatoare arătând că solicită recunoașterea calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent și acordarea de despăgubiri potrivit standardelor internaționale de evaluare pentru imobilul la care au făcut referire în acțiunea introductivă, obligarea Municipiului București prin Primar General să emită decizie cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobil, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se va pronunța, sub sancțiunea plății de daune interese pe zi de întârziere de câte 100 lei și să înainteze direct dosarul către CCSD; ulterior, la termenul din 2.04.2014, reclamanții au precizat din nou cererea privind modalitatea de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul ce face obiectul litigiului, în sensul compensării prin puncte, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, de imediată aplicare.
Pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, în principal pentru lipsa calității sale procesuale pasive pe capătul de cerere vizând constatarea calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, și ca prematur formulată în ce privește cererea reclamanților de a fi înaintat dosarul direct către C. Centrală; a fost, de asemenea, invocată necompetența funcțională a Secției a V-a Civilă a Tribunalului București; în subsidiar, s-a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Argumentând excepțiile invocate, pârâta a arătat următoarele:
Asupra competenței funcționale a Secției a V-a Civilă a Tribunalului București, s-a învederat că examinarea legalității și temeiniciei deciziilor emise de C. Centrală, ca și obligarea acesteia de a emite decizia în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, legea (art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005) a stabilit competența exclusivă a secției specializate de contencios administrativ, aceste norme având un caracter imperativ și derogatoriu.
Asupra lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Centrale în cererea de a se constata calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii 10/2001, s-a învederat că numai Primăria Municipiului București are calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării, singura căreia legea îi conferă competența de a soluționa notificarea, iar după emiterea deciziei de către aceasta procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 se încheie, C. Centrală neavând competență în această fază; aceeași este situația și atunci când restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă iar entitatea învestită cu soluționarea notificării emite dispoziția de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001; în cazul dedus judecății, procedura administrativă nu este finalizată, fiind, mai întâi, necesar a se emite o decizie sau o dispoziție a entității învestite cu soluționarea notificării (Primăria municipiului București);
În legătură cu acest aspect a fost motivată și excepția prematurității cererii de înaintare a dosarului direct către C. centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, considerându-se, de către pârâtă, că instanța nu poate substitui avizul de legalitate al Prefectului decât cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, neputând fi ignorat un act al puterii legiuitoare (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), situație în care instanța s-ar comporta ca un legiuitor pozitiv. De asemenea, procedura în fața Comisiei Centrale (art. 13 alin. 1, art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005), finalizată prin emiterea deciziei ce constituie titlu de despăgubire, presupune parcurgerea etapelor administrative anterioare, respectiv aceea a centralizării pe județe a dispozițiilor autorităților privind stabilirea de măsuri în echivalent și a analizei de legalitate a acestor dispoziții de către prefecți, apoi cea a transmiterii și înregistrării dosarelor, precum și cea a analizării lor de către Secretariatul Comisiei, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, etape care, în speță, nu au avut loc. Mai mult, în respectarea Deciziei pronunțate de Curtea Europeană în cauza M. A. împotriva României (decizia pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului din 12.10.2010), S. R. a adoptat OUG nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, prin care s-a suspendat, practic, întreaga procedură de acordare a despăgubirilor pentru intervalul de timp necesar reformării legislației în acest domeniu, respectiv până la data de 15.05.2013, astfel că dreptul cerut de reclamanți, ca și exercitarea acțiunii civile, sunt afectate de o condiție suspensivă; din perspectiva concordanței acestei restrângeri temporare a exercițiului dreptului cu exigențele Convenției Europene asupra Drepturilor Omului, trebuie reținut, arată pârâta, că, prin Decizia nr. 723/5.07.2012, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a OUG nr. 4/2012, constatând că aceasta respectă atât Constituția României, cât și normele Convenției Europene privind protecția proprietății, reflectate în jurisprudența Curții Europene, fiind atributul aprecierii suverane a legiuitorului în privința măsurilor ce se impun în domeniul legislației restituirii proprietății (CEDO – Cauza Broniowski contra Poloniei).
Pârâtul M. București nu a formulat întâmpinare.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, la solicitarea instanței de judecată fiind depuse la dosar, în fotocopie, toate înscrisurile existente în dosarul administrativ.
- Soluția instanței de fond
Prin sentința civilă nr.399/02.04.2014 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a CCSD, acțiunea față de această pârâtă fiind respinsă în consecință; au fost respinse respins celelalte excepții invocate de CCSD, a fost admisă, în parte, astfel cum a fost precizată, acțiunea formulată de reclamanții P. I. D. și P. A. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL și, constatându-se că reclamanții, în calitate de cesionari de drepturi, sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea prin puncte, potrivit art. 24 al. 2, 3 și 4 din Legea nr. 165/2013, cu modificările ulterioare, pentru imobilul teren în suprafață de 719,63 mp, situat în . Mun. București, .-12, Sector 6, a fost obligat pârâtul M. București, prin Primar General, să emită decizie cu propunere de măsuri reparatorii prin compensare prin puncte și să înainteze întreaga documentație, împreună cu decizia, direct CNCI, spre validare.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea privind plata daunelor cominatorii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin documentele atașate dosarului administrativ, s-a probat împrejurarea că imobilul (teren în suprafață de 719,63 m.p.) situat în București, ., Sector 6, a fost solicitat de către moștenitoarea legală a autorilor B. I. și M., în baza Certificatului de moștenitor nr. 57/26.05.1999 – filele 14-16, prin Notificarea cu nr. 164/30.05.2001, înaintată prin executorul judecătoresc Primăriei Sectorului 6 (fila 8), cu respectarea prevederilor art.4 alin.2 și, de asemenea, cu respectarea termenului și a condițiilor de formă cerute de art.21 – actualul art.22 - din Legea nr.10/2001; s-a probat, de asemenea, că, în urma decesului notificatoarei M. E., survenit la data de 14.04.2010, drepturile patrimoniale ale acesteia în legătură cu notificarea formulată s-au transmis, prin succesiune legală, moștenitoarei sale P. V., potrivit Certificatului de moștenitor nr. 45/27.09.2010 (filele 17-18), aceasta putând pretinde dreptul de a cere soluționarea notificării formulate de autoarea sa.
Având un astfel de drept, moștenitoarea putea uza și de prerogativa dispoziției asupra lui, ceea ce a și făcut, încheind, la data de 12.11.2010, Contractul de cesiune de drepturi succesorale autentificat la aceeași dată sub nr. 1211 (filele 23-26), contract prin care a transmis reclamanților toate drepturile sale succesorale dobândite de la autoarea sa M. E.. Reclamanții au, așadar, calitatea de a cere și obține soluționarea notificării cu privire la imobilul ce face obiectul cauzei de față, efectele notificării urmând a fi produse direct în patrimoniul lor, sub condițiile impuse de Legea nr. 165/2013, de modificare a Legii nr. 10/2001.
Din aceleași documente, aflate în dosarul administrativ, s-a reținut că imobilul (teren în suprafață de 719,63 m.p.) notificat de către M. E. a fost dobândit de către tatăl acesteia, B. I., potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr._/ 2.08.1947 (filele 60-61), fiind amplasat în . adresei nr._/2409/4.03.2014 emisă de Direcția Patrimoniu – Serviciul cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București (fila 118), fosta ., prin urmare și imobilul de la această adresă, se află în întregime sub luciul lacului Dâmbovița; pentru terenul în cauză, tatăl notificatoarei a plătit impozitul din anul 1968 până în anul 1982 inclusiv (potrivit chitanțelor atașate în copie la filele 123-130), iar din anul 1986 imobilul nu mai apare în evidența cadastrală a municipiului.
Cum nicio probă contrară nu a fost prezentată în dosar, s-a apreciat că nimic nu conduce la concluzia că imobilul dobândit prin actul autentic din anul 1947, de către autorul notificatoarei, nu este cel pentru care acesta a plătit regulat impozitul și, respectiv, cel care a intrat în perimetrul afectat investiției realizate în baza Decretului de expropriere nr. 242/1987; că este vorba despre unul și același imobil, rezultă și din împrejurarea că, pe unele dintre chitanțele de plată a impozitului, terenul impus apare trecut și cu denumirea „Colonia Băncii” (dat fiind că actul din anul 1947 s-a încheiat cu Banca Populară Militari-Ilfov, pentru terenuri parcelate, care formau un singur perimetru), alături de imobilul de pe aceeași stradă, cu nr. 10-12, ce aparținea altui proprietar (Coitan A.), așa cum rezultă din adresa nr._/5.07.2001 a Primăriei Sectorului 6 – fila 85; aceeași adresă confirmă, de altfel, și împrejurarea că . este afectată de investiția „Lacul Morii”. Nu este vorba, prin urmare, de un imobil care ar apărea preluat de către stat pe numele altei persoane decât titularul dreptului de proprietate, cum s-ar putea deduce din conținutul adresei sus-menționate, căci terenul preluat de la Coitan A., cu construcție, având nr. 10-12, în suprafață de 682 m.p., nu este același cu cel notificat de M. E., care are nr. 12, o altă suprafață și fără construcții; este vorba despre o preluare în proprietatea sau în folosința statului, fără a se putea identifica documentul care atestă o astfel de operațiune.
Faptul că, pe baza înscrisurilor existente, nu se cunoaște data și actul normativ în baza căruia imobilul a fost preluat în proprietatea sau în folosința statului nu reprezintă, în sine, un impediment la restituire, fiind cert că, într-un mod sau altul, statul a preluat acest imobil de la fostul proprietar, care a pierdut, astfel, posesia; o astfel de situație nu semnifică lipsa dovezii caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, după cum nu semnifică o întrerupere a continuității dreptului de proprietate în patrimoniul celui de la care s-a preluat imobilul; de altfel, prin formularea textului art. 2 al Legii nr.10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, printre altele, și acele imobile care, fie au fost preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art.6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare (art.2 alin.1 lit.h), fie orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat (art.2 alin.1 lit.i). Esențial este ca imobilul să fi fost preluat de stat într-unul din modurile la care se referă art. 2, iar în privința modalităților analizate la literele h) și i), și într-un caz și în celălalt legea instituie o prezumție asupra caracterului abuziv al preluării, de vreme ce asimilează imobilelor preluate abuziv și pe cele care au fost preluate de stat cu titlu valabil, pe care le plasează alături de cele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal.
În interpretarea dată de Normele metodologice pentru aplicarea unitară a Legii, la pct. 23.4 lit.e), s-a prevăzut că „(…) În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.”
Luând în considerare toate aceste aspecte, tribunalul a reținut că notificarea putea fi soluționată, pe baza înscrisurilor existente la dosarul administrativ, cel mai târziu în anul 2006, când, urmare a solicitării transmise notificatoarei cu nr._/19.04.2006 (fila 80), s-au înaintat, de către aceasta, înscrisurile doveditoare aflate la filele 70, 71, 73; din acel moment dosarul trebuia considerat complet și tot de la acel moment el trebuia soluționat în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23, respectiv actualul art. 25 din lege.
Așadar, refuzul autorității învestite cu soluționarea notificării este, în privința reclamanților, unul nejustificat, ceea ce legitimează interesul promovării cererii la instanță pentru a soluționa pe fond notificarea, în condițiile stabilite de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.XX/19.03.2007, pronunțată în recurs în interesul legii, așa cum corect au sesizat reclamanții, care nu au un alt remediu efectiv și eficient pentru realizarea dreptului lor.
Întrucât pe parcursul judecății a intrat în vigoare Legea nr.165/2013, tribunalul a făcut o analiză a incidenței dispozițiilor acesteia, reținând că problema efectelor actului normativ asupra cauzelor aflate în curs de judecată la data intrării sale în vigoare, din perspectiva respectării principiului neretroactivității, al egalității în fața legii și nediscriminării, precum și a dreptului de acces la justiție, a fost analizată de Curtea Constituțională în cuprinsul mai multor decizii. Astfel, prin Decizia nr.88, Curtea a stabilit că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale numai în măsura în care termenele prevăzute de art. 33 nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii. Totodată, dispozițiile art.33 din Lege (care instituie obligația entităților învestite de lege de a soluționa cererile și de a emite decizii de admitere/respingere în termenele de 12-36 luni de la data de 1.01.2014) au fost declarate conforme Constituției (Decizia nr. 95), fiind respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. Prin urmare, numai aplicarea dispozițiilor art. 4 teza a doua din Lege, care instituie termenele de 12-36 luni, în cazul proceselor aflate pe rolul instanțelor, urmează a fi înlăturate, restul dispozițiilor legii noi fiind de imediată aplicare, potrivit primei teze a art. 4 din lege.
Acțiunea reclamanților a fost înregistrată pe rol la data de 22.06.2012, înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (16.05.2013), prin urmare soluționarea cauzei cade sub incidența dispozițiilor cuprinse în art. 4 prima teză, situație acceptată, de altfel, de către reclamanți, care și-au reorientat cererea în sensul aplicării dispozițiilor noii legi (prin precizarea acțiunii făcută la termenul din 2.04.2014).
Cum, din probele administrate, rezultă că imobilul notificat nu putea fi restituit în natură și cum reclamanții au dovedit, în privința persoanei care a formulat notificarea și de la care ei au dobândit drepturile derivate din aceasta, calitatea de persoană îndreptățită la obținerea de măsuri reparatorii, în înțelesul art. 4 alin. 2, coroborat cu art. 3 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că, potrivit Legii nr.165/2013, cu modificările ulterioare, reclamanții cesionari de drepturi nu pot beneficia decât de măsurile reparatorii reglementate de art.24 al.2, 3 și 4 din Lege, respectiv compensarea prin puncte după procedura și modalitatea de calcul acolo prevăzute.
În acest sens (și în această măsură) acțiunea reclamanților a fost admisă, pârâtul M. București, prin Primar General, fiind obligat să emită decizie cu propunere de măsuri reparatorii prin compensare prin puncte, potrivit art. 24 al. 2, 3 și 4 din Legea nr. 165/2013, cu modificările ulterioare și să înainteze întreaga documentație, împreună cu decizia, direct C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, spre validare.
În legătură cu acest aspect, s-a reținut că stabilirea, de către instanță, a calității de persoană îndreptățită și a modalității în care urmează a se dispune măsurile reparatorii (în natură/în echivalent) presupune verificarea tuturor aspectelor legate de soluționarea notificării, ceea ce face de prisos etapa controlului de legalitate ulterior, pus în sarcina autorităților administrative (prefect), premergător emiterii deciziei, reglementat de dispozițiile art. 21 alin. 3, 5 din Legea nr. 165/2013. Nu se poate considera că, prin aceasta, s-ar aduce atingere principiului separației și echilibrului puterilor în stat, ori că instanța ar depăși atribuțiile puterii judecătorești și s-ar comporta ca un legiuitor pozitiv, căci ceea ce trebuie analizat, aspectele care vor intra apoi în puterea lucrului judecat nu mai pot fi ulterior contrazise, ori negate persoanei în cauză, într-un control de legalitate ce nu mai are, practic, un obiect și nici justificare; de altfel, în acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 269/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 513 din_, stabilind că deciziile autorităților administrative implicate în procesul de restituire, respectiv de acordare de măsuri reparatorii sunt ele însele supuse, în final, controlului instanței de judecată, singura care este competentă să se pronunțe în mod definitiv asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate, potrivit art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, putând dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea altor măsuri reparatorii.
- Calea de atac
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâții C. Națională pentru Compensarea Imobilelor și M. București prin Primarul General, înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 01.04.2015.
Recurenții – reclamanți au criticat soluția instanței de fond numai cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 24 alin 2, 3 și 4 din legea 165/2013, susținând că în mod greșit s-a considerat că sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în limitele stabilite de aceste dispoziții legale.
Potrivit dispozițiilor art. 24 alin 2 din legea 165/2013: „în dosarele în care se acorda masuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitori legali ori testamentari ai acestuia, se acorda un număr de puncte egal cu suma dintre prețul plătit fostului proprietar sau moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacționarea dreptului de proprietate și un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului stabilita conform art. 21 alin 6"
Din analiza dispozițiilor mai sus menționate rezulta ca punctele stabilite prin decizia de compensare emisa pe numele altor persoane (respectiv cesionari de drepturi) decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitori legali ori testamentari ai acestuia, sunt afectate prin masuri de p1afonare.
Aceste dispoziții nu sunt aplicabile spetei de fata având în vedere următoarele:
Imobilul în litigiu a fost deținut în proprietate de B. I. și B. M., iar conform certificatului de moștenitor nr. 57/26.05.l999, depus la dosarul cauzei moștenitor al acestora este M. E. în calitate de fiica.
M. E. a decedat la data de 14 aprilie 2010 având ca moștenitor pe P. V. în calitate de mătușa, conform certificatului de moștenitor nr.45/27.09.2010 emis de Biroul Notarului Public V. D..
Conform testamentului autentificat sub nr.1212 din 12.l1.2010 de BNP P. E. P. V. a lăsat întreaga avere mobilă și imobilă ce se va găsi în patrimoniul acesteia recurentului în calitate de nepot.
În aceeași zi respectiv 12.11.2010 a fost încheiat și contractul de cesiune de drepturi succesorale nr.1211 prin care P. V. mătușa sa în calitate de titulara a dreptului succesoral asupra moștenirii lăsate de M. E. a cesionat către reclamanți toate drepturile succesorale asupra întregului patrimoniu activ și pasiv al defunctei.
Astfel, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, contrar celor reținute de instanța de fond, recurentul P. I. D. în primul rând este moștenitor testamentar al defunctei P. V. care la rândul sau este succesoarea în drepturi a defunctei M. E. care a formulat notificarea în baza legii 10/2001 cu privire la restituirea imobilului în litigiu în calitate de persoana îndreptățita.
Faptul ca în aceeași zi în care a fost autentificat testamentul defunctei P. V. a fost încheiat și contractul de cesiune de drepturi succesorale între aceasta și recurentul P. I. D. căsătorit cu P. A., vine sa confirme calitatea sa de persoana îndreptățita în calitate de succesor în drepturi pentru restituirea imobilului în litigiu.
Contractul de cesiune de drepturi succesorale nu poate fi privit și nu are natura juridica a unui contract de cesiune de drepturi litigioase pentru a fi aplicabile în speța dispozițiile art.24 alin 2, 3 și 4 din legea 165/2013 .
Chiar Curtea Constituționala, analizând natura juridica a contractului de cesiune de drepturi litigioase, a constatat ca acestea sunt contracte aleatorii și ca, prin definiție, aceste înstrăinări nu puteau avea loc decât între momentul depunerii notificării și momentul emiterii titlului de despăgubire având în vedere dispozițiile art.5 alin.1 lit. a din titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele masuri adiacente potrivit cărora „drepturile stabilite prin titlurile de despăgubire nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanție sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepția dobândirii acestora ca efect al succesiunii”.
Prin contractul de cesiune de drepturi succesorale, P. V. a predat recurentului întreg patrimoniul succesoral deținut de aceasta, ba mai mult calitatea sa de moștenitor decurge din testamentul autentificat sub nr. 1212 din 12.11.2010 de BNP P. E. P. V., testament neanulat.
Pentru toate aceste considerente se apreciază că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin.1 din Legea nr.165/2013, potrivit cu care „punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate fost proprietar sau moștenitori legali ori testamentari ai acestuia nu pot fi afectate prin masuri de plafonare.
În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art.304 pct.9 și art. 3041 Cod procedură civilă.
Recurenta – pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a criticat hotărârea primei instanțe numai sub aspectul soluției de obligare a entității notificate, pârâtul M. București, de a înainta dosarul administrativ direct către Comisie.
Arată recurenta că, la data la care a fost introdusă cererea de chemare în judecată, era în vigoare Legea nr.247/2005, care la art.16 alin.21 din Titlul VII prevedea ca „dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta."
Dispozițiile legale anterior citate prevedeau atât faptul că entitatea notificată avea obligația legală de a emite o dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001 precum și faptul că dosarele de despăgubire aferente dispozițiilor emise trebuia să fie centralizate la Prefecturi, unde se acorda avizul de legalitate în conformitate cu prevederile aceluiași act normativ, astfel că instanța de judecată nu putea obliga la transmiterea dosarului direct către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în lipsa unui aviz de legalitate al dispoziției privind acordarea de măsuri reparatorii.
În prezent, ca urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în Monitorul Oficial nr.278/17.05.2013, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr.10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art.4 din noua lege.
Potrivit art. 4, „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi,cauzelor în materia restituirii imobilelor prelua te abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei Legi".
Așadar, în prezent, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr.10/2001 se va desfășura în conformitate cu dispozițiile Legii nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.
Actul normativ prevede înființarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor iar conform art.17 alin.1 lit. a-b din Legea nr.165/2013, noua comisie validează /invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile investite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.
În cauza dedusă judecății, devin incidente dispozițiile art.21 alin. (1) - (3) din legea nr.165/2013, potrivit cu care „În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile investite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice Înscrisuri cu privire la construcții demolate.
Deciziile entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege.
Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art.11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile."
Ulterior, dosarele transmise Secretariatului Comisiei Naționale vor fi verificate din punct de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, iar atunci când consideră necesar, Secretariatul CNCI poate solicita entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții, documente relevante pentru clarificarea aspectelor din dosar.
Concluzionând, recurenta pârâtă arată că dispozițiile de primar, emise în baza legii nr. 10/2001, vor fi înaintate CNCI numai după obținerea avizului de legalitate al prefectului.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001 republicată, Legii nr.247/2005, H.G nr.1095/2005, O.U.G nr.4/2012, Legii 117/2012, Legii nr.165/2013, art.304 pct. 9 și 3041 Cod de procedură civilă.
Recurentul – pârât M. București prin Primarul General a solicitat modificarea în tot a sentinței recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând îcă, prin înscrisurile depuse la dosar, nu s-a probat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire în echivalent.
Potrivit notificării nr.164/30.05.2001, moștenitoarea legala a autorilor B. I. și M. în baza certificatului de moștenitor nr.57/26.05.1999 a solicitat restituirea în natura sau acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, . sector 5 format din teren în suprafața de 250 mp.
În urma decesului notificatoarei M. E. survenit la data de 14.04.2010, drepturile patrimoniale ale acesteia s-a transmis prin succesiune legală moștenitoarei sale P. V..
În data de 12.11.2010 moștenitoarea a transmis reclamanților toate drepturile sale succesorale dobândite de la autoarea sa M. E. prin contractul de concesiune de drepturi succesorale.
Din documentele aflate la dosarul administrativ se retine ca imobilul teren în suprafață de 719,63 mp a fost dobândit de către tatăl acesteia B. I. potrivit actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/2.08.1947 fiind amplasat în . fosta .,se afla în întregime sub luciul lacului Dâmbovița.
Pe baza înscrisurilor existente la dosar nu se cunoaște data și actul normativ în baza căruia imobilul teren a fost preluat în proprietatea sau în folosința statului.
O astfel de situație semnifica, în esența, lipsa dovezii caracterului abuziv al preluării imobilului către stat și este greșită statuarea instanței de fond în sensul că nu reprezintă un impediment la restituire faptul că nu se cunosc data și actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul deoarece, într-un mod sau altul, imobilul tot a intrat în patrimoniul statului.
Arată recurentul Legea 10/2001 stabilește în sarcina persoanei care se pretinde îndreptățită obligația de a dovedi proprietatea și deținerea legală a acesteia la momentul deposedării abuzive iar din probele administrate nu rezultă ca reclamanții au dovedit, în privința persoanei care a formulat notificarea și de la care ei au dobândit drepturile derivate din aceasta, calitatea de persoane îndreptățite la obținerea de masuri reparatorii în sensul art.4 alin 2, coroborat cu art.3 alin 1 din legea 10/2001.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, la solicitarea instanței fiind depus la dosar plan topo al zonei Stăvilar-Crângași-C. din perioada 1962 -1963, Serviciul de cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București comunicând și relații cu privire la denumirea străzilor din zonă din aceeași perioadă.
- Decizia Curții
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriului administrat și a dispozițiilor legale incidente, Curtea constată nefondate recursurile declarate de reclamanți și de pârâtul M. București, instanța de fond făcând o corectă aplicare a prevederilor Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.165/2013 în ceea ce privește calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în cauză și limitele în care pot fi acordate aceste despăgubiri.
Contrar susținerilor pârâtului, înscrisurile de la dosar sunt apte să lămurească modalitatea în care a fost preluat de stat terenul în suprafață de 719,63 mp, ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare din 2 august 1947, identificat la acea dată drept . lotul 47.
Nu au fost contestate chitanțele ce atestă faptul că foștii proprietari au plătit impozit pentru terenul din „Colonia Băncii – .> până în anii 1980 (ultima chitanță fiind din anul 1982), iar verificările dispuse în cauză nu au evidențiat existența vreunui act de înstrăinare a imobilului către Coitan A., persoana indicată în Decretul de expropriere nr.242/1987 - poziția 909 drept proprietar al imobilului din .-12, compus din teren în suprafață de 682 mp și construcții în suprafață de 121,33 mp.
Pe de altă parte, din coroborarea mențiunilor din schița anexă la actul de vânzare-cumpărare a parcelei nr.98: „teren 540, stradă 180”, totalizând 720 m.p., „fiecare parcelă 270 m + 90 stradă Total 360 m2” cu relațiile comunicate de D.I.T.L. sector 6 prin adresa nr._/31.08.2015, ce vizează . aparținut numitei R. E., în suprafață de 378 m.p., precum și cu planul topo al zonei la nivelul anilor 1962 - 1963 comunicat de Primăria Municipiului București în două variante – scara 1/2000 și scara 1/500, rezultă, pe de o parte, că planul parcelar al terenului Stăvilar-Crângași-C. a vizat formarea de parcele de cca 360 m.p., din care 90 m.p. erau destinați constituirii aleilor de acces și, pe de altă parte, că . de Coitan A., care o construit o casă pe o suprafață de 121,33 mp., a dobândit nr.10 pe . imediata vecinătate terenul viran de la numărul 12 (fosta parcelă nr.98), în suprafață de 540 m.p, în spatele și în continuarea acesteia din urmă fiind regăsindu-se terenul viran în suprafață de 378 m.p. proprietatea numitei R. E. (fosta parcelă 100).
Însumând suprafața terenului de la nr.10 (. de la nr.12 (. două parcele a câte 270 m.p.) rezultă o suprafață de 810 m.p., ce corespunde cu terenul naționalizat pe numele lui Coitan A. – 803,33 m.p din care 121,33 m.p. teren construit, confirmându-se astfel susținerile notificatoarei în sensul că terenul ce a aparținut autorilor săi a fost naționalizat pe numele altei persoane, preluarea, făcută în baza Decretului de expropriere nr.242/1987, fiind abuzivă în accepțiunea art.2 din Legea nr.10/2001.
Fiind, astfel, dovedită calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii atât în privința notificatoarei (nu a fost contestată calitatea doamnei M. E. de moștenitor legal al proprietarilor B. I. și B. M.), cât și în privința moștenitoarei acesteia doamna Peșea V., aceea de la care recurenții reclamanți au dobândit drepturile succesorale asupra patrimoniului rămas de pe urma defunctei M. E., prin contractul de cesiune autentificat sub nr.1211/12.11.2010, a fost dovedit dreptul recurenților reclamanți la acordarea de măsuri compensatorii.
Cât privește întinderea acestui drept, Curtea constată că în mod corect Tribunalul a reținut incidența prevederilor art.24 alin.2, 3 și 4 din Legea nr.165/2013, întrucât, chiar dacă recurentul reclamant P. I. D. are și calitatea de moștenitor testamentar al defunctei Peșea V. (V.), în această calitate poate culege numai drepturile existente în patrimoniul acesteia la momentul decesului, survenit la data de 3 septembrie 2011.
Or", la acea dată, drepturile asupra moștenirii rămase de pe urma defunctei M. E. erau deja în patrimoniul soților P., în baza contractului de cesiune încheiat anterior testamentului, recurenții reclamanți în cauză, care au și acționat în această calitate în procedura administrativă fără a avea și calitatea de moștenitor legal sau testamentar al foștilor proprietari ori al moștenitoarei acestora, notificatoarea M. E..
Este, însă, fondat recursul declarat de pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor întrucât controlul de legalitate ce urmează a fi efectuat de prefect nu se limitează la verificarea calității de persoane îndreptățite și la verificarea întinderii dreptului de proprietate, aspecte lămurite deja de instanța de judecată, ci vizează și respectarea condițiilor de fond și de formă impuse de lege pentru validitatea actului administrativ ce urmează a fi emis în executarea hotărârii judecătorești.
În consecință, în temeiul art.312 din Codul de procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, fiind nefondate, recursurile declarate de recurenții – reclamanți P. A., P. I. - D. și de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr.399 din 02.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr_ .
Admite recursul formulat de recurenta - pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR împotriva sentinței civile nr. 399 din 02.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr_,
Modifică în parte sentința recurată în sensul că respinge capătul de cerere privind obligarea Municipiului București la înaintarea dosarului aferent notificării direct către CNCI, ca nefondat.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. M. G. D. A. F. P.
GREFIER
I. A. G.
Red.A.M.G..
Tehnored.C.S./A.M.G.
2 ex/05.02.2016
T.B.Secția a V-a Civilă – D.M.P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 36/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 74/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
