Legea 10/2001. Decizia nr. 1776/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1776/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-11-2014 în dosarul nr. 1776/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1776
Ședința publică de la 25.11.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – G. S.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.1596/20.09.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ /2011, în contradictoriu cu intimata – reclamantă D. A. – J..
P. are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației depuse la fila 18, mandatar – avocat N. Piluță, în baza procurii generale depuse la fila 16, în calitate de reprezentant al intimatei – reclamante D. A. – J..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, la data de 06.05.2014, cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art.243 pct.1 din Codul de procedură civilă, iar la 20.10.2014 reprezentantul intimatei – reclamante a formulat cerere de repunere pe rol, aceasta fiind însoțită de certificatul de calitate de moștenitor nr.40 din data de 23.09.2014, eliberat de Biroul Notarului Public „N. A.”, de procura dată de moștenitorul D. A. mandatarului – avocat Piluță N., precum și întâmpinare, fiind stabilit termen pentru astăzi, potrivit rezoluției administrative din data de 21.10.2014 (fila 20).
Curtea procedează la legitimarea mandatarului – avocat Piluță N., aceasta prezentând CI . nr._ – CNP_.
Curtea acordă cuvântul asupra cererii de introducere în cauză a moștenitorului defunctei D. A. – J., în persoana domnului D. A..
Recurentul – pârât, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea cererii de introducere în cauză a moștenitorului defunctei D. A. – J..
Curtea luând act de decesul intimatei – reclamante D. A. – J. și de certificatul de calitate de moștenitor, urmează a dispune introducerea în cauză a moștenitorului D. A., care va prelua calitatea avută de autoarea decedată. Constată că este reprezentat prin procurator.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerea cererii de chemare în judecată.
Totodată, solicită a se reține că nu mai insistă în prematuritatea acțiunii în raport de deciziile Curții Constituționale.
Solicită și cenzurarea motivelor privind cheltuielile de judecată.
Intimatul – reclamant D. A., prin mandatar – avocat, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Față de excepția prematurității, solicită a se reține că aceasta este invocată nejustificat în raport de temeiul juridic invocat, motiv pentru care solicită a fi respinsă.
Potrivit notificării și a cererii de chemare în judecată, apreciază că acțiunea se încadrează în condițiile acordării măsurilor reparatorii pentru apartamentul naționalizat situat în București, Calea Floreasca, nr. 81, sector 1, cât și pentru teren.
În opinia sa, cheltuielile de judecată au fost acordate în mod justificat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă, sub nr._, reclamanta D. A.-J. a chemat in judecata pe paratul M. București prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța instanța sa dispună asupra masurilor reparatorii cuvenite reclamantei pentru bunurile menționate in notificarea nr.543/2001, dosar nr. 6953/2001, înregistrat la Comisia de aplicare a Legii nr.10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București.
Instanța este învestită să soluționeze pe fond cauza, așa cum rezultă din Decizia XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, publicată în M.Of. nr. 764/2007, după cum urmează:
Paratul sa fie obligat sa transmită reclamantei în proprietate conform dispozițiilor prevăzute de Legea nr.10/2001, în schimbul imobilului naționalizat (construcții și teren) vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, în compensație cu alte bunuri - la valoarea bunului naționalizat, care va urma regimul prevăzut de art.25 (4) și art. 26 (5) din lege sau să-i achite despăgubiri la valoarea bunului naționalizat, stabilită prin expertiză, conform standardelor internaționale de evaluare.
Pârâtul să fie obligat să-i plătească reclamantei daune în sumă de 12.000 lei (sumă ce va fi stabilită prin expertiza de specialitate), cu titlu de daune pentru paguba pricinuită de amânarea nejustificată a dispoziției prevăzută delege, de vânzarea apartamentului și de neîncadrarea despăgubirilor și dobânzilor aferente despăgubirilor.
Pârâtul să fie obligat să plătească reclamantei cate 500 lei lunar, daune cominatorii, cu motivarea ca emiterea dispoziției privind masurile reparatorii este o obligație legala, neexecutarea acesteia are un caracter "intuitu personae", neputând a fi adusa la îndeplinire pe calea executării silite.
În motivarea acțiunii s-a arătat că, imobilul din Calea Floreasca nr.81 a aparținut autorilor reclamantei, a fost preluat in mod abuziv in proprietatea statului in baza Decretului nr.92/1950 si a fost vândut conform Legii 112/1995, deși reclamanta a solicitat restituirea in natura prin cererea înregistrata la PMB in anul 1996.
Notificarea nr.543/2001, înregistrata la Primăria Municipiului București sub nr.6453/2001, prin care reclamanta a solicitat restituirea in natura a imobilului naționalizat, nu a fost soluționata pana in prezent.
Apartamentele imobilului naționalizat (construcția compusa din 5 camere si dependințe, parter si etaj și teren situat în București, Calea Floreasca nr. 81, sectorul 1) au fost vândute chiriașilor in perioada 1996-1997.
La cererea înregistrata sub nr._/18.07.2002 reclamanta a atașat înscrisurile solicitate de Comisia pentru aplicarea Legii 10/2001, necesare pentru completarea dosarului nr.6953/ 2001.
Prin decizia nr. XX/2007 (M. Of. 764/2007), Înalta Curte de Casație si Justiție - Secțiile Unite, a decis in aplicarea dispozițiilor art.26 alin.3 din Legea 10/2001 ca: "instanța de judecata este competenta sa soluționeze pe fond nu numai contestația formulata împotriva dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea in natura a imobilelor preluate abuziv, ci si acțiunea persoanei îndreptățite, in cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate".
Instanța, in cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitata in aceasta materie prin vreo dispoziție legala, poate, in cazul nerespectării obligației prevăzute de art. 25 - 26 din Legea 10/2001, a se pronunța asupra cererii de restituire in natura ori sa acorde persoanei îndreptățite in compensare alte bunuri sau servicii, ori sa propună acordarea de despăgubiri, după împlinirea termenului prevăzut de lege.
De asemenea, instanța evoca fondul in condițiile prevăzute de art.297 alin. 1 C.pr.civ., când este întemeiata restituirea in natura a imobilului.
Din verificarea datelor trecute in contractele de vânzare-cumpărare încheiate in temeiul Legii nr.112/1995 (contractele de vânzare-cumpărare nr.3564/1997, nr.5522/26.115/1998, nr.5522/_/1998), rezulta ca aceste înscrisuri au fost încheiate cu încălcarea legii.
În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, expertiza tehnica de specialitate pentru evaluarea imobilelor naționalizate si pentru stabilirea dobânzilor legale aferente despăgubirilor pentru perioada 2002 - la zi, solicitand ca parata sa fie obligata sa transmită instanței dosarul nr.6953/ 2001, iar instanța sa solicite, din oficiu, situația juridica a imobilului situat in Calea Floreasca nr. 81, naționalizat pe numele proprietarului M. P. si lista cu bunurile (construcții si terenuri) si serviciile ce pot fi atribuite in compensare cu imobilele naționalizate si dosarele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii 112/1995.
In drept, s-au invocat dispozițiile art.1 (2) (3) si (4), art. 23-24, art. 20 (2) si (3), art. 25 (3) si (4), art. 26 (1), (3) si (4), art. 481, art. 1075 C.civ., art.21 (2) si art. 44 din Constituție, art.1 si art.6 din Protocolul la Convenția CEDO si jurisprudența CEDO, inclusiv Hotărârea pilot, publicata in M.Of.778/2010.
Anexat cererii, reclamanta a depus în copie notificarea nr. 543/2001, testament, certificat de moștenitor nr.92/ 1999, schița, proces-verbal carte funciara nr. 5612/1940.
Reclamanta D. A. Julietta a formulat cerere precizatoare prin care a arătat că prin notificarea nr. 543/29.06.2001, înregistrata la PMB a solicitat, in temeiul Legii 10/2001, restituirea in natura a corp A, apartamentul nr. l si terenul aferent, preluate de stat in mod abuziv.
Imobilul/apartamentul nr. l (devenit nr. 3) a fost vândut in baza Legii nr. 112/1995.
Primăria Municipiului București a refuzat sa soluționeze pana in prezent cererea de restituire a imobilului sau acordare a despăgubirilor stabilite in condițiile legii.
In drept, s-au invocat dispozițiile prevăzute de Legea 10/2001, Decizia nr. XX/2007 a ICCJ - Secțiile Unite, art. 1530 si urm.C.civ..
Reclamanta considera ca are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care Primăria Municipiului București i l-a cauzat prin nesoluționarea notificării. Aceasta a înstrăinat chiriașului apartamentul nr. l (devenit nr. 3) din Calea Floreasca nr. 81, corp A (P+l) prin contractul de vânzare cumpărare nr. 3564/_/ 05.03.1997, cu încălcarea disp. art.9 din Legea 112/1995 si nu a stabilit pana in prezent c/v despăgubirilor cuvenite pentru bunul înstrăinat.
Daunele interese (daune moratorii — in cazul obligației de a face), constau cel puțin in valoarea dobânzilor aferente masurilor reparatorii in echivalent. Acestea trebuie sa fie egale cu dobânda legala, calculata de la data la care debitorul este pus in întârziere asupra echivalentului in bani al obligației.
Prin cerere reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri: (contractul de vânzare cumpărare, testament, certificat moștenitor), dosarul administrativ, înregistrat sub nr.6953/ 2001, notificare înregistrata sub nr. 543/29.06.2001; relații privind situația juridica a imobilului din calea Floreasca nr. 81, proprietar P. M.; adresa la Consiliul General al Municipiului București - AFI, pentru a comunica bunurile (construcții, terenuri si/sau servicii) care pot fi atribuite in compensare cu imobilele naționalizate; expertiza tehnica de specialitate pentru identificarea si evaluarea imobilului naționalizat (construcție si teren), situat in Calea Floreasca nr.81, corp A, sectorul 1 si dobânzile aferente despăgubirilor pentru perioada 2002 - la zi.
Prin adresa nr.RF/_/15.06.2012, Primăria Municipiului București a depus la dosar înscrisurile existente în dosarul administrativ nr. 6953 constituit ca urmare a notificării nr. 543/2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. 1 din imobilul situat în București, Calea Floreasca nr.81, sector 1, arătându-se că aceasta nu este soluționată, fiind necesar a mai fi depuse înscrisuri, respectiv dovezi din care să rezulte că M. P. este una și aceeași persoană cu M. P. și fotocopie de pe actul de identitate al notificatoarei.
La termenul din 25.05.2012, pârâtul a invocat inadmisibilitatea capătului trei de cerere, referitor la daunele cominatorii, în raport de disp. art. 5803 C.pr.civ..
La termenul din 22.06.2012, în raport de susținerea reclamantei, prin avocat, potrivit căreia nu înțelege să achite taxa judiciară de timbru pentru capătul doi de cerere, dar nici nu formulează cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, tribunalul a admis excepția de netimbrare cu privire la acest capăt de cerere, așa cum rezultă din considerentele și măsurile luate prin încheierea pronunțată la 22.06.2012.
La același termen de judecată a fost încuviințată proba cu înscrisuri, iar la termenul din 19.10.2012, a fost încuviințată și proba cu expertiză construcții, raportul fiind depus la dosar la data de 15.11.2012.
Față de concluziile raportului de expertiză specialitatea construcții, tribunalul a considerat că în cauză, se impune efectuarea unei expertize specialitatea topografie, însă, ulterior au fost depuse la dosar înscrisuri, în raport de care, reclamanta a solicitat să se revină cu privire la administrarea acestei probe, nemaifiind utilă cauzei.
Prin sentința civilă nr. 1596/20.09.2013 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a admis, în parte, cererea astfel cum a fost precizată de reclamanta D. A. Julietta, a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantei D. A. Julietta, în calitate de persoană îndreptățită, dispoziție motivată cu propunerea de acordare de măsuri compensatorii, pentru imobilul situat în București, Calea Floreasca nr. 81, Corp A, sector 1, compus din construcție în suprafață de 143,92 mp și teren în suprafață de 13,80 mp, imposibil de restituit în natură, a anulat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de_ lei cu titlu de daune, ca netimbrat, a respins capătul de cerere privind acordarea de daune cominatorii, ca inadmisibil și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată (onorariu avocat + onorariu expert).
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin notificarea nr.543/2001, reclamanta D. A.-Julietta a solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. I din imobilul situat în Calea Floreasca nr. 81, sector 1 București, compus din 5 camere, plus dependințe, parter și etaj.
Din adresa nr.3652/18.10.2001 emisă de ., rezultă că imobilul situat în București, Calea Floreasca nr.81, sector 1, a trecut în proprietatea statului conform prevederilor Decretului-lege nr.92/1950, poziția 4467 fiind în proprietatea numitului M. P., iar în baza Legii nr. 112/1995 au fost vândute 5 apartamente situate atât la parter cât și la etaj, fiind depuse toate contractele încheiate în baza Legii 112/1995.
Potrivit procesului-verbal de carte funciară, întocmit la 22.05.1940, cu privire la imobilul situat în Calea Floreasca nr. 81 și ., în suprafață de 387 m.p., acesta era compus din corpul I cu subsol, bucătărie și pivniță; parter 7 camere, 3 antreuri; etaj – patru camere, două holuri, și corpul II cu parter: trei bucătării, pivniță și curte, aparținând numitului M. P. prin cumpărare, conform actului nr. 1194/1911 și transcris sub nr. 3617/1911.
În privința actului menționat în procesul-verbal de carte funciară, tribunalul a constatat că la dosar a fost depus actul de vânzare autentificat sub nr.1194/1911, transcris sub nr.3617/1911, prin care Societatea Creditului Funciar U. din București a vândut numitului P. M. întregul imobil situat în București, . și . vânzătoarea îl deținea în baza ordonanței de adjudecare transcrisă la nr. 4380/17.11.1907.
La data de 7.04.1944, P. M. a întocmit testamentul prin care a înțeles să dispună de averea acestuia constituită din imobilul din Calea Floreasca nr. 81, lăsând fiicei acestuia, E. G., nuda proprietate a imobilului din București, Calea Floreasca nr. 81, în care soția acestuia, Ș. M. avea doar uzufructul, imobilul intrând ulterior în posesia fiicei acestuia. Prin același testament au fost lăsate ca moștenire și celelalte corpuri ale imobilului din Calea Floreasca nr. 81, cele dispuse coroborându-se cu schița acestui imobil, din care rezultă că imobilul se întindea ca suprafață între strada Floreasca și . a făcut obiectul notificării în prezenta cauză, fiind cel orientat spre Calea Floreasca.
În dovedirea deschiderii moștenirilor succesive, reclamanta a depus certificatul de moștenitor succesiv nr. 92/1999.
Potrivit notei de constatare nr. 9172/28.09.2012, cu privire la reconstituirea fostului amplasament a imobilului situat în București, Calea Floreasca nr. 81, ., imobilul este format din construcții de tip B (pivniță+P, pivniță+P+1, pivniță+P+mansardă) și terenul aferent, apartamentul nr. 1, părțile comune și cota de teren aferentă, notificate, fiind părțile ale imobilului descris anterior.
Reclamanta a depus la dosar actele solicitate în completare prin adresa de înaintare a dosarului administrativ, și în raport de toate înscrisurile existente la dosar, expertul tehnic judiciar (specialitatea construcții) G. C., a concluzionat că imobilul-construcție de la corpul A, este cel care face obiectul cauzei, situat în Calea Floreasca nr. 81 și având un regim de înălțime parter + etaj.
Expertul a mai arătat că din comparația configurației și a suprafețelor construite ale imobilului existent cu imobilul notificat, rezultă că cele două imobile sunt identice, expertul procedând la analizarea tuturor înscrisurilor evocate mai sus de tribunal, dar și la măsurătorile prevăzute de lege la fața locului.
Despre construcție expertul a arătat că aceasta a fost edificată în anul 1980 având o suprafață totală de 143,92 m.p., cu structură de rezistență din zidărie de cărămidă, fundații și planșeu din beton, acoperiș tip șarpantă, învelitoare din tablă.
Din comparația compartimentării celor două apartamente vândute în baza Legii nr.112/1995, conform planurilor anexate contractelor de vânzare-cumpărare, rezultă că apartamentele vândute sunt amplasate în același imobil corp A, unul la parter și celălalt la etaj, expertul arătând în mod expres că nu mai există spații care să se regăsească în proprietatea Municipiului București.
La fila 85 din dosar se află adresa nr.9172/28.09.2012 emisă de Primăria Municipiului București cu privire la istoricul de arteră și număr poștal pentru imobilul cu adresa Calea Floreasca nr.81, sector 1, acesta figurând înscris, atât pe Calea Floreasca, cât și pe . pe care imobilul le-a purtat începând cu anul dobândirii și până la preluare, respectiv numărul 63 și nr. 81 pe Calea Floreasca și nr. 10, pe .> Prin adresa nr.5657/7.03.2013 emisă de Administrația Fondului Imobiliar, referitoare la situația juridică a imobilului din Calea Floreasca, sunt confirmate datele reținute mai sus rezultate din celelalte probe administrate, imobilul fiind compus din patru corpuri de clădire, corpul A fiind compus din parter și etaj, cu o suprafață locuibilă de 139,30 m.p., curtea aferentă corpului A, fiind de 13,80 m.p.
Întrucât construcția a fost identificată prin expertiză, tribunalul va avea în vedere suprafața indicată de expert de 143,92 mp., iar în privința terenului aferent, în conformitate cu art.7 din Legea 10/2001, necesar bunei utilizări a construcției, tribunalul a avut în vedere suprafața indicată de adresa privind situația juridică de 13,80 m.p., probele administrate în cauză, determinând concluzia potrivit căreia imobilul nu poate fi restituit în natură.
Tribunalul a reținut totodată că pe parcursul soluționării cauzei a intrat în vigoare Legea nr.165/2013, care la art. 4 prevede că dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, iar la art. 50 lit. a prevede că la data intrării în vigoare a prezentei legi sintagma "despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", cuprinsă în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se înlocuiește cu sintagma "măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România".
Așa fiind, față de considerentele expuse și având în vedere disp. art. 26 alin. 3 coroborat cu art. 2 alin.1 lit. c și art. 25 din Legea 10/2001, precum și dispozițiile Deciziei nr. XX din 19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, dar și disp. art.4 și 50 lit.a din Legea nr.165/2013, în cauză fiind incidente și disp. art.16 din Legea nr.165/2013, întrucât imobilul notificat nu poate fi restituit în natură, tribunalul va dispune admiterea în parte a cererii reclamantei, astfel cum a fost precizată, cu obligarea pârâtului să emită în favoarea reclamantei D. A. Julietta, în calitate de persoană îndreptățită, dispoziție motivată cu propunerea de acordare de măsuri compensatorii, pentru imobilul situat în București, Calea Floreasca nr.81, Corp A, sector 1, compus din construcție în suprafață de 143,92 mp și teren în suprafață de 13,80 mp, imposibil de restituit în natură.
Având în vedere că prin încheierea pronunțată la data de 22.06.2012, tribunalul a admis excepția de netimbrare privind capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 12.000 lei cu titlu de daune, tribunalul va anula acest capăt de cerere ca netimbrat.
Întrucât obligația de emitere a dispoziției motivate cu propunerea de acordare de măsuri compensatorii nu poate fi îndeplinită prin alte persoane decât debitorul, în cauză devin incidente disp. art. 5803 alin. 5 C.pr.civ., potrivit cărora pentru neexecutarea acestor obligații nu se pot acorda daune cominatorii, astfel că tribunalul a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.
În baza art. 274 C.pr.civ., tribunalul a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată (onorariu avocat + onorariu expert).
Împotriva acestei sentințe, la data de 23.01.2014 a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 10.02.2014.
În motivarea recursului său, recurentul – pârât a arătat că legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivata, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de masuri reparatorii.
Unitatea deținătoarea este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție de propunere de acordare a măsurilor reparatorii.
Conform art.1 alin.1 și 2, art.4, art.16, art.50 lit,b din Legea nr.165/2013 M. București urmează să fie obligat sa emită dispoziția, în sensul art.1 alin.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Prin art.4 al Legii nr.165/2013 se arata in mod expres ca aceasta lege este aplicabila cauzelor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecată, la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.
Articolul 50 lit.b menționează expres faptul că „orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare si măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri au servicii oferite in echivalent, prevăzute în Legea nr.10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare se abrogă”.
Față de . legii nr.165/2018 înțelege să invoce excepția de prematuritate a cererii.
Prin dispozițiile art.33.-(1) din legea nr.165 entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;
b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;
c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.
(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.
Se constată că pentru soluționarea notificării, s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art.25(1) din legea nr.10/2001, mai mult prin art.32(1) din legea nr.165/2013 se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 90 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege.
În consecință, câtă vreme analiza notificărilor întemeiate pe legea nr.10/2001 se face din perspectiva unui nou act normativ privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, respectiv legea nr.165/2013, începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Mai mult prin dispozițiile art.4 din legea nr.165/2013, dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Astfel, apreciază că dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut.
Mai mult decât atât, prin raportare la dispozițiile art.33 alin.4 „cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin.1, respectiv entitățile investite cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr.10/2001”.
Față de textul de lege invocat, recurentul – pârât consideră că nu poate fi obligat la a soluționa dosarul reclamantei, câtă vreme legiuitorul a stabilit ca rezolvarea cererilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001 să se facă în ordinea depunerii acestora.
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii, astfel cum a fost sesizată prin notificarea formulată în condițiile Legii nr.10/2001.
În condițiile deciziei nr.XX instanța de judecată soluționând pe fond notificarea, urmează a se pronunța asupra notificării astfel cu ea a fost formulată.
Așa cum se reține și în fila 4 a penultimului paragraf al hotărârii recurate prin notificarea nr.543/2001 reclamanta a solicitat doar restituirea în natură a apartamentului nr.1 din imobil fără a se solicita și teren.
În aceste condiții, apreciază că pronunțarea instanței de judecată și asupra terenului nu poate fi primită nefiind solicitată în termenul și condițiile impuse de Legea nr.10/2001.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei constând în onorariu de expertiză, recurentul învederează că în mod greșit (eronat) instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală a parții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamantul având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării.
Invocă jurisprudența C.E.D.O. care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursare a unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
In cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare sancțiunea este reglementata de art.274 alin.3 Cod procedură civilă și consta în dreptul suveran al instanței de judecata de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Cheltuielile de judecata sunt o suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a făcut cu ocazia litigiului soluționat prin hotărâre judecătoreasca, fundamentul fiind culpa procesuala a părții care cade în pretenții.
Legiuitorul a prevăzut posibilitate a practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.
Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătura strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului, o garanție a succesului său.
Prin urmare, nu este nici etic, nici moral și nici legal să fie obligat la plata unor sume nejustificate, din banii publici cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, recurentul – pârât solicită admiterea recursului său și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.309 pct.9 Cod procedură civilă
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, reține următoarele:
Având în vedere că în materia legii10/2001,astfel cum a fost modificată prin legea 202/2010, prima instanță pronunță o sentință nesusceptibilă de apel, recursul exercitat, deși își păstrează caracterul de cale de atac extraordinară, de reformare, în virtutea dispozițiilor art 304 indice 1 cod procedură civilă, permite instanței să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și drept, bineînțeles în limita criticilor formulate de partea recurentă și nu doar sub aspectul motivelor de nelegalitate, așa cum stabilesc prevederile art 304 cod procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța este îndrituită să analizeze și să reaprecieze materialul probator administrat în cauză, în măsura în care este necesar pentru cenzurarea motivelor de recurs cu care a fost învestită.
Din examinarea cererii de recurs, Curtea constată că s-au formulat trei critici relative la prematuritatea cererii de chemare în judecată față de prevederile legii 165/2013, precum, la faptul că dispozițiile titlului VII din legea 247/2005 nu mai sunt aplicabile, precum și cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță toate criticile fiind întemeiate pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă,.
În ceea ce privește acest motiv de reformare întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.
În privința primului motiv de recurs, problema care se ridică în cauză, dată fiind modificarea legislativă intervenită în cursul procesului prin adoptarea Legii nr. 165/2013, este aceea a aplicării legii în timp.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 10/2001, era născut, ca urmare a refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare, un drept al reclamantului de a se adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să soluționeze pe fond notificarea (posibilitate recunoscută cu putere obligatorie conform art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile în interesul legii nr. IX din 20 martie 2006 și nr. XX din 19 martie 2007), iar Legea nr. 165/2013 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). Un asemenea raționament a fost expus de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 (pct. 4) și poate fi avut în vedere mutatis mutandis și în prezenta cauză.
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.
Curtea are, totodată în vedere și dispozițiile art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, care constituie sediul legal al excepției de prematuritate și care stabilesc că „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege”.
În primul rând, în lumina considerentelor de ordin teoretic expuse anterior (pct. I.1.), analiza incidenței în cauză a prevederii legale citate se face în funcție de legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Or, Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare la data de 20.05.2013, iar reclamantul a sesizat instanța în prezenta cauză la data de 25 06 2010.
În al doilea rând, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 noul cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”
Textul instituie o regulă tranșantă: actele și faptele trecute (facta praeterita) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi - fie că este vorba despre efectele produse după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiul aplicării imediate a legii noi legea noua se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.
Dimpotrivă, art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.
Cu alte cuvinte, în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice (acte, fapte) trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice.
Pe cale de consecință, ar exista retroactivitate ori de câte ori legea nouă atașează de un fapt (act) trecut o altă consecință juridică decât cea prevăzută de legea veche, fie și numai pentru viitor, și aceasta indiferent dacă legea nouă: - adaugă un efect juridic nou (o sancțiune nouă), neprevăzut de legea în vigoare la data ivirii situației juridice (încheierea actului, săvârșirea faptului etc.); - modifică un efect juridic al respectivului act (fapt), atașând consecințe juridice diferite de cele instituite de legea veche; - suprimă, în tot sau în parte, efectele juridice ale actului (faptului), fie și numai pentru viitor, atașând, iarăși, consecințe diferite (mai „reduse”) decât cele instituite de legea nouă.
Singurele materii în care legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile menționate, care pot fi privite și ca o expresie a „ultraactivității legii vechi”, sunt cele enunțate de art. 6 alin. 6 noul Cod civil (art. 5 alin. 2 Legea nr. 71/2011): „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”. În aceste materii, aplicarea imediată a legii civile noi constituie o exigență impusă de egalitatea dintre cetățeni, ca și de nevoia de previziune și uniformitate a raporturilor juridice în conținutul cărora intră drepturi reale. Este vorba, ca o notă comună, despre situații juridice legale, extracontractuale, în cadrul cărora necesitatea protejării unei previziuni legitime a părților fie nu există, fie are un caracter mai atenuat, ea cedând în orice caz față de exigențele aplicării imediate și unitare a legii civile noi.
Din această perspectivă, se constată că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 (art. 21 în varianta inițială) din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 (art. 22 în varianta inițială) - ca situație juridică -, s-a născut - ca efect al acesteia - dreptul persoanei care a formulat notificarea de a se solicita instanței examinarea acesteia pe fond. Acest drept câștigat instantaneu de notificator - corelativ obligației entității notificate care intră în conținutul răspunderii civile, de a se supune hotărârii instanței fără să mai emită o dispoziție, care are titlu de sancțiune - nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziție legală ulterioară.
Concluzia contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013 ar reglementa, în sensul negării (suprimării) dreptului notificatorului de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică (în concret, faptul juridic) constând în nesoluționarea notificării le-a produs înainte de . și deci ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 6 alin. 2 noul Cod civil.
Și de această dată, interpretarea sistematică a art. 4 din Legea nr. 165/2013, prin prisma regulilor instituite de art. 6 noul Cod civil, conduce la înlăturarea tezei susținute de recurentul pârât.
Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României - interpretat teleologic, nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de Statul Român în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „ Statul pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (…). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (…). Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire”.
De aceea, acest text de lege nu poate fi interpretat tocmai în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.
Pe cale de consecință, în considerarea tuturor aspectelor învederate în cele ce preced, Curtea reține că adoptarea unei interpretări contrare ar fi de natură să încalce principiul neretroactivității legii, ceea ce ar conduce la încalce dreptul notificatorilor la un proces echitabil, astfel cum este consacrat de dispozițiile art 6 din CEDO.
Totodată, trebuie reținut că această chestiune a fost tranșată de către instanța supremă, pe calea unui recurs în interpretarea legii, prin decizia civilă nr 88/2014, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de critică, referitor la inaplicabilitatea dispozițiilor titlului VII din legea 247/2005, Curtea, deși constată justețea acestor susțineri, îl apreciază ca nefondat în condițiile în care prima instanță a obligat pârâtul să emită o dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilul în litigiu, măsură reparatorie prin echivalent stabilită în concordanță cu prevederile legii 165/2013. În completarea acestei argumentații, Curtea are în vedere că, a intrat în vigoare legea 165/2013, care prin dispozițiile art 16 a statuat asupra măsurilor reparatorii care se pot acorda în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă( situație care se regăsește în prezenta cauză), în sensul că se instituie o unică modalitate de despăgubire prin echivalent, care îmbracă forma măsurilor compensatorii, sub formă de puncte, stabilite în condițiile aceste legi. În ceea ce privește modalitatea în care dispozițiile acestui act normativ urmează să fie aplicate, Curtea reține că legiuitorul a tranșat această chestiune prin dispozițiile art 4, care consacră principiul aplicării directe și mediate a noi legi, atât în privința notificărilor nesoluționate de către entitățile învestite potrivit legii cu rezolvarea acestor cereri, cât și cauzelor în această materie, aflate pe rolul instanțelor de judecată, precum și celor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, suspendate în temeiul hotărârii pilot pronunțate în cauza M. A.. În privința conformității cu legea fundamentală a dispozițiilor art 4 din actul normativ anterior menționat, Curtea Constituțională as-a pronunțat prin decizia nr 88/2014, în sensul că aceste prevederi legale sunt considerate constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Dispozițiile legii 165/2013, sub aspectul naturii măsurilor reparatorii alternative retrocedării în natură, au suferit modificări aduse prin legea 368/2013, care statuează în art I faptul că în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte.
Pe cale de consecință, inclusiv pentru acțiunile în curs de soluționare, vizând imobile ce fac obiectul acestei legi, indiferent că este vorba de contestații formulate în temeiul prevederilor art 26 din legea 10/2001 sau de cereri ce au ca obiect soluționarea pe fond a notificării, în temeiul deciziei civile nr 20/2007 a Instanței supreme, pronunțată în recurs în interesul legii, se vor aplica prevederile noii legii, în sensul că persoanele( reclamanta, în speță) îndreptățite vor primi măsuri reparatorii în echivalent, care se vor stabili în condițiile legii 165/2013. Potrivit prevederilor art 21 alin 6 din acest act normativ, evaluarea mobilului se realizează de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor i ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte, un punct având valoarea de un leu.
În privința ultimei critici, referitoare la cheltuielile de judecată acordate de prima instanță, Curtea, pornind de la dispozițiile art 274 cod procedură civilă, potrivit cărora partea care cade în pretenții trebuie să suporte cheltuielile de judecată ale părții adverse, proporțional cu pretențiile admise, constată că prin nesoluționarea notificării în termenul legal, nici măcar într-un termen rezonabil, în accepțiunea jurisprudenței CEDO, pârâtul se află în culpă procesual pentru declanșarea prezentului litigiu.
Pe cale de consecință, în temeiul prevederilor art 274 cod procedură civilă, trebuie recunoscut dreptul reclamatei la recuperarea cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat ( solicitat în cuantum de 1000 lei) și în onorariu de expert.
În ceea ce privește evaluarea onorariului avocațial din perspectiva prevederilor art 274 alin 3 cod procedură, care conferă instanței posibilitatea reducerii, respectiv majorării onorariului de avocat, în raport de anumite criterii: valoarea litigiului și munca depusă de avocat, Curtea apreciază că nu sunt incidente aceste dispoziții procedurale,neimpunându-se cenzurarea cuantumului onorariului de avocat din această perspectivă. Deși textul de lege face referire expres doar la două aspecte: valoarea litigiului și munca prestată de avocat, Curtea reține că această enumerare nu poate fi calificată drept limitativă, ci exemplificativă, deoarece scopul acestei norme juridice este aceea de a conferi organului judiciar un drept de apreciere a prestației a apărătorului, reflectată în onorariul de avocat, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor relevante și particulare fiecărei spețe în parte, atunci când este cazul, pentru a se ajunge la o concluzie cât mai obiectivă și fidelă realității.
În acest sens, relevante sunt și alte criterii de apreciere, cum ar fi volumul de muncă al avocatului, gradul de dificultate și complexitate al cauzei, durata procedurii, diligențele depuse de avocat personal în vedere administrării probatoriului, prezența acestui la termenele de judecată acordate de instanță. Făcând aplicarea acestor criterii în cauza de față, Curtea constată că în faza procesuală a judecății în primă instanță s-au acordat doar 7 termen de judecată, în cadrul cărora s-a administrat probatoriul, constând în efectuarea unei adrese către unitatea deținătoare în vederea trimiterii în copie a dosarului administrativ constituit în temeiul notificării formulate în temeiul legii speciale, s-a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri și proba cu expertiză specialitatea construcții cât și proba cu expertiză specialitatea topografie, asupra căreia s-a revenit ulterior, prin raportare la relațiile comunicate de Administrația Fondului Imobiliar. Reținând că administrarea probatoriului s-a realizat atât prin depunerea dosarului administrativ, în urma adresei oficiale efectuate de instanță, cât și prin depunerea înscrisurilor de către reclamantă precum și prin obținerea relațiilor necesare de la autoritățile competentă, potrivit susținerilor apărătorului reclamante și efectuarea expertizei cerute de reclamantă și că prin raportare la situația de fapt și de drept din cauză, litigiul prezintă un grad de dificultate mediu, Curtea apreciază, raportându-se la toate criteriile anterior menționate, că suma de 1000 lei este corespunzătoare prestației avocatului, motiv pentru care nu se impune reducerea onorariului, în temeiul dispozițiilor art 274 alin 3 cod procedură civilă. În egală măsură, Curtea are în vedere și faptul că apărătorul reclamantei a fost prezent la toate termenele de judecată în fața primei instanțe, susținând poziția procesuală a clientei sale.
Față de toate aceste considerente, reținând și faptul că onorariul de avocat trebuie să se supună și cerinței rezonabilității, Curtea, dând eficiență tuturor acestor criterii și aspecte, consideră că acordarea sume solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecății în primă instanță, este de natură să răspundă acestor exigențe și să păstreze un just echilibru între interesul părții care a avansat cheltuielile, de a și le recupera integral sau cel puțin într-o proporție rezonabilă și interesul părții care pierde procesul de a nu fi obligată să suporte cheltuieli de judecată nereale, nenecesare( inutile) și nerezonabile. Așa cum rezultă din analiza criteriilor de stabilire a onorariului de avocat, cele două interese contrarii ajung să fie în echilibru atunci când cerința rezonabilității este respectată din perspectiva ambelor interese aflate în concurs, aceste criterii constituind de fapt numitorul comun, în temeiul căruia trebuie exercitată cenzura asupra cererilor contradictorii ale părților litigante.
În privința onorariul de expert, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art 274 cod procedură civilă, nu este susceptibil de a fi redus în temeiul prerogativei acordate organului judiciar de prevederile alineatului final al acestui text procedural.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr.1596/20.09.201 pronunțată de Tribunalul București - Secția III-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – reclamantă D. A. J..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.I.S.
Tehnored.C.S.
Ex.2/02.12.2014
T.B.Secția a III-a Civilă – I.L.M.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1780/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1839/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
