Pretenţii. Decizia nr. 1839/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1839/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-12-2014 în dosarul nr. 1839/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1839
Ședința publică de la 05.12.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - RĂDIȚA I.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât, M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.687.A. din 22.05.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, T. N., T. M. și intimații-pârâți, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă, consilier juridic, R. I. B., pentru intimatul-pârât, M. București prin Primarul General, în baza delegației de la dosar, avocatul, I. Z., pentru intimații-reclamanți, T. N., T. M., T. M., fiind prezent și personal, legitimat cu C.I. . nr._/05.08.2005, lipsește intimata-pârâtă, P. M. București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea unei întâmpinări din partea intimaților reclamanți, T., care a fost comunicată.
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul declară că nu mai au cereri de formulat și probe de administrat.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul intimaților-reclamanți, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate, conform susținerilor din întâmpinare.
Solicită a se reține că cererea de recurs, vizează lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în raportul dedus judecății.
Consideră că aceste critici nu sunt fondate, întrucât, ambele instanțe au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 50 alin.3 din Legea nr. 10/2001, apreciind că față de aceste dispoziții recurentul-pârât are calitate procesual pasivă.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Consilierul juridic al intimatului-pârât, M. București prin Primarul General, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a soluțiilor pronunțate de cele două instanțe.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/13.12.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de formulată de reclamanții T. N. și T. M., în contradictoriu cu pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE, a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 13.244 lei reprezentând prețul actualizat plătit pentru apartamentul nr. 4 situat la . din .. 9, sector 1, București, ce a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr. N 5801 din 09.12.2003.
Respinge restul pretențiilor formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General, cu sediul în sector 5, București, ., P. M. București prin Primarul General, cu sediul în sector 6, București, Splaiul Independenței, nr.291-293, Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în sector 5, București, ., Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în sector 5, București, ., ca neîntemeiate.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
„Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 31.01.2011 sub nr._, reclamanții T. N. și T. M. au solicitat ca în contradictoriu cu pârâții M. București, P. M. București și Ministerul Finanțelor Publice, să se dispună obligarea acestora la contravaloarea (din momentul evicțiunii) a imobilului apartament situat în București, .. 9, ..
În motivare s-a arătat că reclamanții au cumpărat în temeiul legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 4 situat la . din .. 9, sector 1, prin Contractul de vânzare – cumpărare nr. N. 5801 din 09.12.2003 încheiat cu P. municipiului București prin CGMP –AFI, prețul vânzării fiind în sumă de_ lei. Prin Decizia civilă nr. 252 din 09 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._ a devenit irevocabilă sentința civilă nr._ din 26 septembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr. N 5630/18.09.2003, fiind admis recursul reclamantei Biserica Evanghelică C.A (Luterană) împotriva Deciziei civile nr. 313 A din 05.03.2008 pronunțată de Tribunalul București, prin care a fost admis apelul reclamanților și al M. București prin Primarul General împotriva sentinței nr._/26 septembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București și în consecință respins apelul și menținută sentința primei instanțe.
Prin urmare, instanța competentă să analizeze modul în care s-a dobândit apartamentul a constatat în mod irevocabil că proprietatea nu s-a transmis în mod legal, statul vânzând un lucru care nu i-a aparținut niciodată. Față de această situație, reclamanții apreciază că, în temeiul art. 1337 C.civ, cei trei pârâți au obligația legală de a-i despăgubii pentru evicțiunea totală a bunului vândut, iar în temeiul art. 1344 C.civ, se solicită prețul imobilului la valoarea de circulație din momentul evicțiunii – data rămânerii irevocabile a hotărârii mai sus menționate.
De asemenea, se apreciază că pârâții, în calitate de reprezentanți și mandatari ai statului au calitate procesuală pasivă pentru a fi obligați la plata despăgubirilor, toți pârâții fiind în culpă în ceea ce privește nevalabilitatea vânzării, motivate de inexistența dreptului de proprietate, astfel cum au constatat instanțele judecătorești.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1336 alin. 1, art. 1337, art. 1341, art. 1344, art. 1345, art. 1346 și urm C.civ, Legea nr. 1/2009.
Reclamanții au formulat la data de 31.10.2011, cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea pârâților M. București prin Primarul General, P. M. București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la restituirea prețului achitat la data cumpărării apartamentului ce face obiectul prezentei cauze indexat cu indicele de inflație precum și la diferența dintre prețul plătit și valoarea actuală de circulație al imobilului.
Totodată s-a completat și temeiul de drept al cererii introductive de instanță, în sensul că acțiunea este întemeiată și pe dispozițiile art. 50 alin. 2 ind. 1 și 3 art 50 ind. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată prin Legea nr. 1/2009 precum și pe dispozițiile dreptului comun care reglementează răspunderea pentru evicțiune, respectiv art. 1336, art. 1337, art. 1341, art. 1344, art. 1345, art. 1350 și urm C.civ.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 9873/20.12.2004, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a respins acțiunea privind pe reclamanta Biserica Evanghelică CA în contradictoriu cu M. Bcurești prin Primrul General, Consiliul General al M. București, T. M. și T. Nculina. Instanța de fond a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată l-a reprezentat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare nr. 5801/09.12.2003 încheiat între pârâții T. M., T. N., în calitate de cumpărători și P. M. București, prin Consiliul General al M. București – Administrația Fondului Imobiliar, în calitate de vânzător, întrucât la data semnării convenției, părțile au fost de rea credință, cunoscând că pe rolul instanțelor judecătorești se afla dosarul nr. 9605/1998, care avea drept obiect revendicarea întregului imobil în litigiu, din care face parte și apartamentul ocupat de pârâții T..
Prin decizia civilă nr. 490/27.02.2006, Tribunalul București a respins apelul, ca nefondat împotriva sentinței civile nr. 9873/20.12.2004, Judecătoria Sectorului 1 București.
Prin decizia civilă nr. 167 din 30.01.2007, Curtea de Apel București a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 490/27.02.2006 a Tribunalului București, decizie pe care a modificat-o în sensul că a admis apelul reclamantei, a desființat sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță.
Rejudecând cauza, Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr._ din 26.09.2007 a admis acțiunea precizată formulată de reclamantă, a constatat nevalabilitatea titlului statului pentru imobilul în litigiu, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice pe acest capăt de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr. 5801/09.12.2003 încheiat între P. M. București prin Consiliul General al M. București – Administrația Fondului Imobiliar și pârâții T. M. și T. N., luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Tribunalul București – Secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 313 A din 05.03.2008, a admis apelurile pârâților T. M., T. N. și M. București reprezentat prin Primarul General împotriva sentinței mai sus menționate, sentință ce a fost schimbată în parte, în sensul admiterii, în parte, a acțiunii precizate și al respingerii, ca neîntemeiată, a cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare încheiat de pârâții persoane fizice.
Prin Decizia civilă nr. 252 din 09.02.2009, Curtea de Apel București a admis recursul declarat de recurenta reclamantă Biserica Evanghelică împotriva deciziei civile nr. 313 A din 05.03.2008 pronunțată de Tribunalul București, a modificat în tot decizia civilă recurată în sensul că a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții – pârâți M. București reprezentat prin Primarul General, T. N. și T. M. împotriva sentinței civile nr._ din 26.09.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.
În considerentele deciziei s-a reținut că susținerea apărării relative la necunoașterea existenței dosarului având ca obiect revendicarea este lipsită de relevanță juridică atâta timp cât însăși legea prevede sancțiunea care se aplică în cazul nesocotirii sale.
Buna credință, care într-adevăr, salvează actul juridic de sancțiunea nulității absolute, nu poate fi reținută față de existența cererii de retrocedare depusă reclamantă la data de 13.02.2003 și față de ignorarea prevederilor Legii nr. 112/1995 care reglementează doar posibilitatea înstrăinării unor imobile care au trecut în proprietatea statului și care au aparținut foștilor proprietari – persoane fizice, ipoteză care nu se regăsește în speța de față în care nu s-a făcut dovada preluării de către stat a bunului din patrimoniul unei persoane juridice.
Potrivit art. 50 alin. 2 din Legea 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.
Potrivit alin. 3, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) si (21) se face de către M. Economiei si Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor (50.3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat sau, după caz, a prețului de piață se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București, în temeiul hotărârilor judecătorești, rămase definitive și irevocabile, prin care s-a dispus restituirea prețului actualizat plătit de chiriaș, în cazul desființării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sau, după caz, a prețului de piață al imobilelor, în cazul desființării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Din considerentele Deciziei nr. 252 din 09.02.2009 a Curții de Apel București, reiese cu certitudine că reclamanții T. N. și T. M. au încheiat contractul de vânzare – cumpărare nr. N5801/09.12.2003 cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind aplicabile în speță dispozițiile art. 50 alin. 2 din Legea 10/2001, privind restituirea prețului actualizat.
Conform concluziilor raportului de expertiză, efectuat în prezenta cauză, prețul plătit pentru apartamentul nr. 4 este de 13.244 lei.
Instanța apreciază că pârâtului Ministerului Finanțelor Publice i s-a conferit, în virtutea legii, o legitimare procesuală pasivă specială, distinctă de calitatea de parte în contractul desființat și care nu derivă din această convenție, ci dintr-o prevedere expresă și specială a unui act normativ reparator, motiv pentru care în temeiul art. 50 alin. 2 din Legea 10/2001, va dispune obligarea pârâtului Ministerului Finanțelor Publice să plătească reclamanților în sumă de 13.244 lei reprezentând prețul plătit pentru apartamentul nr. 4 situat la . in .. 9, sector 1, București, ce a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr. N 5801 din 09.12.2003.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea sumei constând în diferența dintre prețul plătit și valoarea actuală de circulație a imobilului, în temeiul art. 1341 și urm. C.civ.
Față de acest capăt de cerere, instanța apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1336 și urm. din Codul civil. Astfel, pentru ca garanția de evicțiune să opereze trebuie să fie îndeplinite cerințele prevăzute de lege și anume: tulburarea din partea terțului să fie de drept; evicțiunea să aibă o cauză anterioară vânzării; cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de reclamanți.
Instanța reține că cea de – a treia condiție nu este îndeplinită întrucât la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare în baza Legii 112/1995 exista o cerere de retrocedare și față de ignorarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În acest sens, instanța reține că de puterea de lucru judecat se bucură atât dispozitivul hotărârilor, cât și considerentele avute în vedere la pronunțarea hotărârilor, în măsura în care acestea determină soluția pronunțată în dispozitiv. Astfel, nu mai pot fi puse în discuție aspecte cum sunt buna-credință a reclamanților sau încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, atâta vreme cât acestea au fost discutate cu ocazia pronunțării Deciziei nr. 252 din 09.02.2009 a Curții de Apel București, unde s-a reținut că buna credință nu poate fi reținută față de existența cererii de retrocedare depusă de reclamantă la data de 13.02.2003 și față de ignorarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În plus, nulitatea absoluta a unui contract de vanzare-cumparare, încheiat cu încalcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, constatata prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, are ca efect lipsirea in tot a actului juridic, de efectele in vederea carora a fost incheiat, din cauza nesocotirii dispozitiilor legale edictate pentru perfectarea sa valabila. Răspunderea pentru evicțiune, conform art. 1337 si urm. Cod civil, de asemenea, urmeaza a nu fi reținută, intrucat premisa acestui tip de raspundere (care este una contractuala), presupune valabilitatea contractului de vanzare cumparare si pierderea posesiei de catre cumparator, urmare a drepturilor preferabile invocate de un tert asupra obiectului vanzarii.
Față de aceste considerente, instanța urmează să admită în parte cererea de chemare în judecată și să dispună obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 13.244 lei reprezentând prețul actualizat plătit pentru apartamentul nr. 4 situat la . din .. 9, sector 1, București, ce a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr. N 5801 din 09.12.2003, urmând a respinge restul pretențiilor formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General, P. M. București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate”.
Împotriva sentinței civile nr._/13.12.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosar nr._ au formulat recurs – calificat ca fiind apel – atât reclamanții T. N. și T. M., cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum s-a reținut în decizia din apel:
„Prin apelul lor, reclamanții au solicitat în principal trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței civile apelate în sensul admiterii capătului de cerere referitor la plata contravalorii din momentul evicțiunii a imobilului apartament și teren situat în București, .. 9, ., București.
În motivare, reiterându-se pe larg situația de fapt expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, s-a arătat în esență că sunt incidente disp. art.1341 și urm. C. civ., întrucât reclamanții, în calitate de cumpărători, au pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză ca urmare a unei tulburări de drept, vânzătorul fiind dator să restituie integral prețul primit. Potrivit art. 1350 C.civ., au argumentat apelanții-reclamanți că sunt îndreptățiți la daune interese, inclusiv diferența între prețul plătit și sporul de valoare dobândit de lucru conf. art. 1344 C.civ. conform căruia dacă lucrul vândut se afla la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului pe lângă prețul vânzării, excedentul valoric în timpul evicțiunii. În speță, excedentul de valoare la care este dator vânzătorul este determinat de prețul de circulație a imobilului.
Un alt aspect învederat de apelanții-reclamanți a vizat modalitatea de soluționarea a obiecțiunilor formulate de aceștia cu privire la valoarea de circulație a imobilului astfel cum aceasta a fost determinată prin raportul de expertiză tehnică imobiliară. S-a susținut că expertul tehnic judiciar B. A. M. D. a folosit Decretul Nr. 256 din 14 iulie 1984, Decret care a fost abrogat expres prin Legea nr. 114/1996 republicată, cu excepția art. III și a anexelor nr. 3 și 4, astfel că prețul pe mp. de construcție, avut în vedere de d-na expert, respectiv cel din Anexa 3, sunt prețuri folosite pentru locuințele construite din fondurile statului până la 1 ianuarie 1977, or, cel din prezenta cauză a fost construit din alte fonduri decât cele de la stat, în speță fiind aplicabile prețurile din Tabelul I Anexa 4 din Decretul Nr. 256 din 14 iulie 1984, pentru evaluarea locuințelor proprietate de stat, altele decât cele executate din fondurile statului. De asemenea, tot la calcularea prețului standard și tot conform decretului nr. 256/1984, expertul tehnic judiciar a precizat că indicele de preț este de 123.700 lei, fără a explica cum a ajuns la acest indice care se dovedește a fi de peste două ori mai mic decât indicele legal ce se impunea a fi introdus în calcul. Așadar, pornind de la un indice de preț nemotivat și o corecție de nivel greșită, precum și de la suprafața pivniței care nu este de 18 mp, ci de 6 mp, precum și în lipsa datelor de referință din cuprinsul Raportului de Expertiză în cauză, respectiv oferte de vânzare-cumpărare - atât la nivelul anului 2009 cât și în prezent - pentru imobile asemănătoare ca mărime și respectiv locație în zonă, rezultă o discrepanță majoră între valoarea calculată de d-na expert pentru construcție și respectiv ofertele imobiliare anexate la obiecțiunile formulate și depuse în instanță la termenul de judecată din data de 22.11.2012. Totodată, au mai susținut prin obiecțiunile la raportul de expertiză și faptul că, deși în nota de „subsol" din pag.8 a expertizei în cauză d-na expert a precizat că valoarea (de 31.600 Euro) astfel calculată include și contra/valoarea cotei de teren aferent, totuși, în conținutul Raportului de Expertiză nu există nici o referire cu privire la calculul contralvalorii terenului în cauză în suprafață de 32,58 mp (această suprafață fiind prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare menționat mai sus).
S-a învederat că s-au formulat obiecțiuni și cu privire la stabilirea prețului actualizat al apartamentului în cauză, deoarece expertul tehnic judiciar nu a prezentat modul de calcul al coeficientului de actualizare, și nici prețul de la care a pornit nu corespunde cu cel din contract - valoarea finală fiind cu mult prea mult inferioară prin comparare cu alte expertize ale unor imobile având aceleași parametri, obiecțiuni ce au fost respinse însă de instanță.
Apelanții-reclamanți au învederat că în mod greșit a reținut prima instanță că în speță nu ar fi îndeplinite condițiile art. 1336 și urm. C.civ., reținându-se numai culpa exclusivă a acestora (a cumpărătorilor), din moment ce apelanții-reclamanți, în calitate de chiriași la acea vreme, erau ferm convinși că singurul proprietar al imobilului în cauză era Statul Român, prin autoritățile sale, care își exercitau această prerogativă în mod public, și căruia îi plăteau lunar chiria datorată conform contractului de închiriere nr. 1949/07.02.1973 încheiat în baza Ordinului de Repartizare nr. 327 din data de 01.02.1973. În fine, s-a susținut că în speță sunt în mod indubitabil îndeplinite condițiile art. 1336 și urm. C. civ. cu privire la evicțiune
Apelanții-reclamanți au învederat puterea de lucru judecat ce izvorăște din practica judiciară constând în Decizia Civilă nr. 1430R/03.11.2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, motiv pentru care au solicitat să se constate culpa principală, de 75%, ca aparținând Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și doar o culpă secundară, de 25%, în sarcina cumpărătorilor.
S-a susținut că din moment ce contractul de vânzare-cumpărare nr. N.5801 din 09.12.2003 a fost încheiat, rezultă că vânzătorul a acceptat oferta făcută de cumpărători (chiriași), iar lucrul vândut a fost considerat ca fiind în circuitul civil și proprietatea vânzătorului, ambele părți având deopotrivă drepturi și obligații contractuale, ce țin inclusiv de garanția contra evicțiunii.
În consecință, apelanții au fost privați de dreptul de proprietate întrucât Statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență față de chestiunea de interes general pe care o reprezenta restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în temeiul decretelor anterioare de naționalizare (par. 112 din Hot. P. c. României, a se vedea par. 95 și 96 pentru incoerența practicii judiciare în analizarea titlului statului).
Acceptarea ofertei de către Stat a creat apelanților-reclamanți o speranță legitimă în exercitarea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, iar privarea ca urmare a invalidării contractului de vânzare-cumpărare poate fi compensată prin obținerea valorii de înlocuire a bunului la prețul de circulație din momentul evicțiunii.
Totodată, Curtea EDO, prin Hotărârea din data de 24.03.2009 în cauza T. c/a României a apreciat pozitiv jurisprudența instanțelor naționale din România, prin faptul că în situația în care în urma pierderii dreptului de proprietate de către foștii chiriași aceștia pot solicita despăgubiri din partea vânzătorului (statul) în temeiul Codului civil pentru evicțiune, despăgubiri care nu se rezumă numai la prețul de cumpărare pentru proprietatea pierdută, ci, dimpotrivă, includ valoarea de piață actuală a proprietății de care au fost lipsiți, precum și rambursarea oricăror costuri angajate în limite rezonabile pentru întreținerea casei (par. 37-42).
În drept, s-au invocat disp. art. 299-316, respectiv pct. 9 din art. 304 C.proc.civ., art. 3041 C.proc.civ.; art. 969 C.civ. prin raportare la art. 963, art. 1310, art. 1313, art. 1336-1337, art. 1339, art. 1344 - 1346, art. 1356 și celelalte C.civ.; art. 50-501 din Legea nr. 10/2001 republicată.
Prin apelul său, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat schimbarea în tot a sentinței civile apelate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerii cererii de chemare în judecată pentru lipsa calității procesuale pasive.
În motivare, s-a arătat că este incident motivul de recurs prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 Cod pr.civ., hotărârea pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 fiind pronunțata, in parte, cu încălcarea și aplicarea greșita a legii.
S-a învederat că în mod greșit instanța de fond a statuat că apelantul-pârât ar fi avut calitate procesuală pasivă, raportat la disp. art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație si Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (decizia civila nr. 4929 din 29 oct. 2001 a CSJ), în condițiile anulării contractului de vânzare-cumpărare și a constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urm. C.civ., în forma avută la momentul introducerii acțiunii, întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie sa ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza și regula îmbogățirii fără justa cauză, fapt ce conduce la concluzia ca restituirea trebuie sa aibă in vedere prețul actualizat, având in vedere in acest sens si dispozițiile art. 970 C.civ.
Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitatea procesuala pasiva nu poate avea, . acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (in speța P. M. București si prin mandatar D.G.A.F.I.), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică.
S-a învederat că există un raport juridic de drept privat având la baza un contract, ori statul nu poate interveni . raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare. Prevederile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuala pasivă Ministerului Finanțelor Publice. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit in acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezulta clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efectele faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), ci nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C.civ., în forma avută la momentul introducerii acțiunii, "legea părților", neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent ca este vorba de repunerea părților în situația anterioara în urma constatării nulității contractului).
Prin modificarea alin. 3 din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin OUG nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamantă, fără însă ca prin aceasta să se creeze, un raport juridic obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătoreasca si Ministerul Finanțelor Publice care numai administrează fondul cu aceasta destinație.
În susținerea apelantului-pârât, pentru a reține opinia contrara, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, reținere bazata pe argumente juridice, ar insemna ca prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., in forma avuta la momentul introducerii acțiunii. Or, in acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului(art. 1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, in actul normativ respectiv, novațiunea.
Nici dispozițiile art. 50 alin.3 din Legea nr.10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să-i acorde calitate procesuala pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg.
Prin urmare, legitimarea procesuală pasivă revenea Primăriei M. București, aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamantul.
Apelantul-pârât a mai învederat că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea având în vedere dispozițiile art. 1337 din Codul civil care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având in vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.
Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv M. București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.
În subsidiar, s-a învederat că în mod greșit instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor Publice la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1% întrucât Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce a avut ca obiect imobilul în litigiu, mandatarul statului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind P. M. București prin D.G.A.F.I., care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului. Ca atare, instanța trebuia sa dispună ca cel puțin comisionul de 1% prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate, să fie restituit de către partea care a încasat comisionul (in speța D.G.A.F.I), restituirea realizându-se la prețul actualizat.
În drept, s-au invocat disp. art. 304 și urm. C. proc. civ., art. 1337 Cod civil; disp. Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, disp. Legii nr.112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute in proprietatea statului”.
Prin decizia civilă nr.687A/22.05.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția IV-a Civilă în dosarul nr._, potrivit art.296 Cod procedură civilă s-au respins apelurile ca nefondate, pentru considerentele următoare:
„Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.N5801/09.12.2003 încheiat între CGMB – AFI, în calitate de reprezentant al vânzătorului, pe de o parte și apelanții-reclamanți T. M. și T. N., în calitate de cumpărători, pe de altă parte, s-a transmis în favoarea acestora din urmă dreptul de proprietate asupra locuinței situate în București, .. 9, ., prețul locuinței fiind de 96.333.475 lei.
Prin sentința civilă nr._/26.09.2007 pronunțată de Judecătoria sector 1 București în dosarul nr._ irevocabilă s-a constatat nevalabilitatea titlului statului pentru imobilul menționat anterior și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. N5801/09.12.2003.
În ceea ce privește apelul formulat de reclamanți, tribunalul constată că acesta este nefondat.
Nu poate fi primită critica referitoare la respingerea capătului de cerere având ca obiect daune interese în temeiul răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, în speță fiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, ce au caracter special în raport cu cele ale Codului Civil și care instituie obligația Ministerului Finanțelor Publice de plată a prețului actualizat în ipoteza din speță și că aceste prevederi sunt aplicabile în detrimentul celor de drept comun prin aplicarea principiului specialia generalibus derogant.
Ca atare, în mod corect a reținut prima instanță că nu sunt incidente dispozițiile de drept comun în materia răspunderii pentru evicțiune, ci disp. art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, care prevăd acordarea unei despăgubiri echivalente prețului actualizat.
Pornind de la aceste premise criticile referitoare la modul de soluționare a obiecțiunilor la raportul de expertiză în specialitatea construcții și evaluarea proprietății imobiliare vizând modul de determinare a prețului de piață prin aplicarea metodei costului standard, reținerea greșită a indicelui de preț cu prilejul aplicării metodei menționate, urmează a fi înlăturate ca fiind nefondate, apelanții-reclamanți fiind îndreptățiți la prețul actualizat al imobilului în temeiul disp. art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ci nu a valorii de circulație în temeiul dispozițiilor Codului Civil.
Vădit nefondată este și critica referitoare la modul de soluționare a obiecțiunilor împotriva raportului de expertiză în ceea ce privește prețul actualizat: deși susținerea apelanților-reclamanți în sensul că expertul s-a raportat la un alt preț decât cel menționat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare este confirmată de probatoriul administrat în cauză, împrejurarea menționată nu este de natură să conducă la admiterea apelului, prețul reținut de expertul tehnic (_ lei) fiind superior celui din actul de înstrăinare (96.333.475), ca atare, orice vătămare a intereselor apelanților-reclamanți este exclusă. Tribunalul a mai constatat că teza apelanților-reclamanți în sensul că expertul tehnic ar fi omis să prezinte modul de calcul al coeficientului de actualizare este infirmată de o analiză sumară a raportului de expertiză, în cuprinsul lucrării menționându-se în mod explicit că prețul actualizat a fost determinat prin aplicarea coeficientului de actualizare, determinat conform datelor Institutului Național de S. pentru perioada 12._ de 1,7102, la prețul de pornire.
Nici susținerea referitoare la caracterul inferior al prețului actualizat rezultat în raport de imobile similare nu este relevantă, calculul fiind acela de actualizare a prețului efectiv achitat, ci nu al valorii de circulație a unor comparabile.
În ceea ce privește apelul declarat de pârât, tribunalul reține că legitimarea procesuală pasivă implică identitatea între subiectul pasiv din raportul juridic de drept substanțial, pe de o parte, și persoana pârâtului, pe de altă parte.
Art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată, prevede că restituirea prețului prevăzut la alin.2 (cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și 21 (cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Or, prevederile legale menționate sunt extrem de clare în sensul stabilirii obligației de plată în cadrul raportului juridic de drept substanțial în favoarea Ministerului Finanțelor Publice, calitatea acestuia de subiect pasiv în acest raport determinând legitimarea sa procesuală în cadrul acțiunii care a declanșat litigiul de față.
Argumentele referitoare la angajarea răspunderii pentru evicțiune în temeiul dreptului comun, respectiv disp. art. 1337 Cod Civil, care determină angajarea obligației părții cocontractante, respectiv P. Mun. București, la lipsa oricărei culpe a Ministerului Finanțelor Publice, la lipsa obligației de plată a comisionului de 1% efectiv încasat de către vânzător sunt în mod vădit nefondate. Tribunalul a avut în vedere împrejurarea că dispozițiile Legii nr. 10/2001, indicate ca temei de drept al acțiunii, au caracter special în raport cu cele ale Codului Civil, instituind obligația Ministerului Finanțelor Publice de plată a prețului de piață, sau a prețului actualizat și că aceste prevederi sunt aplicabile în detrimentul celor de drept comun prin aplicarea principiului specialia generalibus derogant.
Pentru aceste considerente, în temeiul disp. art. 296 Cod pr. civ., tribunalul a respins apelurile declarate, ca fiind nefondate, reținând totodată că actualizarea unui preț superior celui din contract de către expertul tehnic nu este de natură să conducă la admiterea apelului reclamanților în aplicarea principiului non reformatio in pejusm și lipsa oricăror critici sub aspectul cuantumului prețului actualizat în apelul declarat de pârât”.
Împotriva deciziei civile nr.687/A/22.05.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția IV-a Civilă în dosarul nr._ a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate conform art.304 pct.9 Cod procedură civilă – Hotărârea pronunțată s-a dat cu încălcarea și aplicarea greșită a legii – pe două aspect:
1. S-a reținut greșit de către instanța de apel, legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice care presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.
Or, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății – calitate pe care a avut-o, dimpotrivă, M. București prin mandatar C.G.M.B. – A.F.I. – căruia îi revine obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, întrucât:
a) ne aflăm în fața unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, or nu poate fi făcută răspunzătoare, sub aspect juridic, o altă instituție – în speță, Ministerul Finanțelor Publice;
b) prevederile art.50 alin.3 din Legea r-10/2001 nu sunt norme cu caracter personal, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, legiuitorul intervenind totuși în acest fel, doar în cazul efectului faptului juridic licit (îmbogățire fără justă cauză) și nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art.969 Cod civil, „legea părților), astfel că nu se poate interveni peste voința contractanților, indiferent dacă este vorba de repunerea părților în situația anterioară, în urma constatării nulității contractului.
Ministerul Finanțelor Publice este instituția care este abilitată numai cu privire la administrarea fondului cu destinația privind restituirea sumelor de natura celor solicitate de reclamanții din cauza pendinte.
c) Dacă ex lege s-ar considera că Ministerul Finanțelor Publice are legitimare procesuală pasivă, ar însemna o novație de debitor care însă nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art.1132 cod civil ) iar legiuitorul nici nu a prevăzut o astfel de novație în mod expres.
În speță, pentru evicțiune, răspunzător este M. București prin Primarul General.
2. Pe fondul cauzei – s-a arătat – în mod greșit că instanțele de fond și apel au ignorat prevederile art.1337 Cod civil care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea totală sau parțială, prin fapta unui terț.
Deposedarea cumpărătorilor de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, tulburare care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv M. București potrivit art.1344 Cod civil, fiind exclusă răspunderea vreunei culpe a acestei instituții.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului Ministerului Finanțelor Publice și respingerii acțiunii formulată de reclamanți ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.(2) Cod procedură civilă.
Nu s-au administrat noi probe în recurs.
Curtea constată că recursul formulat nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Se constată că principala critică din recursul formulat, este reprezentată de invocarea lipsei de calitate procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în raport de prevederile art. 1337 și urm. din codul civil privind răspunderea pentru evicțiune, pentru care se apreciază de către recurent, că răspunderea contractuală nu poate aparține unui terț, ci dimpotrivă, părții contractuale – vânzător, P. M. București – nefiind critici pe fondul pretențiilor deduse judecății.
Criticile privind lipsa de calitate procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al statului în cauză, nu pot fi primite, potrivit instituției de drept comun – art. 1337 – 1344 din codul civil vizând răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea produsă prin fapta unui terț și efectele acesteia, având în vedere aplicarea legii speciale în materie care are prioritate de aplicare față de dreptul comun, conform principiului „ specialia generalibus derogant”.
Este voința legiuitorului de a fi desemnat în mod expres, prin lege specială, pe debitorul Ministerul Finanțelor Publice să restituie prețul plătit actualizat de către chiriașii cumpărători ai imobilelor în baza Legii nr. 112/1995 – respectiv prin art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, independent de orice idee de vreo culpă a instituției astfel abilitată.
Iar în art. 50 alin. 3 din 10/2001, astfel cum s-a modificat prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut sursa pentru restituirea acestui preț: „ Restituirea prețului prevăzut la alin. 2 și 2 ind. 1 se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Astfel cum s-a reținut în mod legal de către instanța de fond și menținut de instanța de apel, prin decizia civilă nr. 252 din 09.02.2009 a Curții de Apel București s-a constatat faptul că reclamanții au încheiat pentru imobilul în litigiu, contractul de vânzare cumpărare nr. 5801/09.12.2003, cu nerespectarea cerințelor Legii nr. 112/1995,fiind așadar aplicabile dispozițiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 privind restituirea prețului actualizat, in cuantum de 13.244 lei stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, în sarcina instituției recurente, nefiind nicio incidență privind novația de debitor, în sensul dat în dreptul comun în materie și criticii din recursul formulat.
Având în vedere considerentele reținute, potrivit art. 312 c.pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
Văzând și prevederile art. 274 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurentul-pârât, M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.687 A din 22.05.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, T. N., T. M. și intimații-pârâți, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 05.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. P. C. M. T. D. A.
GREFIER
Rădița I.
Red. FP
Tehnored. GIA
2 ex./5.01.2015
TB - S. a IV-a civ. - S.E. P., C.M. I.
Judecătoria Sect. 1 - L. R.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1776/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 620/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
