Legea 10/2001. Decizia nr. 1780/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1780/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-11-2014 în dosarul nr. 1780/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1780
Ședința publică de la 25.11.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.546 din data de 24.04.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți M. E. și M. D..
Obiectul pricinii – Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune și avocat L. P., în calitate de reprezentant al intimaților – reclamanți M. E., M. D., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (pe care o depune).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii reclamanților de emitere a unei dispoziții motivate, întrucât nu există un refuz nejustificat de soluționare a notificării și în speță, procedura administrativă nu a fost epuizată, raportat la dispozițiile HG nr.498/2003.
Intimații – reclamanți M. E., M. D., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii atacate, având în vedere următoarele considerente:
În ceea ce privește critica evocată în sensul că primăria nu poate emite o dispoziție, aceasta nu figurează printre motivele invocate în scris.
Motivele de recurs expuse conțin o reproducere a textelor legale fără să aducă vreo critică concretă hotărârii instanței de fond.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23.10.2012, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, sub nr._ , reclamanții M. E. și M. D. au chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, în baza probelor ce vor fi administrate, să fie obligat pârâtul să emită o dispoziție conținând propunerea de acordare de despăgubiri pentru apartamentul nr. 109 din București, . Lotrioara nr. 6) nr. l, . 3, sector 3.
În motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că au dobândit apartamentul nr. 109 din București ., . 2, scara 6, sector 4, devenit mai târziu ., sector 3, prin contractul de construcție de locuințe proprietate personală nr. 7268 din 19 decembrie 1967 pentru suma de 86.661 lei. Din valoarea locuinței au achitat un avans de 30.000 lei și au făcut un împrumut în sumă de 56.561 lei. Hotărându-se să emigreze, în 1974, au fost obligați, în temeiul Decretul nr. 223/1974, să vândă apartamentul către Stat, dar, pentru a putea vinde, au fost siliți să achite în întregime împrumutul contractat. Cu chitanța nr._ din 7 ianuarie 1974 au achitat suma rămasă nerambursată din împrumutul contractat pentru achiziționarea imobilului. La cererea lor, CEC Sucursala de credite a Municipiului București le-a eliberat o adeverință nr. 660 din 21 ianuarie 1974 prin care s-a atestat că împrumutul s-a rambursat integral.
Prin decizia Consiliului Popular al Municipiului București nr. 484 din 12 aprilie 1977, apartamentul a fost preluat în patrimoniul Statului, cu plată.
La apariția Legii nr. 10/2001 au notificat cu notificarea nr. 8124/ 20 martie 2002, Prefectura Municipiului București solicitând retrocedarea imobilului de care au fost deposedați abuziv. Prefectura Municipiului București le-a comunicat în 22 iunie 2007 că a transmis notificarea formulată de ei viceprimarului Capitalei, Președinte al Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, solicitându-i analizarea notificării și transmiterea unui răspuns în termen legal.
Au mai arătat reclamanții că au acționat în justiție deținătorii imobilului, în urma încheierii unui contract de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr. 61/1990, revendicând apartamentul și solicitând anularea contractului cu motivarea ca imobilul nu putea fi vândut nefiind construit din fondurile statului, condiție esențială impusă de lege, dar acțiunea le-a fost respinsă printr-o hotărâre ce a devenit irevocabilă.
Față de cele arătate, au solicitat în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001 și al Deciziei nr. XX din 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii, să se rețină nesoluționarea notificării nr. 8124/20 martie 2004 privitoare la retrocedarea apartamentului nr. 109 din București ., . 6, etaj 2, sector 3 și, în consecință, să fie admisă acțiunea așa cum a fost formulată.
În drept, reclamanții au indicat art. 28 din Legea nr. 10/2001 și Decizia nr. XX/19.03.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite.
În dovedirea cererii, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și au anexat cererii lor un set de înscrisuri, filele 5-31 dosar.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
La solicitarea instanței, Primăria Municipiului București a depus la dosar copia dosarului administrativ nr._ și nr._ format în urma notificării reclamanților, filele 137-215 dosar.
Tribunalul a încuviințat în cauză și administrat pentru reclamanți proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Prin sentința civilă nr.546/24.04.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții M. E. și M. Dinotobiana, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanților Dispoziție motivată cu propunerea de acordare măsuri compensatorii în condițiile legii speciale nr. 165/2013 pentru imobilul apartament nr. 109 situat în București, ., . 2, sector 3 (fostă ., ., sector 4).
Analizând probatoriile administrate prin prisma dispozițiilor legale incidente, Tribunalul a reținut cele ce urmează:
Prevalându-se de prevederile art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanții M. E. și M. Dinotobiana au formulat și înregistrat la Primăria Municipiului București notificarea nr._/13.08.2001 (fila 152 dosar), notificare comunicată prin executor judecătoresc V. P. unității deținătoare și care a format ulterior dosarul administrativ cu nr._ și nr._, în copie la dosarul instanței.
Prin notificarea formulată, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului apartament nr. 109 situat în București, ., . 2, sector 3 (fostă ., ., sector 4). Au arătat reclamanții notificatori în cuprinsul notificării că au dobândit apartamentul prin contractul de locuințe proprietate personală nr. 7268/19.12.1967, iar în baza procesului - verbal de predare - primire încheiat cu ICRAL V. la 04.05.1977, imobilul a trecut în proprietatea Statului, ca urmare a deciziei lor de a se stabili în Israel.
Prin adresa nr._/14.12.2004 (fila 158 dosar) eliberată de CGMB Administrația Fondului Imobiliar, s-a menționat că apartamentul nr.109 aflat în blocul H15, situat în . a trecut, cu plată, în proprietatea Statului conform Decretului nr. 223/1974 și Deciziei nr. 484/1977.
Prin Decizia nr. 484/12.04.1977 – fila 186 dosar, apartamentul în discuție a fost preluat cu plată, ținând seama de prevederile Decretului nr. 223/1974, în proprietatea Statului, apartament proprietatea numiților M. E. și M. D.. Din actele dosarului nu rezultă cu certitudine încasarea despăgubirii de către reclamanți, iar aceștia au declarat notarial că nu au încasat despăgubiri la preluarea apartamentului lor de către Stat.
Față de cele mai sus expuse, tribunalul a apreciat că imobilul apartament nr. 109 situat în București, ., . 2, sector 3 (fostă ., ., sector 4), expropriat de la reclamanți în baza Decretului nr. 223/1974 este un imobil preluat abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001, art. 2 alin. 1 lit. i), imobil pentru care reclamanții au formulat în termen notificare, potrivit legii speciale de reparație.
Relativ la calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii (restituire în natură sau prin echivalent) în sensul Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut în acord cu prevederile art. 3 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001 că reclamanții au calitatea de persoană îndreptățită, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, fiind proprietarii de la care imobilul a fost preluat.
A mai reținut Tribunalul că apartamentul în discuție a fost vândut familiei B. I. și C. în baza Decretului lege nr. 61/1990 – fila 182 dosar. Totodată, s-a avut în vedere și adresa nr._/08.02.2005 emisă de Serviciul Nomenclatură Urbană a PMB – fila 162 dosar.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în principiu, imobilele preluate abuziv se restituie în natură. Însă, în speța dedusă judecății, restituirea în natură nu mai este posibilă, apartamentul fiind înstrăinat unor terțe persoane, contractul acestora fiind valid și în ființă. Prin urmare, văzând prevederile art. 10 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a dispus restituirea imobilului apartament, prin echivalent.
A mai reținut Tribunalul că măsurile compensatorii prin echivalent urmează a fi primite efectiv de către reclamanți în condițiile prevederilor speciale ale Legii nr. 165/2013, după procedura reglementată de aceste prevederi, iar nu pe calea prezentului demers judiciar.
Pentru aceste considerente, Tribunalul a admis prezenta cerere de chemare în judecată, astfel cum s-a arătat mai sus, obligând pârâtul să emită în favoarea reclamanților Dispoziție motivată cu propunerea de acordare măsuri compensatorii în condițiile legii speciale nr. 165/2013 pentru imobilul apartament nr. 109 situat în București, ., . 2, sector 3 (fostă ., ., sector 4).
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, criticând-o pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ.: hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia, duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrată de reclamanți.
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aceasta, deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept."
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr.10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Notificarea reclamanților urmează a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va fi stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitanții nu se numără printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivit legii, doar în parte, se va emite o dispoziție de restituire în natură și o dispoziție de propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituit în natură.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 120 zile curge de la data depunerii notificării. Insă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct.23.1 din H.G. nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.
În ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii, recurentul – pârât solicită să se observe că legea nu stabilește o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează și nu acorda preferabilitate în vreun caz concret despăgubirii persoanei deposedate de bunul sau în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării.
Din modalitatea de reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se înțelege că legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a entității investite cu soluționarea notificării a oportunității sale de a-și oferi bunurile ori serviciile de care dispune în schimbul bunurilor solicitate în procedura Legii nr.10/2001, republicată, atunci când restituirea în natură nu este dorită de solicitant sau este imposibil de asigurat, potrivit legii. Prin notificarea formulată, reclamanții nu au solicitat acordarea de bunuri sau servicii în compensare.
Se observă, de asemenea, că legiuitorul nu a obligat în niciun fel unitatea deținătoare de a despăgubi în acest mod persoana deposedată nici măcar atunci când aceasta deține în patrimoniul sau astfel de bunuri ori poate asigura prestarea de servicii ce ar putea fi oferite în schimb și ca echivalent al bunurilor preluate, pentru care restituirea în natură nu poate fi asigurată, după cum nu a fost obligat nici notificatorul sa accepte, peste voința sa, o astfel de modalitate reparatorie.
În speță, nu există o ofertă fermă din partea pârâtului de acordare de bunuri și servicii, ofertă care să aibă un obiect clar determinat ori determinabil și disponibil.
Recurentul – pârât constată că pentru soluționarea notificării, s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art.25.1 din Legea nr.10/2001, mai mult prin art.32.1 din Legea nr.165/2013 se instituie un termen de decădere în procedura administrativă de 120 zile în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile investite de lege.
Având în vedere cele arătate, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Intimații reclamanți nu au formulat întâmpinare, deși aveau această obligație legală, potrivit art. 308 Cod Procedură Civilă.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat de pârâtul M. București, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
I.1. În legătură cu primul motiv de recurs, circumstanțiat de ansamblul criticilor referitoare la abilitarea de către legiuitor, a unității notificate, cu atributul soluționării notificării formulate în temeiul Legii 10/2001 și la neexpirarea termenului de 120 zile,Curtea constată caracterul neîntemeiat al acestuia.
i. Astfel, la dosar, există dovada formulării notificării prin executor judecătoresc, de către intimații reclamanți, la data de 13.08.2001, a notificării însoțite de copii ale actelor doveditoare (filele 152 și urm. dosar fond).
ii. Curtea observă faptul că potrivit art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 (art.23 înainte de republicarea din septembrie 2005, a legii), „în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art.23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură”.
Sub un al doilea aspect, caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării, termen epuizat la momentul intrării în vigoare a noii Legi 165/2013, aplicabil cauzei prezente (date fiind dispozițiile exprimate în mod expres de Curtea Constituțională prin decizia sa nr.88 din 27 februarie 2014: „art. 4 teza a doua din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art.33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii”), deci nu termenul de 120 zile invocat de recurent, rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează: „în termen de 60 zile (…) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (…)”.
Prin acceptarea tezei contrare, a caracterului de recomandare al termenului, s-ar nesocoti intenția legiuitorului dedusă din întreaga economie a Legii nr.10/2001, aceea de soluționare cu celeritate a cererilor de restituire care intră sub incidența acestei legi, ceea ce a impus și stabilirea unui termen imperativ scurt de rezolvare a procedurii prealabile administrative de restituire.
A admite că termenul de soluționare a notificării, este un termen de recomandare, ar însemna în plus, să se lase exclusiv la latitudinea unității deținătoare, durata soluționării cererilor de restituire, putându-se astfel ajunge ca, prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare, determinată fie de neglijență, fie de rea-credință, să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptățite la restituire, lipsindu-le în fapt, de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
De altfel, sub același aspect, al caracterului termenului în discuție, prezenta instanță de recurs constată că, analizând prin prisma temeiului art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale referitor la dreptul de acces la o instanță, caracterul eficace al procedurii instituite de Legea 10/2001, Curtea de la Strasbourg a arătat următoarele: „Curtea observă că, într-adevăr, reclamanților care au inițiat la data de 27 aprilie 2001 procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 li s-a respins acțiunea în constatare la data de 8 aprilie 2002, deși nu fusese pronunțată nici o decizie administrativă în termenul legal de 60 de zile de la data introducerii cererii lor administrative. De asemenea, primăria nu a solicitat informații suplimentare într-un termen rezonabil, solicitare care, dacă era cazul, ar fi putut fi luată în considerare de instanțe ca semn de activitate din partea autorității administrative competente. Modul în care instanțele le-au respins reclamanților acțiunea fără a analiza comportamentul organelor administrative și respectarea de către acestea din urmă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pune sub semnul îndoielii eficiența accesului la o instanță judecătorească, conferit reclamanților (Cauza Faimblat împotriva României – hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 06 martie 2009, paragraful 33).
Mult mai tranșant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat sub același aspect în discuție, în recenta cauză M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010,că „din practica națională reiese că la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat, obligația ce le revenea, de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile”, apreciind că acest fapt reprezenta o problemă sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001.
Așadar, în temeiul tuturor acestor argumente, nu se poate acredita concluzia întârzierii sine die a soluționării notificării, în speță trecând circa 14 ani de la data când recurentul trebuia să răspundă la notificare, potrivit considerentelor anterioare.
În consecință, deoarece art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 prevede obligația unității deținătoare de a răspunde la notificare, obligație care a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, în speță în aprilie 2002, Curtea observă că din acel moment, creditorul putea cere instanței, îndeplinirea ei, această posibilitate procedurală fiind recunoscută de altfel, în mod expres și obligatoriu prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a instanței supreme ce acordă atributul soluționării în astfel de cazuri, și instanței de judecată, contrar deci, criticii recurentului.
iii. Remediul procesual recunoscut în contrapunere față de pasivitatea autorităților administrative, este configurat de accesul conferit persoanelor notificatoare, la instanța de judecată, pentru soluționarea pe fond, a cererii lăsate în nesoluționare.
Această posibilitate eficace recunoscută, reprezintă o formă juridică de aplicare concretă a dreptului fundamental consacrat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale, el garantând oricărei persoane, dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Articolul consfințește astfel "dreptul la o instanță", cu privire la care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte.
În cauza M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010,Curtea E.D.O. a reamintit că „115. Dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăși natura sa, impune o reglementare de către stat. (...)Cu toate acestea, Curții îi revine obligația de a statua în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției; ea trebuie să se convingă că limitările implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța lui. (...) 119. Or, din practica națională reiese că, la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat obligația ce le revenea de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile. Problema sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 le-a pus pe persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative controlului jurisdicțional prevăzut de lege. (...)120. În ceea ce privește posibilitatea de a sancționa întârzierea autorităților administrative în analizarea cererilor, Curtea observă că, prin decizia din data de 19 martie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au hotărât ca, în lipsa unui răspuns din partea autorităților administrative în termenul legal, instanțele să fie abilitate să statueze în locul lor asupra fondului cererilor și să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor. Acest recurs a devenit efectiv la data de 12 noiembrie 2007, la data publicării sale în Monitorul Oficial (Faimblat, menționată mai sus, § 42). (...)121. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzionează că, înainte ca recursul introdus prin decizia din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție să devină efectiv, doamnele A. și P. s-au aflat în imposibilitatea de a solicita în fața instanțelor interne restituirea apartamentului în litigiu”.
Așadar, calea judiciară consacrată de Decizia în interesul legii nr. XX/ 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, este un remediu procesual recunoscut pe deplin, persoanelor ale căror notificări nu au fost soluționate în termenul legal evocat anterior.
Întrucât prezenta acțiune este întemeiată în mod expres, pe decizia în interesul legii evocată, fapt care rezultă din cadrul cererii de chemare în judecată, Curtea constată că criticile recurentului referitoare atât la atributul singular al unității notificate, în privința soluționării plenare a cererilor adresate, cât și la incidența termenului de 120 zile, prevăzut de Legea nr. 165/2013, sunt nefondate, instanța putând statua asupra fondului cererii în contradictoriu cu pârâtul evocat, astfel cum în cauză, s-a și procedat.
2. În privința motivului de recurs relativ criticilor privind compensarea cu alte bunuri sau servicii, Curtea îl apreciază întemeiat, întrucât întradevăr, din cuprinsul sentinței recurate, se poate deduce că instanța a acordat și posibilitatea obținerii de măsuri compensatorii constând în compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii, potrivit Legii nr. 165/2013.
Or, din acest punct de vedere, se observă pe de o parte, faptul că prin cererea lor de chemare în judecată, intimații reclamanți au solicitat obligarea la emiterea propunerii de acordare de despăgubiri, fapt care în prezent, în temeiul Legii nr. 165/2013, nu este posibil decât în forma acordării de măsuri compensatorii prin puncte, aceste puncte putând fi valorificate și în numerar, potrivit art. 31 din actul normativ incident. De asemenea, pe parcursul procesului, reclamanții nu au formulat nici o cerere expresă sub aspectul eventualei acordări de bunuri în compensare.
Pe de altă parte, Curtea observă, convergent aserțiunilor recurentului pârât, că nu este îndeplinită nici cerința art. 221 din HG nr. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în sensul că nu există o ofertă (în sensul termenului „acordarea” folosit de legiuitor în cadrul dispoziției evocate) din partea recurentului pârât în acest sens. Nu mai puțin, nu s-a invocat în cauză, de către recurentul pârât, nici existența unor astfel de bunuri posibil a fi acordate în compensare, reclamanților intimați.
În consecință, Curtea apreciază pentru aceste considerente, că decizia tribunalului de a dispune acordarea (prin propunere) de măsuri compensatorii în condițiile legii speciale nr. 165/2013, trebuie circumscrisă exclusiv măsurilor compensatorii prin puncte, reglementate de Capitolul III din lege.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat de recurentul – pârât, va modifica parțial sentința, în sensul că propunerea va viza măsuri compensatorii prin puncte, în condițiile legii speciale nr.165/2013.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.546 din data de 24.04.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți M. E. și M. D..
Modifică parțial sentința, în sensul că propunerea va viza măsuri compensatorii prin puncte, în condițiile legii speciale nr.165/2013.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehdact.R.L./M.H.
2 ex./TB-S.5 – L.I.G.
| ← Cereri. Decizia nr. 1763/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1776/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
