Legea 10/2001. Decizia nr. 174/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 174/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2012 în dosarul nr. 174/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 174R
Ședința publică de la 27.01.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE– G. A. G.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - Z. D.
GREFIER - D. L.
Pe rol pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurentele reclamante D. C. și D. I. și de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 875/11.05.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având ca obiect „ Legea nr.10/2001”.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 13.01.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când pentru a oferi părților posibilitatea depunerii concluziilor scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, amână pronunțarea la 20.01.2012 și apoi la 27.01.2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă sub nr._ la data de 29.04.2010, reclamantele D. C. și D. I. au chemat în judecată pârâții S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța:
1. în baza art.26 alin.3 din Legea nr. 10/2001 Republicata si a Deciziei de îndrumare nr.20 din 19.03.2007 pronunțata de înalta Curte de Casație si Justiție in soluționarea unui recurs in interesul legii, soluționarea pe fond a contestației formulata in baza Legii nr. 10/2001 si sa se constate in contradictoriu cu P. M. București prin Primar si M. București prin Primar, că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la primirea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat in București, ., parțial nr.13 (fosta .), Sector 5 compus din clădire demolata;
2. în baza art.l Protocolul 1 CEDO, a jurisprudenței Curții EDO in interpretarea acestui articol si a Deciziei de îndrumare nr.33 din 9.06.2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție in soluționarea unui recurs in interesul legii, sa oblige Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata în bani către reclamante a prețului actual de circulație al imobilului situat in București, ., parțial nr.13 (fosta .), Sector 5 compus din clădire demolata, preț in cuantum de 600.000 lei,
3. în baza art.l Protocolul 1 CEDO, art.483, 485, 487 C.civ. sa fie obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata in bani către reclamante al contravalorii lipsei de folosința începând cu data de 9.11.1980 si pana la data formularii prezentei acțiuni, cu privire la imobilul situat in București, ., parțial nr.13 (fosta .), Sector 5 compus din teren in suprafața de 128 mp si clădire demolata, contravaloare in cuantum de 600.000 lei și obligarea in solidar a paraților la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta D. C. împreuna cu soțul său D. C. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din construcție, situat in București, . parțial nr.13 (fosta .), Sector 5 de la autorii lor Gustav E., Hudic P. si Gustav A., astfel cum rezulta din contractul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul notariat de Stat Local Sector 6 București sub nr.8357 din 3 noiembrie 1976, precum si un drept de folosința asupra terenului.
Imobilul (construcție) mai sus menționat a fost expropriat in mod abuziv de statul roman si trecut fara plata de despăgubiri in proprietatea statului, astfel cum rezulta din Decretul nr. 152/7 mai 1980 anexa III poziția nr.288.
Imobilul a fost predat autorităților reprezentative ale statului roman in data de 9.11.1980 astfel cum rezulta din procesul verbal încheiat in data de 9.11.1980, iar ulterior a fost demolat.
In urma preluării abuzive a imobilului, reclamantele au fost lipsite atât de dreptul de proprietate asupra construcției, cat si de dreptul de folosința asupra terenului.
In urma decesului soțului său D. C., cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus menționat s-a transferat către fiica sa D. I., astfel cum rezulta din certificatul de moștenitor nr.638/22 decembrie 1998.
Consiliul General al M. București, Departamentul de Urbanism si Amenajarea Teritoriului le-a înștiințat ca terenul pe care s-a aflat construcția proprietatea reclamantelor se afla in incinta Casei Științei (Academia R., . nr.13 Sector 5) astfel cum rezulta din adresa nr._ din septembrie 2000.
S-a mai susținut că reclamantele, fiind persoane îndreptațite, au formulat notificare in baza Legii nr. 10/2001 solicitând acordarea de masuri reparatorii prin echivalent prin raportare la valoarea reala a proprietății, astfel cum rezulta din notificarea trimisa prin intermediul B. P. S. sub nr.2516 din 11.09.2001.
Deși au depus toate actele necesare in vederea soluționării notificării si au revenit o data in plus cu o alta notificare, astfel cum rezulta din adresa din 4 octombrie 2006, pana in prezent nu au primit nici un răspuns de la autoritățile competente, motiv pentru care promovam prezenta acțiune.
S-a menționat ca primul capăt de cerere este formulat in conformitate cu dispozițiile art.26 alin.3 din Legea nr. 10/2001 Republicata, precum si cu prevederile Deciziei nr.20 din 19.03.2007 pronunțata de înalta Curte de Casație si Justiție in soluționarea unui recurs in interesul legii.
În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, s-a precizat ca prezenta acțiune este o acțiune echivalenta acțiunii in revendicare, cu consecința ca in situația admiterii acțiunii, paratul nu va fi obligat la restituirea bunului (intrucat acesta nu mai poate fi restituit in natura), ci va fi obligat la plata contravalorii acestuia (prețul actual de circulație).
În ceea ce privește al treilea capăt de cerere, acesta este formulat in acord cu prevederile art.l Protocolul 1 CEDO, precum si cu dispozițiile art.483, 485, 487 C.civ.
Totodată s-a mai aratat că a solicitat plata contravalorii fructelor, atât in ceea ce privește clădirea, asupra căreia au avut un drept de proprietate, precum si in ceea ce privește terenul aferent clădirii asupra căruia am avut un drept de folosința.
Prin preluarea abuziva a imobilului de către S. R., au fost private atât de dreptul de proprietate si folosința construcției, cat si de folosința terenului.
In situația in care paratul a fost de rea-credinta, atunci el va fi dator sa întoarcă toate fructele (incluzând lipsa de folosința), atât cele percepute, cat si cele pe care nu le-a perceput.
In ceea ce privește reaua-credința a Statului R., se arată că aceasta este evidenta întrucât acesta a preluat imobilul, fara titlu valabil, in baza unui act ce contravenea Constituției atunci in vigoare, precum si Tratatelor Internationale la care România era parte, fiind indeplinita condiția prevăzuta de art.487 C.civ., referitoare la cunoașterea de către posesor a viciilor ce afectează titlul sau de proprietate.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.l alin.l, art.3, art.4, art.26 alin.3, art.50 alin.l din Legea nr. 10/2001 republicata, Decizia nr.20/2007 a I.C.C.J., art.l Protocolul nr.l la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art.20 din Constituția României, Decizia nr.33 din 9.06.2008 a I.C.C.J., Legea 247/2005 republicata, art. 483, 485, 487 C.civ.,art. 1073 C.civ..
Pârâții nu au formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 875/11.05.2011 Tribunalul București Secția a IV a Civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele D. C., D. I., în contradictoriu cu pârâții S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL; a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabiliri și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul –construcție care a fost situat în București fosta ., sector 5 astfel cum a fost identificat prin expertiza efectuată în cauză de expertul V. V.; a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive că pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a fost chemat în judecată în ceea ce privește cererile referitoare la plata contravalorii imobilului și a lipsei de folosință, cereri întemeiate pe dispozițiile art.l Protocolul nr.l la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art.ll, art.20 din Constituția României, Decizia de îndrumare nr.33 din 9.06.2008 a I.C.C.J. și art.483, 485, 487 C.civ.,art.1073 C.civ. dispozițiile Legii 10/2001 fiind invocate doar în ceea ce privește soluționarea primului capăt de cerere.
În consecință, față de temeiurile de drept invocate calitate procesuală pasivă pentru cele două capete de cerere are S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în concordanță cu art.25 din Decretul 31/1954.
În ceea ce privește capătul 1 de cerere formulat în contradictoriu cu pârâții P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL tribunalul a constatat că acesta este întemeiat.
Astfel, tribunalul a constatat că prin din notificarea trimisa prin intermediul B. P. S. sub nr.2516 din 11.09.2001 reclamantele au solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea 10/2001 pentru imobilului compus din construcție și teren, care a fost situat in București, ..
După cum rezulta din contractul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Notariat de Stat Local Sector 6 București sub nr.8357 din 3 noiembrie 1976, reclamanta D. C. împreuna cu soțul său D. C. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din construcție, situat in București, . parțial nr.13 (fosta .), Sector 5 de la autorii lor Gustav E., Hudic P. si Gustav A., precum si un drept de folosința asupra terenului.
Imobilul (construcție) mai sus menționat a fost expropriat in mod abuziv de S. R. si trecut fara plata de despăgubiri in proprietatea statului, astfel cum rezulta din Decretul nr. 152/1980 anexa III poziția nr.288.
Imobilul a fost predat autorităților reprezentative ale Statului R. in data de 9.11.1980 astfel cum rezulta din procesul verbal încheiat in data de 9.11.1980, iar ulterior a fost demolat.
In urma decesului soțului său D. C., cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus menționat s-a transferat către fiica sa D. I., astfel cum rezulta din certificatul de moștenitor nr.638/22 decembrie 1998.
Având în vedere dispozițiile art.26 alin.3 din Legea 10/2001 astfel cum a fost interpretate prin decizia XX/2007 a ICCJ tribunalul a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul –construcție care a fost situat în București fosta ., sector 5astfel cum a fost identificat prin expertiza efectuată în cauză de expertul V. V..
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, la plata de despăgubiri constând în valoarea de piață a imobilului, tribunalul a constatat că este neîntemeiată.
Astfel, tribunalul a constatat că argumentul ce putea fi avut în vedere pentru admiterea unei astfel de cererii era acela al nefuncționalității Fondului proprietatea, ceea ce ar fi dus la o lipsă de eficiență a procedurii prevăzute de Legea 247/2005 și ar fi făcut ca măsurile reparatorii prevăzute să fie iluzorii și nu efective.
Or, acest argument nu mai poate fi primit la acest moment, deși anterior fusese însușit chiar și de această instanță în alte cauze, deoarece prin listarea Fondului Proprietatea, posibilitatea valorificării acțiunilor acordate în procedura Legii 247/2005 devine efectivă.
De altfel, considerentul principal avut în vedere de Curtea EDO în nenumăratele decizii pronunțate și la care fac trimitere și reclamantele a fost tocmai acela al nelistării Fondului Proprietatea. Or, acest impediment a fost depășit, probleme rămase vizând, în principal, lipsa de personal cât și lipsa unor terne clare de soluționare a dosarelor
Aceste aspecte vizează doar problema soluționării într-un termen rezonabil a dosarelor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Or, pentru o astfel de situație există mijloace juridice interne care permit scurtarea acestor termen prin formularea în fața instanței de contencios administrativ a unor cereri similare celor care au fost avute în vedere de ICCJ atunci când a pronunțat deciziile IX/2006 și XX/2007. Cu alte cuvinte remediul juridic nu este acela al acordării direct de despăgubiri bănești, ci acela al soluționării pe fond a dosarele aflate în procedura prevăzută de Legea 247/2005, de către instanțele competente.
Pe de altă parte, la acest moment, este prematură a se discuta în ce măsură Fondul Proprietatea poate acoperi toate despăgubirile care trebuie plătite.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, la plata de despăgubiri constând în lipsa de folosință tribunalul constată că, de asemenea, este neîntemeiată.
Astfel, în primul rând se impune a se reține că dispozițiile art.1 din Protocolul Adițional nr.l la Convenția Europeana a Drepturilor Omului nu sunt aplicabile având în vedere că, pe de o parte, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a acoperi paguba pricinuită prin lipsa de folosință cu privire la bunuri bunurile preluate de stat înainte să ratifice Convenția, iar pe de altă parte statul după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, nu a adoptat o legislație care să prevadă, ca măsură reparatorie pe lângă restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior sau acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea bunului confiscat și acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru a se putea considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.
Revenind la dispozițiile de drept intern invocate și anume acelea referitoare la fructele civile tribunalul constată că într-adevăr potrivit art. 483 c.civ. fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor, se cuvin proprietarului in puterea dreptului de accesiune, iar potrivit art. 485 c.civ. posesorul nu câștiga proprietatea fructelor decât când poseda cu buna-credința; în caz contrar, el este dator de a înapoia productele, împreuna cu lucrul, proprietarului care-l revendică, dar reclamantele nu solicită acordarea fructelor civile cum ar fi chiriile încasate ci contravaloarea lipsei de folosință, solicitare cu un înalt grad de speculație, atât timp cât nu se poate stabili ce ar fi făcut reclamantele cu imobilul dacă nu ar fi fost deposedate și care ar fi chiriile pe care le putea, în concret, încasa.
Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri reclamantele D. C. și D. I. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
La termenul din data de 13.01.2012 Curtea a constatat că recursul este calea de atac incidentă în cauză, având în vedere faptul că hotărârea atacată în acțiunea de față, reprezentând contestație în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost pronunțată după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.
În motivarea recursului, reclamantele au invocat următoarele critici:
I. Cu privire la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere, reclamantele au arătat că instanta de fond si-a intemeiat solutia de respingere ca neintemeiat a celui de-al doilea capat de cerere pe urmatoarele argumente:
"Astfel, tribunalul a constatat ca argumentul ce putea fi avut in vedere pentru admiterea unei astfel de cereri era acela al nefunctionalitatii Fondului Proprietatea, ceea ce ar fi dus la o lipsa de eficienta a procedurii prevazute de Legea nr.247/2005 si ar fi facut ca masurile reparatorii prevazute sa fie iluzorii si nu efective.
Or, acest argument nu mai poate fi primit la acest moment, desi anterior fusese insusit chiar si de aceasta instanta in alte cauze, deoarece prin listarea Fondului Proprietatea, posibilitatea valorificarii actiunilor acordate in procedura Legii nr.247/2005 devine efectiva.
Dealtfel, considerentul principal avut in vedere de Curtea EDO in nenumaratele decizii pronuntate si la care fac trimitere si reclamantele a fost tocmai acela al nelistarii Fondului Proprietatea. Or, acest impediment a fost depasit, probleme ramase vizand, in principal lipsa de personal cat si lipsa unor terne clare de solutionare a dosarelor.
Aceste aspecte vizeaza doar problema solutionarii . a dosarelor de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor si Autoritatea N. pentru Restituirea Proprietatilor.".
Motivarea instantei de fond este nelegala, fiind data cu gresita interpretare a prevederilor art.l Protocolul 1 CEDO, a jurisprudentei Curtii EDO in interpretarea acestui articol, precum si a prevederilor Deciziei de Indrumare nr.33/09.06.2008 pronuntata de Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
In mod total nelegal, instanta de fond a considerat ca numai prin listarea pe B. a Fondului Proprietatea, masurile reparatorii prevazute de Legea nr.247/2005 Republicata au devenit efective, intrucat prin listare s-a rezolvat numai un aspect care conducea pana in prezent la ineficienta masurilor reparatorii prin echivalent.
Masurile reparatorii prin echivalent prevazute de Legea nr.247/2005 Republicata la care fac trimitere prevederile Legii nr.l0/2001 Republicata nu erau efective, ci iluzorii datorita urmatoarelor 4 aspecte diferite:
1.statul roman si-a asumat obligatii greu de indeplinit prin adoptarea legilor privind restituirea imobilelor preluate de statul comunist, intrucat a extins aria legii la toate imobilele preluate in mod abuziv,
2.statul roman si-a asumat obligatii greu de indeplinit prin adoptarea legilor privind restituirea prin echivalent a imobilelor preluat in mod abuziv de statul comunist, intru cat nu a limitat plafonul despagubirilor.
3.nici Legea nr.247/2005 Republicata si niciun alt act normativ nu stabilesc termene clare privind solutionarea dosarelor in fata Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor sau in cadrul Agentiei Nationale pentru Restituirea Proprietatilor,
4.Fondul Proprietatea nu era listat pe B.,
De altfel, chiar Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin hotararea pilot din 12.10.2010 in cauza M. A. si altii impotriva Romaniei a stabilit cauzele pentru care Fondul Proprietatea, mecanismul de acordare a despagubir ilor, nu functioneaza . de a acorda despagubiri concrete si reale proprietarilor deposedati.
Astfel, prin Hotararea din 12.10.2010 in cauza M. A. si altii impotriva Romaniei, Curtea EDO a mentionat in mod expres ca Fondul Proprietatea, mecanismul de acordare a despagubirilor, nu funcioneaza . de a acorda despagubiri concrete si reale proprietarilor deposedati: citând par.183, par.184, par.192 și par.216.
Din cele expuse mai sus, rezulta mai presus de orice indoiala rezonabila, ca pentru ca masurile reparatorii prevazute de Legea nr.247/2005 Republicata, care trimit persoanele la Fondul Proprietatea ca si mecanism de plata a despagubir ilor, sa fie concrete si efective, trebuie ca in prealabil toate problemele sesizate de Curtea EDO sa fie rezolvate:
1.statul roman sa adopte o legislatie coerenta si previzibila in ceea ce priveste despagubirile si modul lor de acordare,"
2.statul roman sa adopte o legistatie care sa cuprinda termene ferme si sanctiuni corespunzatoare pentru solutionarea dosarele in fata Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor si in cadrul Agentiei Nationale de Restituire a Proprietatilor, astfel incat o persoana indreptatita dupa lecturarea actelor normative sa cunoasca cand ar putea sa incaseze efectiv de sp agu birile,
3.statul roman sa aloce personalul necesar si logistica corespunzatoare in vederea solutionarii cu celeritate a dosarelor in fata Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor si in cadrul Agentiei Nationale de Restituire a Proprietatilor,
4.statul roman sa aloce fondurile (banesti sau sub forma de actiuni) in vederea despagubirii integrale a tuturor persoanelor indreptatite la primirea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobile preluate abuziv si care nu mai pot fi restituite in natura, etc.
S-a considerat ca numai dupa remedirea tuturor deficiente lor semnalate de Curtea EDO in ceea ce priveste ineficienta mecanismelor de despagubire prevazute de Legea nr.247/2005 Republicata, despagubirile, pentru imobilele preluate in mod abuziv de statul roman si care nu mai pot fi restituite in natura, vor deveni concrete.
De asemenea, s-a considerat ca doar prin listarea Fondului Proprietatea la B., despagubirile prevazute de Legea nr.247/2005 Republicata nu s-au transformat din masuri iluzorii in masuri concrete, intrucat prin acesta masura S. R. a eliminat numai una din problemele pentru care despagubirile sunt considerate de Curtea EDO ca fiind iluzorii si ineficiente.
., chiar si cu Fondul Proprietatea listat pe B., recurentele nu se putea ști, nici macar cu aproximatie, cand se vor încasa vreo despagubire, fie ea chiar si sub forma de actiuni - poate peste inca alti 10 ani, poate peste 20 de ani sau mai mult.
Recurentele sunt titularele unui bun in acceptiunea Conventiei, bun pe care le-au dobandit sub conditie suspensiva de la data intrarii in vigoare a Legii nr.1O/2001 republicata (potrivit primelor principii ale Curtii EDO enuntate mai sus), bun ce a fost stabilit ca fiind in patrimoniul acestora in mod definitiv si irevocabil prin admiterea primului capat de cerere, prin care s-a constatat de o parte, ca nationalizarea imobilului nostru a fost abuziva, iar pe de alta parte, faptul ca recurentele aveau calitatea de mostenitoare ale fostului proprietar (potrivit secundelor principii ale Curtii EDO enuntate mai sus).
A doua conditie este indeplinita in prezenta cauza, intrucat imobilul constructie nu mai poate fi restituit in natura, el fiind demolat ulterior preluarii, astfel cum rezulta din adresa nr.9146/05.07.1980 emisa de Consiliul Popular al M. Bucuresti, adresa nr._/septembrie 2000 emisa de CGMB si concluziile raportului de expertiza intocmit in cauza (pag.4 A.6).
A treia conditie este indeplinita in prezenta cauza, intrucat in prezent Fondul Proprietatea nu functioneaza . sa conduca la incasarea in timp util a unor despagubiri corespunzatoare pierderii patrimoniale reprezentata de exproprierea si demolarea imobilului.
II. Cu privire la respingerea celor de-al treilea capăt de cerere, reclamantele au arătat că nu au solicitat contravaloarea lipsei de folosinta in temeiul art.998 si urm. C.civ., intre institutia fructelor civile si raspunderea delictuala existand o neta diferenta, astfel cum bine si temeinic a retinut si instanta de fond.
Ceea ce s-a solicitat - plata fructelor civile - rezulta din: petitul cererii de chemare in judecata, motivare a in fapt si in drept a cererii de chemare in judecata, notele de sedinta depuse atat in timpul procesului, cat si cu ocazia concluziilor de fond.
Motivarea instantei de fond este nelegala, fiind data cu interpretarea gresita a prevederilor art.483, 485 si 487 C.civ.
Potrivit art.485 C.civ. posesorul (in speta, S. R.) nu castiga proprietatea fructelor (de exemplu a fructelor civile constand in chirii), decat cand poseda cu buna credinta, in caz contrar el este dator de a inapoia productele impreuna cu lucrul, proprietarului (in speta, recurentelor) care-l revendica (exact ceea ce am solicitat prin capatul 2 al cererii de chemare in judecata).
Din interpretarea art.485 C.civ. rezulta ca posesorul unui imobil pastreaza fructele civile in situatia in care a posedat cu buna credinta, iar in cazul in care a posedat cu rea-credinta el este dator sa intoarca proprietarului toate fructele, atat cele percepute, cat si cele pe care din neglijenta sa a omis sa le perceapa.
Recurentele au considerat ca in ceea ce priveste imobilul preluat, S. R. a exercitat o posesie cu rea-credinta, intrucat a cunoscut faptul ca preia imobilul fara plata unei juste si prealabile despagubiri si in baza unui act normativ care contravenea Constitutiei Romaniei si Tratatelor Internationale la care Romania era parte.
In aceste conditii, s-a considerat ca statul roman este dator ca in baza art.485 C.civ. sa plateasca toate fructele civile (chiriile = contravaloarea folosintei imobilului), indiferent de faptul ca a inchiriat sau nu imobilul.
Prin raportare la aceste argumente, motivarea instantei este nelegala, intrucat atunci cand trebuie calculata valoarea fructelor civile, aceste lucru se realizeaza prin raportare faptul ca posesorul a fost de rea credinta si in aceste conditii trebuie sa plateasca fructele civile chiar daca nu a inchiriat imobilul, iar nu prin raportare la ceea ce ar fi facut proprietarul.
În motivarea recursului, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat următoarele critici:
Recurentul a arătat că reiterează exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finantelor Publice in ceea ce priveste capatul de cerere referitor la acordarea de masuri raparatorii in conditiile legii speciale, avand in vedere urmatoarele considerente:
Potrivit dispozitiilor art.1 din Legea nr.10/2001, masurile reparatorii in echivalent constand in despagubiri se acorda de catre entitatea investita cu solutionarea notificarii, prin decizie sau dispozitie motivata, si nu de catre Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, neexistand nici un text de lege care sa stabileasca in sarcina acestuia o astfel de obligatie.
Astfel, s-au invocat dispozitiile art. 10 alin.(2) si (3) din Legea nr.10/2001 și art. 20 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, care prevad cine este competent si are obligatia sa dispuna acordarea masurilor reparatorii prevazute de lege si, implicit cui trebuie sa se adreseze persoanele indreptatite cu cererile formulate in acest scop. Textul de lege instituie regula conform careia detinatorul imobilului este competent sa solutioneze cererile formulate de persoanele indreptatite pentru restituirea in natura a imobilelor, inclusiv prin plata despagubiri lor banesti.
Recurentul-pârât a susținut ca Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice nu este nici detinatorul imobilului in litigiu si nici autoritatea administrativa competenta conform Legii nr. 10/2001 sa raspunda notificarii formulate in temeiul acestei legi speciale si sa emita dispozitia de restituire, in natura sau echivalent.
De asemenea, în ceea ce privește dispozitiile art. 25 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, s-a arătat că ne aflăm . exceptie, in care interesele Statului R. nu sunt reprezentate in instanta de catre Ministerul Finantelor Publice.
Astfel, asa cum s-a retinut de catre instanta de fond reclamantele au formulat notificare la Primaria Muncipiului Bucuresti, pana la momentul introducerii actiunii aceasta nefiind solutionata.
Prin urmare fata de aceste aspecte, retinute si de instanta de fond, considera ca in cauza devin incidente dispozitiile prevazute de Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate În mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, art. 13 alin. (1), art.131 și art.16 alin. (2).
Intimații nu au formulat întâmpinare în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs, în majoritate, Curtea constată următoarele:
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice:
În ceea ce privește primul capăt de cerere, reclamantele au precizat că înțeleg să se judece în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General și P. M. București, petitul având ca obiect constatarea calității de persoane îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru construcția demolată ce a fost edificată pe terenul situat în București, . (fosta .), sector 5 fiind întemeiat în drept pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 rep.
În urma analizei probatoriilor administrate în cauză tribunalul a admis primul capăt de cerere, constatând faptul că reclamantele sunt îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în echivalent pentru această construcție, ce a fost demolată în jurul anilor 1980, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, întemeiat pe dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, jurisprudenței CEDO în aplicarea acestui text convențional și pe decizia în interesul legii nr. 33/2008 a ICCJ, Secțiile Unite - prin care reclamantele solicitau obligarea pârâtului S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata în bani a contravalorii imobilului cu privire la care instanța de fond a constatat, în soluționarea primul capăt de cerere, faptul că nu se poate restitui în natură deoarece a fost demolat - tribunalul l-a respins pe fond, cu motivarea că la acest moment argumentul conform căruia procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 în Titlul VII nu ar fi eficientă nu mai poate fi primit datorită listării Fondului Proprietatea și cu motivarea conform căreia remediul juridic pentru reclamante nu este acela al acordării directe a despăgubirilor, ci în soluționarea pe fond a dosarelor aflate în procedura Legii nr. 247/2005, de către instanțele competente.
Prin recursul formulat, pârâtul S. R. a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, respinsă de instanța de fond, susținând că legitimarea sa procesuală pasivă nu este dată nici prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 rep., că nu suntem în ipoteza art. 28 din Legea nr. 10/2001 rep. și că Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede în mod expres cine sunt autoritățile cu atribuții în stabilirea și plata despăgubirilor stabilite în procedura Legii nr. 10/2001 rep.
Critica este întemeiată.
Într-adevăr, în materia Legii nr. 10/2001 singura ipoteză în care S. R. ar avea calitatea procesuală pasivă este cea reglementată prin dispozițiile art. 28 din lege, ipoteză care nu a fost invocată în prezenta cauză.
Însă, fiind în procedura declanșată de reclamante în baza Legii nr. 10/2001 rep., de soluționare pe fond a notificării în conformitate cu decizia în interesul legii nr. XX/2007 a ICCJ- Secțiile Unite, devin incidente - așa cum în mod corect a constatat tribunalul și cum de altfel au invocat și reclamantele - dispozițiile art. 26 alin. 1 din lege, potrivit cărora: „(1) Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”.
Or, legea specială de care se face vorbire în aceste dispoziții legale este reprezentată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează la rândul său regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și prevede în acest sens o altă procedură administrativă, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia îi va fi înaintată propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Astfel, potrivit art. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, „prezenta lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001”.
Din ansamblul acestei reglementări reiese faptul că singura autoritate cu atribuții în materia stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (art. 13 din Titlul VII), împotriva deciziei emise de această instituție partea interesată având deschisă calea acțiunii în justiție, în condițiile legii contenciosului administrativ (art. 19 și 20 din Titlul VII).
Prin urmare, Curtea constată că, în materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este și Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparatoriu – care, pentru determinarea întinderii despăgubirilor și al plății lor efective – trimite la dispozițiile cu caracter special cuprinse la Titlul VII privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005.
În consecință, norma de drept substanțial aplicabilă la situația de fapt dedusă judecății este cuprinsă în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar recunoașterea altui raport juridic decât cel stabilit de legea specială în materia stabilirii și plății despăgubirilor bănești la care reclamantele sunt îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001 echivalează cu nesocotirea prevederilor legii speciale, dar și cu încălcarea competenței materiale a instanței de contencios administrativ.
În ceea ce privește invocarea de către reclamante a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție pe capătul doi de cerere, Curtea constată că simpla invocare a acestui temei convențional nu era suficientă pentru respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, ci se impunea ca tribunalul să analizeze dacă reclamantele au un „bun” în accepțiunea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și doar în caz afirmativ, să soluționeze pe fond acest capăt de cerere.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, referitoare la lipsa oricărui temei juridic intern pentru a legitima calitatea procesuală pasivă a pârâtului S. R. pe capătul de cerere privind plata efectivă a despăgubirilor bănești pentru construcția demolată, analiza faptului dacă reclamantele au un „bun” pe acest capăt de cerere trebuie coroborată cu analiza din partea instanței dacă o asemenea constatare justifică suprimarea de către instanța judecătorească a procedurii speciale reglementate de legiuitor în acest scop, prin utilizarea căreia reclamantele își pot valorifica dreptul de creanță recunoscut de instanța civilă.
Astfel, Curtea arată că excepția lipsei calității procesuale pasive pretinde dovedirea identității dintre persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății; că este o excepție de fond, absolută și peremptorie. Prin urmare, fiind una din condițiile de exercițiu ale acțiunii, calitatea procesuală se analizează la data investirii instanței.
Prin urmare, Curtea va verifica dacă la data sesizării instanței reclamantele aveau un „bun”, noțiune care în conformitate cu jurisprudența constantă a CEDO poate include atât un „bun actual”, cât și valorile patrimoniale, respectiv creanțele cu privire la care reclamantele pot pretinde că au cel puțin „speranța legitimă” de a le obține efectiv.
În ceea ce privește conținutul noțiunii de bun, în jurisprudența actuală a instanței de contencios a drepturilor omului se constată o schimbare a raționamentului expus în cauza S. c. României în care Curtea europeană constatase că reclamanții au un bun întrucât dețineau o hotărâre definitivă prin care se stabilise caracterul ilegal și abuziv al preluării de către stat a imobilului (la fel: cauzele I. P. și alții c. României, cererea nr._/04, hotărârea din 03.06.2008, G. c. României, cererea nr._/02, par. 25-26, hotărârea din 08.03.2007 și F. c. României, cererea nr._/02, par. 25-27, hotărârea din 08.03.2007, Czaran și Grofcsik c. României, cererea nr._/06, hotărârea din data de 02.06.2009, F. c. României, cererea nr._/03, hotărârea din 30.09.2008, definitivă la 30.12.2008 și Gingis c. României, cererea nr._/02, hotărârea din data de 04.11.2008, publ. în M. Of. nr. 458/02.07.2009).
Astfel, în hotărârea pilot M. A. și alții c. României (cererile nr._/05 și nr. 3380/06, hotărârea din 12.10.2010), instanța europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. În acea cauză, reclamantele dețineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naționalizării, însă instanța europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătorești nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.
Plecând de la aceste premise teoretice, Curtea constată că reclamantele nu dețin o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate, astfel că acestea nu au un „bun actual” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 ci, cel mult, la data sesizării instanței, se puteau prevala de o creanță condiționată, întrucât problema îndeplinirii condițiilor legale pentru a se constata îndreptățirea acestora la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 urma să fie analizată în cadrul procedurii pe care au demarat-o în temeiul Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere - privind obligarea pârâtului la plata contravalorii fructelor începând cu data de 09.11.1980 și până la data introducerii acțiunii, întemeiat în drept atât pe dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, cât și pe dispozițiile art. 483, 485 și 487 C.civ. – Curtea constată de asemenea că sunt fundamentate criticile formulate de recurentul-pârât privind lipsa calității sale procesuale pasive.
Reclamantele au precizat că solicită restituirea fructelor produse de clădirea asupra căreia au avut un drept de proprietate și de terenul asupra căruia au avut un drept de folosință.
Art. 483 și 485 din Codul civil din 1864 prevedeau că fructele unui bun se cuvin proprietarului, în temeiul regulii accesiunii, însă din interpretarea textelor de lege reiese că dobândirea fructelor nu este un efect al accesiunii, ci un efect normal al exercitării dreptului de proprietate (regulă consacrată expres la art. 550 alin. 1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil). Prin urmare, calitate procesuală activă în acțiunea privind restituirea contravalorii fructelor o are proprietarului bunului, iar calitate procesuală pasivă o are posesorul bunului.
În soluționarea primul capăt de cerere instanța de fond a reținut faptul că imobilul-construcție ce face obiectul notificării a fost fiind demolat în baza Decretului de expropriere nr. 152/1980. După data demolării construcției cu privire la care reclamantele solicită restituirea fructelor, nu se poate considera că pârâtul a avut calitatea de posesor, pentru a se putea reține calitatea procesuală pasivă a acestuia pe capătul de cerere privind restituirea fructelor produse de lucru între data demolării și data introducerii acțiunii, iar cu privire la teren, pe lângă faptul că fructele pot fi solicitate doar de proprietar, reclamantele nu au susținut și dovedit că terenul se află în posesia pârâtului S. R..
Pentru aceste considerente, Curtea constată că recursul declarat de pârâtul S. R. este întemeiat, cu consecința respingerii capetelor de cerere promovate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cu privire la recursul declarat de reclamantele D. C. și D. I.:
Recurentele-reclamante susțin faptul că neacordarea în mod direct a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești ar reprezenta o greșită aplicare a dispozițiilor relevante din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și o aplicare greșită a cauzei-pilot A. și S. c. României, prin care s-a stabilit că mecanismul de acordare a despăgubirilor nu funcționează într-un mod susceptibil de a acorda despăgubiri concrete, reale și într-un termen rezonabil, proprietarilor deposedați abuziv. Se susține faptul că legile interne – Legea nr. 247/2005 republicată – sunt contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Răspunzând primei critici din recursul de față, Curtea arată că, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Constituție, “Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Curtea constată că dispozițiile de drept substanțial cuprinse în Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005, incidente în cauza de față, nu sunt incompatibile cu dispozițiile relevante din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România (împreună cu Protocoalele sale adiționale) prin Legea nr. 30/1994.
Ca motiv de incompatibilitate cu dispozițiile Convenției, reclamantele susțin faptul că procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu le oferă nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei proceduri, astfel că se impunea ca despăgubirile în echivalent bănesc să fie stabilite în mod efectiv și să fie puse în sarcina recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Curtea arată că o astfel de modalitate de soluționare a cererii reclamantelor nu reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, dimpotrivă, a subliniat în mod constant că statele-părți la Convenție au o marjă amplă de apreciere în a stabili condițiile în care li se poate recunoaște un drept la restituire foștilor proprietari asupra bunurilor de care au fost deposedați de regimul anterior. Or, prin adoptarea Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005 (Titlul VII) legiuitorul a reglementat tocmai condițiile în care fostul proprietar poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege, ca reparație a preluării abuzive a imobilului notificat. Astfel, în procedura contestației întemeiate pe Legea nr. 10/2001 (așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. XX/2007) instanțele de judecată au plenitudinea de competență în a analiza pe fond notificarea formulată de către persoana care se pretinde îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege (în situația depășirii termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din lege), iar la finalul acestei analize instanța civilă va stabili tipul de măsuri reparatorii la care este îndreptățit contestatorul, respectiv restituirea în natură sau prin echivalent. În situația din speță, în care s-a constatat că restituirea în natură nu este posibilă deoarece construcția a fost demolată în baza Decretului de expropriere nr. 152/1980, instanța de fond a stabilit dreptul reclamantelor de a primi despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, așa cum prevăd dispozițiile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 rep. Prin urmare, tocmai pentru că au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în patrimoniul reclamantelor a luat naștere un drept la compensare, la care face referire cauza A. c. României (cererile nr._/05 și nr. 3380/06, hotărârea-pilot din 12.10.2010), drept care va putea fi stabilit în concret și valorificat în condițiile legii speciale la care face trimitere Legea nr. 10/2001, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În ceea ce privește critica susținută de recurentele-reclamante, potrivit căreia tocmai ineficacitatea procedurii instituită prin Legea nr. 247/2005 a stat la baza hotărârii-pilot în care S. R. a fost obligat să ia măsuri pentru repunerea efectivă în drepturi a foștilor proprietari, Curtea arată că instanța de judecată nu poate să execute chiar ea măsura la care a fost obligat S. român, de a reface legislația și de a impune alte reguli de procedură, mai simplificate și mai eficiente, deoarece în caz contrar s-ar depăși atribuțiile puterii judecătorești prin asumarea unor atribuții care țin de competența exclusivă a legiuitorului.
De asemenea, critica formulată de către recurentele-reclamante referitoare la ineficiența procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, pe motiv că prelungește și îngreunează procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, va fi înlăturată de Curte, care constată – în primul rând – că reclamantele se plâng de ineficacitatea procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005 în avans, fără a face vreun demers pentru a urma respectiva procedură și fără a-i dovedi în vreun fel pretinsa ineficacitate.
Dimpotrivă, Curtea constată că însăși instanța europeană de contencios a drepturilor omului a respins o plângere întemeiată pe pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, formulată de un petent care – deși beneficia de o decizie administrativă prin care i se stabilea dreptul de a primi despăgubiri pentru un teren ce nu putea fi restituit în natură - nu s-a adresat Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar pe motiv că, în opinia sa, posibilitatea de a obține despăgubiri bănești este iluzorie. Curtea Europeană (cauza M. c. României, cererea nr._/2003, hotărârea din 8 iunie 2010, publ. pe www.echr.coe.int.) a respins plângerea petentului cu privire la imposibilitatea de a-și exercita dreptul de a primi despăgubirea pentru terenul naționalizat, conform prevederilor legale, întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, pe considerentul că, deși prevederile legale în materie îi permiteau să obțină plata în numerar a unei părți din despăgubirea stabilită prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta nu și-a exercitat dreptul de opțiune în acest sens. În aceste condiții, Curtea a constatat că petentul este cel care a obstrucționat, cu bună-știință, procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, situație în care a constatat că nu a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (pentru acea parte a despăgubirii pe care reclamantul ar fi putut să o primească în numerar).
De asemenea, Curtea constată compatibilitatea dispozițiile de drept intern cuprinse în Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005, și cu dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenție Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul de acces la o instanță, pentru următoarele considerente:
Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică și este dreptul oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil de un tribunal independent și imparțial, în mod public și într-un termen rezonabil, cu privire la drepturile și obligațiile sale civile.
În cauza de față, reclamantele au beneficiat de un remediu efectiv și eficient prin faptul că au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și au obținut o hotărâre judecătorească prin care li s-a recunoscut dreptul de a primi măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția demolată, în condițiile legii speciale reprezentate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În cauza M. A. și alții c. României (cererile nr._/05 și nr. 3380/06, hotărârea-pilot din 12.10.2010), Curtea Europeană a analizat eficacitatea remediului pus la dispoziție de Legea nr. 10/2001, reținând faptul că la data de 12 noiembrie 2007 a fost publicată în M. Of. decizia în interesul legii nr. XX/2007 prin care ICCJ, Secțiile Unite, s-a pronunțat în sensul că, dacă autoritățile administrative nu au răspuns în termenul legal, instanțele au competența deplină de a soluționa pe fond notificarea. În consecință, a reținut că, anterior acestei date, calea de atac prevăzută de decizia în interesul legii nu fusese efectivă. În concluzie, Curtea europeană a statuat că eșecul autorităților administrative de a răspunde cererilor de restituire depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, coroborat cu inexistența unei căi de atac anterior datei de 12.11.2007 (data publicării în Monitorul Oficial a deciziei în interesul legii nr. XX/2007), a adus atingere însăși esenței dreptului reclamantelor de a avea acces la o instanță. Dimpotrivă, în cauza de față, notificarea formulată de către reclamante a fost soluționată pe fond prin hotărârea pronunțată în prezenta cauză.
În al doilea rând, și în procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dreptul reclamantelor de a avea acces la o instanță imparțială și independentă este asigurat în aceeași măsură, având în vedere faptul că dispozițiile cap. 6 din acest titlu reglementează căile de atac pe care le are la dispoziție persoana interesată pentru a contesta decizia de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De asemenea, Curtea arată că soluția pronunțată de tribunal de respinge a solicitării de stabilire în concret a despăgubirilor este legală, deoarece respectă dezlegările cu caracter obligatoriu statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin decizia în interesul legii nr. LII (52)/2007 (pronunțată în dosarul nr. 12/2007, publicată în M. Of. nr. 140 din 22.02.2008).
Astfel, prin această decizie cu caracter obligatoriu erga omnes de la data publicării sale în Monitorul Oficial, instanța supremă a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”. În considerentele deciziei în interesul legii Înalta Curte a statuat, din perspectiva reglementării de ansamblu a art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, faptul că prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
Or, în speță, notificarea formulată de reclamante a fost soluționată abia prin acțiunea de față, respectiv după . legii noi, astfel încât erau pe deplin aplicabile dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind modalitatea de evaluare a imobilelor supuse restituirii prin acordarea de despăgubiri în echivalent și modalitatea de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, dispoziții ce conțin norme de procedură și prin urmare sunt de imediată aplicare.
În ceea ce privește cea de-a doua critică referitoare la respingerea cererii de obligare a Statului R. la plata fructelor civile, instanța trimite la considerentele expuse în cadrul recursului promovat de recurentul S. R., prin care a reținut lipsa calității procesuale pasive a acestuia.
Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și 2 C.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele reclamante, va admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va modifica în parte sentința civilă recurată, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerii acțiunii formulate împotriva acestei părți ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței privind admiterea în parte a acțiunii și constatării îndreptățirii reclamantelor de a obține măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul-construcție ce a fost situat în București, fosta ., sector 5, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele reclamante D. C. și D. I. împotriva sentinței civile nr.875//11.05.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă în contradictoriu cu recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Admite recursul declarat de recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în contradictorii cu recurentele-reclamante D. C. și D. I. și cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr. 875/11.05.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._ .
Modifică în parte sentința civilă recurată, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerii acțiunii împotriva acestei părți ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27.01.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. M. S. D. Z.
GREFIER
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored.MȘ/2 ex./06.02.2012
Jud. fond – C. A.
Cu opinia separată a doamnei judecător A. G. în sensul admiterii recursului formulat de reclamante, modificării în parte a sentinței civile recurate și obligării la acordarea despăgubirilor reactualizate reprezentând diferența dintre valoarea de 423.000 lei stabilită prin expertiză și suma de 80.000 lei reactualizată.
Prin sentința civilă nr. 875 din 11.05.2011 pronunțată în dosarul nr._ /_ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele D. C. și D. I., constatându-se că reclamantele sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru imobilul construcție care a fost situat în București, fosta ., sector 5, astfel cum a fost identificat prin expertiza efectuată în cauză de expertul V. V..
Cererea de obligare a pârâților la plata despăgubirilor constând în valoarea de piață a imobilului, a fost respinsă de tribunal, care a constatat că argumentul ce putea fi avut în vedere pentru admiterea unei astfel de cereri era acela al nefuncționalității Fondului Proprietatea, ceea ce ar fi dus la o lipsă de eficiență a procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Prin listarea Fondului Proprietatea posibilitatea valorificării acțiunilor acordate în procedura Legii nr. 247/2005, devine efectivă, astfel încât impedimentul principal avut în vedere de Curtea EDO a fost depășit, rămânând doar problema soluționării într-un termen rezonabil a dosarelor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Soluționarea acestui capăt de cerere a fost criticat de către recurentele D. C. și D. I. prin cererea depusă la 18.08.2011, formulată cu respectarea dispozițiilor art. 301 Cod procedură civilă, sentința fiind comunicată acestora la 11.08.2011, conform dovezilor de comunicare aflate la filele 187 și 188 dosar fond. Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru conform art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Criticile privind greșita respingere al celui de-al doilea capăt de cerere prin care s-a solicitat obligarea la plata despăgubirilor constând în prețul actual de circulație al imobilului din fosta ., actualmente ., parțial nr. 13, sunt fondate pentru următoarele considerente:
Motivarea instanței de fond în sensul că unitatea deținătoare nu poate fi obligată la plata măsurilor reparatorii în echivalent bănesc și că notificatoarele sunt îndreptățite doar la cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi stabilite în final în temeiul Titlul VII al Legii nr. 247/_, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor consider că este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii, urmând ca în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, să fie admis recursul formulat de recurentele-reclamante cu consecința schimbării sentinței civile recurate, în sensul obligării Primăriei M. București la acordarea despăgubirilor actualizate reprezentând diferența dintre suma de 423.000 lei ce reprezintă valoarea imobilului în litigiu la data de 30.03.2011, data întocmirii expertizei de către ing. V. V. și suma de 80.000 lei reactualizată, ce a fost achitată cu titlu de despăgubiri către D. C. și D. C. (sumă stabilită prin procesul-verbal nr. 329 din 7.08.1980 a CPMB).
Prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, a admis recursul în interesul legii, și a stabilit că, având în vedere că imobilul pentru care s-au solicitat despăgubiri a fost preluat abuziv de către stat, astfel cum a reținut în considerente instanța de fond și că reclamanta este o persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, aceasta trebuie să primească cuantumul despăgubirilor bănești reprezentând echivalentul imobilului compus din teren preluat abuziv. Restituirea imobilului în natură nu mai este posibilă, astfel încât, trebuie acordate despăgubiri bănești la valoarea de circulație a bunului respectiv.
Notificarea poate fi soluționată direct de către instanță prin obligarea pârâtului la plata cuantumului sumei, deoarece prin decizia XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că prin art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, s-a precizat că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită. Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. 2 și în art. 14 din Legea nr. 10/2001, se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța investită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească cenzurând decizia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
O astfel de soluție, se impune și pentru că în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
Reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța investită să evoce fondul și să constate, pe baza probatoriului administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. 2 că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României pronunțată la 13.01.2009, a stabilit că, deși Legea nr.10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu în prezent, în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.
Față de această stare de fapt, Curtea a reținut că a existat o ingerință și că nu este necesar să se clarifice problema dacă această ingerință urmărea sau nu un scop legitim pentru că, oricum, nu respectă cerința proporționalității.
Dreptul de acces la justiție nu este doar un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci include și speranța legitimă ca hotărârea să fie pusă în executare, obligația pentru administrație de a se conforma unei hotărâri judecătorești sau decizii pronunțate de cea mai înaltă instanță administrativă a statului în domeniu.
Fondul „Proprietatea” nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă.
Legea nr.10/2001 și nici Legea de modificare nr. 247/2005 nu țin cont de prejudiciul suferit prin absența prelungită a despăgubirii persoanelor care au fost private de bunurile lor.
Deși Legea nr.10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură este o diferență foarte mare între termenele stabilite prin lege pentru luarea unei decizii administrative și termenele în care, în realitate, s-a luat decizia.
Curtea a concluzionat deja că nu se oferă nici o garanție părților interesate, cu privire la durata procedurii sau rezultatul acestei etape a procedurii (M. și alții contra României satisfacție echitabilă nr._/02, 17 – 19, 17 iunie 2008).
Curtea nu a contestat marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurării accesului concret și efectiv la o instanță și nici eficiența pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în special pentru stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire. Există, de asemenea, posibilitatea ca decizia administrativă să poată fi supusă controlului instanțelor judecătorești.
Cu toate acestea, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și dacă este cazul contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea, Curtea a stabilit deja în cauzele R. I. împotriva României și M. și alții împotriva României, cum s-a menționat și anterior, că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri.
În concluzie, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă cât și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, aceasta rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Prin urmare, instanța poate soluționa direct notificarea printr-o hotărâre care să stabilească efectiv, cuantumul despăgubirilor bănești la valoarea actuală de circulație a imobilului.
Astfel, aspectele menționate în decizia nr. XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție și în cauza Faimblat împotriva României, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, privind necesitatea finalizării procedurii judiciare printr-o decizie care să acorde despăgubiri bănești prin obligarea directă a unității deținătoare la plata acestora sunt obligatorii conform art.46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. După aproximativ 11 ani de la depunerea notificării, reclamantele ar fi puse în situația ca instanța să se rezume doar la o prerogativă formală de a dispune obligarea altei entități administrative la emiterea unei decizii, fără ca ea însăși să soluționeze pe fond litigiul și fără a exista o garanție reală că această obligație va fi îndeplinită la nivel administrativ.
În același sens, în cauza A. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că punând în aplicare o legislație specială de restituire sau de despăgubire, S. R. a optat pentru principiul de despăgubire integrală pentru privările de proprietate săvârșite de regimul comunist. Legislația prevede, în absența posibilității de restituire, acordarea unei compensații de despăgubire la nivelul valorii de piață pe care bunul naționalizat l-ar avea astăzi. Curtea a reluat considerentele arătate în cauza Faimblat, menționând că sarcina suferită de părțile îndreptățite la despăgubiri cărora acestea nu le-au fost încă acordate este disproporționată și excesivă și incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a notat că în fața multitudinii procedurilor de restituire, autoritățile interne au reacționat adoptând Legea nr. 247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate. Această unificare care merge în sensul bun deoarece a instituit proceduri simplificate ar fi eficientă dacă autoritățile competente și, mai exact, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar fi prevăzută cu resurse umane și materiale necesare misiunii sale. Aceasta însă, confruntată încă de la crearea sa cu un volum mare de muncă a tratat dosarele aleatoriu și deși criteriul de examinare a fost modificat, în mai 2010, la un total de 68.355 dosare înregistrate numai 21.260 dosare au primit o decizie de acordare a unui titlu de despăgubire.
Absența termenelor de prelucrare a dosarelor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire, identificat deja de Curte în Hotărârea Faimblat și însușită de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a menționat în jurisprudența sa că cererile de restituire sau despăgubire înaintate comisiei trebuie soluționate într-un termen rezonabil, deoarece în absența unui termen legal de constrângere obligația de soluționare a notificărilor riscă să fie teoretică și iluzorie, iar dreptul de acces la o instanță pentru reclamarea întârzierii acumulate de către Comisia Centrală ar fi lipsit de conținut.
Curtea a recomandat ca sistemul de despăgubire să devină previzibil inclusiv prin plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă de timp mai mare dar până în prezent statul nu a luat nici o măsură cu caracter general care să conducă la realizarea efectivă a dreptului de restituire sau despăgubire, prin reguli de procedură clare și simplificate. În acest context, rolul instanțelor judecătorești este foarte important pentru accelerarea procedurilor administrative respectiv pentru soluționarea pe fond a notificărilor atunci când este cazul și pentru conturarea unei jurisprudențe care să dea eficiență sistemului de restituire, în condițiile în care prin OUG nr. 62/2010 plata despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 a fost suspendată pentru 2 ani.
În privința recursului formulat de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, achiesez la opinia majoritară în sensul admiterii recursului declarat de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, modificării în parte a sentinței civile recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. și respingerea acțiunii împotriva acestei părți ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, pentru considerentele arătate în opinia majoritară.
Având în vedere că în contradictoriu cu pârâta P. M. București s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor la despăgubiri, precum și cuantumul acestora, unitatea deținătoare P. M. București, este cea căreia îi revine obligația de plată a despăgubirilor.
Urmează a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate privind respingerea ca nefondat a capătului de cerere prin care reclamantele au solicitat contravaloarea lipsei de folosință începând cu data de 9.11.1980 și până la data formulării acțiunii – 29.04.2010, deoarece în mod corect instanța de fond a arătat că dispozițiile art.1 din Protocolul Adițional nr. l la Convenția Europeana a Drepturilor Omului nu sunt aplicabile având în vedere că, pe de o parte, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a acoperi paguba pricinuită prin lipsa de folosință cu privire la bunuri bunurile preluate de stat înainte să ratifice Convenția, iar pe de altă parte statul după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, nu a adoptat o legislație care să prevadă, ca măsură reparatorie pe lângă restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior sau acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea bunului confiscat și acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru a se putea considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.
Potrivit art. 483 cod civil fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor, se cuvin proprietarului in puterea dreptului de accesiune, iar potrivit art. 485 Cod civil, posesorul nu câștiga proprietatea fructelor decât când poseda cu buna-credința; în caz contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreuna cu lucrul, proprietarului care-l revendica, dar reclamantele nu solicită acordarea fructelor civile cum ar fi chiriile încasate ci contravaloarea lipsei de folosință, solicitare cu un înalt grad de speculație, atât timp cât nu se poate stabili ce ar fi făcut reclamantele cu imobilul dacă nu ar fi fost deposedate și care ar fi chiriile pe care le putea, în concret, încasa. Nu se poate pune semnul egalității între fructele civile și contravaloarea lipsei de folosință având în vedere izvorul diferit al acestora, practica judecătorească fiind în unanimă în a considera că pentru lipsa de folosință izvorul este răspunderea delictuală și nu art. 483 și urm. Cod civil.
Criticile formulate în cererea de recurs împotriva soluționării acestui capăt de cerere sunt nefondate, deoarece nu se poate reține raportarea reclamantelor la chiriile pe care le-ar fi putut încasa S. R., în cazul în care ar fi închiriat imobilul preluat pentru considerentele menționate anterior.
JUDECĂTOR,
A. G.
Red. AG
Tehnored. PS 2 ex.
30.01.2012
| ← Expropriere. Decizia nr. 63/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 377/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
