Revendicare imobiliară. Decizia nr. 106/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 106/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-04-2013 în dosarul nr. 106/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 106 A

Ședința publică de la 11.04.2013.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. D.

JUDECĂTOR - M. I.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de apel formulate de apelanții chemați în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A M., împotriva sentinței civile nr. 1917 din 26.10._, pronunțată de Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimați reclamanți pârâți Ș. S. și Ș. I., cu intimații pârâți reclamanți N. E., N. I., R. I., .., cu intimatul pârât C. L. AL SECTORULUI 2 – PRIN COMISIA DE VALORIFICARE A SPAȚIILOR COMERCIALE și cu intimații chemați în garanție P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și C. L. AL SECTORULUI 2 BUCUREȘTI.

P. are ca obiect – revendicare imobiliară.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 28.03.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 4.04.2013, apoi la data de 11.04.2013, când a decis următoarele:

CURTEA

Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr._/300/2007, reclamanții Ș. S. și Ș. I. au chemat în judecată pe pârâții N. E., N. I., R. I., ., Statul Român prin Ministerul Finanțelor, P. M. București prin Primarul General și C. L. al Sectorului 2 București prin Comisia de valorificare a spațiilor comerciale, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-construcție situat în București, .. 48A, sectorul 2 și, în subsidiar, să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor să le plătească despăgubiri la valoarea de piață a imobilului-construcție situat în ..48A, sector 2, București, cu cheltuieli de judecată. De asemenea, au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.1010/1996 încheiat între pârâții N. E. și N. I. - cumpărători - și vânzătoarea P. M. București prin . are drept obiect un apartament din imobilul-construcție menționat, cu cheltuieli de judecată.

În motivare au arătat că în anul 1950, prin Decretul nr.92 (poziția 7604), a fost naționalizat imobilul situat în ..48A, sector 2, imobil al căror proprietari au fost părinții reclamanților, Ș. I. (decedat în 1970) și Ș. V. (decedată în 1949). Imobilul din ..48A, era alcătuit din 148 mp teren și casă compusă din parter și etaj, având la parter: 2 camere, 1 bucătărie, 1 gang, 1 pivniță, iar la etaj: 6 camere, 2 bucătării, 1 baie, plus anexele: 2 cămări, 2 holuri, 1 pod compus din 6 camere, conform extrasului de carte funciară nr._/1940.

Reclamanții au arătat că prin Notificarea nr. 967/14.03.2001, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari, au solicitat restituirea în natură a imobilului și echivalent pentru construcție, notificare ce a făcut obiectul dosarului nr._/14.02.2005. În urma litigiului deschis pentru soluționarea dosarului constituit prin transmiterea notificării menționate, Comisia a rezolvat dosarul și au fost emise Dispoziția nr. 6533/05.10.2006 (rectificată prin Dispoziția nr. 7960/11.05.2007 prin care a fost restituit în natură terenul în suprafață de 120,37 m.p. și imobilul construcție (pivniță+P+E+pod), mai puțin apartamentul de la etaj vândut de S. R. prin instituția care administra fondul imobiliar, preluat în mod abuziv de stat în perioada comunistă, respectiv PMB prin . acest apartament a fost emisă dispoziția nr. 6534/05.10.2006 prin care sunt acordate despăgubiri.

La data de 14.06.2007, CGBM-AFI - Serviciul Locativ a întocmit protocolul nr._ de predare-primire a clădirii și terenului conform dispoziției de restituire în natură. Cu această ocazie, reclamanții au aflat că și restul din clădirea restituită a fost înstrăinat de un neproprietar, astfel că dispoziția de restituire este inaplicabilă, motiv pentru care au fost nevoiți să promoveze acțiune în revendicarea imobiliară.

Normele legale interne privitoare la proprietate sunt subordonate actelor normative cu forță juridică superioară, respectiv tratatelor internaționale la care România este parte și care fac parte din dreptul intern, Constituția României și a legilor organice care ocrotesc dreptul de proprietate. Astfel, potrivit art.1 din Protocolul Adițional, nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, nimeni nu poate fi lipsit de bunul proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică, cu justă despăgubire și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Potrivit art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care România este parte, orice persoană are dreptul la proprietate, nimeni neputând a fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Totodată, dreptul de proprietate privată este garantat de art.44 din Constituția României, art.480 și art.481 Cod civil.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.480 și art.481 Cod civil, art.44 din Constituție, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Pârâta P. M. București prin Primar General a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii.

A invocat excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei M. București prin Primarul General, excepția lipsei de calitate procesuală pasivă pentru P. M. București, excepția inadmisibilității revendicării pe dreptul comun, considerând că acest capăt de cerere este inadmisibil față de prevederile Legii nr.10/2001, lege specială ce derogă de la dispozițiile dreptului comun, excepția tardivității capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între N. I. și N. E., în calitate de cumpărători, și P.M.B. prin S.C. Apolodor S.A. Pentru această excepție a motivat că potrivit art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001 „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr.109/2001 și O.U.G. nr.145/2001 cu încă 6 luni. A arătat că în consecință, chiar și acele contracte de vânzare-cumpărare lovite de nulitate absolută, dar cu privire la care constatarea acesteia nu a fost solicitată în termenul de prescripție impus de lege, devin astfel titluri de proprietate perfect valabile.

Pârâtul C. L. al Sectorului 2 București a depus întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetentă materială a judecătoriei în soluționarea capătului de cerere privind lăsarea în deplină proprietate și liniște posesie a spațiului de prestări servicii situat în .. 48 A, sector 2, parter, în suprafață construită de 170,18 m.p. și suprafață utilă de 141,82 m.p. și teren de sub construcție în suprafață de 41,14 m.p. cotă indiviză. A motivat că art. 27 din Legea nr. 550/2002, astfel cum a fost modificată și completată arată că „Alte litigii decât cele prevăzute la art. 8, 9 și 10, cu privire la desfășurarea procedurilor de vânzare a spațiilor comerciale sau de prestări servicii, proprietatea privată a statului, aflate în administrarea consiliilor județene, a consiliilor locale sau a regiilor autonome de sub autoritatea acestora sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, nefiind obligatorie procedura prealabilă”.

Totodată, a arătat că prin cererea introductivă, reclamanții, în calitate de moștenitori ai defuncților Ș. I. și Ș. V., au solicitat instanței lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului construcție situat în .. 48 A, sector 2, dar instanța prin hotărârea ce o va da, va trebui să constate și să se pronunțe și asupra modului în care a fost înstrăinat de către C. L. al Sectorului 2 (în calitate de mandatar al M. București) societății comerciale .., spațiul de prestări servicii situat în .. 48 A, Sector 2, parter, în suprafață construită de 170,18m.p. suprafață utilă de 141,82 m.p. și teren de sub construcție în suprafață de 41,14 m.p. cotă indiviză.

Rezultă că aceste capete de cerere din acțiune, poate fi considerat „alte litigii decât cele prevăzute la art. 8, 9 și 10, cu privire la desfășurarea procedurilor de vânzare a spațiilor comerciale sau de prestări servicii, proprietatea privată a statului, aflate în administrarea consiliilor județene, a consiliilor locale sau a regiilor autonome de sub autoritatea acestora” și pe cale de consecință sunt incidente prevederile art. 27 din Legea nr.550/2002, astfel cum a fost modificată și completată, față de care pârâtul consideră că Judecătoria Sectorului 2 nu este competentă să soluționeze acest capăt de cerere.

A mai invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a C. L. al Sectorului 2 pe capătul de cerere privind lăsarea în deplină proprietate a și liniștită posesie a spațiului de prestări servicii situat în .. 48 A, sectorul 2, considerând că nu are calitate procesuală pasivă deoarece, în temeiul Hotărârii nr. 234/2003 a C. General al M. București, Primarul Sectorului 2 a fost împuternicit să semneze în numele M. București contractele vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 550/2002. Cum bunul imobil construcție - spațiul de prestări servicii situat în .. 48 A, sector 2, parter, în suprafață construită de 170, 18 m.p. suprafață utilă de 141,82 m.p. și teren de sub construcție în suprafață de 41,14 m.p. cotă indiviză, a fost proprietatea M. București, C. L. în calitatea sa de mandatar nu are calitate procesuală pasivă. De asemenea, a invocat și excepția inadmisibilității cererii în revendicare.

Pârâta . a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanți, cu cheltuieli de judecată, arătând că este proprietara spațiului comercial situat în București, .. 48A, parter, în suprafață de 170,18 mp. și a terenului de sub construcție, în suprafață de 41,14 mp. cotă indiviză, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1381/16.09.2004 la BNP A. F., contract încheiat în baza Legii nr.550/2002, cu completările ulterioare. După momentul cumpărării, a efectuat toate formalitățile de publicitate imobiliară prevăzute de lege. Deține spațiul încă din anul 1990, în baza unui contract de închiriere. Anterior cumpărării spațiului în litigiu, a efectuat toate diligentele necesare clarificării situației lui juridice. Astfel, a aflat că nu există nicio notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, nici vreun litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești. A menționat că art. 46 alin (2) din Legea nr. 10/2001 nu a fost declarat neconstituțional, iar în acțiunea în revendicare imobiliară ce se afla în curs de judecată în prima instanța, în faza de rejudecare după casare cu trimitere sau în prima instanța de apel, pârâtul cumpărător de bună credință al imobilului poate opune cu succes aceasta apărare, întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr.10/2001, avându-se în vedere dispozițiile art. 47 din aceasta lege (art. 46 după republicare), cât și împrejurarea că actul juridic încheiat în condițiile art. 46 alin. (2) (denumit art. 45 după republicare) interesează normele referitoare la organizarea proprietății si a drepturilor reale care, unanim, sunt considerate de ordine publica. In consecință, fiind vorba de regimul viitor al unui drept de proprietate care a format obiectul unei convenții, el va fi guvernat de legea nouă, lucru cu atât mai evident, cu cât situația juridică creată prin convenția de înstrăinare prevăzută de dispozițiile legate mai sus invocate, se constituie pe planul efectelor sale viitoare in facta futura.

In cauza, prin contractul de vânzare-cumpărare, statul, în calitate de proprietar aparent, a înstrăinat bunul imobil conform Legii nr. 550/2002 pârâtei, care îl deținea in calitate de chiriaș. Operațiunea judiciară a actului de înstrăinare a bunului altuia consolidează transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului in patrimoniul subdobanditorului. Un asemenea efect este de esența contractului de vânzare-cumpărare și nu poate fi anihilat, prin compararea titlurilor, ca simpla ipoteza de probațiune a revendicării. Aceste operațiuni vizează, exclusiv, situația, inexistența în speță, când ambele părți ale revendicării produc titluri derivate care emana de la autori diferiți si care sunt fără vreo legătură (separat între ele). Or, în speță, titlurile invocate sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătură, bazată mai întâi pe existența unui autor comun care a transmis derivat proprietatea terenului, iar, apoi, statul, preluând bunul, l-a înstrăinat subdobânditoarei - pârâta.

Jurisprudența C.E.D.O. a statuat ca titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât, „persoanele care și-au dobândit bunurile cu buna credința să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri”.

După apariția Legii nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să confere în mod expres și explicit bunei-credințe a părților contractante efecte similare celor produse de aplicarea principiului „error communis facit jus”, în sensul că titlul de proprietate al foștilor chiriași, nedesființat pe cale judecătorească, este preferabil titlului produs de proprietarul anterior sau de moștenitorii săi, al cărui imobil a fost preluat de stat. In caz contrar, introducerea dispozițiilor art. 45 alin. 1 si alin. 2 din actul normativ sus-menționat ar fi lipsită de sens, deoarece ar viza, inutil, o problemă de drept deja consacrată. Sub acest aspect, este de observat ca prevederea legală menționată a preluat vechi principii de drept consolidate de Codul Civil, a căror aplicabilitate în speța este neîndoielnică, proprii soluționării acțiunii în revendicare.

In aceste condiții, instanțele nu se mai pot limita la a face doar o simpla comparare de titluri, dând câștig de cauza titlului mai vechi, ci trebuie să țină seama și de prevederile legale sus menționate, introduse prin Legea nr. 10/2001 și producătoare de consecințe în stabilitatea circuitului civil. Astfel, interpretând coroborat alineatele 1 si 2 ale articolului 45 cu dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, rezultă că acțiunea reclamanților privind restituirea imobilului preluat de stat si înstrăinat ulterior prin act translativ proprietate, nu poate fi admisă decât în situația în care, în mod cumulativ, a fost desființat titlul statului și s-a anulat în mod invocabil contractul de vânzare-cumpărare.

Mai mult, analizând titlurile de proprietate înfățișate de către părți,se cere să se constate că reclamanții invocă un titlu de proprietate anterior anului 1950, anul apariției Decretului nr. 92/1950. In ceea ce privește situația imobilelor intrate în proprietatea statului prin aplicarea acestui act normativ, jurisprudența CEDO este în sensul că existența bunului se determină în funcție de existența unei hotărâri de retrocedare. Astfel, titlul reclamanților s-ar putea determina ca fiind doar hotărârea de retrocedare, de la pronunțarea acesteia foștii proprietari (sau moștenitorii acestora) probând că aveau o „speranța legitimă” cu privire la proprietatea bunului revendicat, fiind proprietari ai unui bun actual, în condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției. Așadar, în compararea titlurilor celor două părți urmează a verifica o eventuală hotărâre de retrocedare și contractul de vânzare-cumpărare. Chemată să verifice încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, Curtea a găsit întemeiate acțiunile foștilor proprietari atunci când vânzarea s-a făcut în mod fraudulos de către stat, deși hotărârea irevocabilă obliga statul (sau agenții săi) la predarea bunului către fostul proprietar, dar în situația ce face obiectul prezentei cauze, premisa cerută de CEDO lipsește cu desăvârșire. In hotărârile pronunțate împotriva României în acțiuni în revendicare în care s-au dezbătut situații asemănătoare, Curtea Europeană a statuat în sensul nevalabilității contractelor de vânzare, dar în cauza de față, această verificare nu se mai poate face, pârâta având un titlu de proprietate a cărui anulare nu se mai poate cere și a cărui valabilitate nu mai poate fi pusă în discuție sau cenzurată, având în vedere prescripția instituită de Legea nr. 10/2001.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, instituirea unor premise și principiul ocrotirii unor drepturi câștigate, concrete și efective, ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste este în concordanță cu spiritul CEDO si cu jurisprudența Curții care s-a referit în repetate rânduri la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească, dar, în cauza de față, dreptul pârâtei de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, are aceeași valoare cu dreptul reclamantelor, iar titlul de proprietate nu a fost desființat de nicio instanță, fiind valabil și opozabil erga omnes.

Având în vedere valoarea obiectului dedus judecății, ce depășește suma de 500.000 RON, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, solicitând declinarea în favoarea Tribunalului București.

Totodată, pârâta . a formulat și cerere reconvențională prin care a solicitat provizoriu obligarea reclamanților la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de pârâtă la spațiul comercial în litigiu, cu mențiunea că în temeiul art. 132 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ., înțelege să își majoreze câtimea pretențiilor, în funcție de concluziile expertizei tehnice judiciare pe care o va solicita în cauză. A motivat că începând cu anul 1990 și până în prezent, societatea a învestit sume considerabile, în vederea efectuării lucrărilor de reparații capitale și reabilitare a imobilului. În ipoteza în care reclamanții vor avea câștig de cauză în litigiul pendinte, vor beneficia de investițiile făcute de pârâtă, investiții care le vor profita, fiind aplicabil principiul îmbogățirii fără just temei.

In drept, a precizat că invocă pentru cererile sale Legea nr. 550/2002, Legea nr. 10/2001, art. 115, art. 119 C.proc.civ., art.992 si urm., art. 1898, art. 1899 alin. 2 C.civ., art. 1 alin. 1 si alin. 2 din Primul Protocol la C.E.D.O.

De asemenea, ., în temeiul art. 60 si urm. C.proc.civ., art. 1337 si urm. C.civ., a formulat cerere de chemare în garanție a Consiliului L. Sector 2 prin Primarul Sectorului 2, solicitând instanței să oblige chematul în garanție la plata sumei de 129.034 RON (contravaloarea sumei de 35.700 EURO) cu titlu de preț, precum și a oricăror altor cheltuieli efectuate de pârâtă în vederea dobândirii bunului spațiu comercial situat în București, .. 48A, parter, în suprafață de 170,18 mp. și a terenului de sub construcție, în suprafață de 41,14 mp. cota indiviză, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1381/16.09.2004 la BNP A. F., contract încheiat în baza Legii nr. 550/2002, suma ce urmează să fie actualizată. Potrivit art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare vânzătorul spațiului, chematul în garanție C. L. al Sectorului 2, s-a obligat să o garanteze, împotriva oricărei evicțiuni totale sau parțiale. In aceste condiții, în măsura în care va fi evinsă de reclamanții din cauză, urmează să se îndrepte împotriva chematului în garanție pentru recuperarea prețului plătit și a tuturor celorlalte cheltuieli aferente.

Pârâții N. E. și N. I. au formulat întâmpinare, solicitând să se respingă acțiunea formulată de reclamanți, cu cheltuieli de judecată.

Au motivat în fapt că sunt proprietarii imobilului situat în București, .. 48A, ., în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. 1010/21.11.1996, după momentul cumpărării, au efectuat toate formalitățile de publicitate imobiliară prevăzute de lege, iar anterior cumpărării spațiului în litigiu, au efectuat toate diligențele necesare clarificării situației lui juridice și, astfel, au aflat că nu există nici notificare formulată în baza Legii nr. 112/1995 și nici vreun litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești. în drept au dezvoltat motivarea similară ..

Au invocat, de asemenea, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 2 București, având în vedere valoarea obiectului dedus judecații, cu motivarea că acesta depășește suma de 500.000 RON.

De asemenea, au susținut că acțiunea reclamanților a fost introdusă în anul 2007, dar termenul până la care se putea cere constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a expirat în anul 2002, astfel că au solicitat instanței să constate tardivitatea acestui petit din acțiunea principală.

Totodată, au depus cerere reconvențională prin care au solicitat provizoriu obligarea reclamanților la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de pârâți la imobilul în litigiu, cu mențiunea că în temeiul art. 132 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ., înțeleg să își majoreze câtimea pretențiilor, în funcție de concluziile expertizei tehnice judiciare pe care o vor solicita în cauză. Începând cu momentul dobândirii imobilului și până în prezent, au învestit sume considerabile în vederea efectuării lucrărilor de reparații și amenajare a imobilului, iar în ipoteza în care reclamanții vor avea câștig de cauză în litigiul pendinte, vor beneficia de investițiile făcute, investiții care le vor profita, fiind aplicabil principiul îmbogățirii fără just temei.

În drept și-au întemeiază cererile pe Legea nr. 10/2001, art. 115, art. 119 C.proc.civ., art. 1898, art. 1899 alin. 2 C.civ., art. 1 alin. 1 si alin. 2 din Primul Protocol la C.E.D.O.

Pârâtul R. I. a depus întâmpinare prin care a solicitat să se respingă acțiunea formulată de reclamanți, cu cheltuieli de judecată. A motivat în fapt că este proprietarul imobilului situat în București, .. 48A, ., sector 2, în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. 5519/14.02.2003, după momentul cumpărării, a efectuat toate formalitățile de publicitate imobiliară prevăzute de lege. În drept a dezvoltat motivarea similară celei arătate de ..

A mai arătat, de asemenea, că, având în vedere valoarea obiectului dedus judecații, ce depășește suma de 500.000 RON, invocă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 2 București.

Totodată, a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat provizoriu obligarea reclamanților la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate, iar în temeiul art. 132 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ., a arătat că înțelege să își majoreze câtimea pretențiilor, în funcție de concluziile expertizei tehnice judiciare pe care o va solicita în cauză. Începând cu momentul dobândirii imobilului și până în prezent, a investit sume considerabile, în vederea efectuării lucrărilor de reparații și amenajare a imobilului. Având în vedere că, în ipoteza în care reclamanții vor avea câștig de cauză în litigiul pendinte, vor beneficia de investițiile făcute, investiții care le vor profita, fiind aplicabil principiul îmbogățirii fără just temei.

In drept precizează că invocă Legea nr. 10/2001, art. 115, art. 119 C.proc.civ., art. 1898, art. 1899 alin. 2 C.civ., art. 1 alin. 1 si alin. 2 din Primul Protocol la C.E.D.O.

Pârâtul C. L. al Sectorului 2 București, în calitate de chemat în garanție de către ., a formulat cerere de chemare în garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor și Economiei, pentru suma de 5550 Euro, arătând că la data 16.05.2004 a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 89 între C. L. al Sectorului 2 în calitate de vânzător și ., cumpărător. Vânzătorul a transmis dreptul de proprietate către cumpărător asupra spațiului comercial situat în București .. 48A, parter, sectorul 2, în suprafață construită de 170,18 m.p., suprafață de utilă de 141,82 m.p. și a terenului de sub construcție în suprafață de 41,14 m.p. cotă indiviză. Prețul vânzării astfel cum a fost stabilit prin procesul verbal de negociere nr. 93/20.05.2004 este de 30.000 de. Euro plus TVA 19%, prețul total fiind de 35.700 Euro. Potrivit art. 15 din Legea nr.550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor județene sau a locale, precum și a celor din patrimoniul regiilor autonome de interes local, sumele obținute din vânzarea spațiilor comerciale sau de prestări de servicii se fac venit la bugetul de stat în cota de 15%, diferența fiind virată la bugetele locale respective. Deci din suma totală 35.700 Euro, obținută din vânzarea spațiului comercial situat în .. 48 A, Sector 2 parter, un procent de 15 % adică 5.550 Euro s-a făcut venit la bugetul de stat. . a solicitat prin cererea sa plata sumei de 35.100 Euro + cheltuieli (neprecizate în cuantum). A arătat că în mod legal poate solicita la rândul său ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat S. prin Ministerul Finanțelor și Economiei la plata sumei de 5550 Euro și a cheltuielilor efectuate cu acest proces, în procent de 15%.

Prin sentința civilă nr. 4884/26.05.2008, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția formulării cu întârziere, de către reclamanții Ș. S., Ș. I., a capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1010/1996 încheiat între pârâții N. E. și N. I. și P. M. București prin Primarul General, și, în consecință, a respins acest capăt de cerere și a disjuns judecata restului cauzei acordând termen la 23.06.2008.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că excepția formulării cu întârziere a capătului de cerere având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1010/1996, pusă în discuție la termenul de judecată din 26.05.2008, este întemeiată.

Potrivit art. 45 din Legea nr.10/2001 republicată, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele preluate de stat sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu buna credință, și de asemenea actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. Tot art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată stabilește, însă, că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi. Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 și prin OUG nr. 145/2001. La data introducerii acțiunii în speța de față, 22.11.2007, termenul de promovare a acțiunii de anulare era de mult depășit.

Au fost găsite nefondate apărările reclamanților pe excepție, în sensul că nu au avut cunoștință de contract până la data deciziei de retrocedare în natură și a celei de acordare de despăgubiri, deoarece art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată instituie dispoziții derogatorii de la termenul de exercitare a acțiunilor în anulare, așadar dispoziții derogatorii de la regimul nulităților, care se aplică în mod prioritar, nefiind aplicabile dispozițiile generale de drept comun referitoare la repunerea în termen deoarece textul special stabilește cu certitudine în privința contractelor încheiate anterior intrării sale în vigoare, cum este cel din speță, că termenul de promovare a acțiunii având ca obiect anularea contractului curge de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, neputând fi luată în considerare altă dată.

Cererea disjunsă a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._ .

Pârâtul C. L. al Sectorului 2 București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 2 în soluționarea capătului de cerere privind lăsarea în deplină proprietate a și liniște posesie a spațiului de prestări servicii situat în .. 48 A, Sector 2, parter, în suprafață construită de 170,18 m.p. suprafață utilă de 141,82 m.p. și teren de sub construcție în suprafață de 41,14 m.p. cotă indiviză.

Pârâtul a arătat că art. 27 din Legea nr. 550/2002, astfel cum a fost modificată și completată arată că „Alte litigii decât cele prevăzute la art. 8, 9 și 10, cu privire la desfășurarea procedurilor de vânzare a spațiilor comerciale sau de prestări servicii, proprietatea privată a statului, aflate în administrarea consiliilor județene, a consiliilor locale sau a regiilor autonome de sub autoritatea acestora sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, nefiind obligatorie procedura prealabilă”.

Prin cererea introductivă Ș. S. și Ș. I., în calitate de moștenitori ai defuncților Ș. I. și Ș. V., au solicitat instanței lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului construcție situat în .. 48 A, Sectorul 2

Instanța de fond a apreciat că prin hotărârea ce o va da, va trebui să se pronunțe și asupra modului în care a fost înstrăinat de către C. L. al Sectorului 2 (în calitate de mandatar al M. București) societății comerciale .. spațiul de prestări servicii situat în .. 48 A, sector 2, parter, în suprafață construită de 170,18 m.p. suprafață utilă de 141,82 mp. și teren de sub construcție în suprafață de 41,14 mp. cotă indiviză.

Rezultă fără tăgadă că acest capăt de cerere poate fi considerat „alte litigii decât cele prevăzute la art. 8, 9 și 10, cu privire la desfășurarea procedurilor de vânzare a spațiilor comerciale sau de prestări servicii, proprietatea privată a statului, aflate în administrarea consiliilor județene, a consiliilor locale sau a regiilor autonome de sub autoritatea acestora” și pe cale de consecință sunt incidente prevederile art. 27 din Legea nr. 550/2002, astfel cum a fost modificată și completată.

Față de aceste dispoziții imperative ale art. 27 din Legea nr. 550/2002 astfel cum a fost modificată și completată, a considerat că Judecătoria Sectorului 2, nu este competentă să soluționeze acest capăt de cerere.

De asemenea, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului L. al Sectorului 2 București, pe capătul de cerere privind lăsarea în deplină proprietate a și liniștită posesie a spațiului de prestări servicii situat în .. 48 A, sectorul 2.

C. L. al Sectorului 2 a susținut că nu are calitate procesuală pasivă deoarece, în temeiul Hotărârii nr. 234/2003 a C. General al M. București, Primarul Sectorului 2 a fost împuternicit să semneze în numele M. București, contractele vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 550/2002.

Cum bunul imobil - construcție - spațiul de prestări servicii situat în .. 48 A, sector 2, parter, în suprafață construită de 170,18 m.p. suprafață utilă de 141,82 m.p. și teren de sub construcție în suprafață de 41,14 m.p. cotă indiviză, a fost proprietatea M. București, a apreciat că în prezenta cauză C. L. al Sectorului 2 în calitatea sa de mandatar nu are calitate procesuală pasivă.

Totodată, a invocat excepția inadmisibilității cererii în revendicare a petenților Ș. S. și Ș. I..

A considerat că, cererea în revendicare promovată de petenți Ș. S. și Ș. I. de a primii în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul - construcție, deținut de .., este inadmisibilă, deoarece dreptul de proprietate solicitat de aceștia M. București, este născut și s-a concretizat prin soluționarea pe cale administrativă de către comisia abilitată de lege, a notificărilor depuse de aceștia la dosarul cauzei, în acest sens fiind și prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998. Pe fond, s-a arătat că art. 17 alin 1 din Legea nr. 550/2002, astfel cum a fost modificată și completată prevede că, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele prevăzute la art. 16 vor depune o solicitare scrisă de cumpărare la sediul cumpărătorului.

N. I. în calitate de reprezentant legal al societății comerciale .. a solicitat cumpărarea spațiului de prestări servicii din .. 48 A, sector 2.

Dar, potrivit art. 1310 C.civ nu pot fi vândute decât lucrurile care sunt în circuitul civil.

Acest principiu general stabilit de Codul civil a fost preluat de art. 5 din Legea nr. 550/2002 care a statuat că în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, consiliile județene și consiliile locale vor aproba prin hotărâre a două treimi din numărul consilierilor, lista spațiilor comerciale sau de prestări de servicii proprietatea privată a statului care se află în administrarea lor.

Potrivit art. 5 alin 4 din lege, în cazul municipiului București, lista spațiilor supuse vânzării se aprobă de către C. General al M. București.

În baza acestor prevederi, C. General al M. București a emis la data 24.03.2003 Hotărârea nr.109 privind actualizarea spațiilor comerciale sau de prestări servicii care vor fi vândute în baza Legii nr. 550/2002.

Spațiul comercial din .. 48 A, sector 2, folosit de ., în baza contractului de închiriere nr._/02.08.1990, se află menționat în hotărârea mai sus menționată, la poziția 93, administrator S.C. Apolodor S.A.

Comisia pentru vânzarea spațiilor comerciale sau de prestări servicii de pe raza Sectorului 2, a solicitat Primăriei M. București date cu privire la existența litigiilor și a notificării depuse în baza Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit datelor furnizate comisiei pentru vânzarea spațiilor comerciale și de prestări servicii de pa raza Sectorului 2, până la data de 01.05.2005, nu există revendicări imobiliare aflate pe rolul instanțelor judecătorești și nici revendicări în baza Legii nr. 10/2001.

În acest sens, Comisia pentru vânzarea spațiilor comerciale sau de prestări servicii de pe raza Sectorului 2 București a solicitat întocmirea raportului de evaluare a imobilului potrivit art. 8 alin 1 din Legea nr. 550/2002.

.. în calitate de evaluator a stabilit prețul minim de vânzare la 1.140 mii lei RON + T.V.A, echivalentul a 28.264 Euro. În baza acestui raport, Comisia pentru vânzarea spațiilor comerciale sau de prestări servicii de pe raza Sectorului 2 a hotărât potrivit prevederilor art. 7 alin (2) din Legea nr. 550/2002 ca prețul minim de vânzare a terenului să fie de 28.800 Euro + T.V.A. (Hotărârea nr. 4038/20.05.2004). În urma negocierii directe părțile au stabilit ca prețul de vânzare să fie 30.000 de Euro + T.V.A.

La data de 16.05.2004, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 89 între C. L. al sectorului 2 București în calitate de vânzător și S. C. S. S.R.L. in calitate de cumpărător.

Potrivit art.1 din contract vânzătorul a transmis dreptul de proprietate către cumpărător asupra spațiului comercial situat în București .. 48A, parter, sectorul 2, în suprafață construită de 170,18 m.p., suprafață de utilă de 141,82 m.p. și a terenului de sub construcție în suprafață de 41,14 m.p. cotă indiviză.

La data de 17.09.2004 a Comisia pentru vânzarea spațiilor comerciale sau de prestări servicii de pe raza Sectorului 2 a predat spațiul (construcție + teren) cumpărătoarei S. C. S. S.R.L.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 C.proc.civ., Legea nr. 550/2002, modificată și completată.

Pârâta ., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanții Ș. S. și Ș. I. și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, s-a arătat că este proprietara spațiului comercial situat în București, .. 48A, parter, în suprafață de 170,18 mp. și a terenului de sub construcție, în suprafață de 41,14 mp. cota indiviză, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1381/16.09.2004 la BNP A. F., contract încheiat în baza Legii nr. 550/2002, cu completările ulterioare. După momentul cumpărării, a efectuat toate formalitățile de publicitate imobiliară prevăzute de lege.

Pârâta a precizat că deține spațiul încă din anul 1990, în baza unui contract de închiriere și că anterior cumpărării spațiului în litigiu, a efectuat toate diligențele necesare clarificării situației lui juridice.

Astfel, a aflat că nu există nici notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, nici vreun litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești.

Având în vedere valoarea obiectului dedus judecații, ce depășește suma de 500.000 RON, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, solicitând admiterea și declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

In ceea ce privește fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii.

Astfel, în literatura juridică și în practica instanței supreme s-a reținut că în condițiile în care art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a fost declarat neconstituțional, iar acțiunea în revendicare imobiliară se afla în curs de judecată în primă instanță, în faza de rejudecare după casare cu trimitere sau în primă instanța de apel, pârâtul cumpărător de buna credință al imobilului poate opune cu succes această apărare, întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, avându-se în vedere dispozițiile art. 47 din aceasta lege (art. 46 după republicare), cât și împrejurarea că actul juridic încheiat în condițiile art. 46 alin. (2) denumit art. 45 după republicare interesează normele referitoare la organizarea proprietății si a drepturilor care, unanim sunt considerate de ordine publică.

In cauza, s-a solicitat a se reține ca prin contractul de vânzare-cumpărare, statul, în calitate de proprietar aparent, a înstrăinat bunul imobil conform Legii nr. 550/2002 pârâtei care îl deținea în calitate de chiriași.

Operațiunea judiciară a actului de înstrăinare a bunului altuia consolidează transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul subdobânditorului. Un asemenea efect este de esența contractului de vânzare-cumpărare și nu poate fi anihilat, prin compararea titlurilor, ca simpla ipoteza de probațiune a revendicării. Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, aceste operațiuni vizează, exclusiv, situația, inexistentă în speță, când ambele părți ale revendicării produc titluri derivate care emana de la autori diferiți si care sunt fără vreo legătura (separat între ele). Or, în speță, titlurile invocate sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătură, bazată mai întâi pe existența unui autor comun care a transmis derivat proprietatea terenului, iar, apoi, statul, preluând bunul, l-a înstrăinat pârâtei subdobânditoare.

Jurisprudența CEDO a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât, „persoanele care și-au dobândit bunurile cu buna credința să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri”.

Astfel, interpretând coroborat alineatele 1 și 2 ale articolului 45 cu dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr.10/2001, rezultă că acțiunea reclamanților privind restituirea imobilului preluat de stat și înstrăinat ulterior prin act translativ proprietate, nu poate fi admisă decât în situația în care, în mod cumulativ, a fost desființat titlul statului și s-a anulat în mod irevocabil contractul de vânzare-cumpărare.

A admite o altă soluție, potrivit căreia în cauzele de această natură ar fi aplicabile regulile de drept comun, ar reprezenta o eludare a intenției legiuitorului, care a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului, prin derogare la de la regulile clasice, pentru motivele expuse mai sus.

In concluzie, din interpretarea sistematică a normelor legii speciale - invocată de pârâtă în combaterea acțiunii reclamanților – rezidă faptul că actul juridic de înstrăinare încheiat în condițiile menționate mai sus, nu numai ca este exceptat de sancțiunea nulității absolute dar, examinat ca titlu de proprietate, așa cum cer reclamanții, este și preferabil titlului acestora, paralizând astfel efectul revendicării.

Mai mult, analizând titlurile de proprietate înfățișate de către părți, s-a solicitat a se constata că reclamanții invocă un titlu de proprietate anterior anului 1950, anul apariției Decretului nr. 92/1950.

În ceea ce privește situația imobilelor intrate în proprietatea statului prin aplicarea acestui act normativ, jurisprudența CEDO este în sensul că existența bunului se determină în funcție de existența unei hotărâri de retrocedare (Convenția neaplicându-se actelor dinaintea semnării ei, respectiv noiembrie 1950, față de aprilie 1950, data publicării și intrării în vigoare a Decretului nr.92/1950 - a se vedea Hotărârea M. împotriva României, hotărârea S. împotriva României, Hotărârea Conciovici împotriva României).

Astfel, titlul reclamanților s-ar putea determina ca fiind doar hotărârea de retrocedare, de la pronunțarea acesteia foștii proprietari (sau moștenitorii acestora) probând ca aveau o „speranța legitima” cu privire la proprietatea bunului revendicat, fiind proprietari ai unui bun actual, în condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției.

Așadar, în compararea titlurilor celor două părți, urmează a verifica o eventuală hotărâre de retrocedare și contractul de vânzare-cumpărare. Chemată să verifice încălcarea art. 1 din Prunul Protocol adițional al Convenției, Curtea a găsit întemeiate acțiunile foștilor proprietari atunci când vânzarea s-a făcut în mod fraudulos de către stat, deși hotărârea irevocabilă obliga statul (sau agenții săi) la predarea bunului către fostul proprietar, (Hotărârea S., Hotărârea P.).

Or, în cauza de față, dreptul de a cumpăra imobilul consacrat prin lege, are aceeași valoare cu dreptul reclamantelor, iar titlul de proprietate nu a fost desființat de nicio instanță, fiind valabil și opozabil erga omnes.

De asemenea, a arătat că învestește instanța de judecată cu cererea reconvențională prin care solicită, provizoriu, obligarea reclamanților la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de pârâtă la spațiul comercial în litigiu.

Având în vedere că, în ipoteza în care reclamanții vor avea câștig de cauză în litigiul pendinte, vor beneficia de investițiile făcute de pârâtă, investiții care le vor profita, a solicitat instanței de judecată să facă aplicarea principiului îmbogățirii fără just temei.

In drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 550/2002, Legii nr. 10/2001, art. 115, art. 119 C.proc.civ., art.992 si urm., 1898, art. 1899 alin. 2 C.civ., art. 1 alin. 1 si alin. 2 din Primul Protocol la C.E.D.O.

Pârâta ., a formulat în temeiul art. 60 si urm. C.proc.civ., cerere de chemare în garanție a Consiliului L. Sector 2 prin Primarul Sectorului 2, solicitând instanței să oblige chematul în garanție la plata sumei de 129.034 RON (contravaloarea sumei de 35.700 EURO) cu titlu de preț, precum și a oricăror altor cheltuieli efectuate de pârâtă în vederea dobândirii bunului potrivit prevederilor legale relevante, sumă ce urmează să fie actualizată.

Pârâta este proprietara spațiului comercial situat în București, .. 48A, parter, în suprafață de 170,18 mp. și a terenului de sub construcție, în suprafață de 41,14 mp. cota indiviză, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1381/16.09.2004 la BNP A. F., contract încheiat în baza Legii nr.550/2002 cu chematul în garanție. După momentul cumpărării, susține că a efectuat toate formalitățile de publicitate imobiliară prevăzute de lege.

Pârâta a precizat că deține spațiul dobândit în anul 2004 încă din anul 1990, în baza unui contract de închiriere.

Prin acțiunea ce face obiectul dosarului mai sus rubricat, reclamanții Ș. S. si Ș. I. au chemat-o în judecată, solicitând instanței să fie obligată să le lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie. S-a arătat că potrivit art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul spațiului, chematul în garanție C. L. al Sectorului 2 s-a obligat să le garanteze, împotriva oricărei evicțiuni totale sau parțiale.

In aceste condiții, în măsura în care vor fi evinși de reclamanții din cauza, urmează a se îndrepta împotriva chematului în garanție pentru recuperarea prețului plătit și a tuturor celorlalte cheltuieli aferente.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 60 si urm. C.proc.civ., art. 1337 si urm. C.civ.

Pârâții N. E. și N. I., au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanții Ș. S. și Ș. I. au solicitat obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâții sunt proprietarii imobilului situat în București, .. 48A, ., sectorul 2, în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr.1010/21.11.1996. După momentul cumpărării, a efectuat toate formalitățile de publicitate imobiliară prevăzute de lege.

Pârâții au menționat, totodată, că anterior cumpărării spațiului în litigiu au efectuat toate diligențele necesare clarificării situației juridice.

Astfel, au aflat că nu există nici notificare formulată în baza Legii nr.112/1995 și nici vreun litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești.

Având în vedere valoarea obiectului dedus judecații, ce depășește suma de 500.000 RON, pârâții au invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, solicitând admiterea excepției și declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

Având în vedere că acțiunea reclamanților a fost introdusă în anul 2007 iar termenul până la care se putea cere constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a expirat în anul 2002, solicitând instanței să se constate tardivitatea acestui petit din acțiunea principală.

In ceea ce privește fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii, motivat de faptul că în literatura juridica si în practica instanței supreme s-a reținut că în condițiile în care art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a fost declarat neconstituțional, iar acțiunea în revendicare imobiliară se afla în curs de judecată în primă instanță, în faza de rejudecare după casare cu trimitere sau în prima instanța de apel, pârâtul cumpărător de bună credință al imobilului poate opune cu succes această apărare, întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, avându-se în vedere dispozițiile art. 47 din aceasta lege (art. 46 după republicare), cât și împrejurarea că actul juridic încheiat în condițiile art. 46 alin. (2) (denumit art. 45 după republicare) interesează normele referitoare la organizarea proprietății și a drepturilor reale care, unanim, sunt considerate de ordine publică.

In cauza, solicită să se constate că prin contractul de vânzare-cumpărare, statul, în calitate de proprietar aparent, care preluase imobilul litigios de la autorul reclamanților, le-a înstrăinat acest bun conform Legii nr. 112/1995, care îl dețineau în calitate de chiriași.

Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 și cu publicarea ei în Monitorul Oficial, toate articolele sale, precum și consecințele practice ale acestora, au devenit de imediată aplicabilitate, intrând și făcând parte din corpul de legi aplicabil în toate cauzele.

Pârâții au invocat în apărare dispozițiile art. 45 alin. 1 si alin. 2, coroborate cu dispozițiile art. 18 lit. c din Legea nr.10/2001, republicată și modificată, dispoziții care reglementează un criteriu expres de preferință și un adevărat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași în condițiile Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință.

Până la apariția Legii nr.10/2001, aplicabilă unei categorii limitate de imobile, buna-credință constituia numai o excepție de la aplicarea principiului „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.

După apariția Legii nr.10/2001, legiuitorul a înțeles să confere în mod expres si explicit bunei-credințe a părților contractante efecte similare celor produse de aplicarea principiului „error cornmunis facit jus”, în sensul că titlul de proprietate obținut în baza Legii nr.112/1995, nedesființat pe cale judecătorească, este preferabil titlului produs de proprietarul anterior sau de moștenitorii săi, al cărui imobil a fost preluat de stat.

In caz contrar, introducerea dispozițiilor art. 45 alin. 1 si alin. 2 din actul normativ sus menționat ar fi lipsită de sens, deoarece ar viza, inutil, o problemă de drept deja consacrată.

Sub acest aspect, este de observat că prevederea legală menționată a preluat vechi principii de drept consolidate de Codul civil, a căror aplicabilitate in speța este neîndoielnică, proprii soluționării acțiunii în revendicare.

Totodată, dispoziția sus menționată a fost verificată în repetate rânduri sub aspectul constituționalității, Curtea Constituțională pronunțându-se prin mai multe decizii asupra constituționalității sale.

Așadar, în compararea titlurilor celor doua părți urmează a verifica o eventuala hotărâre de retrocedare și contractul de vânzare-cumpărare. Chemată să verifice încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, Curtea a găsit întemeiate acțiunile foștilor proprietari atunci când vânzarea s-a făcut în mod fraudulos de către stat, deși hotărârea irevocabilă obliga statul (sau agenții săi) la predarea bunului către fostul proprietar, (a se vedea Hotărârea S., Hotărârea P.).

In situația ce face obiectul prezentei cauze, premisa cerută de CEDO lipsește cu desăvârșire.

In hotărârile pronunțate împotriva României în acțiuni în revendicare în care s-au dezbătut situații asemănătoare, Curtea Europeană a statuat în sensul nevalabilității contractelor de vânzare, dar în cauza de față, aceasta verificare nu se mai poate face, pârâții având un titlu de proprietate a cărui anulare nu se mai poate cere si a cărei valabilitate nu mai poate fi pusa in discuție sau cenzurată, având în vedere prescripția instituită de Legea nr. 10/2001.

Nu in ultimul rând, s-a învederat instanței de judecată că instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, instituirea unor premise și principiul ocrotirii unor drepturi câștigate, concrete si efective, ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste este în deplină concordanță cu spiritul CEDO și cu jurisprudența Curții, care s-a referit în repetate rânduri la principiul stabilității raporturilor juridice si la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească (Hotărârea Brumarescu împotriva României, Hotărârea Pine si Pincova împotriva Cehiei).

Or, în cauza de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, iar titlul de proprietate nu a fost desființat de nicio instanța, fiind valabil si opozabil erga omnes.

Totodată, pârâții au învederat, de asemenea, că învestesc instanța cu cerere reconvențională prin care solicită, provizoriu, obligarea reclamanților la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de pârâți la imobilul în litigiu.

În temeiul art. 132 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ., au majorat câtimea pretențiilor, în funcție de concluziile expertizei tehnice judiciare pe care o vor solicita în cauză.

Începând cu momentul dobândirii imobilului si până în prezent, pârâții au investit sume considerabile, în vederea efectuării lucrărilor de reparații și amenajare a imobilului.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 115, art. 119 C.proc.civ. art. 1898, art. 1899 alin. 2 C.civ., art. 1 alin. 1 si alin. 2 din Primul Protocol la C.E.D.O. art. 992 și urm. C.civ.

De asemenea, pârâtul R. I., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecata.

Pârâtul a arătat că este proprietarul imobilului situat în București, .. 48 A, ., în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. 5519/14.02.2003. După momentul cumpărării, a efectuat toate formalitățile de publicitate imobiliară prevăzute de lege.

Având în vedere valoarea obiectului dedus judecății, ce depășește suma de 500.000 RON, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 2, solicitând admiterea și declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

In ceea ce privește fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii motivat de faptul că în literatura juridică și în practica instanței supreme s-a reținut că în condițiile în care art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a fost declarat neconstituțional.

Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 și cu publicarea ei în Monitorul Oficial, toate articolele sale, precum și consecințele practice ale acestora, au devenit de imediată aplicabilitate, intrând si făcând parte din corpul de legi aplicabil în toate cauzele.

Astfel, interpretând coroborat alineatele 1 si 2 ale articolului 45 cu dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, rezultă că acțiunea reclamanților privind restituirea imobilului preluat de stat si înstrăinat ulterior prin act translativ proprietate, în condițiile Legii nr. 112/1995, nu poate fi admisă decât în situația în care, în mod cumulativ, a fost desființat titlul statului și s-a anulat în mod irevocabil contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

A admite o altă soluție, potrivit căreia în cauzele de aceasta natură ar fi aplicabile regulile de drept comun, ar reprezenta o eludare a intenției legiuitorului, care a înțeles să dea preferința titlului cumpărătorului, prin derogare de la regulile clasice, pentru motivele expuse mai sus.

In concluzie, pârâtul R. I. a arătat că actul juridic de înstrăinare încheiat în condițiile menționate mai sus, nu numai ca este exceptat de sancțiunea nulității absolute dar, examinat ca titlu de proprietate, așa cum cer reclamanții, este și preferabil titlului acestora, paralizând astfel efectul revendicării.

Mai mult, analizând titlurile de proprietate asupra aceluiași imobil înfățișate de către părți, s-a solicitat a se constata că reclamanții invocă un titlu de proprietate anterior anului 1950, anul apariției Decretului nr. 92/1950.

Totodată, a arătat că înțelege să învestească instanța de judecată cu prezenta cerere reconvențională prin care solicită provizoriu, obligarea reclamanților la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de pârât la imobilul în litigiu.

În temeiul art. 132 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ., a arătat că înțelege să-și majoreze câtimea pretențiilor, în funcție de concluziile expertizei tehnice judiciare pe care o va solicita în cauză.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 115, art. 119 C.proc.civ., art. 1898, art. 1899 alin. 2 C.civ., art. 1 alin. 1 si alin. 2 din Primul Protocol la C.E.D.O. art. 992 și urm. C.civ.

Pârâtul C. L. al Sectorului 2 București a formulat cerere de chemare în garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că la data de 16.05.2004 a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 89 între C. L. ai Sectorului 2 București în calitate de vânzător și S. C. S. S.R.L, în calitate de cumpărător.

Potrivit art. 1 din contract, vânzătorul a transmis dreptul de proprietate către cumpărător asupra spațiului comercial situat în București .. 48A, prețul vânzării astfel cum a fost stabilit prin procesul verbal de negociere nr. 93/20.05.2004 fiind de 30.000 de Euro plus T.VA. în cuantum de 19%, prețul total fiind de 35.700 Euro.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum și a celor din patrimoniul regiilor autonome de interes local „sumele obținute din vânzarea spațiilor comerciale sau de prestați de servicii în condițiile prezentei legi se fac venit la bugetul de stat în cota de 15%, diferența fiind virată la bugetele locale respective, într-un cont special și va fi utilizată pentru realizarea unor proiecte de interes public, aprobate de consiliile județene sau de consiliile locale vânzătoare”.

Deci din suma totală 35.700 euro, obținută din vânzarea spațiului comercial situat în .. 48 A, sector 2, parter, un procentul de 15% adică 5550 euro s-a făcut venit la bugetul de stat.

.. a solicitat prin cererea de chemare în garanție a Consiliului L. al Sectorului 2, ca acesta, să fie obligat la plata sumei de 35.700 Euro+cheltuieli (neprecizate in cuantum).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 60 – 63 C.proc.civ. și dispozițiile Legii nr. 550/2002.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat note de ședință prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Economiei si Finanțelor, având în vedere că, în primul rând, pe capătul de cerere privind revendicarea, arătând că din actele depuse la dosarul cauzei nu rezulta că Ministerul Economiei și Finanțelor, în calitatea sa de reprezentant al Statului R. ar fi proprietarul imobilului aflat în litigiu (în prezent imobilul se afla în proprietatea unor persoane fizice, respectiv N. E. si N. I.) referirile reclamanților la titlul în baza căruia imobilul a fost preluat de către stat, respectiv Decretul Lege nr.92/1950, neavând nicio relevanță juridică în cauză.

In sprijinul excepției invocate, s-a făcut trimitere la dispozițiile art.25 din Decretul nr.31/1954 și art.3 pct.48 din H.G. nr.386/2007, care instituie un mandat legal de reprezentare a statului de către Ministerul Economiei si Finanțelor, în fața instanțelor de judecată.

Pe capătul de cerere prin care se solicita obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei si Finanțelor să plătească despăgubiri la valoarea de piață a imobilului, menționează că regimul plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv este reglementat de dispozițiile legale ale titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, potrivit cărora: art. 13 alin. (1) - „Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală, care are, în principal, următoarele atribuții: dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi”.

De asemenea, s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1010/1996.

In ceea ce privește cererea privind obligarea paratului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata cheltuielilor de judecată, a solicitat respingerea acesteia întrucât Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor nu a dat dovada de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 Cod proc.civ. si neexistând temei legal este neîntemeiată obligarea și la plata cheltuielilor de judecată.

In drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001; art. 25 din Decretul nr.31/1954; art.3 pct.56 din H.G. nr.208/2005; art.12 alin.(2) si (4) din Legea nr.213/1998.

Pârâtul C. L. al Sectorului 2 București a formulat cerere completatoare și precizatoare la cererea de chemare în garanție depusă la termenul din 26.05.2008 la dosarul aflat pe rolul acestei instanțe, prin care a solicitat introducerea în calitate de chemat în garanție și a M. București - prin Primar General.

În motivare s-a arătat că la data de 16.05.2004 a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 89 între C. L. al Sectorului 2 în calitate de vânzător și S. C. S. S.R.L, în calitate de cumpărător.

Potrivit art.1 din contract vânzătorul (în calitate de mandatar al M. București) a transmis dreptul de proprietate către cumpărător asupra spațiului comercial situat în București .. 48A, parter, sectorul 2, în suprafață construită de 170,18 m.p., suprafață de utilă de 141,82 m.p. și a terenului de sub construcție în suprafață de 41,14 m.p. cotă indiviză.

Prețul vânzării astfel cum a fost stabilit prin procesul verbal de negociere nr. 93/20.05.2004 este de 30.000 de Euro plus T.V.A. în cuantum de 19%, preț total fiind de 35.700 Euro.

La termenul din data de 2104.2008, .. a solicitat prin cererea sa de chemare în garanție a C. L. al Sectorului 2, ca acesta să fie obligat, la plata sumei de 35.700 Euro + cheltuieli (neprecizate în cuantum) suma plătită cu titlu de preț ca urmare a achiziționării spațiului comercial din .. 48 A, sector 2, folosit în decembrie 2002, de petentă în baza contractului de închiriere nr._/02.08.1990.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 550/2002, din suma totală de 35.700 Euro, obținută din vânzarea spațiului comercial situat în .. 48 A, sector 2, parter, un procent de 85 % adică 32.200 Euro s-a făcut venit la bugetul local.

Prin Hotărârea nr. 109 /24.03.2003 privind actualizarea spațiilor comerciale sau de prestări servicii care vor fi vândute în baza Legii nr. 550/2002, C. General al M. București a aprobat ca spațiul comercial din .. 48 A, Sector 2, folosit de ., în baza contractului de închiriere nr._/02.08.1990 să fie vândut, acesta aflându-se menționat în hotărârea sus evocată, la poziția 93.

Pentru a proceda la vânzarea spațiului mai sus amintit, Comisia pentru vânzarea spațiilor comerciale sau de prestări servicii de pe raza Sectorului 2 a solicitat Primăriei M. București date cu privire la existența litigiilor și a notificării depuse în baza Legii nr.10/200, în caz contrar procedând la suspendarea procedurii de vânzarea (art. din Legea nr. 550/2002).

Or, potrivit datelor furnizate de Comisia pentru vânzarea spațiilor comerciale și de prestări servicii de pa raza Sectorului 2, până la data de 22.12.2003 nu figura revendicări în baza Legii nr. 10/2001, pentru spațiul comercial din .. 48 A, Sector 2, astfel cum rezultă din adresele nr._, respectiv nr. 8682, emise de serviciile de specialitate din cadrul P.M.B.

În această situație, C. L. al Sectorului 2 nu poate fi în culpă, așa cum s-a arătat situația juridică a imobilului fiind transmisă de proprietarul spațiului din .. 48 A, sector 2, prin serviciile sale de specialitate, în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită prin cererea principală.

In mod judicios, C. L. al Sectorului 2 poate solicita la rândul său instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige M. București - prin Primar General la plata sumei de_ Euro și a cheltuielilor efectuate cu acest proces (în procent de 85%).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 60 - 63 C.proc.civ. Legea nr.550/2002.

Pârâtul M. București reprezentat de Primarul General, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție, așa cum a fost completată și precizată, formulată de C. L. al Sectorului 2, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Așa cum s-a precizat chiar în cererea de chemare în garanție, art.15 din Legea nr.550/2002 prevede că „sumele, obținute din vânzarea spațiilor comerciale sau de prestări servicii în condițiile prezentei legi se fac venit la bugetul de stat în cotă de 15%, diferența fiind virată la bugetele locale respective (...)”.

C. L. al Sectorului 2 nu a făcut dovada că banii încasați în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 89/16.05.2004 au fost vărsați într-un cont special la dispoziția M. București.

Pentru toate aceste considerente, a susținut că nu are calitate procesuală pasivă și a solicitat admiterea excepției și respingerea acțiunii în consecință.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-118 C.proc.civ..

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus la dosar note scrise, la cererea de chemare în garanție formulată de C. L. al Sectorului 2 București, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerului Finanțelor Publice.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 1337 C.civ.

Prin sentința civilă nr. 7242/28.06.2010, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; a admis în parte cererea doamnei expert B. M., de majorare a onorariului cuvenit și a fixat onorariul definitiv la suma de 1190 de lei; a respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor doamnei expert și a obligat reclamanții să plătească către Biroul L. pentru Expertize Judiciare Tehnice și Contabile suma de 690 de lei, reprezentând diferența între onorariul provizoriu cuvenit expertului și cel definitiv.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 4884/26.05.2008, pronunțată în dosarul nr._/300/2007, a fost disjunsă acțiunea formulată de reclamanții Serba S. și Ș. I. în contradictoriu cu pârâții N. E., N. I., R. I., ., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și C. L. al Sectorului 2 București prin Comisia de Valorificare a Spațiilor Comerciale, prin care s-a solicitat obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul construcție situat în București, ..48A, sectorul 2 sau, în subsidiar, să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească despăgubiri la valoarea de piață a imobilului construcție, formându-se dosarul de față.

Prin aceeași sentință, s-a dispus efectuarea unei expertize în vederea evaluării bunului revendicat, avându-se în vedere că se invocase excepția necompetenței materiale a instanței.

Conform raportului de expertiză întocmit în cauză de doamna expert B. M., valoarea construcției revendicate este de peste 800.000 de lei, indiferent dacă se are în vedere anul 2008 sau anul 2010.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b C.pr.civ., competența de soluționare a cauzei va fi declinată în favoarea Tribunalului București.

În ceea ce privește cererea doamnei expert B. M., de majorare a onorariului, văzând decontul pentru stabilirea onorariului definitiv, instanța a admis în parte cererea și a fixat onorariu definitiv la suma de 1190 de lei. A fost respinsă cererea de majorare în rest, având în vedere că plata impozitului și a cotei reținute conform Legii nr. 178/2009 reprezintă obligații ale doamnei expert și nu ale părții care achită onorariul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 21.07.2010.

În fața Tribunalului București, la termenul din 18.03.2011, în temeiul art. 137 alin. 2 C. pr. civ., s-a dispus unirea cu fondul a excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului L. Sector 2.

Prin sentința civilă nr.1917/26.10.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului L. al Sectorului 2 București și, în consecință, a respins acțiunea reclamanților în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, a respins cererea reclamanților Ș. S. și Ș. I., de restituire în natură a imobilului construcție situat în București, .. 48 A, sector 2 în contradictoriu cu M. București, prin Primarul General și pârâții reclamanți N. E. și N. I., . și R. I., a admis capătul subsidiar de cerere și a obligat M. București, prin Primarul General, să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață a imobilului-construcție situat în București, .. 48A, sector 2 (880.886 ron - la 18.06.2012), conform expertizei efectuate de doamna expert B. M., a respins ca rămasă fără obiect cererea reconvențională formulată de N. E. și N. I.; cererea de chemare în garanție formulată de . și cererea reconvențională formulată de R. I. și a obligat M. București prin Primarul General la plata către reclamanții Ș. a sumei de 1190 lei, onorariu de expert, 1000 lei către pârâta . lei către pârâții N. și 1000 lei către pârâtul R. I., reprezentând onorariul de expert.

Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:

Cu privire le excepțiile invocate în temeiul disp. art. 137 C. pr. civ., tribunalul s-a pronunțat cu prioritate asupra excepțiilor invocate de părți, reținând următoarele:

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului L. Sector 2, tribunalul a admis-o, întrucât în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv de către Stat acesta este reprezentat la nivelul unităților administrativ-teritoriale de instituțiile prevăzute la art. 12 alin. 5 în Legea nr. 213/1998, astfel încât calitatea de pârât o are M. București prin Primarul General și nicidecum C. L. al Sectorului 2 care nu are atribuții privind dreptul de proprietate publică sau privată a Statului.

Pe cale de consecință, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului L. al Sectorului 2 București, a fost respinsă acțiunea reclamanților în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive.

Cu privire la excepția inadmisibilității invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, întrucât inadmisibilitatea privește calea aleasă de către reclamant în vederea ocrotirii dreptului său.

Acțiunea reclamanților întemeiată pe disp. Legii nr.10/2001 nu este inadmisibilă întrucât nici un text de lege nu prevede inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare în contradictoriu cu S. R., care în materia dreptului de proprietate este reprezentat, atunci când ne aflăm în prezența unui imobil aflat în proprietatea publică, de către Ministerul Finanțelor Publice, iar în cazul imobilelor aflate în proprietate privată a Statului de către unitatea administrativ teritorială, în cazul acesta de către M. București prin Primarul General.

Excepția inadmisibilității este înlăturată și de disp. art. 21 din Constituția României, de art. 3 din vechiul C.civ. și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Fiind o chestiune care vizează mai mult fondul cererii și mai puțin problemele de procedură, tribunalul a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile prevăzute de art. 3 și 4 din Legea nr.10/2001 pentru imobilul construcție situat în București, .. 48A, sector 2, imobil preluat de la Ș. D. I., autorul reclamanților în baza Decretului nr.92/1950, poziția 7004, deci preluat în mod abuziv în sensul prevăzut de art. 1 al Legii nr.10/2001, așa cum aceasta a fost modificată prin Legea nr.247/2005.

În favoarea reclamanților, a fost emisă dispoziția nr.6533/05.10.2006 a Primarului General al M. București prin care s-a restituit în natură imobilul situat în București .. 48A sector 2 compus din construcție tip B (P, P+1) cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr.112/1995, dispoziție modificată prin dispoziția nr. 7960/11.05.2007 emisă de același Primar al M. București din care rezultă că s-a restituit construcția tip B (pivniță+P+E+pod), celelalte prevederi rămânând în vigoare.

Întrucât acțiunea în constatare a nulității absolute a actelor de înstrăinare a fost tardiv formulată, tribunalul a avut în vedere în cadrul acțiunii în revendicare, dispozițiile legii speciale potrivit Deciziei ICCJ nr.33/2008.

S-a constatat, față de susținerile formulate de pârâții reclamanți N. E. și N. I., că aceștia au încheiat cu proprietarul aparent al bunului și anume M. București pin Primarul General, contractul de vânzare - cumpărare nr. 1010/21.11.1996 pentru apartamentul nr. 3 situat la . în litigiu, după ce au făcut demersurile necesare pentru a cunoaște situația juridică a imobilului, neexistând nici o notificare a reclamanților din care să reiasă că aceștia ar fi solicitat retrocedarea în natură a imobilului.

Tribunalul a reținut și apărările formulate de R. I. în sensul că acesta a încheiat cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr.112/1995 contractul de vânzare - cumpărare nr. 5519/14.02.2003 pentru apartamentul nr. 2 din același imobil.

Tribunalul a reținut buna credință a pârâților la dobândirea imobilului potrivit art. 46 din Legea nr.10/2001, fiind respectate dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii actelor de înstrăinare.

S-a constatat că prezenta cerere în revendicare este întemeiată pe art. 480 – 481 din vechiul C. civ., pe art. 44 din Constituția României și art. 17 din Declarați Universală a Drepturilor Omului, precum și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, în condițiile în care acțiunea administrativă întemeiată pe Legea nr.10/2001 a fost soluționată prin emiterea dispozițiilor prin care s-a restituit în natură imobilul către Ș. S. și Ș. I. și s-au propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul situat la . temeiul Legii nr.112/1995.

S-a avut în vedere că reclamanta și-a formulat un capăt subsidiar de cerere și anume acela prin care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil și anume despăgubiri la valoarea de piață a construcției.

Astfel, s-a constatat de către reclamantă și de către instanța de judecată că în cursul derulării procedurilor administrative au fost încheiate contracte de vânzare cumpărare cu R. I. pentru apartamentul nr. 2 și cu . pentru spațiul comercial situat la parterul imobilului din .. 48A în suprafață de 170,18 mp și a terenului de sub construcție în suprafață de 41,14 mp cotă indiviză conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1381/16.09.2004 la BNP A. F..

Din cuprinsul actelor de înstrăinare a rezultat că au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la data încheierii acestora, astfel încât, potrivit disp. art. 18 lit. d din Legea nr.10/2001, tribunalul a admis capătul subsidiar de cerere și a obligat M. București prin Primarul General să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață a imobilului construcție situat în București, .. 48A, sector 2 la valoarea stabilită și necontestată prin raportul de expertiză efectuat de d-na expert B. M. în dosarul nr._ al Judecătoriei Sectorului 2 București, dosar în care M. București prin Primarul General a fost parte.

Ca urmare a respingerii cererii reclamanților de restituire în natură a imobilului, a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea reconvențională formulată de N. E. și N. I., cererea de chemare în garanție formulată de . și cererea reconvențională formulată de R. I..

Ca urmare a căderii în pretenții, în temeiul disp. art. 274 C. pr. civ., tribunalul a admis cererea reclamanților și a obligat pârâtul M. București prin Primarul General la plata onorariului de expert achitat de către reclamanți și de către pârâții . E., N. I. și R. I..

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs chematul în garanție M. București prin Primarul General.

Recurentul chemat în garanție M. București prin Primarul General a solicitat modificarea sentinței civile recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, recurentul a susținut că în mod greșit instanța a admis acțiunea reclamanților și a obligat M. București prin Primarul General să acorde măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață pentru imobilul din București, ..48A, sector 2, respectiv suma de 880.886 Ron, conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul B. M..

Reclamanții Ș. S. și Ș. losef au arătat, în motivarea cererii, că au formulat notificarea nr.967/14.03.2001 transmisă recurentului prin intermediul executorului judecătoresc și înregistrată la M. București, prin care au solicitat fie restituirea în natură/ fie acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.

Potrivit actelor depuse la dosarul de notificare rezultă că imobilul situat în București, ..48 A, sector 2, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, poz.7604, fost proprietatea lui Ș. I. și Ș. V..

Conform actelor existente la dosar și a planurilor imobilului a rezultat că imobilul în litigiu nu mai poate fi restituit în natură și urmează să se emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr.247/2005.

Potrivit art.23 al.1 și 2 „În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conf.art.22, unitatea deținătoare este obligata să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivata, asupra cererii formulate". Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.

În alta ordine de idei, conform art.22 din Legea nr.10/2001, rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu „acte" respectiv înscrisuri prin care se înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdictional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă și numai după ce această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.

Mai mult, în art.22 din Legea nr.10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005 se prevede că „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluționării notificării”.

Potrivit Titlului VII din Legea nr.247/2005, M. București nu are competența de a plăti notificatorilor despăgubiri pentru imobilele notificate, ci doar să emită dispoziție din care să rezulte că sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile legii speciale.

In ceea ce privește plata de despăgubiri, respectiv acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, este prevăzută de Legea nr.247/2005 o procedură specială, acestea fiind acordate de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Referitor la obligarea M. București la plata cheltuielilor de judecată, în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală a părții, or, în cazul de față, nu se poate reține culpa recurentului, reclamanții Ș. S. și Ș. losef având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării, iar în ceea ce privește onorariile de expertiză, acestea cad în sarcina reclamanților, acestea trebuind să dovedească pretențiile solicitate.

În cazul în care va fi respinsă motivarea M. București, s-a solicitat aplicarea în cauză a dispozițiilor art.274 al. 3. C.proc.civ.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii excepției invocate și respingerii acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

După expunerea situației de fapt, apelantul a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive atât în ceea ce privește capătul de cerere privitor la revendicarea imobilului în litigiu, cât și pe capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri având în vedere următoarele considerente:

Cu privire la cererea de revendicare a imobilului situat în București, .. 48 A, sector 2, apelantul a arătat că din actele existente la dosarul cauzei nu rezultă că Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului R. ar fi proprietarul imobilului în litigiu, în prezent acesta aflându-se în proprietatea unor persoane fizice și juridice.

În sprijinul acestei excepții, apelantul a invocat dispozițiile art.25 din Decretul nr.31/1954 și art.3 pct.48 din H.G. nr.386/2007, care instituie un mandat legal de reprezentare a statului de către Ministerul Finanțelor Publice, în fața instanțelor de judecată.

In baza dispozițiilor legale menționate mai sus, statul poate fi reprezentat de către Ministerul Finanțelor Publice numai în acea categorie de raporturi juridice în care statul, în virtutea personalității sale juridice, este parte în mod nemijlocit, adică fără să mai existe o altă persoană juridică, implicată într-un raport juridic de drepturi și obligații, în numele statului.

Or, în speța, având în vedere și faptul că imobilul în litigiu nu face parte din categoria bunurilor de interes național, în sensul dispozițiilor art.12 alin.2 si 4 din Legea nr.213/1998, calitatea procesuală pasivă revine Primăriei M. București, ca reprezentant al statului, care a și vândut imobilul în cauză.

Cu privire la capătul de cerere ce vizează acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, apelantul a învederat faptul că, potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri se acordă de către entitatea investită cu soluționarea notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, și nu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, neexistând nici un text de lege care să stabilească în sarcina acestuia o astfel de obligație.

De asemenea, dispozițiile art. 20 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 prevăd cine este competent și are obligația să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege și, implicit cui trebuie să se adreseze persoanele îndreptățite cu cererile formulate in acest scop. Textul de lege instituie regula conform căreia deținătorul imobilului este competent sa soluționeze cererile formulate de persoanele îndreptățite pentru restituirea in natura a imobilelor, inclusiv prin plata despăgubirilor bănești.

In sensul celor arătate mai sus, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr.10/2001 să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale și să emită dispoziția de restituire, în natură sau echivalent.

De asemenea, apelantul a arătat că în prezenta cauză nu se regăsește ipoteza prevăzută de art.28 alin 3 din Legea nr.10/2001, singura prevăzuta de lege în care Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, poate sta în judecată, atunci când deținătorul imobilului nu a fost identificat, deoarece în această cauză unitatea deținătoare este identificată, aceasta fiind P. M. București.

Prin urmare, Legea nr.10/2001 instituie pentru exercitarea dreptului la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv două etape și anume o etapă necontencioasă și o altă etapă contencioasă. Cele doua părți, persoana îndreptățită, care are calitate procesuala activa si unitatea deținătoare, care are calitate procesuală pasivă, vor avea aceste calități atât în faza necontencioasă, cât și în faza contencioasă, neputând fi înlocuite de altă parte sau interveni alte părți.

În speță, unitatea deținătoare și entitatea învestită cu soluționarea notificării este la acest moment P. M. București și în niciun caz Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, unitatea notificată este obligată să soluționeze notificarea și să ofere măsuri reparatorii, restituirea în natură nu este posibilă și nicidecum nu poate fi justificată calitatea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice privind obiectul acestei cereri.

Așadar, art.26 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicata, text ce reglementează situația în care restituirea în natură nu este posibilă și care face trimitere expresă la legea specială privind regimul de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, acesta fiind Titlul VII din Legea nr.247/2005, titlu ce reglementează regimul stabilirii și pății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prevede în acest sens o altă procedură administrativă, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent îi va fi înaintată.

Prin urmare, în cauză devin incidente dispozițiile prevăzute de Titlului VII din Legea nr.247/2005.

Daca persoana îndreptățită este nemulțumită de cuantumul sau de modalitatea de stabilire a despăgubirilor, or, eventual, de întârzierea nejustificată a acordării acestora, potrivit art.19 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, poate ataca deciziile adoptate de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile Legii contenciosului administrativ nr.554/200, cu modificările si completările ulterioare, în contradictoriu cu S. R., reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

In cauza de față, potrivit legii, nu există obligația proprie a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice în calitate de persoană juridică de drept public, de a despăgubi pe reclamanta în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului. O asemenea obligație proprie nu este stabilită în sarcina Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, nici prin Legea nr.10/2001 pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, nici prin vreun alt text de lege.

Mai mult decât atât, prin decizia nr. 27 pronunțata în dosarul 28/2011 a fost admis recursul in interesul legii, stabilind următoarele că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art.26 alin 3 din Legea nr.10/2001, republicata, prin care se solicita obligarea Statului R. sa acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate in mod abuziv, S. R. nu are calitate procesuala pasiva, iar acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natura si pentru care se prevăd masuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva Statului R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si liberaților fundamentale si ale art.13 din aceasta Convenție, sunt inadmisibile.

Intimata reclamantă pârâtă Ș. S. a formulat întâmpinare.

În ceea ce privește calea de atac ce poate fi exercitată în prezenta cauză după pronunțarea sentinței civile nr.1917/26.10.2012, a arătat că aceasta este apelul, iar nu recursul, dat fiind faptul că obiectul litigiului pendinte are o valoare de peste 100.000 de lei, așa cum a fost stabilit prin expertiza judiciară efectuată în cauză, și din interpretarea dispozițiilor art. 282¹ și art. 282 C.p.c, așa cum au fost modificate de pct. 26 din Legea nr. 202/2010, respectiv de pct. 93¹ din OUG nr. 138/2000.

A arătat aceasta că se omite de către recurenta P. M. București a face vorbire de chiar temeiul de drept al acțiunii intimaților-reclamanți, acela prevăzut de art. 480 și urm. din Vechiul Cod Civil, cererea reclamanților fiind formulată ab initio ca revendicare pe dreptul comun, iar nu ca o acțiune în obligația de a face prin care recurenta-pârâtă M. București prin Primarul General să fie obligată de către instanța de judecată să emită dispoziția motivată în condițiile legii speciale reparatorii sau să soluționeze Notificarea nr.967/14.03.2001. De altfel, prin Dispoziția nr.6533/2006 entitatea învestită cu soluționarea notificării, nimeni alta decât pârâta P. M. București, a restituit în natură intimaților-reclamanți Ș. S. și Ș. Josef întreaga suprafață de teren notificată, precum și întreaga construcție notificată, fără a ține cont de situațiile juridice consfințite prin acte juridice translative de proprietate perfect valabile, care emanau fie chiar de la pârâta M. București, fie de la alte autorități publice locale însă cu acordul pârâtei M. București prin Primarul General. Or, în atare condiții, a face vorbire de netemeinicia și nelegalitatea sentinței pronunțate față de pârâtul M. București, devine, cu adevărat, o utopie juridică.

Recurenta afirmă că, în mod eronat, instanța fondului ar fi reținut faptul că M. București prin Primarul General nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată atâta vreme cât reclamanții Ș. S. și Ș. Josef aveau obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, pentru soluționarea notificării.

În motivarea recurentei, apare din nou greșeala fundamentală de a confunda temeiul cererii în ce privește întreaga devoluare a fondului cauzei, drept o acțiune întemeiată pe legea specială de restituire, ceea ce o îndreptățește pe intimată să reafirme că nu poate fi primită o asemenea critică pentru soluția pronunțată de către judecătorul fondului.

Pentru cele arătate mai sus, intimata a solicitat respingerea apelurilor declarate în cauză ca nefondate și menținerea sentinței fondului ca temeinică și legală.

La data de 28.03.2013, Curtea a pus în discuția părților calea de atac ce poate fi exercitată împotriva sentinței atacate. Luând în considerare și poziția părților, Curtea, având în vedere obiectul cauzei, și anume revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, dar și valoarea imobilului de peste 100.000 de lei, așa cum a fost stabilit prin expertiza judiciară efectuată în cauză, prin raportare la dispozițiile art. 282¹Cod procedură civilă, a calificat prezenta cale de atac ca fiind apel.

În ce privește excepția de ordine publică invocată de apelantul M. București, în referire la lipsa capacității de folosință a numitului Ș. I., la data pronunțării sentinței de fond, Curtea, având în vedere că succesor în drepturi a acestei părți este chiar reclamanta Ș. S., în calitate de soră – moștenitor legal – căreia îi revine întreaga masă succesorală, potrivit certificatului de moștenitor nr.22/2012 emis de BNP M. M., parte în contradictoriu cu care s-a soluționat pricina în primă instanță, fiind deja parte în proces, apreciază că nu se impune a se constata nulitatea sentinței apelate pentru acest motiv, nefiind vătămat niciun interes general ocrotit de lege, niciuna dintre părțile litigante neputând invoca vreo vătămare, nici chiar moștenitoarea acestei părți decedate, dat fiind că litigiul s-a soluționat în contradictoriu cu aceasta, fiindu-i respectate în acest fel toate garanțiile procesuale vizând dreptul la apărare și la desfășurarea unui proces echitabil față de aceasta.

Anularea hotărârii atacate ar conduce la reluarea procedurilor în fața instanței de judecată, ceea ce ar temporiza soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, scop la care toate părțile tind a ajunge, astfel că și față de acest deziderat Curtea apreciază că nu se impune a da curs excepției nulității sentinței invocate de apelantul M. București, nefiind în folosul niciunei părți a se proceda printr-un formalism exagerat la soluționarea cauzei în sensul constatării nulității hotărârii primei instanțe.

În ce privește apelul declarat de apelantul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, Curtea, analizând cu prioritare excepția lipsei de interes, invocată cu ocazia dezbaterilor pe fond, în conformitate cu dispozițiile art.137 alin.1 Cod procedură civilă, constată următoarele:

Potrivit dispozitivului sentinței primei instanțe, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului L. al Sectorului 2 București și, în consecință, s-a respins acțiunea reclamanților în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, s-a respins cererea reclamanților Ș. S. și Ș. I., de restituire în natură a imobilului construcție situat în București, .. 48 A, sector 2 în contradictoriu cu M. București, prin Primarul General și pârâții reclamanți N. E. și N. I., . și R. I., s-a admis capătul subsidiar de cerere și a fost obligat M. București, prin Primarul General, să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață a imobilului-construcție situat în București, .. 48A, sector 2 (880.886 ron - la 18.06.2012), conform expertizei efectuate de doamna expert B. M., s-a respins ca rămasă fără obiect cererea reconvențională formulată de N. E. și N. I., cererea de chemare în garanție formulată de . și cererea reconvențională formulată de R. I. și a fost obligat M. București prin Primarul General la plata către reclamanții Ș. a sumei de 1190 lei, onorariu de expert, 1000 lei către pârâta . lei către pârâții N. și 1000 lei către pârâtul R. I., reprezentând onorariul de expert.

Din analiza acestui dispozitiv ce se coroborează cu considerentele sentinței, se deduce cu ușurință și fără echivoc că prima instanță a admis doar capătul subsidiar de cerere privind obligarea la măsuri reparatorii prin echivalent stabilite la valoarea de piață a imobilului construcție situat în București, .. 48A, sector 2 (880.886 ron - la 18.06.2012), conform expertizei efectuate de doamna expert B. M., și numai în contradictoriu cu M. București, cu motivația că acesta nu poate fi restituit în natură, deși nu a existat o solicitare pentru acest capăt de cerere în contradictoriu cu această parte. Însă, în lipsa unei critici concrete din partea M. București, în ce privește calitatea sa procesuală de a sta în proces prin raportare la acest petit, dar și a reclamanților care au învestit instanța de judecată, singurii care aveau un interes legitim în formularea unei critici ca atare, Curtea nu poate decât să analizeze pricina prin raportare la dispozitivul sentinței atacate și a criticilor cu care a fost învestită, dar și a excepțiilor de ordine publică cum este și excepția lipsei de interes a Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Ca urmare, din analiza hotărârii atacate, Curtea nu deduce nicio dispoziție cuprinsă în dispozitiv care să-i fie defavorabilă Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, în sarcina acestuia nefiind stabilită nicio obligație, ceea ce conduce la concluzia lipsei de interes a acestuia în exercitarea prezentei căi de atac.

Așa cum s-a arătat mai sus, capătul de cerere subsidiar a fost admis în contradictoriu cu M. București, aspect la care reclamanții au achiesat de vreme ce nu au criticat nerespectarea principiului disponibilității părții, consacrat de art. 129 alin. 6 Cod procedură civil. Mai mult, M. București avea posibilitatea de a invoca lipsa calității sale procesuale pasive din această perspectivă, însă nu a invocat-o.

Așa fiind, instanța de fond, nesoluționând acest capăt de cerere subsidiar în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor este prematur a analiza vreo excepție de procedură în legătură cu acesta, consecință ce decurge din dispozițiile art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă cu referire la art. XII și art. XXVI din Legea nr. 202/25.10.2010, instanța de control judiciar neputând exercita un control efectiv decât în situația existenței unei soluționări a pretenției deduse judecății.

În consecință, având în vedere considerațiile expuse mai sus, în temeiul 312 alin. 1 cu referire la art. art.137 alin.1 Cod procedură civilă, va admite excepția lipsei de interes în declararea apelului formulat de acest apelant și va respinge, ca lipsit de interes, apelul declarat de acesta.

Cu privire la apelul declarat de apelantul M. București, Curtea constată că acesta este fondat în ceea ce privesc pretențiile la care a fost obligat, pentru următoarele considerente:

Astfel, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Curtea reține corecta situație de fapt stabilită de către instanța de fond în sensul că imobilul construcție situat în București, .. 48A, sector 2, a fost preluat de la Ș. D. I., autorul reclamanților, în baza Decretului nr.92/1950, poziția 7004, preluare abuzivă în sensul prevăzut de art. 1 al Legii nr.10/2001, așa cum aceasta a fost modificată prin Legea nr.247/2005.

S-a constatat de către prima instanță că prezenta cerere în revendicare este întemeiată pe art. 480 – 481 din vechiul C. civ., pe art. 44 din Constituția României și art. 17 din Declarați Universală a Drepturilor Omului, precum și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, temei juridic sub care reclamanții au solicitat analizarea cererii lor, aspect confirmat și în întâmpinarea depusă în calea de atac a apelului.

Așa cum corect a reținut și prima instanță, în cursul derulării procedurilor administrative de soluționare a notificării înaintate M. București în procedura Legii nr.10/2001, au fost încheiate contracte de vânzare cumpărare cu R. I. pentru apartamentul nr. 2 și cu . pentru spațiul comercial situat la parterul imobilului din .. 48A în suprafață de 170,18 mp și a terenului de sub construcție în suprafață de 41,14 mp cotă indiviză conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1381/16.09.2004 la BNP A. F., iar o parte din imobilul revendicat, respectiv apartamentul de la etaj 1, fusese înstrăinat încă mult anterior oricărei soluționării administrative, respectiv din anul 1996, către pârâții N. E. și N. I..

Instanța de fond a reținut că au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la data încheierii actelor de înstrăinare către pârâții persoane fizice și ., concluzie necontestată de către intimata reclamantă în calea de atac a apelului, constatare ce a intrat în puterea lucrului judecat.

Plecând de la aceste elemente ale speței deduse judecății în care instanța de fond a tranșat asupra cererii în revendicare în sensul respingerii ei, capăt de cerere asupra căruia reclamanta nu a înțeles să formuleze critici în apel, singura parte interesată, de altfel, Curtea are a analiza soluția dată capătului de cerere subsidiar, admis în baza disp. art. 18 lit. d din Legea nr.10/2001, criticat de M. București prin Primarul General, parte care a fost obligată la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, constând în valoarea de piață a imobilului construcție situat în București, .. 48A, sector 2 la valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuat de d-na expert B. M. în dosarul nr._ al Judecătoriei Sectorului 2 București.

Or, plecând de la aceste considerente de fapt necombătute de către părțile litigante, Curtea are a analiza, prin raportare la criticile apelantului M. București prin Primar General dacă reclamanta este îndreptățită să primească pe calea dreptului comun despăgubiri stabilite într-un cuantum pe calea unei expertize de specialitate, respectiv dacă acestei părți îi incumbă o asemenea obligație, față de dispozițiile de drept incidente și a deciziilor în interesul legii pronunțate de instanța supremă în referire la imobilele care fac au fost preluate abuziv, cum este și cel în litigiu.

Curtea urmează a avea în vedere raționamentele dezvoltate de instanța supremă în decizia în interesul legii nr.27/2011 și decizia în interesul legii nr.33/2008, constatând similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire față de situațiile avute spre analiză de instanța supremă în cadrul ultimei decizii constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamantă. Astfel, Curtea reține că analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează oricărei alte analize a calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni.

Așa cum s-a arătat mai sus, reclamantei i s-a recunoscut prin decizia administrativă emisă de unitatea deținătoare calitatea de persoană îndreptățită în condițiile art. 4 din Legea 10/2001, aceasta fiind beneficiara unei dispoziții administrative emise de unitatea deținătoare, rămasă definitivă și irevocabilă prin neatacare, nemulțumirea acesteia constând în imposibilitatea de a pune în executare această dispoziție, reclamanta optând prin intermediul acestei acțiuni la despăgubirea sa directă de către M. București prin Primar General, despăgubire constând în valoarea de piață a imobilului.

Curtea nu poate să nu constate că obiectul material al pretențiilor reclamantei nu îl reprezintă echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de folosință până la momentul sesizării instanței, ci acest obiect al pretențiilor este reprezentat de contravaloarea imobilului pentru care i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită ca urmare a recunoașterii calității de proprietar a autorului ei. Astfel, reclamanta a justificat pretenția ei doar în privința justificării accederii la acțiunea în justiție, prin ocolirea procedurii prevăzute de Legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 cu modificările și completările date de Legea nr.247/2005.

Curtea reține că atât Convenția și cât și Curtea Europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

În acest sens, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Însă, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică.

Curtea constată, însă, că în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Ca urmare, Curtea constată că în mod greșit prima instanță a admis cererea reclamantei întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reprezentat de art.480 Cod civil, acestea neputând fi aplicabile în speță în încercarea acesteia de a obține în mod direct despăgubiri de la apelantul M. București prin Primarul General, sub forma unui cuantum deja stabilit.

Deși reclamanta a arătat că decizia emisă de unitatea deținătoare nu poate fi pusă în executare, nu a susținut o culpă a acesteia în prezenta cauză, pretențiile solicitate de către reclamantă nefiind echivalentul daunelor produse de imposibilitatea punerii în executare. Cu alte cuvinte, obiectul material al pretențiilor reclamantei nu îl reprezintă echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de folosință până la momentul sesizării instanței, ci acest obiect al pretențiilor este reprezentat de contravaloarea imobilului pentru care i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită ca urmare a recunoașterii calității de proprietar a autorului ei. În cazul de față, reclamanta a înțeles să acceadă exclusiv la calea dreptului comun invocând dispozițiile art. 480 și art. 481 Cod civil.

Așa cum cu ușurință de degajă din aceste acte normative cu caracter special, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, persoana îndreptățită care beneficiază de reparație în natură în urma soluționării notificării pe calea administrativă urmează să pună în executare această dispoziție care reprezintă titlu de proprietate pentru persoana în beneficiul căreia a fost emisă. În cazul în care aceasta a fost emisă contrar dispozițiilor legale, motiv care impietează și punerii în executare, persoana îndreptățită are posibilitatea de a ataca acest act jurisdicțional emis de unitatea deținătoare în condițiile actului normativ incident.

În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, concluzie la care urmează să ajungă unitatea deținătoare în urma soluționării notificării, persoana îndreptățită are dreptul la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit art. 7 alin. 1/1 și alin. 2 din Legea nr.10/2001.

Potrivit Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.

În mod corect a sesizat apelantul M. București că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată, prevede că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care nu au fost soluționate, în sensul arătat la alin. 1, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.

Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. 1 și 2, în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor, în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire (alin. 6).

Din coroborarea acestor texte legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi - prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. 1 - și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate - în privința cărora s-a prevăzut, în cuprinsul alin. 2, să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Din conținutul art.16 alin.1 și 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, rezultă că prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr.10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

Așa cum rezultă fără echivoc din prevederile aceluiași articol, menționate la alin. 6 și alin. 7, Curtea reține că stabilirea cuantumului despăgubirilor, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Potrivit prevederilor art. 13 alin. 1 lit. a) din capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.

În consecință, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.247/2005, pentru valorificarea tuturor pretențiilor de restituire prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent va fi atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Procedura administrativă vizează, stabilirea cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent, situație în care, ulterior finalizării procedurii administrative, derulate în fața entității deținătoare respectiv stabilirii pe cale judecătorească a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, întreaga documentație va fi înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care va înainta dosarele evaluatorului desemnat aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Curtea reține, totodată, că problema competenței instanțelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate a făcut și obiectul recursului în interesul legii, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor obligatorii cuprinse în decizia nr. 52/04.06.2007, rezultă că dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr.247/2005 privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor se aplică în cazul tuturor notificărilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi.

Or, reclamanta este beneficiara unei dispoziții emise în anul 2007, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.247/2005 și prin urmare despăgubirile ce i s-ar fi cuvenit se stabilesc și se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entității sesizată cu soluționarea notificării.

În raport de prevederile speciale ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu referire la art. 31 din Legea nr. 10/2001, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale (respectiv, caracterul echitabil al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă) este supusă cenzurii instanței de contencios-administrativ, care nu doar că exercită controlul de legalitate asupra deciziilor Comisiei Centrale vizând întinderea despăgubirilor, dar soluționează cererile pe fond și în situația în care nu s-a pronunțat Comisia Centrală.

Or, din actele și lucrările dosarului, Curtea reține că reclamanta a solicitat în mod direct acordarea acestor despăgubiri de către instanța civilă într-un cuantum stabilit pe cale judiciară prin efectuarea unui raport de expertiză de către un expert judiciar desemnat de instanță.

Curtea apreciază că nu se poate ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri și nici statuările Înaltei Curți de Casație si Justiție, în această materie, dat fiind rolul consacrat al recursului în interesul legii, de unificare a practicii judiciare, cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Evaluarea despăgubirilor este realizată în procedura administrativă, Comisia Centrală fiind răspunzătoare de modalitatea în care sunt stabilite acestea, iar întinderea despăgubirilor, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă, stabilite prin decizie, sunt supuse cenzurii instanței de contencios-administrativ.

A susține că în prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva statului sau entității învestite cu soluționarea notificării în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudență stabilită (și previzibilă), iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din CEDO).

Cu alte cuvinte, s-ar suprima o procedură judiciară stabilită de legiuitor în competența instanței de contencios-administrativ. Câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor bănești, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale, să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente.

Or, punând alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în speță, despăgubiri bănești) judecătorul și-ar aroga practic, o funcție normativă.

Nici nefuncționalitatea Fondului Proprietatea ce ar putea fi invocată nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.

De altfel, singura consecință ar consta în aceea că titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală ar fi înlocuite cu hotărâri judecătorești, a căror eficiență cu atât mai puțin va fi asigurată (titlurile executorii pe care le-ar obține partea nu ar avea nicio garanție de executare, în condițiile în care sunt în afara mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, în afara bugetului de stat proiectat).

Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a pune în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.

O acțiune directă îndreptată împotriva statului, indiferent ce autoritate a statului este chemată în judecată, în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege nu-și poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât Convenția europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță), ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta.

Admițându-se posibilitatea valorificării pe calea dreptului comun a unor pretenții care fac obiect de reglementare în legea specială, ar fi (pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală și cea specială) și una discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și cei care, adresându-se direct instanței, pot primi soluții diferite, lăsate la aprecierea particulară a fiecărui judecător.

Față de toate aceste considerente, constatând incidența în cauză a dispozițiilor speciale constând în reglementările date prin Legile nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr.247/2005, care obligă persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent să parcurgă procedura specială, Curtea apreciază că în astfel de situații în care se regăsește și reclamanta, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun, nefiind posibilă decât recurgerea la o anumită cale reglementată de legea specială, adoptată de stat în această materie.

În consecință, față de considerațiile de fapt și de drept expuse, prin raportare și la decizia în interesul legii nr.27/2011 pronunțată de instanța supremă, ale cărei dispoziții sunt incidente în cauză, și a cărei aplicare este obligatorie, față de dispozițiile imperative, de rigoare instituite prin art. 330/7 Cod procedură civilă, Curtea, în baza art. 296 Cod procedură civilă, va admite apelul declarat de M. București prin Primar General, va schimba în parte sentința apelată în sensul că va respinge și capătul de cerere subsidiar privind obligarea M. București la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață a imobilului construcție conform expertizei efectuate de expert B. M., urmând ca această parte, nemaicăzând în pretenții să nu mai fie obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți și pârâții care au achitat onorariul de expert, nemaifiind incidente dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, cererea accesorie cu acest obiect fiind admisă de către instanța de fond numai ca urmare a admiterii eronate a pretențiilor reclamanților de acordare a acestor despăgubiri. Celelalte dispoziții ale sentinței, urmează a fi menținute, prin raportare la același temei, art. 296 Cod procedură civilă, prin raportare la soluția consemnată mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca lipsit de interes, apelul declarat de apelantul chemat în garanție S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, . Gerota nr.13, sector 2, împotriva sentinței civile nr.1917/20.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă

Admite apelul declarat de apelantul chemat în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, împotriva sentinței civile nr.1917/20.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți pârâți Ș. S., domiciliată în București, . M. nr.2, ., . și cu domiciliul ales la S.C.A. S.&S. nr.75, sector 2, Ș. I., domiciliat în București, ..2, ., . și cu domiciliul ales la S.C.A. S.&S. nr.75, sector 2, intimații pârâți reclamanți N. E., domiciliată în București, ..48A, ., N. I., domiciliat în București, ..48A, ., R. I., domiciliat în București, ..48A, ., .., cu sediul în București, ..48A, sector 2, intimații chemați în garanție P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, C. L. AL SECTORULUI 2 BUCUREȘTI, cu sediul în București, .-13, sector 2, și intimatul pârât C. L. AL SECTORULUI 2 BUCUREȘTI PRIN COMISIA DE VALORIFICARE A SPAȚIILOR COMERCIALE, cu sediul în București, .-13, sector 2.

Schimbă în parte sentința atacată în sensul că respinge și capătul de cerere subsidiar privind obligarea M. București la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață a imobilului construcție conform expertizei efectuate de B. M..

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Cu apel în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 11 aprilie 2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

I. D. M. I.

GREFIER

M. C.

Red.I.D.

Tehnored.I.D/B.I

15 ex/29.04.2013

----------------------------------------------------

T.B-Sectia a IV-a Civila – C.Segărcianu

← Cereri. Decizia nr. 800/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 363/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 106/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 106/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI