Pretenţii. Decizia nr. 377/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 377/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 377/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.377
Ședința publică de la 28.02.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1700 din 08.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. N. G..
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă intimatul reclamant A. G. personal, lipsind recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 07.01.2013, a unei întâmpinări formulate de către intimatul reclamant, un exemplar fiind comunicat și recurentului pârât potrivit dovezii de citare aflate la dosarul cauzei.
La solicitarea instanței, intimatul reclamant A. G. se legitimează cu CI, . nr._, eliberată de Secția 2 la data de 18.04.2003, având CNP_.
Intimatul reclamant arată că nu are probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.
Curtea ia act de manifestarea de voință a părților de a nu propune probe noi în calea de atac a recursului, și, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Intimatul reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, urmând a se avea în vedere apărările expuse pe larg întâmpinarea depusă la dosar.
Consideră că excepția lipsei de interes invocată de partea adversă nu poate fi reținută de către instanța de recurs, având în vedere faptul că autorul său a fost condamnat 10 ani detențiune grea și după executarea acestei pedepse încă 24 de luni domiciliu obligatoriu, iar pentru reabilitarea tatălui său consideră că are interes în promovarea prezentei acțiuni prin care a solicitat constatarea caracterului politic al acestor condamnări.
Mai arată că autorul său nu a beneficiat de prevederile Decretului nr. 118/1990.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii recurate. În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului politic solicită respingerea ca lipsit de interes, având în vedere că în cauză s-a dispus o condamnare în baza art. 193 indice 1 din Codul penal din 1936, condamnare pe care Legea 221/2009, în art. 1 alin. 2, o prevede ca având de drept caracter politic.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 7.05.2012 pe rolul Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, reclamantul A. N.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării tatălui său, A. S.N. la 10 ani detenție grea și obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că tatăl său a fost condamnat politic în regimul anterior prin Hotărârea nr. 1960/1954 a Tribunalului M. Teritorial București, la o pedeapsă privativă de libertate de 10 ani detenție grea, iar prin Decizia nr._/1961 la 24 de luni domiciliu obligatoriu. Reclamantul nu a beneficiat de măsurile reparatorii în conformitate cu prevederile Decretului lege nr. 118/1990.
În drept, au fost invocate de către reclamant prevederile Legii nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr.1700/8.10.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat caracterul politic al condamnării autorului reclamantului A. S.N. la pedeapsa închisorii de 10 ani și confiscarea averii personale ce a fost aplicată prin sentința penală nr.1960/1954 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, în dosarul nr.1785/1954 și a respins cererea privind plata de daune morale, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că autorul reclamantului, A. S. N., a fost condamnat politic prin sentința penală nr. 1960/1954 pronunțată de Tribunalul M. București, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2218/18.XI.1954, prin care s-a dispus executarea de către acesta a unei pedepse privative de libertate de 10 ani detenție grea și confiscarea averii personale pentru comiterea infracțiunii de activitate intensă contra clasei muncitoare, faptă incriminată de art. 193 alin. 2 C.penal.
Totodată prin decizia nr._/1961 emisă de Ministerul Afacerilor Interne s-a fixat domiciliul obligatoriu al tatălui reclamantului pentru o perioadă de timp de 24 luni în ..
Reclamantul a făcut dovada că este fiul lui A. N., condamnat politic, depunând la dosar în copie certificatul de naștere care atestă legătura de rudenie cu defunctul.
Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede la art.1 alin.1 că reprezintă „condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite, înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Totodată art. 5 alin. l din lege stabilește că persoanele condamnate politic în perioada 6 Martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar după decesul lor, soțul sau descendenții până la gradul 2 inclusiv pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani să li se acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În cauza de față, tatăl reclamantului a suferit o condamnare cu caracter politic în regimul anterior, respectiv de 10 ani temniță pentru comiterea infracțiunii incriminate de art. 1931 C.penal și anume activitate intensă împotriva clasei muncitoare, pedeapsa fiindu-i aplicată prin sentința penală nr. 1960/1954 pronunțată de Tribunalul Teritorial București, așa încât în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, instanța a constatat caracterul politic al acestei condamnări.
Referitor la solicitarea reclamantului prin cererea de chemare în judecată, vizând obligarea pârâtului S. R. la plata de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat de respectiva condamnare cu caracter politic, instanța a considerat că această cerere nu este întemeiată întrucât prin Deciziile nr.1358 și 1360/2010 pronunțate de către Curtea Constituțională, textul art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 care dădea posibilitatea instanțelor de judecată să acorde despăgubiri morale, în cazul condamnărilor cu caracter politic aplicate în regimul comunist a fost declarat neconstituțional, ori deciziile date de Curtea Constituțională sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 ce este obligatorie pentru instanțele de judecată și prin care s-a stabilit că în urma adoptării celor două decizii de către Curtea Constituțională, dispoz. art.5alin.1 lit.a, teza l din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și ca atare nu mai pot constitui temei juridic în astfel de cauze.
În raport de considerentele expuse, acțiunea introdusă de reclamant a fost admisă în parte doar în ceea ce privește constatarea caracterului politic al condamnării la pedeapsa închisorii ce a fost aplicată în regimul anterior tatălui reclamantului, respingându-se ca nefondată cererea de acordare de daune morale.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepției lipsei de interes și respingerii capătului de cerere, privind constatarea caracterului politic ca lipsit de interes.
În motivarea recursului, recurentul pârât a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ. Astfel, Decretul Lege nr.118/1990 precum și OUG nr. 214/1999 au fost adoptate de către legiuitor pentru reglementarea acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decât prin recunoașterea caracterului politic al condamnării respectiv al măsurii administrative dispusa printr-o sentința respectiv decizie de către autoritățile regimului comunist.
Mai mult, însăși Curtea Constituționala a reținut prin decizia 1358/21.10.2010 că exista reglementari paralele în legislația României și anume pe de o parte Decretul Lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945 și OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și răsturnare prin forța a regimului comunist instaurat în România, iar pe de altă parte Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, se arată prin aceeași decizie ca până în prezent persoanele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic, precum și vreo măsură privativă de libertate au beneficiat și beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a luării măsurii administrative împotriva acestora, sume de bani care nu se pot acorda decât implicit cu recunoașterea și constatarea caracterului politic al măsurilor privative de libertate respectiv al măsurilor administrative luate în perioada 06.03._89 de către regimul totalitar.
Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii luate față de autorul reclamantului din prezenta cauză, din moment ce acesta a putut beneficia de dispozițiile normative mai sus invocate care au ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.
Mai mult decât atât, Legea nr. 221/2009 nu prevede constatarea de drept a caracterului politic al măsurii administrative pentru care sunt recunoscute drepturi în baza Decretului nr.118/1990 și OUG nr.214/1994, întrucât aceste drepturi au fost acordate pe cale administrativă de către instituții ori comisii care nu a atribuții jurisdicționale.
Actele administrative ale autorităților și comisiilor prevăzute în actele normative mai sus menționate sunt supuse controlului judecătoresc în contencios administrativ și, prin urmare, nu pot constitui temei legal care să oblige instanța să constate caracterul politic al măsurii.
În altă ordine de idei, recurentul pârât arată, că potrivit art. 1 (1) din Legea nr.221/2009: „ Constituie" condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, intimatul a arătat în esență că din actele depuse la dosar rezultă că autorul său a fost condamnat 10 ani detențiune grea și după executarea acesteia, la încă 24 de luni domiciliu obligatoriu dictat de M.A.I., iar prin Legea nr.221/2009 Ia art. 6 se prevede: „caracterul politic al condamnărilor politice prevăzute de prezenta lege va fi menționat în Hotărârile Judecătorești prin care au fost pronunțate astfel de condamnări și în cazul în care se eliberează o copie de pe acestea".
Arată intimatul că inclusiv raportul final al comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România la capitolul Legislație și Justiție se prevede: „...desființarea prin Lege a condamnărilor emise pe baza unor articole cu caracter politic făcând parte din Codurile Penale din 1948, 1955 și 1968 cu modificările ulterioare, ținând cont de neconstituționalitatea conținutului și a procedurii aplicării lor chiar față de Constituțiile din 1948,1952, respectiv 1965 precum și de încălcarea flagrantă a Declarației Universale a Drepturilor Omului votată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 dec. 1948 ...anularea pedepselor de închisoare politică și muncă forțată...".
Recurentul nu a solicitat probe în susținerea recursului.
În apărare, intimatul a anexat în fotocopie Decizia nr.235/2002 a M.J., prin care se acordă calitatea de Luptător în Rezistența Anticomunistă a autorului său, A. S. N..
Curtea, analizând legalitatea si temeinicia criticilor cu care a fost legal sesizată, prin raportare la actele dosarului și la prevederile legale incidente cauzei, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii condamnării tatălui său, A. N., prin sentința penală nr.1960/31.08.1954 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, definitivă prin respingerea recursului, pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare, prevăzută în reglementarea Codului Penal din 1936, republicat în anul 1948, la art. 1931 alin. 2.
Curtea reține, totodată, că în enumerarea de la art. 1 alin. 2 din Legea nr.221/2009 se regăsește și condamnarea dispusă pentru fapta prevăzută la art. 193 1 Cod penal în reglementarea din anul 1948, preambulul acestui articol enunțând că această condamnare, ca și celelalte mai jos enumerate în cuprinsul art. 1, constituie de drept condamnări cu caracter politic.
Pe de altă parte, așa cum s-a arătat unanim în doctrină, prin interes, se înțelege folosul practic imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.
Exercițiul acțiunii în justiție cere așadar, o justificare deosebită, prin impunerea condiției interesului urmărindu-se evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant.
Condiția interesului este necesară atât la momentul formulării cererii de chemare în judecată, impunându-se a fi îndeplinită ori de câte ori pe parcursul procesului, oricare dintre participanții la judecată apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii.
Pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții:
- să fie legitim, corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale.
Interesul este legitim atunci când se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv, a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut.
Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, deci împotriva scopului său recunoscut de lege, constituie un abuz de drept care trebuie sancționat (art.723 al.2 Cod procedură civilă).
- să fie personal și direct, adică folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune. Reclamantul trebuie să justifice în persoana sa, nu și a pârâtului, interesul de a promova acțiunea civilă.
Cu alte cuvinte, această cerință exprimă ideea că, în principiu, nu este îngăduit unei anumite persoane să apere interesul altei persoane și deci, nici interesul colectiv.
Cerința ca interesul să fie personal celui care acționează, reprezintă aspectul subiectiv al condițiilor de exercițiu ale acțiunii;
- să fie născut și actual, să existe în momentul în care este formulată cererea. Un interes eventual ca și un interes care a trecut, a fost depășit, nu poate fi luat în considerare.
Aplicând toate aceste considerente doctrinare la speța pendinte, Curtea constată că simpla împrejurare că prin art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, s-a statuat că fapta pentru care a fost condamnat autorul reclamantului, constituie de drept condamnare politică, nu exclude existența unui interes legitim în persoana reclamantului, în formularea unei acțiuni în constatarea caracterul politic al unei condamnări, pentru fapta prevăzută de art. 1931 alin. 2 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare, reclamantul urmărind realizarea unui interes ocrotit de acest act normativ.
Astfel, simplul fapt că în cauza de față, reclamantul își fundamentează cererea pe o condamnare cu caracter politic, dintre cele la care face referire art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, nu exclude constatarea acestui caracter și pe cale judiciară, câtă vreme nu există nicio prevedere legală care să interzică constatarea acestui caracter, în situațiile în care este recunoscut de lege.
Mai mult, în considerarea art. 7 din actul normativ de referință, apare nu numai necesară dar și obligatorie verificarea și constatarea de către instanță a aplicabilității normei de drept prevăzută de Legea nr. 221/2009, reprezentate de art. 1 - la cazul particular dedus judecății, fiind necesar a se analiza în fiecare caz în parte dacă nu cumva sunt incidente cazurile de excepție prevăzute la art. 7 din același act normativ.
Astfel, art. 1 din Legea nr. 221/2009, trebuie interpretat și aplicat coroborat cu art. 7 din aceeași lege, efectele acestei norme fiind condiționate de îndeplinirea cerințelor impuse de art. 7, aspect care impune cu necesitate intervenția instanței, care are a aprecia dacă faptele deduse analizei, deși se încadrează în categoria celor pentru care condamnările pronunțate sunt considerate de drept cu caracter politic, nu sunt vizate de art. 7 din același act normativ, care dispune în sensul că: „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie”.
Tot astfel, în conformitate cu prevederile înscrise în 2 din Legea nr. 221/2009: „ Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor iar potrivit art. 6 din actul normativ de referință: „Caracterul politic al condamnărilor prevăzute de prezenta lege va fi menționat pe hotărârile judecătorești prin care au fost pronunțate astfel de condamnări, în cazul în care se eliberează o copie de pe acestea”.
Este astfel de necontestat că aceste norme cu caracter special, de strictă și imediată aplicare, consacră principiul înlăturării de drept a tuturor efectelor hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1, în condițiile în care aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
Or, pentru a se putea aplica aceste norme - art. 2 și art. 6 din Legea nr. 221/2009- este necesar în mod indubitabil cercetarea și stabilirea caracterului politic al condamnării dispuse, respectiv înlăturarea de la aplicare a art. 7 din Legea nr. 221/2009, de către instanța de judecată legal investită cu un astfel de petit.
Rezultă așadar că și din această perspectivă reclamantul justifică pe deplin un interes personal, legitim și actual în formularea acțiunii introductive, prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și ale OUG nr. 214/1999, reglementând drepturi de altă natură, expres prevăzute în art. 1-11 din Decretul Lege nr. 118/1990 respectiv art. 7 din OUG nr. 219/1999, drepturi printre care nu se numără și cele la care fac referire art. 2 și art. 6 din Legea nr. 221/2009, câtă vreme, în cuprinsul acestor două acte normative nu se regăsește nici o mențiune referitoare la înlăturarea efectelor hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic, la lipsa caracterului de mijloc de dovadă în defavoarea celui persecutat a hotărârii de condamnare sau posibilitatea celui îndreptățit de a solicita eliberarea unei copii hotărârea judecătorească de condamnare, care să cuprindă mențiunea că respectiva condamnare are caracter politic.
În realitate, prin constatarea caracterului politic al unei condamnări, de către instanța de judecată, în aplicarea art. 1 cu referire la art. 2 și art. 6 din Legea nr. 221/2009, se realizează un efect reparator din punct de vedere moral, o asemenea constatare cu privire la măsurile dispuse de regimul dictatorial anterior reflectând în conștiința persoanei persecutate sau a moștenitorilor acesteia, un sentiment de atenuare a nedreptăților îndurate, o satisfacție rezonabilă, ceea ce justifică pe deplin interesul personal, actual și legitim al reclamantului în promovarea unei acțiuni cu acest obiect.
Nu prezintă relevanță în soluționarea prezentului recurs, împrejurarea că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a reținut existența mai multor reglementări paralele în legislația României și anume, pe de o parte, Decretul - Lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999 iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 ca și faptul că prin aceeași decizie se arată că persoanele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic, au beneficiat și beneficiază de sume de bani care nu se pot acorda decât implicit cu recunoașterea caracterului politic al măsurilor privative de liberate, luate în perioada 06.03._89, de către regimul totalitar, câtă vreme, această decizie a constatat exclusiv neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare iar nu a întregului act normativ reprezentat de Legea nr.221/2009, efectele sale fiind de strictă interpretare și aplicare.
Astfel, în lipsa constatării neconformității lor cu legea fundamentală, atât prevederile art. 1 alin. 2, cât și celelalte norme înscrise în Legea nr. 221/2009, cu excepția celei reprezentate de art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, produc efecte juridice depline și trebuie interpretate în sensul în care produc efecte juridice, considerentele instanței de contencios constituțional, deși obligatorii, vizând exclusiv norma analizată - art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, în cazul de față - fără a putea fi generalizate în așa fel încât să lipsească de efecte juridice norme a căror neconformitate cu Constituția nu a fost constatată de către singura instanță îndreptățită la a realiza un astfel de control.
De altfel, în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a reținut că: legiuitorul este liber să opteze în privința atât a măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite a beneficia de aceste despăgubiri” (Decizia nr. 402/2011).
Tot astfel, în cadrul Deciziei nr. 1062 din 16 septembrie 2010, Curtea Constituțională a reținut că: „Având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, … modificarea și completarea textelor de lege intră în competența legiuitorului, iar nu a Curții Constituționale. Numai legiuitorul are prerogativa constituțională de a reglementa cadrul legal de acordare a unor despăgubiri pentru condamnările cu caracter politic ce se circumscriu scopului legii”.
În același timp, împrejurarea că actele administrative ale autorităților și comisiilor prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, sunt supuse cenzurii instanțelor de contencios administrativ nu este de natură să conducă la o altă concluzie, câtă vreme, instanțele investite cu analiza eventualelor căi de atac exercitate împotriva acestor acte administrative nu ar putea recunoaște în favoarea beneficiarilor acestor acte normative decât drepturile expres reglementate în cuprinsul acestora.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, prin raportare la art. 3041 Cod procedură civilă, găsind nefondate criticile formulate, Curtea va respinge recursul declarat de recurentul pârât ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.1700 din 8.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. N.G..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28 februarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M.-A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/26.03.2013
---------------------------------------
T.B.Secția a III-a – C.T.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 174/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 1269/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
