Anulare act. Decizia nr. 1269/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1269/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-07-2012 în dosarul nr. 1269/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 1269
Ședința publică de la 09.07.2012
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: I. S.
JUDECĂTOR: C. N.
JUDECĂTOR: M. H.
GREFIER: S. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor promovate de recurenții pârâți S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 330 A din data de 29.04.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă L. (E.) V. și cu intimații pârâți S. B. M., S. P. M. și S.C. A. B. S.A.
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 21.06.2012, fiind consemnate în încheierea de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta, când, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat succesiv pronunțarea la 28.06.2012, 05.07.2012, 06.07.2012 și apoi la 09.07.2012.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21.08.2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._, reclamanta L. (fostă E.) V. a chemat în judecată pe pârâții M. BUCUREȘTI, prin PRIMARUL GENERAL, și S.C. A.V.L. B. S.A., solicitând anularea deciziei nr. 1767 din 10.12.1979, emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului București și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, .. 130-132, ., ., sectorul 4, invocând în drept dispozițiile art. 480, 481 Cod civil, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 8234/02.10.2008 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București, pe rolul căreia a fost înregistrată la data de 07.11.2008, sub nr._ .
La termenul din 06.02.2009, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numiților S. B. M. și S. P. M., precum și a STATULUI R., prin Ministerul Finanțelor Publice, cu următoarele capete de cerere: - anularea deciziei nr. 1767 din 10.12.1979, emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului București, în contradictoriu cu pârâtul M. București; - constatarea nevalabilității preluării imobilului de către stat, în contradictoriu cu pârâtul M. București; - obligarea pârâților S. B. M. și S. P. M. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, .. 130-132, .; - în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la restituirea valorii de circulație a imobilului, invocând în drept dispozițiile art. 480, 481 Cod civil, Legii nr. 10/2001.
La data de 05.03.2009, pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.
La termenul din 06.03.2009, au formulat întâmpinare și pârâții B. M. și S. P. M., prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe capătul de cerere privind restituirea valorii de circulație a imobilului, și excepția inadmisibilității, pe capătul de cerere privind revendicarea.
Prin încheierea de ședință din data de 17.04.2009, instanța de fond a respins ca neîntemeiate excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și excepția lipsei calității procesuale pasive și a unit cu fondul excepția inadmisibilității.
La termenul din 20.11.2009, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat, în contradictoriu cu M. București, prin Primar General, și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice: - anularea deciziei nr. 1767 din 10.12.1979, emise de fostul C.P.M.B., prin care i-a fost preluat abuziv imobilul din .. 130-134, ., .; - obligarea pârâtelor la plata sumei de 61.695 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață a întregului imobil, respectiv contravaloarea imobilului preluat abuziv de către S. R..
La data de 02.12.2009, reclamanta a depus o cerere scrisă, prin care a arătat că solicită să i se restituie imobilul ori în natură ori contravaloarea acestuia.
Prin sentința civilă nr. 1828/26.02.2010, Judecătoria Sectorului 4 București a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea principală; a constatat că imobilul situat în București, .. 130-132, ., ., sector 4, a fost preluat de stat fără titlu valabil; a obligat pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 61.695 euro către reclamantă, în echivalent în lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea imobilului și a luat act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că imobilul situat în București, .. 130-132, ., . a fost dobândit de reclamantă prin contractul de construire nr. 2725/1974, încheiat cu I.C.R.A.L. B..
Acest imobil a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 1767 din 10.12.1979 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București.
Întrucât privarea unei persoane fizice de un bun pe care îl deținea în proprietate contravenea chiar Constituției din 1965, în vigoare la momentul preluării, instanța a apreciat că preluarea de către stat a fost abuzivă, soluție consacrată în mod expres de legiuitor, prin prevederile art. 1.4. lit. B din H.G. nr. 250/2007.
În consecință, instanța a admis primul capăt de cerere și a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect revendicarea, instanța a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2720/05.03.2008, S.C. A.V.L. B. S.A. a înstrăinat imobilul pârâților B. M. și S. P. M., în baza Legii nr. 112/1995.
Modul de soluționare a acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, privind imobilele preluate în mod abuziv de stat, introduse după . Legii nr. 10/2001, a făcut obiectul unui recurs în interesul legii, iar prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că prevederile legii speciale derogă de la normele de drept comun, chiar dacă nu este prevăzut în mod expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.
S-a mai decis că această prioritate nu trebuie să aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
S-a mai arătat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, fiind necesar să i se asigure accesul la justiție.
În consecință, instanța a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, din interpretarea coroborată a deciziei Curții de Casație rezultă următoarele: a) aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001 față de dreptul comun, ceea ce constituie o aplicare a principiului potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală; b) cu toate acestea, legea specială poate fi înlăturată, urmând a se face aplicarea directă a CEDO privind dreptul de acces la justiție, atunci când acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, se îndreaptă împotriva statului ori a unei unități deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001. Admisibilitatea acțiunii în revendicare în această ipoteză rezultă din împrejurarea că nu se aduce atingere unui „drept de proprietate”, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, având în vedere că statul și entitățile publice sunt prin definiție excluse din sfera subiectelor protejate de Convenție; c) înlăturarea legii speciale și admiterea acțiunii în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, nu se poate face în măsura în care, astfel, s-ar aduce atingere „dreptului de proprietate” dobândit de un alt subiect de drept privat, în acest caz având prioritate stabilitatea raporturilor juridice.
Aplicând aceste concluzii la cauza de față, rezultă că, potrivit deciziei Curții de Casație, acțiunea în revendicare trebuie respinsă ca neîntemeiată, întrucât pentru situația dedusă judecății legea specială prevede altă soluție decât restituirea imobilului în natură, respectiv restituirea prin echivalent. Dacă s-ar proceda în alt mod, s-ar aduce atingere „dreptului de proprietate” al pârâților, și implicit, stabilității raporturilor juridice privitoare la imobilul revendicat.
Reclamanta a pierdut dreptul de a cere restituirea în natură a imobilului potrivit legii speciale, întrucât nu a formulat notificarea către unitatea deținătoare a imobilului în termenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, prelungit prin acte normative ulterioare, așa cum rezultă și din adresa nr._/2008, emisă de Primăria Municipiului București.
Singura notificare formulată de reclamantă este cea din 16.09.2005, comunicată Primăriei Municipiului București prin intermediul B.E.J. D. D. Crenguța, dată la care se împlinise termenul menționat mai sus, iar susținerile acesteia conform cărora a adresat și alte notificări anterioare nu au fost dovedite.
Pe de altă parte, având în vedere că nu a fost desființat titlul pârâților, se poate conchide și faptul că aceștia beneficiază de un „bun” în sensul Convenției, iar admiterea acțiunii în revendicare ar constitui o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, în privința lor.
În schimb, întrucât reclamanta nu a urmat procedurile administrative prevăzute de Legea nr. 112/1995 și de Legea nr. 10/2001, aceasta nu are un „bun” în sensul Convenției și nici măcar o speranță legitimă de restituire a imobilului în natură, în raport cu soluția de drept material a legii speciale.
Trebuie precizat că, sub aspectul soluției de drept material, ulterior pronunțării deciziei amintite, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, s-a consolidat opinia reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilindu-se că, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoanele îndreptățite au dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 20 alin. 2.
Pentru aceste considerente, instanța de fond a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.
Referitor ca capătul de cerere subsidiar, prima instanță a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, reprezentând valoarea de piață a imobilului, potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Întrucât reclamanta a optat pentru plata despăgubirilor bănești, rezultă că sunt aplicabile în cauză prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin care este reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, act normativ la care se face trimitere prin art. 20 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dreptul de creanță împotriva statului, pentru suma reprezentând despăgubiri, este încorporat într-un titlu de despăgubire. Titularul unui titlu de despăgubire are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul „Proprietatea”, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar.
Totuși, trebuie stabilit în ce măsură mecanismul acordării despăgubirilor este eficient și funcționabil.
Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că statul pârât trebuie să garanteze, în cele mai scurte termene, prin măsuri legislative, administrative și bugetare adecvate, realizarea efectivă și rapidă a dreptului la reparație conform principiilor preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate de art. 1 din Protocolul nr. 1, ținând cont de principiile enunțate de Curte în materia indemnizației (Broniowski contra Poloniei).
Raportat la situația existentă la nivelul României, s-a reținut că Fondul Proprietatea nu funcționează la momentul actual de o manieră susceptibilă să asigure acordarea efectivă a indemnizației către persoanele îndreptățite (T. contra României).
S-a apreciat că statul trebuie să îmbunătățească procedura pusă în aplicare de legea de reparație (actualmente Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005) astfel încât aceasta să devină în mod real coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă, inclusiv în ceea ce privește metoda de a alege dosarele ce vor fi analizate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (V. contra României, Faimblat contra României, Katz contra României).
De asemenea, Curtea a reținut că partea îndreptățită suportă o sarcină specială și exorbitantă, fiind distrus justul echilibru care trebuie păstrat între protecția proprietății particulare și interesul general, ca urmare a imposibilității executării deciziilor prin care s-au acordat despăgubiri sau a lipsei plății despăgubirilor, fiind încălcat astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 (V. contra României).
Curtea a constatat că remediile propuse constând în asigurarea bunei funcționări a Fondului Proprietatea sau în elaborarea unei metode concrete de despăgubire efectivă a fostului proprietar nu au fost luate în considerare de stat, nefiind adoptate modificările legislative cerute de încălcările constatate (D. și alții contra României).
În raport cu această jurisprudență constantă și de dată recentă a Curții, instanța a apreciat că procedura reglementată de Legea nr. 247/2005 lipsește reclamanta de un mijloc eficient de obținere a despăgubirilor ce i se cuvin în baza Legii nr. 10/2001.
Așadar, suntem în prezența unui conflict între normele din Convenție și normele interne privind procedura acordării despăgubirilor, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Împotriva acestei sentințe, au formulat apel pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice (05.07.2010) și M. București, prin Primarul General (07.07.2010, cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București la data de 15.09.2010.
Prin decizia civilă nr. 330/A/29.04.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâți.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut ca fiind nefondată critica formulată de apelantul pârât M. București, prin Primarul General, privind modul de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.
Instanța sesizată cu acțiunea în revendicare a imobilului preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și cu cererea subsidiară de dezdăunare de către stat a adevăratului proprietar deposedat abuziv, pentru imobilul imposibil de restituit în natură, analizează valabilitatea titlului statului cu privire la acest imobil, în virtutea prerogativelor conferite de art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998.
Interesul reclamantei pentru ca o instanță de judecată să statueze asupra valabilității titlului statului asupra imobilului preluat de la aceasta în baza Decretului nr. 223/1974 rezidă în chiar promovarea acțiunii în revendicare și, în subsidiar, în despăgubire, având în vedere că nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului preluat în acest mod reprezintă premisa admiterii acțiunii în justiție a reclamantei. Numai în cazul în care dreptul de proprietate al fostului proprietar deposedat de bun nu s-a stins în patrimoniul acestuia prin preluarea bunului de către stat cu titlu nevalabil, acesta este îndreptățit la restituirea bunului sau la despăgubiri pentru bunul imposibil de restituit, în calitate de titular al dreptului. Dimpotrivă, în cazul în care preluarea imobilului de către stat s-ar fi făcut cu titlu valabil, dreptul de proprietate asupra imobilului s-ar fi stins în patrimoniul fostului proprietar deposedat, care nu ar mai fi fost îndreptățit să revendice imobilul sau să pretindă despăgubiri în calitate de proprietar.
Trebuie menționat că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovate de reclamantă a fost respinsă ca neîntemeiată, iar soluția dată de instanța de fond acestei excepții nu a fost criticată în apel, rămânând prin urmare irevocabilă și intrând în puterea lucrului judecat.
Interesul stabilirii nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat se apreciază și prin raportare la dispozițiile art. 2 din Legea nr.10/2001, care definesc noțiunea de preluare abuzivă a unui imobil în perioada de referință prevăzută de art. 1 alin. 1 din lege, deoarece chiar legea specială de reparație prevede ca fiind abuzivă preluarea imobilelor în temeiul unor acte normative, fără a conferi acestor preluări caracterul de titlu valabil.
Astfel, în art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001, se prevede că titlul valabil de preluare a imobilelor este cel definit la art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare. În dispozițiile art. 2 lit. h și i din Legea nr. 10/2001 se face distincția între imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și imobile preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
În consecință, chiar legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, impune verificarea valabilității titlului statului asupra imobilului preluat abuziv prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr.213/1998, prin art. 6 alin. 3 din acest act normativ conferindu-se în mod expres competență instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului statului.
Prin urmare, interesul reclamantei în promovarea cererii de chemare în judecată pendinte îndeplinește condițiile de a fi legitim, deoarece reclamanta urmărește realizarea unui drept subiectiv civil recunoscut de lege; născut și actual, întrucât reclamanta nu și-a realizat până în prezent dreptul pretins; personal și direct, întrucât folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare aparține reclamantei.
În ceea ce privește apelul declarat de apelantul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, din examinarea criticilor formulate rezultă că acestea sunt străine de natura și obiectul cauzei.
Prin sentința apelată, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat la despăgubiri către reclamantă, constând în valoarea de circulație a imobilului, în considerarea calității reclamantei de adevărat proprietar al imobilului preluat de stat fără titlu valabil și a împrejurării că imobilul este imposibil de restituit în natură, fiind înstrăinat către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cu toate acestea, apelantul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat sentința prin raportare la o altă situație de fapt decât cea care se regăsește în speță și la acțiunea în justiție promovată în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001 de chiriașii ale căror contracte încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, invocându-se chiar răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în temeiul art. 1337 și urm. Cod civil.
Or, prima instanță nu a fost învestită cu soluționarea unei cereri întemeiate pe art. 50 din Legea nr. 10/2001 sau pe art. 1337 și urm. cod civil și nici sentința pronunțată în cauză nu vizează o asemenea soluție, astfel încât criticile formulate de acest apelant se referă la o soluție pe care sentința apelată nu o cuprinde.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții M. București, prin Primarul General, la data de 16.03.2012 și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la data de 27.03.2012, ambele recursuri fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 10.04.2011.
În motivarea cererii sale, recurentul pârât M. București, prin Primarul General, a susținut că hotărârea este dată cu încălcarea și greșita aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, considerând că în mod greșit instanța i-a respins apelul.
Recurentul pârât a reiterat excepția lipsei de interes a acțiunii formulată de intimata reclamantă L. fostă E. V. privitor la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, ..130-132, ., ., sector 4, solicitând a se avea în vedere art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, unde se prevede în mod expres care imobile au fost preluate cu titlu și care au fost preluate fără titlu.
De asemenea, sunt prevăzute situațiile în care se va dispune acordarea de despăgubiri pentru imobilele în care restituirea în natură este imposibilă.
Recurentul pârât a apreciat că, atâta timp cât printr-o lege specială s-a statuat că toate imobilele din perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 au fost preluate în mod abuziv, instanțele nu mai pot constata altceva decât ceea ce prevede legea.
Mai mult, consideră că intimata reclamantă nu a justificat interesul în promovarea unei astfel de acțiuni, față de dispozițiile legii speciale.
În motivarea recursului său, pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
1) În primul rând, a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri se acordă de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, și nu de către S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, neexistând niciun text de lege care să stabilească în sarcina acestuia o astfel de obligație.
De asemenea, dispozițiile art. 20 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 prevăd cine este competent și are obligația să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege și, implicit, cui trebuie să se adreseze persoanele îndreptățite cu cererile formulate în acest scop. Textul de lege instituie regula conform căreia deținătorul imobilului este competent să soluționeze cererile formulate de persoanele îndreptățite pentru restituirea în natură a imobilelor, inclusiv prin plata despăgubirilor bănești.
În sensul celor arătate mai sus, recurentul pârât a învederat instanței faptul că nu este nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001, să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale și să emită dispoziția de restituire, în natură sau echivalent.
De asemenea, nu ne aflam nici în ipoteza de la art. 28 alin 3 din Legea nr. 10/2001, singura prevăzută de lege în care Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, poate sta în judecată, atunci când deținătorul imobilului nu a fost identificat, deoarece din solicitarea adresată instanței prin cererea de chemare în judecata și din actele existente la dosarul cauzei rezultă faptul că reclamanta a formulat notificare către Primăria Municipiului București, aceasta fiind și unitatea deținătoare.
Prin urmare, Legea nr. 10/2001 instituie regula conform căreia deținătorul imobilului este competent să soluționeze cererile formulate de persoanele îndreptățite, inclusiv prin dispunerea restituirii în natură.
Astfel, în accepțiunea H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001:
- unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică ce exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, prefectură sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică ce are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste);
- entitatea învestită cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, Ministerul Finanțelor publice, prefecturile, alte autorități publice centrale sau locale implicate).
Prin urmare, Legea nr. 10/2001 instituie pentru exercitarea dreptului la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv două etape și anume o etapă necontencioasă și o altă etapă contencioasă. Învederează instanței că cele două părți: persoana îndreptățită, care are calitate procesuală activă și unitatea deținătoare, care are calitate procesuală pasivă, vor avea aceste calități atât în faza necontencioasă, cât și în faza contencioasă, neputând fi înlocuite de altă parte sau interveni alte părți.
În speță, în faza necontencioasă, unitatea deținătoare și entitatea învestită cu soluționarea notificării este M. București (parte în prezenta cauză) și în niciun caz S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
De asemenea, recurentul pârât a învederat instanței faptul că art. 26 alin 1 din Legea nr.10/2001, republicată, reglementează situația în care restituirea în natură nu este posibilă și face trimitere expresă la legea specială privind regimul de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, acesta fiind Titlul VII din Legea nr. 247/2005, titlu ce reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și prevede în acest sens o altă procedură administrativă, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia propunerea de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent îi va fi înaintată.
Prin urmare, față de aceste aspecte, consideră că în cauză devin incidente dispozițiile prevăzute de Titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
Dacă persoana îndreptățită este nemulțumită de cuantumul sau de modalitatea de stabilire a despăgubirilor ori, eventual, de întârzierea nejustificată a acordării acestora, potrivit art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, poate ataca deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/200, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu S. R., reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Așadar, în raporturile juridice obligaționale, cum este și cel dedus judecății în cauza de față, calitatea procesuala pasivă aparține persoanei căreia îi revine obligația ce intră în conținutul acelui raport juridic, potrivit regulilor de drept material.
În cauza de față, potrivit legii, nu există obligația proprie a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de persoană juridică de drept public, de a despăgubi pe reclamantă în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului. O asemenea obligație proprie nu este stabilită în sarcina Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, nici prin Legea nr. 10/2001,pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea, nici prin vreun alt text de lege.
2). Mai mult decât atât, prin decizia nr. 27 pronunțată în dosarul 28/2011, a fost admis recursul în interesul legii și, în consecință, s-a stabilit că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea Statului R. să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, S. R. nu are calitate procesuală pasivă.
Astfel, prin decizia nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilind următoarele: „1. În acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001,republicată, prin care se solicită obligarea Statului R. să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, S. R. nu are calitate procesuală pasivă. 2. Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din aceasta Convenție, sunt inadmisibile".
În altă ordine de idei, la momentul sesizării instanței de judecată, conform art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, reclamanta are o creanță sub condiție, notificarea sa nefiind încă soluționată.
În aceste circumstanțe, dreptul de creanță nu poate fi considerat ca fiind suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil și pentru a fi considerat ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Având în vedere că notificarea formulată de reclamantă nu a fost soluționată, consideră că aceasta nu deține calitatea de persoană îndreptățită, pentru a obține cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. S. recunoașterii unui vechi drept de proprietate care de mult timp nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerat un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, lucru valabil și pentru o creanță condiționată care se stinge prin nerealizarea condiției.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a făcut distincție între speranța legitimă protejată ca un bun și simpla speranță de restituire, care nu constituie un bun protejat „în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între simpla speranță de restituire și o speranță legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală".
Or, reclamanta nu are decât o simplă speranță de restituire, născută în temeiul legilor speciale cu privire la imobil, având exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.
3) Pe fondul cauzei, potrivit Legii nr. 10/2001, atât restituirea în natură, cât și despăgubirile se acordă de către unitatea învestită cu soluționarea notificării.
Față de cererea formulată de reclamantă se reține că, după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv: unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.
Astfel, prevederile art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, referitor la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv de fostul regim comunist, stipulează expres că se predau Secretariatului Comisiei Centrale, atât deciziile, cât și dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor sau cererilor de retrocedare în care s-a consemnat suma ce urmează a se acorda ca despăgubire, însoțită de întreaga documentație aferentă acestora, cât și notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 și care nu au fost soluționate până la . Legii nr. 247/2005.
Despăgubirile ce se pot acorda pentru imobilele preluate abuziv de stat se stabilesc printr-un raport întocmit de acest Secretariat al Comisiei Centrale din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Prin urmare, atât prin Legea nr. 10/2001, cât și prin Legea nr. 247/2005 se indică, în mod imperativ, procedura ce trebuie urmată de cei îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent.
Modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (respectiv, caracterul echitabil al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciului cauzat prin deposedarea abuzivă) este supusă cenzurii instanței de contencios administrativ.
Urmând procedura specială pusă la îndemână de către legiuitor, reclamantul are posibilitatea ca, după stabilirea creanței certe și lichide a acestora, să recurgă și la instituția dobânzilor, astfel că nu se poate reține întemeiat că nu ar avea niciun remediu cu privire la realizarea dreptului legal pretins.
Este adevărat că reclamanta are un „bun" de apărat, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, însă nu trebuie pierdute din vedere nici dispozițiilor art. 480 din Codul civil român, potrivit cărora dreptul de proprietate, inclusiv asupra unui bun concretizat sub forma unui drept de creanță, cum este cazul reclamantei, poate fi exercitat „în limitele determinate de lege", în cazul de față potrivit procedurii speciale amintite, care prevede inclusiv posibilitatea de a se adresa instanței de contencios administrativ, dacă se apreciază că autoritățile statului abilitate îi încalcă dreptul, astfel că nici din acest punct de vedere nu poate fi angajată răspunderea directă a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât M. București, prin Primarul General, prin care a fost reiterată excepția lipsei de interes în formularea capătului din cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, Curtea are în vedere că prin interes se înțelege folosul practic urmărit de către cel care a exercitat acțiunea civilă. Prin urmare, orice demers în justiție, indiferent de forma pe care o îmbracă, trebuie să urmărească un profit material și/sau moral. Prin impunerea cerinței interesului, s-a urmărit să se evite nu numai unele litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, dar în același timp să se evite și supraîncărcarea instanțelor.
În doctrină se arată că interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să fie legitim; să fie născut și actual; să fie personal și direct.
Interesul trebuie să fie născut și actual, deci să existe în momentul în care se exercită dreptul la acțiune (o componentă a acestuia), în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune (la forma concretă de manifestare a acțiunii).
Potrivit jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „S. de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
„Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii” (cauza A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136).
Raportând aceste considerații teoretice la situația din cauza de față, se constată că, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, a avut loc o transformare într-o „valoare patrimonială” - respectiv dreptul de a obține măsuri reparatorii în condițiile actului normativ menționate - a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării - mai general, din constatarea caracterului abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbește instanța de contencios european în continuare în aceeași hotărâre, paragraful 142.
Din perspectiva expusă, având în vedere că vechiul drept de proprietate ce a aparținut reclamantei a suferit această transformare, preluarea imobilului de către stat constituind astfel o situație juridică ale cărei efecte (reglementate de Legea nr. 10/2001) sunt deja epuizate - indiferent dacă aceasta a formulat sau nu notificare, cu consecințele, corespunzătoare fiecărei ipoteze, prevăzute de actul normativ menționat -, reclamanta nu ar mai putea obține niciun folos practic dintr-o eventuală constatare a preluării fără titlu valabil a imobilului în litigiu.
Este adevărat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 înseși fac anumite distincții între situația imobilelor preluate de stat cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil, sub aspectul condițiilor în care operează nulitatea actelor juridice de înstrăinare a acestora de către stat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 45 (fost 46), însă reclamanta nu a formulat o asemenea acțiune.
În fine, prin respingerea unei cereri ca lipsită de interes instanța apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicții prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât și a celor de drept puse în discuție de către reclamant. Din acest considerent, respingerea unei cereri ca lipsită de interes apare ca o ingerință în dreptul reclamantului de acces la o instanță. Dreptul la un tribunal, recunoscut de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, nu este însă absolut; el se pretează la limitări implicit admise - cum ar fi termenele legale de prescripție, plata unei cauțiuni judicatum solvi, reglementări privindu-i pe minori ori privind exercitarea căilor de atac - dat fiind faptul că, prin chiar natura sa, necesită o reglementare din partea statului, reglementare care poate să varieze în timp și spațiu în funcție de nevoi și de resursele comunității și indivizilor. O asemenea limitare nu se conciliază cu art. 6 alin. 1 decât dacă are un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat. Exigențele conturate în jurisprudența Curții de la Strasbourg sunt îndeplinite în cauza de față, conform celor expuse anterior, având în vedere atât rațiunea instituirii acestei condiții de exercițiu a acțiunii civile, cât și evoluția drepturilor patrimoniale ale reclamantei în legătură cu imobilul care formează obiectul cauzei.
Prin urmare, Curtea constată că în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei de interes în formularea acestui capăt de cerere și instanța de apel a conformat această soluție.
Pe cale de consecință, Curtea, în majoritate, urmează să admită recursul declarat de recurentul pârât M. București, prin Primarul General, și să modifice decizia recurată în sensul că va admite apelul declarat de această parte, va schima sub acest aspect sentința apelată, va admite excepția lipsei de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și va respinge acest capăt de cerere ca lipsit de interes.
II. Referitor la recursul formulat de recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea are în vedere, în primul rând, faptul că acesta a invocat, pe de o parte, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe de altă parte, excepția inadmisibilității, de vreme ce a arătat că nu trebuie pierdute din vedere nici dispozițiilor art. 480 din Codul civil român, potrivit cărora dreptul de proprietate, inclusiv asupra unui bun concretizat sub forma unui drept de creanță, cum este cazul reclamantei, poate fi exercitat „în limitele determinate de lege", în cazul de față potrivit procedurii speciale amintite (…) astfel că nici din acest punct de vedere nu poate fi angajată răspunderea directă a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cererea cu care reclamanta a învestit instanța nu este o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 care are alăturată o cerere subsidiară de obligare la despăgubiri a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice (la care se referă Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, la pct. 7.I), ci o acțiune directă întemeiată împotriva Statului R., întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil (la care se referă Înalta Curte de Casație și Justiție în aceeași decizie, la pct. 7.II), de vreme ce prin precizarea din 06.02.2009 a arătat că titlu său de proprietate este mai puternic, întrucât a dobândit imobilul prin cumpărare de la proprietar, în timp ce pârâții l-au dobândit de la un non-proprietar (S. R.), care l-a preluat în mod abuziv și cu nerespectarea Constituției, că acțiunea în revendicare este o acțiune imprescriptibilă, cu izvorul în prevederile art. 480, 481 Cod civil, iar solicitarea de obligare a Statului R. la plata valorii de circulație a imobilului înstrăinat a fost justificată ca reprezentând acoperirea prejudiciului suferit de aceasta prin privarea nelegală de proprietatea sa.
La pct. 7.II din decizia amintită - în ceea ce privește acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 480 și următoarele din Codul civil și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale -, Înalta Curte de casație și Justiție a stabilit că: „Legea nu prevede ordinea în care urmează a fi soluționate excepțiile de același tip, limitându-se a dispune doar în art. 137 alin. 1 din codul de procedură civilă că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. În cazul excepțiilor de același tip, atât practica judiciară, cât și doctrina au stabilit că, în lipsa unei reglementări exprese, instanța trebuie să deducă ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale din caracterul și efectele produse de excepțiile invocate. Or, față de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni.
În aceste condiții, excepția inadmisibilității - excepție de ordine publică, ce poate fi invocată direct în recurs, conform art. 306 Cod procedură civilă – va fi analizată cu prioritate față de excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului pârât.
Asupra admisibilității acțiunilor având natura juridică a celei cu care reclamanta a învestit instanța s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial din 17.02.2012), obligatorie pentru instanța de recurs conform art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă, stabilind că: „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.
Întrucât prin admiterea acestei excepții instanța s-a desesizat, nu va mai analiza și cea de-a doua excepție invocată prin recurs, aceea a lipsei calității procesuale pasive a recurentului pârât.
Față de aceste considerente, reținând nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectele arătate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va admite și recursul declarat de recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și, modificând în tot decizia recurată, va admite și apelul declarat de acest apelant pârât și, schimbând în parte sentința apelată, va respinge și capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, ca inadmisibil, menținând totodată celelalte dispoziții ale sentinței.
De asemenea, va lua act că intimata reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Admite recursul declarat de recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 330/A/29.04.2011 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă L. (fostă E.) V. și cu intimații pârâți S. MOGDAN M., S. P. M. și S.C. A. B. S.A.
Admite recursul declarat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, împotriva aceleiași decizii.
Modifică în tot decizia recurată.
Admite apelurile declarate de apelantul pârât M. București, prin Primarul General, și apelantul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1828/26.02.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._ .
Schimbă în parte sentința apelată.
Admite excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și, în consecință, respinge acest capăt de cerere ca lipsit de interes.
Respinge capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, ca inadmisibil.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Ia act că intimata reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată. Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 9 iulie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. S. C. N.
GREFIER
S. R.
Red. C.N.
Tehnored. C.N/B.I.
2 ex/23.07.2012
-------------------------------------------
T.B.- Secția a IV-a - M. I. L.
- D. I. T.
Jud. Sector 4 – I. O. P. M.
OPINIE PARȚIAL SEPARATĂ
Dacă în privința recursului declarat de către pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, îmi însușesc opinia majorității completului de recurs, pentru considerentele ilustrate anterior în cadrul deciziei, totuși în privința soluției date recursului Statului R., am apreciat asupra caracterului său neîntemeiat, pentru argumentele succedând:
a). Constat ca și observație cu caracter preliminar, faptul că interesul este una dintre cerințele necesare pentru existența dreptului la acțiune. Altfel spus, interesul, alături de alte condiții predeterminate, conferă calitatea de parte. Cerința interesului răspunde unei maxime celebre – „Pas d"intérêt, pas d"action”.
Deși Codul nostru de procedură civilă nu definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes, se înțelege folosul practic imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. Exercițiul acțiunii în justiție cere așadar, o justificare deosebită, prin impunerea condiției interesului urmărindu-se nu numai evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii, dar în același timp „menajarea timpului magistraților și a finanțelor statului”, astfel încât rolul instanțelor să nu fie încărcat cu astfel de pricini.
Exigența impusă reclamantului de a justifica un interes pentru a avea dreptul să desfășoare o activitate jurisdicțională, creează în același timp un avantaj pentru judecător: el nu se pronunță asupra fondului unei cereri, câtă vreme nu se justifică un scop în promovarea ei.
b). Aplicând toate aceste considerente doctrinare la speța pendinte, Curtea observă că cererea privind constatarea nevalabilității (nelegalității) titlului statului, este justificată de existența unui interes care îndeplinește condițiile expuse anterior.
Astfel, observ că potrivit art.2 din Legea nr.10/2001, se consideră a fi preluate abuziv, imobilele preluate atât cu un titlu nevalabil (sintagmă prezentă în cadrul literei i și echivalentă cu lipsa titlului), cât și cu un titlu valabil, potrivit lit.h din articolul menționat, care face trimitere la art.6 din Legea nr.213/1998. Astfel, se stipulează: „(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege:
h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare;
i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”.
Din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor din cuprinsul acestui articol, rezultă că simpla indicare a preluării abuzive nu demonstrează nevalabilitatea (nelegalitatea) titlului statului, astfel încât argumentul că în cadrul art. 2 lit. a din Legea menționată, se prevede că preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950 este considerată una abuzivă, nu este suficient pentru a justifica lipsa de interes. Din acest punct de vedere, recurentul pârât realizează o echivalență între sferele de aplicare a sintagmelor juridice „preluare abuzivă” și „preluare fără titlu valabil”, în condițiile în care așa cum rezultă din prevederile legale evocate, legiuitorul a înțeles să le diferențieze în mod clar.
De asemenea, se constată că în anumite cazuri, restituirea prețului actualizat sau a despăgubirilor cuvenite, după caz, în temeiul art. 50 din Legea 10/2001, în situația desființării contractelor de vânzare-cumpărare, vizează în mod direct, aspectul respectării Legii 112/1995, buna-credință reglementată de art. 45 din lege reprezentând un aspect distinct de celelalte condiții edictate pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare în rândul cărora se înscrie și cerința ca imobilul să fi fost preluat de către stat, în temeiul unui titlu (în sensul evident, de titlu valabil). Or, dacă s-ar porni de la premisa invocată de acest pârât, în sensul că toate preluările din perioada comunistă sunt prezumate a fi realizate prin titluri nevalabile, atunci cerința prevăzută de acest temei legal ar fi inutilă, iar textul ar rămâne fără efect în partea referitoare la verificarea acestei condiții. Se denotă așadar, că acest rezultat al interpretării nu poate fi acceptat, dat fiind argumentul de interpretare consacrat prin adagiul latin actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat (interpretarea se realizează în sensul în care produce un efect și nu în sensul în care nu produce).
Caracterul admisibil al acestui capăt de cerere, prin prisma interesului ca și condiție de exercițiu a acțiunii, rezultă și din prevederile art.6 al.3 din Legea nr.213/1998 care arată că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, prevederea legală nefiind abrogată sau desuetă nici după . art.2 din Legea nr.10/2001.
c). Astfel cum am evocat în paragrafele anterioare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat efectivitatea mecanismului procedurii Legii 10, rezultatul fiind unul categoric negativ, apreciere independentă de aspectul urmării sau nu a acestei proceduri speciale.
În acest context, măsurile reparatorii oferite de legea specială fiind încă iluzorii, efectele juridice ale acestei legi neepuizându-se și neexistând nici o premisă verosimilă a finalizării lor într-un timp rezonabil, se va reactiva drept mecanism eficient, acțiunea în revendicare cu ansamblul criteriilor sale de judecată, presupuse și prin prisma prevederilor convenționale, posibilitate instituită și de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Or, în cadrul acțiunii în revendicare, ca mecanism eficient reactivat, interesul în soluționarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității, rezidă în împrejurarea că el reprezintă un aspect prejudicial, a cărui rezolvare este necesară pentru rezolvarea acțiunii în revendicare de drept comun, fie ea și circumstanțiată de prevederile convenționale. Concluzia este evidentă, pentru că, indiferent de valabilitatea sau nevalabilitatea titlurilor pârâților persoane fizice, operațiunea de comparare a drepturilor autorilor părților, operațiune consacrată de doctrina și practica judiciară în cadrul acțiunii în revendicare, implică o analiză a acestui aspect în cazurile când imobilele au fost preluate în perioada comunistă.
Așadar, reactivarea criteriilor legale emanând din dispozițiile art. 480 Cod Civil, readuc în actualitate, necesitatea stabilirii valabilității titlului statului, ca element component al operațiunii de comparare a titlurilor autorilor părților și aceasta indiferent de soluția efectivă care se va da acțiunii în revendicare: reobținerea de către reclamant, a posesiei bunului sau doar a despăgubirilor efective, în caz de imposibilitate de restituire în natură, deoarece compararea titlurilor autorilor reprezintă un element premergător în cadrul algoritmului juridic al revendicării.
Aplicarea jurisprudenței mai noi a instanței de contencios european, nu infirmă concluziile anterioare, ea ilustrând aceeași necesitate a prestabilirii acestui aspect: astfel, în recenta cauză-pilot M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că „Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.
146. Prin urmare, (…) reclamantele sunt cel puțin beneficiarele unui drept de a fi despăgubite. (…) această creanță constituie un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea "bun" la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecký, menționată mai sus, § 52)”.
Așadar, din această ultimă cauză, se deduce că chiar și în situația în care s-ar aplica efectul secundar al acțiunii în revendicare - acordarea de despăgubiri efective, se impune în prealabil cercetarea valabilității titlului statului și acest lucru indiferent de soluția pe fond care va fi dată cererii subsidiare în despăgubire prin echivalent bănesc, cerere care este circumstanțiată în cauză, de dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 27/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru ansamblul acestor considerente, se impune concluzia că indiferent de efectul juridic al acțiunii în revendicare (reobținerea posesiei bunului sau acordarea de despăgubiri efective, în caz de imposibilitate de restituire în natură), aspectul valabilității titlului statului reprezintă un element necesar a fi prestabilit, ca și premisă, în cadrul silogismului judiciar, ilustrându-se astfel interesul concret al reclamanților în promovarea și susținerea acestui capăt de cerere în continuare.
d) În privința argumentului relativ aprecierii lipsei de interes ca urmare a configurării cererii de constatare a nevalabilității ca și aspect prejudicial al cererii de revendicare, apreciez că interesul, ca și condiție de exercițiu a acțiunii, vizează un aspect de fond al dreptului la acțiune, el nefiind astfel, condiționat de mijlocul procedural de invocare a cererii al cărei interes este în discuție (ca și apărare de fond în cadrul unei alte cereri sau ca și capăt de cerere distinct de cererea căreia îi servește).
Astfel, modul de formulare a solicitării concrete, lăsat la latitudinea părții reclamante, potrivit principiului disponibilității care guvernează procesul civil, nu se poate constitui într-un considerent al reținerii lipsei de interes în promovarea sa, existând interes în statuarea acestui aspect, indiferent de mijlocul procedural de invocare a lui.
Din punctul meu de vedere, atât timp cât instanța a soluționat pe fond, această solicitare (majoritatea completului de recurs arătând concret, în opinia majoritară, că titlul statului nu este valabil), ea nu putea în același timp, fi respinsă ca lipsită de interes, chiar dacă ar fi fost analizată precum un aspect prejudicial sau ca și un capăt de cerere distinct.
În consecință, apreciez că soluția de respingere a excepției lipsei de interes, ca nefondată, este corectă, impunându-se în temeiul art.312 Cod procedură civilă, constatarea caracterului nefondat al recursului promovat de pârâtul M. București.
Judecător H. M.
Red. + Tehnored. HM
17.07.2012
| ← Pretenţii. Decizia nr. 377/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 800/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
