Obligaţie de a face. Decizia nr. 490/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 490/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-11-2014 în dosarul nr. 490/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.490A
Ședința publică din 12.11.2014
Curtea constituită din:
Președinte - M. G. R.
Judecător - C. B. T.
Grefier - N. C. I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanta-reclamantă I. A. V., împotriva sentinței civile nr.470 din 10.04.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București prin Primar General.
Cauza are ca obiect: obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat A. B.- N. în calitate de reprezentant al apelantei-reclamante I. A. V., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 10.11.2014 emisă de Baroul București, ce o depune la dosar și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București prin Primar General, în baza delegației ce o depune la dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se obiectul și stadiul procesual, după care:
Reprezentantul apelantei-reclamante I. A. V. solicită recalificarea căii de atac, având în vedere dispozițiile art.26 alin.3 din legea nr.10/2001, în sensul că hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București prin Primar General susține că raportat la momentul introducerii acțiunii, obiect și modificările legislative ulterioare, calea de atac incidentă este apelul și nu recursul.
Curtea, în urma deliberării, constată că decizia pronunțată de Tribunalul București în primă instanță este supusă căii de atac a apelului, raportat la data introducerii acțiunii, la obiectul acesteia: obligația de a fi emisă o dispoziție conținând propunere de acordare de măsuri compensatorii, în temeiul dispozițiilor Legii nr/165/2013.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apelanta-reclamantă I. A. V., prin avocat, susține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor deciziei nr.XX/2007 pronunțată de Î.C.C.J., prin care s-a stabilit că instanța este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Susține de asemenea că instanța nu a ținut cont de prevederile art.21 alin.6 și 7 din Legea nr.165/2013.
În concluzie solicită admiterea apelului promovat împotriva sentinței civile nr.470 din 10.04.2014, obligarea intimatului de a emite dispoziție conținând propunere motivată de acordare de măsuri compensatorii, sub formă de puncte. Își rezervă dreptul de a solicita acordarea cheltuielilor de judecată pe calea unei acțiuni separate.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București prin Primar General solicită respingerea apelului, ca nefondat, menținerea hotărârii pronunțate de Tribunalul București ca fiind legală și temeinică. În subsidiar solicită ca la pronunțarea soluției să fie avut în vedere momentul introducerii acțiunii, respectiv după . Legii nr.165/2013 dar și hotărârile Curții Constituționale. Apreciază că, în mod corect instanța de fond a pronunțat soluția prin raportare la termenul prevăzut de art.33 din legea nr.165/2013.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 04.07.2013, sub nr._/303/2013, reclamanta I. A. V. a chemat în judecată pe pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, solicitând obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții, care să conțină propunerea motivată de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte determinate potrivit art. 21 alin. 6 și 7 din Legea nr. 165/2013.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a dobândit prin partaj succesoral de pe urma defunctului, Zigura E. D., soțul său, o parte din apartamentul nr. 2 din București, .. 34, etaj 1, sector 4, astfel cum acesta e descris în sentința civilă nr. 4906 din 27 septembrie 1972 pronunțata Judecătoria Sectorului 4 în dosar nr. 6404/1972 sub denumirea de lotul I (pag. 6 a sentinței civile nr. 4906/1972) și evidențiat în schița anexă la hotărâre.
Reclamanta a arătat că în anii 1971-1972 a emigrat din țară, iar apartamentul a fost preluat în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 prin decizia nr. 1971 / 1975, astfel cum o atestă adresa nr. 10 din 16 ianuarie 2003 emisă de Administrația Fondului Imobiliar din cadrul Primăriei Municipiului București.
Reclamanta a arătat că la data de 2 noiembrie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a adresat Prefecturii Municipiului București cu notificarea înregistrată sub nr. 2740, prin care a solicitat retrocedarea apartamentului în echivalentul sumei de 80.000 de dolari.
Reclamanta a arătat că notificarea adresată Prefecturii Municipiului București, a fost înregistrat sub nr._ la 2 noiembrie 2011 și completată cu acte în susținerea cererii în perioada 2003-2005.
Reclamanta a arătat că la data de 13 februarie 2006, Prefectura Municipiului București, i-a comunicat prin adresa nr._/2001/SP faptul că a înaintat Primăriei Municipiului București notificarea adresată și că aceasta a fost înregistrată la Primărie sub nr. 4318 la 9 februarie 2006.
Reclamanta a arătat că apartamentul i-a fost luat în mod abuziv, cu încălcarea gravă a legii, prin decizia nr. 1971/1975 de preluare a imobilului, ce nu i-a fost comunicată, iar actul în sine constituie o încălcare gravă a Constituției care garantează dreptul de proprietate.
Reclamanta a arătat că imobilul a fost înstrăinat chiriașului C. N. în data de 27 noiembrie 1996 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 135, fapt ce rezultă din adresa nr. 10 din 16 ianuarie 2003, emisă de Administrația Fondului Imobiliar.
Reclamanta a arătat că la cererea cuprinsă în notificarea formulată, nu a primit nici un răspuns, împrejurare ce a determinat prezenta cerere.
Potrivit prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 și a prevederilor deciziei nr. XX din 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, urmează să se constate că este persoana îndreptățită la retrocedare, prin masuri compensatorii sub formă de puncte, a imobilului ce i-a aparținut și de care a fost deposedată în mod abuziv.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe art. 21 alin. 6 și 7 din Legea nr. 165/2013.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei certificatul de naștere, certificatul de căsătorie, declarația dată pe proprie răspundere privind neprimirea nici unei despăgubiri de la Statul Român sau de la un alt stat pentru apartamentul ce face obiectul prezentei cauze, sentința civilă nr. 4906 din 27 septembrie 1972 pronunțata Judecătoria Sectorului 4 și schița anexă la hotărâre.
La termenul de judecată din data de 27.11.2013, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale și prin sentința civilă nr.9728/27.11.2013, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.
Prin sentința civilă nr.470/10.04.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis cererea și a obligat pârâtul să emită Dispoziție/Decizie motivată la Notificarea nr. 2740/02.11.2001, în termenul prevăzut de art.33 din Legea nr.165/2013.
Tribunalul a constatat că prin Notificarea nr.2740/02.11.2001, reclamanta s-a adresat Prefecturii Municipiului București prin intermediul B. Casagranda S. A. în vederea acordării de măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. 2 din București, .. 34, etaj 1, sector 4. Din corespondența purtată între avocatul ales al reclamantei și pârât, precum și din împrejurarea că paratul nu a formulat întâmpinare, rezultă că Notificarea nr.2740/02.11.2001 nu a fost soluționată, deși prin Decizia nr.8034/11.10.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit în mod irevocabil obligația Municipiului București prin Primar General să soluționeze Notificarea.
Având în vedere pretenția reclamantei întemeiată pe dispozițiile legii nr.165/2013, tribunalul a constatat că potrivit că potrivit art.4 din legea nr.165/2013, dispozițiile acestei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor, iar potrivit art. 33 din același act normativ, entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;
b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;
c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.
(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.
Față de cele reținute, constatând că notificarea reclamantei este supusă dispozițiilor legale mai sus enunțate, tribunalul a admis cererea, a obligat pârâtul să emită Dispoziție/Decizie motivată la Notificarea nr. 2740/02.11.2001, în termenul prevăzut de art.33 din Legea nr.165/2013.
Împotriva sentinței civile nr.470/10.04.2014 a declarat recurs, calificat apel în ședința de la 12.11.2014, reclamanta I. A. V., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, motivat de pronunțarea acesteia cu încălcarea normelor dispuse prin decizia nr.XX din 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dezvoltând motivarea recursului solicită să se observe că, Instanța Suprema, prin decizia nr. XX din 2007 dispune:
„Instanța de judecata este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva dispoziției/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate."
De aceasta dispoziție, invocată și de reclamantă în acțiune, instanța de fond trebuia să țină seama la soluționarea cauzei al cărui obiect îl constituie obligarea pârâtului „să emită o dispoziție conținând propunerea motivată de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte potrivit art.21 alin. (6) si (7) din Legea nr. 165/2013."
Neobservând nici obiectul cererii și nici decizia nr.XX din 2007 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție într-un recurs în interesul legii, tribunalul „Obligă pârâtul să emită Dispoziție/Decizie motivata la Notificarea nr. 2740/02.11.2001, în termenul prevăzut de ort. 33 din Legea nr. 165/2013."
Aceasta soluție nu constituie o soluționare pe fond a cererii cu care reclamanta s-a adresat instanței, cerere al cărui obiect nu a primit, de fapt, nicio soluție.
Conformându-se dispozitivului sentinței atacate (admițând că se va conforma), pârâtul poate admite sau respinge cererea conținută în notificare.
Or, reclamanta solicitând instanței să pronunțe o soluție de obligare a pârâtului Ia a emite o dispoziție conținând propunerea motivată de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, a arătat că cererea sa urmează a fi admisă ,,... în baza probelor ce le voi administra."
Probele depuse în susținerea cererii au fost enumerate de instanța de fond, dar aceasta nu s-a pronunțat asupra acestora, nu a constatat acțiunea formulată, de obligare a pârâtului la a emite o dispoziție cu propunerea motivata de acordare de despăgubiri, ca întemeiată astfel încât admiterea acțiunii nu a soluționat, pe fond, litigiul.
Instituirea in dispozitivul hotărârii atacate, a obligației pentru pârât de „...a emite o Dispoziție/Decizie motivată la Notificare..." reiterează obligația instituită prin Decizia nr. 8034/11.10.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție aspect asupra căruia instanța de fond nu avea a se pronunța, intrând în puterea lucrului judecat, incident nepus în discuția părților.
Or, obiectul cererii din dosarul de față îl constituia obligarea pârâtului, in baza probelor ce urma să le depună reclamanta, la a emite o dispoziție conținând propunerea motivată de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte.
Nepronunțându-se asupra obiectului cauzei ,,.... obligarea să emită o
dispoziție conținând propunerea motivată de acordare de măsuri
compensatorii", instanța de fond a încălcat dispozițiile Deciziei nr.XX din
2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs in
interesul legii ceea ce o îndreptățește pe reclamantă să solicite admiterea recursului astfel cum l-a formulat.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că apelul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
În esență, critica apelantei se referă la omisiunea primei instanțe de a soluționa pe fond notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, apreciind aceasta că soluția pronunțată, de obligare a entității sesizate cu notificarea să dea o rezolvarea acesteia, fără a decide însă și asupra temeiniciei pretențiilor reclamantei, încalcă decizia nr. XX din 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Curtea constată că susținerile apelantei nu sunt fondate, soluția primei instanțe fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor Legii nr. 165/2013.
Astfel, trebuie observat că la data de 20.05.2013, anterior sesizării instanței cu cererea de față, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Art. 3 lit. a) din această lege prevede că prin noțiunea de „cereri” se înțeleg (și) notificările formulate în temeiul Legii nr.10/2001 aflate în curs de soluționare la entitățile învestite de lege sau, după caz, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Art. 4 din actul normativ prevede că dispozițiile sale se aplică tuturor cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12.10.2010 pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României.
Potrivit art. 33 alin. 1 din Legea nr.165/2013, entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr.10/2001 republicată, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingerea a acestora, c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care au de soluționat un număr de peste 5000 de cereri, acesta fiind cazul Primăriei Municipiului București.
Cât privește incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, Curtea constată că aceasta trebuie reținută ca decurgând în mod cert din reglementarea cuprinsă în art. 4 din lege, la care s-a făcut referire anterior. Mai mult, trebuie observat că prin decizia Curții Constituționale nr. 88/2014 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 281 din data de 16 aprilie 2014, a fost analizată constituționalitatea acestei norme prin raportare la art. 21 alin. 1 și 2 din Constituție. Astfel, fiind admisă excepția de neconstituționalitate vizând art. 4 din Legea nr. 165/2013, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 4 teza a doua din acest act normativ sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii, respectiv 20 mai 2013.
S-a apreciat că prin aplicarea retroactivă a termenelor procedurale prevăzute de art. 33 din Legea nr. 165/2013 se aduce atingere dreptului de acces liber la justiție al persoanelor îndreptățite la măsurile consacrate prin legile reparatorii, drept de care aceste persoane beneficiază de la momentul învestirii instanței de judecată până la soluționarea definitivă a cauzei. Efectul juridic al soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, în sensul respingerii acțiunilor menționate ca “devenite premature”, constituie o evidentă încălcare a liberului acces la justiție și, prin urmare, o nesocotire a dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (2) potrivit cărora “Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.
Așadar, pe baza celor reținute în cuprinsul deciziei menționate, concluzia ce rezultă este aceea că nu poate fi considerată o aplicare retroactivă a dispozițiilor legale în discuție, cuprinse în Legea nr. 165/2013, aceea privind cauzele în care instanțele au fost sesizate ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, aceasta fiind și situația reclamantei.
Așa fiind, trebuie observat că Legea nr. 165/2013, act normativ aplicabil în prezenta cauză, potrivit celor arătate mai sus, a introdus noi termene în procedura administrativă, astfel că, având de soluționat peste 5000 de notificări, Primăria Municipiului București are la dispoziție un termen de 36 de luni pentru soluționarea notificării, termen care, conform art.33 alin. 2 din Legea nr.165/2013, începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, astfel că, aflându-se în interiorul termenului legal de soluționare a notificării, nu poate fi reținut, la acest moment, refuzul nejustificat al pârâtului de soluționare a notificării.
Totodată, nicio prevedere legală nu a suspendat procedura administrativă în cazul notificărilor nesoluționate până la momentul apariției Legii 165/2013 și în privința cărora a fost sesizat tribunalul pentru soluționarea pe fond a notificării, această procedură desfășurându-se în continuare, pârâtul având obligația soluționării notificării, dar, aflându-se în interiorul noului termen de 36 luni.
Ca atare, câtă vreme termenul în care procedura administrativă trebuie finalizată nu s-a împlinit, beneficiara acestei proceduri nu se poate adresa instanței de judecată pentru a cere constatarea existenței și întinderii dreptului de proprietate și a dreptului la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 165/2013, termenul menționat fiind unul legal, prohibitiv.
Pe de altă parte, Curtea trebuie să menționeze și faptul că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat, în cuprinsul hotărârii pronunțate la 29.04.2014, în cauza P. și alții împotriva României, o analiză a Legii nr. 165/2013 dinperspectiva încălcărilor reclamate, privitoare la art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și la art. 1 din Protocolul 1 la Convenție. Curtea de la Strasbourg a observat faptul că Legea nr. 165/2013 nu a înlocuit, ci a completat și suplimentat prevederile vechilor legi de restituire. S-a apreciat că modul de calcul și de acordare a despăgubirilor instiuite prin noul act normativ se încadrează în marja de apreciere de care se bucură statul, ținând seama și de contextul economic, iar modul de eșalonare prevăzut de lege poate fi justificat de complexitatea mecanismului de restituire, dar și de numărul mare de cereri. S-a considerat, astfel, că noua reglementare are un caracter efectiv și accesibil, și, în majoritatea cazurilor, nu este de natură să aducă violari ale dreptului de proprietate. Cât privește termenele instituite, chiar dacă a constatat că ele pot conduce la finalizarea procesului de restituire peste un număr mare de ani, CEDO a apreciat că această situație excepțională este inerentă, având în vedere complexitatea factuală și juridică a chestiunii privind restituirea imobilelor naționalizate. De asemenea, câtă vreme Legea nr. 165/2013 reglementează un control judecătoresc util cât privește desfășurarea și rezultatul procedurilor administrative, Curtea a apreciat că accesul la justiție este, la rândul său, efectiv si util. Concluzia acestei analize a fost accea că noile prevederi legale incidente în materia restituirii proprietatilor nationalizate oferă, în principiu, posibilitatea de soluționare adecvată a cererilor de restituire, iar titularii acestora trebuie să le parcurgă.
Cât privește decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la care apelanta susține încălcarea sa de către prima instanță, Curtea constată că, în raport de noile prevederi legale ce reglementează procedura de soluționare a cererilor de restituire, inclusiv sub aspectul accesului la justiție pe care îl pun la îndemână beneficiarului procedurii, soluția de interpretare a dispozițiilor legale ale Legii nr. 10/2001 stabilită de decizia amintită nu își mai găsește aplicare în cauzele în care instanțele au fost sesizate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.
Astfel, potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, (1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.
(4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.
(5) Cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru.
Așadar, trebuie observat că noua reglementare instituie expres posibilitatea ca, în situația în care entitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă termenul prevăzut de lege în care trebuia să dea o soluție cererii de restituire, persoana îndreptățită să se adreseze instanței de judecată, în acest caz legea determinând, de această dată, și limitele în care instanța dă o soluție cererii de restituire. Astfel, potrivit alineatului al treilea din art. 35, instanța se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.
Soluția legislativă expresă este similară celei reținute prin decizia nr. XX/2007, însă această împrejurare nu conduce la o altă concluzie decât cea arătată mai sus, dimpotrivă o susține. Astfel, decizia nr. XX/2007 a fost dată în interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2010 și motivată prin necesitatea eliminării oricărei îngrădiri a dreptului unei persoane de a se adresa instanței de judecată pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime (cum ar fi aceea a omisiunii soluționării notificării). Or, așa cum s-a arătat, noile reglementări adoptate cât privește procedura de soluționare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, cuprind prevederi exprese referitoare atât la posibilitatea de a se contesta refuzul/omisiunea de a soluționa notificarea, cât și la aceea ca instanțele, în această situație, să se pronunțe direct asupra dreptului la restituire.
În consecință, în raport de cele expuse, Curtea constată că hotărârea pronunțată de prima instanță nu încalcă nici dispozițiile Legii. nr. 165/2013 și nici decizia nr. XX/_, inaplicabilă în cauză. În condițiile în care, așa cum corect a reținut tribunalul, pârâtul beneficiază încă de termenul prevăzut de art. 33 din Legea nr. 65/2013 în care trebuie să soluționeze notificarea, acesta nu poate fi decât obligat în limitele instituite de lege. Aceasta presupune doar soluționarea notificării în termenul legal, reclamanta negăsindu-se, până la împlinirea acestui termen, în situația reglementată de art. 35 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, de a solicita instanței să se pronunțe asupra dreptului său la măsuri compensatorii, cerere sa în acest sens neavând un temei legal.
Așa fiind, față de cele arătate, Curtea constată că apelul nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. 1 C.pr.civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta – reclamantă I. A. V., cu domiciliul ales la Av.L. P., în București, ..5, sector 1, împotriva sentinței civile nr.470/10.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. G. R. C. B. T.
GREFIER
N.-C. I.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
4 ex./21.11.204
TB-S.5 – F.L.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 1540/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 547/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
