Validare poprire. Decizia nr. 1540/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1540/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-10-2014 în dosarul nr. 1540/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1540
Ședința publică de la 21.10.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - N. C. I.
*********
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul – debitor M. JUSTIȚIEI și de recurentul - terț poprit M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – A. DE TREZORERIE împotriva deciziei civile nr. 335 A din data de 29.03.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – creditori A. I. I., A. I. M., V. O. D., B. C..
P. are ca obiect - validare poprire.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare a cauzei, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, constatând că la acest moment părțile nu sunt prezente sau reprezentate, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La a doua strigare a cauzei, se constată lipsa reprezentanților recurentului - debitor, a recurentului - tert poprit, precum și a intimaților - creditori.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că recurentul-debitor M. Justiției, prin cererea formulată la 18.08.2014, a solicitat repunerea pe rol a cauzei ce fusese suspendată în temeiul dispozițiilor art.244 pct.1 C.pr.civ., motivat de faptul că soluția pronunțată în dosarul nr._, a rămas irevocabilă.
Curtea, în temeiul art. 245 C. pr. Civ. dispune repunerea pe rol a cauzei, a cărei soluționare fusese suspendată la data de 03.12.2013, și reține cauza în pronunțare, având în vedere că recurenții au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă privind judecata în lipsă.
CURTEA ,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecatoriei sector 4 sub numărul_, creditorii A.-I. I., A.-I. M., V. O. D., B. C., în contradictoriu cu debitorul M. JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR CETĂȚENEȘTI și cu terțul poprit TREZORERIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI-A. DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, au formulat cerere de validare a popririi înființate de B. B. D. în dosarul de executare nr. 164/2011, pentru suma de 556.047 lei, reprezentând debit conform titlurilor executorii constând în Sentința Civilă nr. 1402, pronunțată la data de 22.11.2007, de Tribunalul Suceava-Secția Civilă, în dosarul nr._, Sentința Civilă nr. 1216, pronunțată la data de 19.06.2008, de Tribunalul Suceava-Secția Civilă în dosarul nr._, Sentința Civilă nr. 538, pronunțată la data de 17.03.2009, de Tribunalul Suceava-Secția Civilă, în dosarul nr._, îndreptată prin încheierea pronunțată la data de 10.06.2009, de Tribunalul Suceava-Secția Civilă, în dosarul nr._, Sentința Civilă nr. 1160, pronunțată la data de 18.05.2009, de Tribunalul Suceava-Secția Civilă în dosarul nr._, Sentința Civilă nr. 444, pronunțată la data de 09.03.2009, de Tribunalul Suceava-Secția Civilă în dosarul nr._, Sentința Civilă în 1786, pronunțată la data de 16.10.2009, de Tribunalul Suceava-Secția Civilă în dosarul nr._, îndreptată prin încheierea pronunțată la data de 23.10.2009, de Tribunalul Suceava-Secția Civilă în dosarul nr._, și conform raportului de expertiză contabilă extrajudiciară întocmit de expertul L. I. M., precum și cheltuieli de executare.
Prin sentința civilă nr. 3972/14.05.2012, s-a admis cererea formulată, s-a validat poprirea înființată la data de 15.02.2012, în dosarul de executare nr. 164/2011 al B. D. ȘI D., și a fost obligat terțul poprit să plătească creditorilor, în limita creanței de 549.298 RON, suma datorată debitorului M. JUSTIȚIEI, din care suma de 126.006 RON pentru creditorul A.-I. I., suma de 121.377 RON pentru creditoarea A.-I. M., suma de 130.585 RON, pentru creditoarea V. O. D., suma de 171.330 RON pentru creditorul B. C..
Pentru a pronunța această sentință, instanța a constatat următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 1402/22.11.2007 pronunțată de Tribunalul Suceava-Secția Civilă, au fost obligați pârâții M. Justiției, Curtea de Apel Suceava și Tribunalul Suceava să plătească reclamanților diferențele salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale de 5% începând cu 01.01.2007, în raport de luna decembrie 2006, de 2% începând cu 01.04.2007 în raport de luna martie 2007 și de 11%, începând cu 01.10.2007, în raport cu luna septembrie 2007, actualizate în raport de rata inflației la data plății.
Prin Sentința Civilă nr. 1216/19.06.2008 pronunțată de Tribunalul Suceava-Secția Civilă, au fost obligați pârâții M. Justiției, Tribunalul Suceava și Curtea de Apel Suceava să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând 50% din indemnizația de bază brută lunară, pentru perioada 14.09._07, actualizate în raport de indicele de inflație la data plății.
Prin Sentința Civilă nr. 538, pronunțată la data de 17.03.2009, de Tribunalul Suceava-Secția Civilă, îndreptată prin încheierea pronunțată la data de 10.06.2009, de Tribunalul Suceava-Secția Civilă, au fost obligați pârâții M. Justiției, Curtea de Apel Suceava și Tribunalul Suceava să plătească reclamanților sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, calculat la salariul de bază brut lunar, pentru perioada 01.01._04, 06.06._09, actualizat în raport de indicele de inflație la data plății.
Prin Sentința Civilă nr. 1160, pronunțată la data de 18.05.2009, de Tribunalul Suceava-Secția Civilă, au fost obligați pârâții M. Justiției și Libertăților Cetățenești, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Suceava, să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din indemnizația brută lunară, pentru perioada 01.03._09, precum și în continuare, cât timp se mențin condițiile pentru acordarea acestui spor, actualizate în raport cu indicele de inflație la data plății.
Prin Sentința Civilă nr. 444, pronunțată la data de 09.03.2009, de Tribunalul Suceava-Secția Civilă, au fost obligati pârâții M. Justiției, Tribunalul Suceava și Curtea de Apel Suceava să calculeze și să plătească reclamanților și intervenienților drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, aferente perioadei 27.06._08, actualizat cu indicele de inflație de la data efectuării plății, precum și plata pe viitor a acestui spor.
Prin Sentința Civilă în 1786, pronunțată la data de 16.10.2009, de Tribunalul Suceava-Secția Civilă, îndreptată prin încheierea pronunțată la data de 23.10.2009, de Tribunalul Suceava-Secția Civilă în dosarul nr._, au fost obligati pârâții M. Justiției, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Suceava, M. Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Suceava să plătească reclamanților diferențele salariale rezultate din aplicarea în favoarea lor a majorărilor salariale cumulate total de 18% lunar, în raport cu luna decembrie 2007, începând data de 01.04.2008 și până la data pronunțării sentinței precum și pentru viitor, reactualizate cu rata inflației de la data scadenței și până la data plății efective.
La data de 14.11.2011, reclamanții au formulat cerere de executare silită B. B. D., solicitând punerea în executare a titlurilor executorii, fiind format dosarul de executare nr. 164/2011.
În cadrul dosarului de executare, a fost întocmit raportul de expertiză contabilă extrajudiciară de către expertul L. I. M., din care au rezultat următoarele sume: pentru creditorul B. C. suma de 173.464 lei, pentru creditoarea A.-Iordachoaia M. suma de 122.867 lei, pentru creditorul A. I. I., suma de 127.542 lei, iar pentru creditoarea V. O. D. suma de 132.173 lei, în total, suma de 556.047 lei.
Prin încheierea din data de 30.11.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosar nr._/4/2011, a fost încuviințată executarea silită la cererea creditorilor, împotriva debitorului M. Justiției, pentru sumele rezultate din titlurile executorii anterior menționate, la care se adaugă cheltuielile de executare silită.
La data de 22.12.2011, a fost emisă somația de plată către debitorul M. Justiției.
La data de 15.02.2012, a fost emisă adresa de înființare a popririi către terțul poprit Trezoreria Municipiului București, până la concurența sumei de 556.047 lei, asupra conturilor debitorului M. Justiției, în temeiul titlurilor executorii expuse mai sus.
Prin adresa înregistrată sub nr._/22.02.2012, terțul poprit a comunicat B. B. D. refuzul de a da curs cererii de înființare a popririi, pe motiv că potrivit dispozițiilor art.1, alin. 1 din OUG nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar se va realiza după procedura de executare, care începe în anul 2012 până în anul 2016 și orice cerere de executare silită nu poate fi începută sau continuată.
Cu privire la incidența dispozițiilor OG nr. 22/2002, instanța a constatat că pentru a beneficia de dispozițiile de favoare ale acestui act normativ, respectiv de termenul de 6 luni pentru efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul normativ menționat, debitorul M. JUSTIȚIEI trebuia să facă dovada că neexecutarea până în prezent a obligației de plată stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu în cauză s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât conform aceluiași articol, procedura specială reglementată de actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor instituții publice, ci numai acelor debitori instituții publice care nu au putut începe sau continua executarea obligației de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora. Or, debitorul nu a făcut această dovadă, situație în care nu se poate prevala de termenul de grație de 6 luni instituit de legiuitor prin art. 2 din Ordonanța Guvernului nr.22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea art.110/2007.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor OUG 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, la care fac referire debitorul și terțul poprit, instanța a apreciat că acestea încalcă dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție.
Astfel, începând cu cauza Hornsby contra Greciei, Curtea a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe cale de consecință, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. În cauza Ș. împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat Curtea că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
În Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza T. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 386 din 9 iunie 2009, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
F. de excepția ridicată de Guvern în sensul incompatibilității ratione materiae, Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioara potrivit căreia, pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie în primul rând sa fi exclus în mod expres accesul la o instanța în ceea ce privește postul sau categoria de salariați în discuție; conflictele obișnuite de munca nu pot fi excluse din garanțiile art. 6, în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorității de stat.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție ca urmare a neexecutării hotărârii judecătorești de plată a salariilor restante.
Astfel, Curtea a conchis ca statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătoreasca în cauza, existând o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție.
Pe de altă parte, prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 [al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".
De asemenea, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.
Nu au fost avute în vedere considerațiile mai sus expuse, iar OUG nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori, care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, încălcându-se dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces ( în acest sens și cauza Stran și Stratis Andreatis c. Greciei).
Mai mult, prin modificările aduse OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010, s-a procedat la o nouă amânare a executării obligațiilor, plata sumelor restante urmând a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012, iar prin modificarea adusă OUG nr. 71/2009 prin Legea nr. 230/2011 s-a prevăzut o nouă eșalonare a executării obligațiilor, până în anul 2016.
De această dată, perioada este nejustificat de mare iar termenele de plată incerte (în ce lună/trimestru/semestru ale anilor menționați în actul normativ se va achita procentul astfel ales) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite, întrunind pe deplin condițiile imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio contra Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față, neexistând o garanție în sensul că plățile nu vor fi din nou suspendate la împlinirea termenului.
Debitorul nu s-ar putea considera surprins de începerea executării silite împotriva sa și de înființarea în cadrul acesteia a măsurii popririi asupra conturilor deținute. Potrivit dispozițiilor art. 3731 alin.1 C.pr.civ., debitorul este cel care trebuie să aibă inițiativa executării voluntare a obligației stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu și acest lucru cu atât mai mult cu cât debitorul este un organ sau o instituție a statului, aspect subliniat în nenumărate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Instanța reține că atitudinea statului român debitor, care prin manifestarea sa unilaterală de voință, concretizată în acte normative date în cursul ultimilor ani, fără acordul creditorului, și-a acordat termene de grație în mod succesiv, amânând periodic și pentru intervale lungi de timp executarea obligației de plată stabilită în sarcina sa prin hotărâri judecătorești și a făcut în acest mod ca momentul realizării dreptului creditorului să dobândească un caracter incert, imprevizibil, afectează însăși substanța dreptului acestuia, putând fi calificată drept contrarie dreptului de acces la justiție reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme pentru această atitudine nu s-a oferit o explicație rezonabilă.
În acest sens, dispozițiile art.1, alin. 1 și 2 din OG nr. 22/2002, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 92/2011, pentru aprobarea OUG nr. 4/2011, nu sunt de natură a exonera debitorul și terțul poprit de obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu către creditori, debitorul având obligația de a asigura resursele bugetare necesare plății drepturilor bănești prevăzute în titlul executoriu, în vederea realizării integrale a drepturilor creditorului.
Există prin urmare un conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art.11, alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, astfel încât în mod legal creditorii s-au adresat instanței de executare în vederea validării popririi.
Instanța a reținut că terțul poprit nu a contestat faptul că deține conturile debitorului, astfel încât a constatat că este îndeplinită condiția ca terțul poprit să datoreze sume de bani debitorului. De asemenea, terțul poprit nu a invocat afectarea sumelor de bani asupra cărora s-a înființat poprirea unor destinații speciale, conform art. 452 alin. 2 lit. a C.pr.civ., cu consecința imposibilității înființării popririi. Cu toate acestea, în mod nejustificat, terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a consemna sumele de bani menționate în adresa de poprire și de a trimite dovada executorului în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, astfel cum dispune art. 456 alin. 1 C.pr.civ. Instanța reține și faptul că, în ceea ce o privește pe debitoarea din prezenta cauză, nu s-a făcut dovada că actele executare din dosarul nr. 164/2011 al B.E.J. „B. D.” au fost anulate până în prezent de către instanța de executare și nici nu s-a dispus de către aceasta suspendarea executării silite în condițiile art. 403 C.pr.civ.
A fost respinsă apărarea debitorului din cuprinsul întâmpinării, în sensul că poprirea a fost înființată de către un executor judecătoresc necompetent, având în vedere dispozițiile art. 373 C.proc.civ., astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, și împrejurarea că B. B. D. are sediul în raza teritorială a Curții de Apel București, fiind astfel competent să înființeze măsura popririi.
În ceea ce privește apărarea debitorului cu privire la lipsa înștiințării debitorului cu privire la înființarea popririi, instanța a reținut că lipsa încunoștințării debitorului cu privire a luarea măsurii popririi nu este prevăzută, de dispozițiile art. 454 C.proc.civ., sub sancțiunea nulității, astfel încât nulitatea poate fi invocată de către debitor doar în conformitate cu art. 105, alin. 2 C.proc.civ., sancțiunea fiind incidentă doar dacă debitorul dovedește că prin lipsa încunoștințării sale cu privire la înființarea popririi i s-a cauzat o vătămare, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. Or, debitorul nu a dovedit producerea unei vătămări în acest sens, cu atât mai mult cu cât a avut calitatea de parte în dosarele în care au fost pronunțate titlurile executorii, însă nu și-a executat obligația de plată a debitului de bunăvoie.
Instanța a respins apărările debitorului având ca obiect faptul că obligația de plată a debitorilor nu are caracter solidar, având în vedere că, în esență, obligația de plată a drepturilor salariale revine Ministerului Justiției, acesta având obligația de a asigura fondurile necesare plății drepturilor salariale, și, mai mult decât atât, în titlul executoriu nu s-a specificat modalitatea în care se va realiza plata drepturilor salariale de către fiecare dintre pârâți.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel terțul poprit Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București - A. de Trezorerie și contabilitate Publica a Municipiului București.
În principal, a invocat excepția prematuritătii introducerii cererii de validare a popririi de către reclamantul-intimat, având în vedere temeiul de drept invocat - art. 460 C.pr.civ.
Astfel, cererea de validare a popririi poate fi adresată instanței de judecată numai după expirarea termenului în care terțul poprit avea obligația să indisponibilizeze sumele datorate de către debitorul urmărit creditorului.
Mai mult decât atât, a arătat că termenul de trei luni reglementat de art. 460 Cod procedură civilă este un termen prohibitiv, care împiedică formularea cererii de validare a popririi înainte ca acesta să se fi împlinit.
Prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile art. 1 din O.U.G. 45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr. 71/2009.
Având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ulterioara intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauza, astfel încât, deși instanța de judecata a încuviințat executarea silita, prin efectul legii orice cerere de executare silita - implicit validarea popririi - este suspendata de drept.
Prin dispozițiile OUG nr. 71/2009 și OUG nr. 45/2010 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale . neavând temei legal.
Nu se poate constata existenta unei neconcordante intre dispozițiile art.1 din OUG nr. 71/2009 modificata pe de o parte și art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atât timp cat prevederile art. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.
În motivarea Deciziei nr. 206/2010, Curtea Constituționala a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Precizează totodată ca, prin dispozițiile OUG nr. 71/2009, legiuitorul a dorit sa înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 pe care a avut-o executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanța de fond.
Dispozițiile imperative ale art. 1 și 2 din O.G. nr. 22/2002 au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.
Astfel, în deplina concordanta cu art. 137 alin. 1 din Constituția României, Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.
În acest context, O.G. nr. 22/2002 are rolul de a reglementa condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și în legea finanțelor publice.
O.G. nr. 22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.
Față de aceasta dispoziție legala imperativa, A. de Trezorerie și Contabilitate Publica, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plați din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Urmare faptului ca în bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2011 nu existau sume aprobate cu destinația plații titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de buna voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului M. de Justiție pentru anul 2012 a sumelor necesare pentru plata transei de 5% din valoarea titlului executoriu.
Contrar aprecierii instanței de fond, potrivit căreia termenul de 6 luni prevăzut de O.G. nr. 22/2002 modificata și completata nu este un termen de gratie, ci un termen care începe sa curgă numai dacă debitorul aduce la cunoștința lipsa fondurilor, a susținut apelanta ca prin O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificata și completata prin Legea nr. 92/2011 se instituie o procedura speciala, constând în acordarea unui termen de gratie de 6 luni debitorului instituție publica, dând acestuia posibilitatea sa-și execute voluntar obligațiile în termenul stabilit de lege, executarea silita conform dreptului comun având un caracter subsidiar, numai în situația neîndeplinirii obligației de buna voie, în condițiile art. 2 al actului normativ menționat.
Prin urmare, legiuitorul a stabilit un termen limita în care instituția publica debitoare are obligația de a face demersurile necesare pentru punerea în executare în mod voluntara unui titlu executoriu.
Însa în situația de fata, executorul judecătoresc a procedat la emiterea adresei de înființare a popririi către terțul poprit potrivit dreptului comun ce reglementează materia executării silite, iar ulterior la introducerea prezentei acțiuni de validare a popririi, deși termenul de 6 luni calculat de la data somației nu expirase.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 din Codul de procedura civila; OUG nr. 22/2002 modificata și completata, OUG nr. 71/2009 cu modificările și completările ulterioare.
Împotriva aceleiași sentințe civile a declarat apel și debitorul M. Justiției.
În motivarea apelului s-a arătat în esență că instanța de fond nu a reținut că, în cauza de față, poprirea s-a înființat de către un executor judecătoresc necompetent.
Terț poprit este Trezoreria Municipiului București - A. de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București cu sediul în București Sector 4, debitorul M. Justiției are sediul în București, sector 5, iar executorul judecătoresc are sediul profesional în București, Sectorul 3. Având în vedere că dispozițiile art. 453 sunt speciale și derogatorii de la regula generală instituită de art. 373 C.pr.civilă, solicită să se constate că executorul judecătoresc este necompetent să procedeze la executarea silită prin poprire și să anuleze actele de executare din acest dosar.
În continuare, apelantul debitor invocă prevederile Legii nr. 92/2011 pentru aprobarea OUG 4/2011, ale OUG nr. 71/18.06.2009 prin care s-a stabilit că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza eșalonat,
De asemenea, la art. 1 alin.2 din OUG 71/2009 se prevede că „în cursul termenului prevăzut la alin.1 orice cerere de executare silită se suspendă de drept."
Ca atare, executorul judecătoresc nu mai poate cere ori continua executarea silită pe durata suspendării stipulate de actul normativ menționat mai sus și, drept urmare, nu poate solicita îndeplinirea obligației pecuniare înainte de împlinirea termenului de suspendare a executării.
Simpla împrejurare că instanțele au încuviințat executarea silită nu duce la concluzia inaplicabilității dispozițiilor OUG 71/2009, executarea silită a început, fiind încuviințată de instanță, însă, potrivit legii, la acest moment ea este suspendată de drept, cele două instituții, a încuviințării executării și a suspendării executării nefiind incompatibile, ele putând coexista.
M. Justiției și-a îndeplinit obligațiile de plată stabilite în sarcina sa conform titlului executoriu, însă cu respectarea termenelor de eșalonare prevăzute de O.U.G nr. 71/2009.
Deși OUG 71/2002 reglementează o procedură de executare voluntară și eșalonată a titlurilor executorii, excluzându-se astfel prin ipoteză plata oricăror cheltuieli de executare suplimentare, debitorul este pus în situația de a suporta și cheltuieli de executare, situație exclusă OUG 71/2009.
Prin Decizia nr. 188 din 02 martie 2010, Curtea Constituțională a statuat că „ ... în cauza de față, există un grad mare de abatere de la obișnuit, și anume de la condițiile concrete în care executarea titlurilor executorii se face cu respectarea Codului de procedură civilă, respectiv a Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 81 din 1 februarie 2002, după caz, astfel încât consideră că există o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție. Prin urmare, Curtea constată că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă și independentă de voința Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului român".
Totodată, Curtea Constituțională a reținut că ordonanța de urgență a fost adoptată în vederea atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată, fiind singurul instrument rămas la îndemâna Guvernului pentru conservarea stabilității economice a statului.
A mai reținut Curtea că ordonanța de urgență nu este o măsură prin care se interzice " nici măcar temporar executarea unei hotărâri judecătorești și, în consecință, nu reprezintă o "- imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiției.
În ceea ce privește existența unei situații discriminatorii, Curtea a reținut că „măsura contestată urmărește un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Astfel, situația particulară ivită și motivată prin existența unei situații extraordinare este una care reclamă o diferență evidentă de tratament juridic".
Cu privire la invocarea art. 21 alin. (1) - (3) din Constituție privind accesul liber la justiție și la un proces echitabil, Curtea a statuat că „actul normativ criticat este o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-și executa creanța. Faptul că acesta își execută creanța într-o perioadă de 3 ani nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor ale personalului bugetar".
S-a constatat astfel că „Guvernul României nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea.
Executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzis în nici un mod în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica".
În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 206 din 04.03.2010.
În ceea ce privește eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat și prin Decizia nr. 190/ 02.03.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 224/09.04.2010.
A statuat Curtea că „Mecanismul eșalonării plății, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătorești, poate fi considerat în concordanță cu principiile consacrate de jurisprudența Curții Constituționale și Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiții: tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate. Executarea eșalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica.
Așadar, reglementările propuse urmăresc principiile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale. Evaluările bugetare ale Guvernului au indicat că perioada de plată propusă este rezonabilă, în contextul deficitului bugetar grav actual, a condițiilor economice generale extrem de dificile".
De asemenea, s-a reținut că proporționalitatea măsurii de eșalonare presupune limitarea marjei de apreciere a statului, fără însă ca prin aceasta să se nege dreptul de a-și acorda un termen rezonabil în care să identifice mecanismele de plată și sursele de finanțare necesare.
În ceea ce privește instituirea unei discriminări pozitive în favoarea statului în calitate de debitor, dar și a unei discriminări în rândul aceleiași categorii a creditorilor, Curtea a apreciat că nu poate reține existența vreunei discriminări între debitori, în sensul că statul ca debitor și-ar aroga mai multe drepturi decât debitorii persoane de drept privat în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești și nici a unei discriminări între creditori.
În ceea ce privește jurisprudența instanței europene, fără îndoială că, potrivit standardelor impuse de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, autoritatea publică este obligată să asigure măsurile necesare pentru executarea hotărârilor judecătorești, executare văzută ca parte integrantă a procesului civil fără a cărei finalizare dreptul de acces la justiție neputând fi calificat ca real și efectiv.
Însă, identificarea celor mai adecvate mijloace pentru punerea în executarea a unui număr foarte mare de hotărâri pronunțate într-un interval de timp foarte scurt și care afectează semnificativ bugetul statului presupune nu numai soluționarea aspectului imediat al plății efective a sumelor datorate, ci totodată, identificarea cauzelor contenciosului de această natură prin indicarea unor soluții pe termen lung, care să garanteze stabilitatea bugetului justiției și a sistemului de remunerare a personalului din sistemul justiției.
În contextul jurisprudenței instanței europene este de necontestat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, și la care instanța de fond face referire în susținerea argumentelor de admitere a cererii, trebuie să fie unul efectiv și concret, iar nu iluzoriu. Din acest punct de vedere, Convenția impune statelor semnatare obligații de rezultat, în sensul că acestea au obligația adoptării "în ordinea juridică internă, a acelor măsuri corespunzătoare - deci a mijloacelor necesare - realizării acestei obligații"1.
Ca atare, în cadrul acestor măsuri a fost identificată cea privind eșalonarea plății sumelor prevăzute în titlurile executorii, potrivit OUG 71/2009, având ca unic scop asigurarea premiselor financiare pentru executarea tuturor hotărârilor pronunțate în această materie de instanțele judecătorești, fără ca prin aceasta să se ajungă la o destabilizare bugetară, cu consecințe extrem de importante în primul rând pentru funcționarea justiției și, în subsidiar, în plan internațional, sub aspectul imposibilității îndeplinirii de către România a obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene.
Potrivit jurisprudenței constante a CEDO, „autoritățile dispun de un termen rezonabil pentru a identifica cele mai adecvate mijloace de punere în executare a hotărârilor judecătorești",2 acest termen neputând însă să depășească ceea ce este strict necesar pentru a găsi soluțiile cele mai adaptate în situațiile excepționale date.
În condițiile în care executarea în condițiile dreptului comun, a tuturor titlurilor executorii, are o influența substanțială asupra bugetului de stat, este cert că suntem în prezenta unei circumstanțe excepționale ce justifică instituirea unor măsuri care au ca efect amânarea temporară a momentului realizării drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în contradictoriu cu M. Justiției, fără ca prin aceasta să se aducă atingere substanței înseși a acestor drepturi.
Eșalonarea plății sumelor mai sus amintite echivalează cu o executare voluntară, programată, instituită prin lege, justificată, pe de o parte, de influența substanțială asupra bugetului de stat pe care ar putea-o avea executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii, iar pe de altă parte, de imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit, de necesitatea respectării angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.
Mai mult, plata deja efectuată în cursul anului 2010, în conformitate cu prevederile HG 422/2010 și cea efectuată în luna aprilie 2012 potrivit HG 257/2012. trebuie luată în considerare la aprecierea comportamentului autorității în scopul determinării caracterului rezonabil al intervalului de executare stabilit prin OUG 71/2009, prin publicarea în Monitorul Oficial a H.G. nr. 422/ 28.04.2010, creditorilor fiindu-le garantată o dată în plus achitarea drepturilor salariale restante.
Prin urmare este evident că prin OUG 71/2009 sunt reglementate termene certe de executare a obligațiilor bănești instituite în sarcina ordonatorilor de credite, termene prin care se garantează executarea hotărârilor judecătorești la nivel individual și, mai ales la nivelul întregului sistem judiciar, măsura eșalonării fiind în acord cu cerințele impuse de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Prin decizia civilă nr.335/A/29.03.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelurile ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, referitor la motivul de apel ce vizează prematuritatea cererii de validare a popririi, termenul reglementat de arzt. 460 C.pr.civ. este unul imperativ, peremptoriu, în interiorul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură, respectiv cererea de validare a popririi, și nu un termen prohibitiv, astfel cum susține apelantul din prezenta cauză, neformularea cererii de validare a popririi în termenul prevăzut de dispozițiile legale fiind sancționată cu decăderea.
În susținerea acestei interpretări, instanța de apel a apreciat că legiuitorul a instituit un termen în interiorul căruia terțul poprit să își îndeplinească obligația de consemnare a sumelor de bani sau de indisponibilizare a altor bunuri mobile, respectiv pe cea de plată în contul creditorului în art. 456 al. 1 C.p. civ., acesta fiind de 15 zile de la comunicarea popririi. Or, în situația în care acest termen nu a fost respectat nu se justifică acordarea a încă unui termen de 3 luni în care terțul poprit să procedeze la indisponibilizarea sumelor de bani datorate debitorului și la virarea lor către creditor, fiind evident că acest termen a fost instituit pentru a reglementa perioada în intervalul căreia se poate solicita validarea popririi.
Față de caracterul imperativ al termenului de 3 luni instituit de dispozițiile art. 460 c.p. civ., susținerile apelantului cu privire la prematuritatea formulării cererii de validare a popririi sunt lipsite de temei legal.
În ceea ce privește motivul de apel ce vizează necompetenta executorului judecătoresc, Tribunalul a reținut caracterul neîntemeiat față de împrejurarea că dispozițiile art.453 C. sunt aplicabile în situația în care executarea silita are loc exclusiv prin măsura popririi. Or, în condițiile în care executarea silita, în oricare dintre forme, a fost demarata de un executor judecătoresc competent, cu respectarea dispozițiilor art. 3731 și urmat. C., a invoca ulterior necompetenta acestuia, în procedura validării popririi, apare exagerata și a fost înlăturată. Faptul ca în procedura executării s-a optat pentru măsura popririi nu atrage automat obligarea creditorului la alegerea unui alt executor, care sa aibă sediul în raza de competenta a debitorului sau terțului, în condițiile în care procedura încuviințării executării silite a fost respectata.
Motivul de apel ce vizează încălcarea de către instanța de fond a prevederilor speciale ale OG 22/2002 și ale OUG 71/2009, invocat de ambii apelanți, și cel privind compatibilitatea acestor acte normative cu prevederile legislației europene în materia drepturilor omului, au fost apreciate ca neîntemeiate.
Acestea nu pot fi formulate, în raport de calea procedurală a validării de poprire, față de împrejurarea că instanța este ținută a verifica doar îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 460 Cod procedură civilă.
Potrivit alin. 2 al acestui text legal, instanța va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului suma datorată debitorului în limita creanței, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului. În caz contrar va hotărî desființarea popririi.
În consecință, instanța de validare examinează doar existența calității de debitor a terțului poprit în raport de debitorul urmărit, în acest sens fiind atât doctrina cât și practica instanțelor judecătorești, dar și de viitoarea reglementare cuprinsă în Noul Cod de Procedură Civilă. (art. 778 alin. 3 teza finală).
Prin urmare, toate aspectele reținute de prima instanță care privesc executarea silită însăși (incidența în cauză a dispozițiilor OUG 71/2009, conformitatea acesteia cu dispozițiile CEDO și jurisprudența CEDO) puteau fi invocate numai pe calea unei contestații la executare în temeiul prevederilor art. 399 Cod procedură civilă.
A considera că în cadrul unei cereri de validare de poprire ar putea fi primite apărări ce vizează eventuale neregularități ale executării silite, ar însemna recunoașterea în favoarea celui interesat sau vătămat de executare a posibilității de a promova practic o contestație la executare cu eludarea termenului imperativ de 15 zile calculat conform art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă, ceea ce nu poate fi admis.
În cauza de față, atât debitorul cât și terțul poprit, de la momentul primirii adresei de înființare a popririi, aveau posibilitatea de a formula contestație la executare, prin intermediul căreia să invoce incidența dispozițiilor OUG 71/2009 sau alte neregularități ale formelor de executare ori impedimente în ce privește procedura execuțională, nici unul din argumentele invocate și însușite ca atare de prima instanță neputând fi susținute și valorificate pe calea validării popririi.
Dispozițiile art. 460 c.pr.civ. sunt lipsite de echivoc, legiuitorul neintenționând să transforme procedura judiciară a validării popririi într-o posibilitate pentru debitor sau terțul poprit de a formula, sub o altă denumire, o (nouă) contestație la executare.
Ca atare, deși este real că cele două proceduri, contestația la executare, respectiv validarea de poprire, nu se exclud (fiind posibil ca într-o executare silită să fie formulate ambele, însă evident pentru motive diferite), aceasta nu înseamnă însă că cele două se suprapun, reprezentând instituții juridice cu natură și finalitate esențialmente diferite. Desigur, este posibil ca într-o cerere de validare poprire instanța să dispună desființarea popririi, rezultat ce poate fi obținut și pe calea contestației la executare ca urmare a anulării/desființării formelor de executare silită, însă în cazul validării de poprire o atare soluție poate fi pronunțată numai în situația anume prevăzută în art. 460 alin. 2, interpretat per a contrario, și anume dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit nu datorează sume de bani debitorului. Circumstanțierea refuzului terțului poprit de a se conforma adresei de înființare a popririi și a plăti creditoarelor sumele datorate debitorului său nu se poate fundamenta pe motive ce țin de nelegalitatea executării silite înseși.
Prin urmare, analizarea în cauză a incidenței dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, a compatibilității acestora cu prevederile CEDO, inclusiv prin raportarea în concret la situația recurentelor reclamante excede obiectului cauzei deduse judecății, față de prevederile art. 460 c.pr.civ..
Față de considerentele anterioare, reținând temeinicia sentinței atacate în privința cererii de validare poprire, condițiile pentru admiterea unei asemenea cereri fiind corect verificate și apreciate ca fiind îndeplinite de către prima instanță, în temeiul art. 296 C.pr.civ., Tribunalul a respins apelurile formulate ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs debitorul apelanții.
Prin recursul declarat de recurentul debitor M. Justiției și Libertăților Cetățenești se susține în esență că:
B. D. Șl D. nu are competența de a proceda la înființarea popririi în cauză.
Potrivit art. 453 din codul de procedură civilă „Poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit”.
În situația de față, debitorul M. Justiției are sediul în București, sector 5, terțul poprit are sediul în București, Sector 4, iar executorul judecătoresc are sediul profesional în București, Sector 3. Având în vedere că dispozițiile art.453 sunt speciale și derogatorii de la regula generală instituită de art. 373 din Codul de procedură civilă, recurentul debitor solicită a se constata că executorul judecătoresc este necompetent să procedeze la executarea silită prin poprire.
O soluție de respingere a cererii de validare a popririi pentru acest motiv a fost pronunțată de Judecătoria Sector 4 în dosar_, constatându-se necompetența unui executor judecătoresc din Cluj de a dispune înființarea popririi în legătură cu debitorul M. Justiției și terțul poprit DGFP a Municipiului București.
În același sens este și decizia 10/4.11.2010 a Curții de Apel Ploiești.
Recurentul debitor arată că, la soluționarea în fond a cauzei, s-a realizat o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, coroborat cu prevederile OUG nr. 71/2009.
Într-adevăr, validarea popririi este o măsură de executare, iar pe această cale nu se poate examina legalitatea ori temeinicia titlului executoriu, ci dacă acesta îndeplinește condițiile legale pentru a putea fi socotit titlul executoriu.
Susține recurentul că, în cazul de față, se confundă obligația de a nu verifica temeinicia și legalitatea titlului, în ceea ce privește fondul acestuia, cu obligația sa de a examina caracterul executoriu al titlului și caracterul exigibil al creanței, precum și temeinicia motivelor pe care s-a fundamentat refuzul terțului poprit de a da curs înființării popririi dispuse de executorul judecătoresc.
Pentru a putea fi validată popirea, potrivit art. 460 din Codul de procedură civilă, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe obligația terțului poprit de a plăti o sumă de bani debitorului și refuzul terțului de a indisponibiliza aceste sume, iar acțiunea să fie introdusă în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă.
În acest sens, invocă Decizia nr.77 din 25.01.2011 pronunțată de Curtea de Apel C..
Astfel, toată apărarea debitorului în cadrul procedurii de executare silită, din care face parte și măsura validării popririi vizează neîndeplinirea condiției prevăzute de art.460 din Codul de procedură civilă, anume inexistența obligației terțului poprit de a plăti sumele de bani, față de dispozițiile OUG.71/2009 care dispun suspendarea procedurilor de executare silită.
În condițiile în care toate formele de executare silită sunt suspendate de drept, este evident că nu suntem în situația în care terțul poprit are obligația a efectua poprirea sumelor datorate Ministerului Justiției, ci dimpotrivă, are obligația legală de a nu efectua acte de executare silită în perioada termenelor instituite prin OUG nr.71/2009, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.460 din Codul de procedură civilă menționat mai sus.
Cele prezentate mai sus sunt în acord cu doctrina și practica judiciară în materie.
Instanța supremă a reținut într-o decizie pronunțată faptul că „în fața instanței, terțul se poate apăra invocând inexistența debitului sau stingerea acestuia. Tot astfel și debitorul se poate apăra invocând, însă, împrejurări survenite după obținerea titlului executoriu...".
Așadar, analiza instanței nu este limitată la o chestiune pur formală în ce privește existența sau inexistența debitului terțului poprit către debitor, cererea de validare a popririi fiind o cerere contencioasă pentru soluționarea căreia judecătorul urmează să aibă în vedere toate normele juridice în vigoare în materia executării creanțelor împotriva statului pentru a stabili existența unui raport de creanță valabil, între terțul poprit și debitor.
Tot în practica judiciară, instanțele judecătorești au statuat că „principiul aplicării imediate a legii civile noi obligă judecătorul să aibă în vedere la soluționarea unei cauze, atât în fond, cât și în căile de atac, toate modificările legislative aplicând legea în vigoare la data soluționării cererii, (...) când, pe parcursul executării silite a unui titlu executoriu îndreptat împotriva unei instituții de stat, devin aplicabile norme care eșalonează executarea. Chiar dacă anterior datei de intrare în vigoare a ordonanței de eșalonare a plății a fost pornită executarea silită, actul normativ care stabilește modul în care se vor executa anumite creanțe este aplicabil în virtutea principiului aplicării cu caracter imediat a legii noi". (Decizia nr. 77 din 25.01.2011 pronunțată de Curtea de Apel C., Secția l).
Ulterior pronunțării hotărârii instanței de fond, a fost adoptată Legea 92/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2011 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și pentru executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii. Acest act normativ a modificat ari. 1 din OG 22/2002.
Având în vedere aceste dispoziții legale, împrejurarea că potrivit Legii 286/2010 legea bugetului de stat pe anul 2011, în vigoare la data înființării popririi, în bugetul Ministerului Justiției nu existau sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, precum și faptul că sentința instanței a fost pronunțată înaintea adoptării actului normativ citat, se impunea ca atât instanța de fond cât și instanța de apel, să dispună respingerea cererii de validare, având în vedere dispozițiile speciale ale OUG nr. 71/2009 privind executarea acestor creanțe de bunăvoie.
De altfel, M. Justiției și-a îndeplinit obligațiile de plată stabilite în sarcina sa conform titlului executoriu, însă cu respectarea termenelor de eșalonare prevăzute de O.U.G nr. 71/2009.
Ca atare, susține recurentul că instanța judecătorească nu poate dispune validarea popririi, iar executorul judecătoresc nu mai poate cere ori continua executarea silită pe durata suspendării stipulate de OUG nr. 71/2009 înainte de împlinirea termenului de suspendare a executării silite, fiind evident că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.460 din Codul de procedură civilă cu privire la raportul de creanță existent între terțul poprit și debitorul M. Justiției.
Se mai arată că instanța europeană a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr.71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08/4.09.2012 în cauza D. ș.a. contra României.
Astfel, Curtea a reținut că, începând cu anul 2009, România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică"; Curtea a fost pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de „utilitate publică". Curtea a luat nota de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârii - judecătorești definitive pronunțate în februarie - aprilie 2008.
În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.
Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar, conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plații.
Curtea a reținut că, până în prezent, reclamanții au primit mai mult decât o treime din sumă totală, restul acestei sume trebuind vărsată, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. Curtea a semnalat că nimic din dosar nu a indicat faptul că Guvernul nu avea intenția respectării acestui calendar.
Ca atare, ținând cont că o parte substanțială din creanțele datorate reclamanților a fost deja plătită, Curtea a reținut că substanța însăși a dreptului reclamanților nu este afectată.
Recurentul debitor consideră că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări de poprire precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG 71/2009.
În fine, recurentul debitor solicită a se avea în vedere Decizia nr. 190/02.03.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și art.1 din Primul Protocol adițional. De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr.1.533 din 28 noiembrie 2011 s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. Ca atare, au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe prin legea de aprobare, prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe. Ambele soluții ale instanței de control constituțional sunt convergente cu decizia CEDO D. ș.a. vs. România.
Ca practică judiciară, recurentul debitor menționează Decizia nr.173/25.09.2012 prin care Tribunalul B. a soluționat apelul declarat în Dosarul_/200/2011, la practica actuală a Judecătoriei Sectorului 4 București.
În drept, sunt invocate dispozițiile art. 299, 304 pct.9, 3041 și art. 312 din Codul de procedură civilă.
Recurentul terț poprit critică decizia instanței de apel sub următoarele aspecte:
În condițiile în care exista un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credința.
Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG nr.45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009, norme potrivit cărora: „In cursul termenelor prevăzute la alin.1 si 1 indice 1 orice procedura de executare silita se suspendă de drept."
Având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioară intrării in vigoare a OUG nr.71/2009, dispozițiile legale menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât, deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.
Precizează recurenta ca nu se poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.
De asemenea, la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.
Curtea EDO a reținut ca nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială.
Guvernul a justificat această măsură a eșalonării plății prin degradarea situației economice și financiare a țării începând cu unul 2008 ce a determinat un grav dezechilibru bugetar, într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realitățile economice plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi in mod eșalonat.
De asemenea, Curtea a constat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea in executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate .
Curtea a mai reținut faptul ca substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil.
În conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit; iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.
Or, în cauza de față, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.
Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariate pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, recurenta – terț poprit solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.
Recurentul mai precizează că, prin dispozițiile O.U.G. nr.71/2009, legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești, având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.
In acest context, O.G. nr.22/2002 are rolul de a reglementa condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si in legea finanțelor publice.
Ca un argument in plus, recurenta – terț poprit menționează, că prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OG. nr. 22/2002 motivat de faptul ca "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplică fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilorpublice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 si art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor si libertăților fundamentale."
De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art.6 par.1 din CEDO.
Față de această dispoziție legala imperativă, A. de Trezorerie si Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, in limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Având în vedere argumentele prezentate, recurentul – terț poprit solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Recursurile sunt scutite de taxa de timbru.
Intimații, legal citați, nu au formulat întâmpinare la recursurile astfel susținute.
Instanța de recurs, din oficiu, a dispus suplimentarea probatoriului administrat în cauză, solicitând părților relații cu privire la exercitarea contestației la executare împotriva executării silite prin poprire la care se referă validarea analizată în litigiul pendinte, și soluțiile care s-au pronunțat în respectiva procedură.
De asemenea, s-au solicitat părților precizări referitoare la încasarea sau nu unor sume din debitul pentru care a fost înființată poprire, și la cuantumul sumelor eventual încasate în acest mod.
Conformându-se acestor dispoziții ale instanței de recurs, părțile au depus precizările solicitate, și respectiv hotărârile ce au fost pronunțate în soluționarea contestației la executare promovate de debitorul M. Justiției.
Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Prin decizia recurată a fost menținută hotărârea primei instanțe, de validare a popririi înființate de B. D. și D. asupra conturilor deschise de creditorul M. Justiției la terțul poprit Trezoreria Municipiului București – A. de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, în baza cererii de executare silită ce a fost formulată de creditorii A. I. M., A. I. I., V. O. D. și B. C..
Curtea notează că Biroul executorului judecătoresc D. și D., care a înființat poprirea analizată în speță, are sediul profesional în mun. București, sector 3, iar instanța care a dispus încuviințarea executării silite, ca și cea care a dispus validarea popririi este Judecătoria sector 4 București, judecătorie care se regăsește în circumscripția Curții de Apel București.
Atât sediul creditorului recurent M. Justiției, cât și sediul terțului poprit recurent Trezoreria Municipiului București – A. de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București sunt în Municipiul București.
În condițiile în care, prin art. 8 din Legea 188/2000 privind executorii judecătorești – astfel cum a fost modificată prin Legea151/2011 – se stabilește că „Executorii judecătorești își îndeplinesc atribuțiile în circumscripția curții de apel în raza căreia se află judecătoria pe lângă care funcționează, dacă prin lege nu se dispune altfel”, este de domeniul evidenței că în privința executorilor judecătorești nu operează o limitare a competenței în coordonate date de competența judecătoriei din locul în care își au sediul profesional, ci această competență este pusă în relație cu aceea a curții de apel în raza căreia se află judecătoria pe lângă care funcționează.
Prevederile art. 453 din C.pr.civ. stabilesc, pentru înființarea popririi, competența executorului judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului sau de la domiciliul sau sediul terțului poprit, fără a institui vreo derogare în privința modalității de determinare a acestei competențe potrivit art. 8 din Legea 188/2000 (care are caracter de lege specială).
Cum, în speță, judecătoria ce ar fi competentă în sectorul 3 – sector în care se află sediul Biroului executorilor judecătorești ce au înființat poprirea a cărei validare se solicită – este situată în circumscripția Curții de Apel București, iar în circumscripția aceleași curți de apel se află și judecătoriile corespunzătoare sectoarelor (4 și 5) în care se situează sediile recurenților debitor și terț poprit, Curtea constată incidentul necompetenței executorului judecătoresc ce este invocat prin recursul exercitat de M. Justiției este vădit nefondat, fiind formulat cu neobservarea dispozițiilor speciale enunțate în precedent.
Curtea a analizat cu precădere motivul de recurs referitor la necompetența executorului judecătoresc pentru că acesta avea natura unei excepții de procedură care, dacă s-ar fi dovedit întemeiată, ar fi făcut de prisos analiza celorlalte critici care interesează fondul litigiului.
Reținând că soluția instanței de apel a fost fundamentată pe considerentul că, în procedura validării popririi, nu pot fi analizate aspecte care interesează legalitatea actelor de executare silită, și că pentru o astfel de analiză este imperios necesar să fie urmată procedura contestației la executare, se impune a fi făcută constatarea că – potrivit probelor nou administrate în etapa recursului - recurentul creditor a urmat această procedură, și că soluția pronunțată de instanța de executare a fost aceea de admitere a contestației, și de anulare a actelor de executare.
Astfel, prin sentința civilă nr._/11.12.2013 pronunțată de Judecătoria sector 4 București în dosarul cu nr._ – devenită irevocabilă prin nerecurare – s-a dispus anularea somației emise la data de 11.12.2011 în dosarul de executare nr. 164/2011 al B. D. și D..
Pentru a dispune astfel, instanța de executare a reținut în esență că, prin efectul dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OUG 71/2009, debitorul beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu deținut de creditorii reclamanți, iar poprirea din dosarul de executare nr. 164/2011 al B. D. și D. a fost eronat înființată în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din OUG 71/2009.
Constatând că aceste considerente ale instanței care s-a pronunțat asupra contestației la executare sunt concordante susținerilor expuse de recurenți în ce privește legalitatea declanșării procedurii de executare silită (procedură în cadrul căreia s-a formulat cererea de validare a popririi ce este supusă analizei în speță), precum și împrejurarea că sentința civilă menționată este irevocabilă și, astfel, se bucură de prezumția de adevăr și incontestabilitate, Curtea apreciază că, în conformitate cu prevederile art. 1202 C.civ. se impune a fi reținută această dezlegare dată incidenței prevederilor OUG 71/2009 relativ la posibilitatea derulării executării silite a titlului executoriu exhibat de reclamanții intimați, în cadrul termenului de suspendare reglementat prin art. 1 din OUG 71/2009, nefiind posibil a fi făcută o analiză deosebită a acestora în litigiul pendinte.
Pe de altă parte, Curtea reține că procedura validării popririi are ca premisă - în accepțiunea dispozițiilor art. 460 C.pr.civ. - existența unei popriri valide, respectiv a unei obligații actuale a terțului poprit de a reține suma datorată debitorului poprit, și de a o consemna la dispoziția creditorilor urmăritori.
Cum, în speță, ca efect al desființării actelor de executare silită prin poprire – conform sentinței civile nr._/2013 a Judecătoriei sector 4 București – au încetat să mai subziste obligațiile pe care respectivele acte de executare le instituiau în sarcina terțului poprit, precum și dreptul corelativ al creditorilor intimați de a constrânge terțul poprit, prin parcurgerea procedurii de validare a popririi, să își îndeplinească acele obligații specifice unei executări silite valide, Curtea urmează a constata că cererea de validare a popririi supusă analizei apare ca fiind nefondată.
Urmare a constatării astfel făcute, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și 3 din C.pr.civ., urmează a fi reformate hotărârea instanței de apel și a celei de fond, dispunându-se admiterea recursului și schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului.
În consecință, va fi schimbată sentința apelată, în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii de validare a popririi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurentul debitor M. JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR CETĂȚENEȘTI și recurentul terț poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – A. DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.335/A/29.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații creditori A. I. I., A. I. M. și B. C..
Modifică în tot decizia atacată, în sensul că:
Admite apelurile declarate de apelantul debitor M. Justiției și Libertăților Cetățenești și apelantul terț poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – A. de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 3972/14.05.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.
Schimbă în tot sentința atacată, în sensul că:
Respinge, ca nefondată, acțiunea formulată de creditorii A. I. I., A. I. M. și B. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 21.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. G. S.
GREFIER
N.-C. I.
Red.G.S.
Tehnored.B.I.
2 ex/
-------------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – S.G.N.
- M.G.
Jud.Sector 4 – M.M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1548/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 490/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
