Obligaţie de a face. Decizia nr. 628/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 628/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-03-2014 în dosarul nr. 628/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 628 R
Ședința publică de la 26.03.2014
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: - P. F.
JUDECĂTOR: - A. C. B.
JUDECĂTOR: - M. S. C.
GREFIER: - F. J.
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-reclamanți C. I. și C. M. și recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva Sentinței civile nr. 2122/04.12.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, având ca obiect, Legea nr. 10/2001, pretenții, obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns recurenții-reclamanți C. I. și C. M. prin apărător, avocat Toia P., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 15 dosar, lipsă fiind recurentul-pârât M. București Prin Primarul General. Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, apărătorul recurenților-reclamanți C. I. și C. M., declară că nu mai are cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurenții-reclamanți C. I. și C. M. prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică, modificarea hotărârii atacate și admiterea capătului de cerere privind transmiterea dosarului direct către fosta Comisie Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, actualmente Comisia națională pentru Compensarea Imobilelor, fără efectuarea controlului de legalitate.
În ceea ce privește recursul formulat de recurentul-pârât M. București prin Primarul General, solicită respingerea acestuia ca nefondat, cu precizarea că motivul de critica referitor la dispozițiile Legii nr. 165/2013 este neîntemeiat, având în vedere faptul că instanța de fond a stabilit dreptul reclamanților la măsuri compensatorii prin puncte pentru terenul solicitat prin notificarea nr. 964/2001, iar excepția prematurității cererii de chemare în judecată este neîntemeiată.
Solicită de asemenea menținerea măsurii acordării cheltuielilor de judecată către reclamantă, având în vedere dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă.
Depune concluzii scrise.
Cheltuielile de judecată le va solicita pe cale separată.
CURTEA
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalul București - Secția a Ill-a Civila la data de 14.08.2012 sub nr._, reclamanții C. I. și C. M. au chemat in judecata pe paratul M. BUCURESTI prin Primarul General pentru a se pronunța o hotărâre prin care sa se dispună soluționarea pe fond a notificării nr. 964/10.08.2001, transmisa prin executor judecătoresc, pentru imobilul situat in București, ., sector 5, compus din teren in suprafața de 93 mp și construcție, in sensul de a se dispune acordarea de masuri reparatorii, constând in restituirea in natura și/sau despăgubiri; obligarea paratului sa transmită imediat și direct catre CCSD notificarea nr. 964/10.08.2001 împreuna cu dosarul nr._ însoțit de hotărârea judecătoreasca ce se va pronunța in prezenta cauza.
In subsidiar, in situația in care se va aprecia ca, fața de soluționarea pe cale judecătoreasca a notificării, sunt aplicabile disp. art. 16 alin 2 ind. 1 din Legea nr. 247/2005, reclamanții solicita obligarea paratului M. București sa transmită dosarul catre Prefectura Municipiului București, in vederea centralizării și continuării procedurii administrative, precum si obligarea paratului M. București la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorita refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire ce se compune din: prejudiciul efectiv, constând in diferența dintre valoarea de piața a imobilului la data la care trebuiau soluționata notificarea nr.964/2001, respectiv la data de 23.08.2011, și valoarea de piața actuala la momentul soluționării; câștigul nerealizat reprezentând dobânda legala aplicata ( dobânda de referința a BNR) la suma menționata la punctul a) și calculata de la momentul soluționării prezentei cereri, pana la momentul transmiterii dosarului către Comisia Centrata de Stabilire a Despăgubirilor, ce va fi calculata in momentul punerii in executare a titlului executoriu; cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii reclamanții au arătat ca, in conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, au solicitat masuri reparatorii pentru imobilul din București, ., sector 5, compus din teren și construcții, formulând notificarea nr. 964/10.08.2001, transmisa prin executor judecătoresc și înregistrata la Primăria Municipiului București cu nr. dosarul_.
Imobilul compus din teren in suprafața de 93 mp și un corp de clădire, compus din vestibul, holl, doua camere, baie, bucătărie și cămara, situat in București, ., sector 5, a fost dobândit de reclamanți prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7191/20.09.1967 la notariatul de Stat al Raionului Lenin.
Preluarea abuziva a imobilului s-a făcut in baza Decretului nr. 111/1986, iar, ca urmare a exproprierii, s-au acordat despăgubiri in cuantum de 50.907 lei din care pentru teren suma de 217,5 lei.
In conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 23.06.2011 reclamanții au depus la dosar toate documentele doveditoare in sensul legii, in original sau, după caz, in copie legalizata, prin care au făcut, inca o data, dovada: calității de proprietari ai imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuziva, continuitatea dreptului de proprietate pana la momentul preluării abuzive, situația juridica a imobilului, situația juridica a despăgubirilor, declarând ca nu mai au alte acte de depus, și pe cale de consecința, au solicitat expres paratului emiterea Dispoziției in sensul art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Paratul M. București a refuzat sa respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzută de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10_ și a pct. 25 din H.G. 250/2007, incalcand astfel și dreptul reclamanților la un proces echitabil, privind soluționarea in termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful 1 din Convenea Europeana a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
. caz, lipsa oricărui răspuns din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate romane necenzurat.
In ceea ce privește capătul 2 de cerere, se arata ca obligația de transmitere a dosarului este prevăzuta de dispozițiile art. 16 alin.1, 2, 21 și 22 Cap. V Titlul VII din Legea 247/2005. Din formularea respectivelor norme rezulta ca dispozițiile autorităților publice locale ,,se centralizează la nivelul prefecturilor", acest lucru implicând obligația acestor autorități de a transmite dispozițiile, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. In absența unui termen care sa fie prevăzut de legea speciala, se aplica termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004.
In subsidiar, in măsura în care se considera ca cererea principală nu poate fi primita, se solicita transmiterea dosarului către Instituția Prefectului numai in vederea centralizării dosarelor înainte de a fi transmise CCSD.
In ceea ce privește capătul 3 de cerere, reclamanții arata ca prejudicial este consecința directa a neîndeplinirii obligației de a soluționa notificarea, fapt ce a produs o întârziere care are ca efect imediat prelungirea termenului in care dreptul de creanța ar fi ajuns concret si efectiv prin transmiterea dispoziției si a dosarului autorității administrative competente care va emite titlul la despăgubire cu întârzierea cauzata de unitatea deținătoare.
Astfel, se poate determina ca prejudiciul ce poate fi reclamat in justiție reprezentat de dobânda legala aplicata la suma menționata la pct. a) al capătului 3 de cerere de la momentul soluționării prezentei cereri si pana la momentul transmiterii dosarului catre CCSD, este limitat in timp de doua repere: momentul când trebuia soluționata notificarea si momentul pana la care CCSD Instituția prefectului este sesizata prin transmiterea dosarului împreuna cu hotărârea care soluționează definitiv și irevocabil fondul notificării.
Acest interval de timp este determinabil, urmând a fi calculat de executorul judecătoresc pe zile, cu prilejul executării silite, conform dispozitivului hotărârii ce se va executa.
Astfel, se solicita sa se admită cererea cu obligarea la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezentul proces.
In susținerea cererii reclamanții au depus la dosar înscrisuri.
A fost atașat dosarul administrativ format ca urmare a înregistrării notificării formulate de reclamanți in temeiul Legii nr. 10/2001.
La termenul din 03.04.2013 S.C. Real G. Invest S.A. a formulat cerere de intervenție, in principal, in interes propriu si, in subsidiar, in interesul reclamantei, solicitând admiterea acțiunii și sa se dispună acordarea de masuri reparatorii pentru partea ce se cuvine intervenientei de 28%, ca efect al încheierii contractului de cesiune de drepturi, alături de cota cuvenita reclamanților.
Tot la termenul de judecata de la 03.4.2013 reclamanții au depus la dosar cerere modificatoare a capătului 3 din cererea de chemare in judecata in sensul ca suma solicitata cu titlu de daune morale este in valoare de 10.000 lei.
La termenul din 03.04.2013 tribunalul a disjuns capătul 3 din cererea de chemare în judecata, astfel cum a fost precizat in privința cuantumului solicitat, urmând ca, in prezenta cauza, sa fie soluționate doar capetele 1 si 2 din cerere.
La termenul din 26.06.2013 tribunalul a respins in principiu cererea de intervenție formulata de . SA in nume propriu si in interesul reclamanților.
Tot la termenul din 26.06.2013 tribunalul a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri și efectuarea unei expertize topografice, ce a fost depusa la dosar la data de 01.11.2013 și la ale cărei concluzii parole au achiesat.
Prinsentința civilă nr. 2122/04.12.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții C. I. și C. M. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, a fost obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanților dispoziție motivată cu propunere de acordare de măsuri compensatorii prin puncte pentru terenul în suprafață de 87,50 m.p. situat în București, ., sector 5, s-a respins ca neîntemeiat capătul 2 din cerere și acordarea de măsuri compensatorii pentru construcția de pe teren și a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1.880 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu de expert și onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7191/20.09.1967 de Notariatul de Stat al Raionului V.I. Lenin, reclamanții au devenit proprietarii corpului de clădire amplasat pe partea dreapta a terenului situat in București, ., raionul V.I. Lenin, compus din: vestibul, holl, doua camere, baie, bucătărie, una camara, un oficiu, împreuna cu cota parte indiviza aferenta de teren de 50% din suprafață totala de 186 mp.
Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 111/1986, imobilul proprietatea reclamanților (mai sus menționat) a fost expropriat, despăgubirea stabilita pentru aceasta expropriere fiind încasata de către reclamanta, aspect ce rezulta din declarația acesteia aflata la fila 25 din dosar.
Prin notificarea nr. 964/2001 înregistrata la B.EJ. Staiculescu D. reclamanții au solicitat, in temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea in natura sau despăgubiri pentru terenul situat in București, ., sector 5.
Din concluziile raportului de expertiza topografica întocmit de expert Z.-Ș. I. a rezultat ca terenul din litigiu, ce are o suprafața de 87,50 mp, nu poate fi restituit in natura întrucât pe acesta sunt utilități publice si re|ele subterane.
Având in vedere situația de fapt reținuta mai sus, tribunalul a constatat ca reclamanții au calitatea de persoane indreptatite la masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, constatând imposibilitatea restituirii in natura a terenului, s-a admis cererea in parte si a fost obligat paratul sa emită, in favoarea reclamanților, dispoziție motivata cu propunere de acordare masuri compensatorii prin puncte pentru terenul in suprafața de 87,50 mp situat in București, ., sector 5, in conformitate cu prevederile Legii nr. 165/2013.
In ceea ce privește capătul 2 de cerere privind obligarea paratului la transmiterea dosarului aferent notificării către C.C.S.D. și, respectiv, către Prefectura Municipiului București, tribunalul a constatat ca, in aceasta privința exista dispoziții expres prevăzute de Legea nr. 247/2005, astfel ca menționarea lor in dispozitiv ar fi superflua.
Mai mult decât atât, tribunalul a constatat ca reclamanții nu au înțeles sa cheme in judecata și persoanele juridice, care ar avea obligații in sensul solicitat, astfel ca nu se poate stabili vreo obligate in sarcina unei persoane, căreia nu-i este opozabila hotărârea judecătoreasca.
In aceste condiții capătul 2 de cerere a fost respins ca neîntemeiat.
Referitor la cererea de acordare masuri compensatorii pentru construcția de pe teren, tribunalul a constatat ca notificarea a fost formulata numai pentru terenul situat in ., sector 5, nu și pentru construcția de pe teren.
In aceste condiții, tribunalul a constatat ca solicitarea reclamanților de acordare masuri compensatorii pentru construcția de pe teren a fost neîntemeiata și a fost a fi respinsa ca atare.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal,au declarat recurs reclamanții C. I. și C. M. și pârâtul M. București prin Primarul General.
În motivarea recursului,recurenții reclamanți C. I. și C. M. au arătat că prin sentința civila recurata, instanța de fond a admis in parte cererea de chemare in judecata, a obligat M. București prin Primarul General la emiterea unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare de masuri reparatorii in echivalent conform Legii 165/2013, pentru imobilul ce face obiectul notificării și a respins cererea de obligare a Municipiului București de a-i transmite dosarul direct către fosta Comisie Centrala de Stabilire a Despăgubirilor, actualmente Comisia Națională de Compensare a Imobilelor, obligându-l in același timp la plata cheltuielilor de judecata.
Astfel, pe acest din urma capăt de cerere, instanța de fond a apreciat ca exista dispoziții expres prevăzute de Legea 247/2005, astfel „ca menționarea lor in dispozitiv ar fi superflua".
Este adevărat ca art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr. 81/2007, stabilea circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot sa fie restituite în natura, în sensul ca după trecerea termenului de contestație stabilit de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile / deciziile împreuna cu dosarul aferent se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, cât și faptul ca prefectul, după ce verifica din punct de vedere legal dispozițiile, emite ordin cu propuneri de acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, pe care îl înaintează pe baza de proces - verbal către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.
In speța prezenta însa, controlul de legalitate cu privire la calitatea recurenților – reclamanți de persoane îndreptățite la masuri reparatori echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cit și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul ca acesta nu poate sa fie restituit în natura, realizat de instanța judecătoreasca competenta, în urma controlului legalitate stabilindu-se ca recurenții-reclamanți aveau calitatea de persoane îndreptățite la masuri reparatorii, astfel ca nu se mai impune ca Prefectul Municipiului București sa efectueze un asemenea control de legalitate.
Recurenții – reclamanți solicită instanței să se aibă în vedere ca nu este încălcata nici o dispoziție imperativa a legii speciale privind stabilirea și plata masurilor compensatorii prin puncte, pentru imobilele preluate abuziv și care nu pot să fie restituite în natura, apreciind ca nu se mai impune înaintarea dosarului administrativ către prefect, pentru efectuarea controlului de legalitate, având în vedere ca instanța judecătoreasca a analizat cauza sub toate aspectele, iar o verificare a modului în care M. București se va conforma dispozitivului hotărârii instanței judecătorești, care a soluționat pe fond notificarea, nu se impune.
Conform dispozițiilor noii Legi nr. 165/2013, prin care au fost abrogate dispozițiile Titlului VII al Legii 247/2005 privind procedura desfășurată de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ aferent notificării va fi înaintat de unitatea detinatoare a imobilului, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, in vederea stabilirii valorii în echivalent a imobilului solicitat prin notificare, pe baza grilei notariale valabile la data intrării in vigoare a noii legi speciale privind stabilirea de masuri pe finalizarea procedurii de restituire in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv in perioada regimului comunist si emiterii decizie compensare.
In condițiile noii legi speciale nr. 165/2013, se impune ca dosarul administrativ aferent notificării formulate de recurenții reclamanți să fie transmis direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, nemaifiind necesar controlul de legalitate din partea Prefectului Municipiului București pentru aceleași argumente legale pentru care recurenții –reclamanți au solicitat ca dosarul să fie transmis direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform dispozițiilor vechii reglementări, argumente care rămân valabile și în condițiile legii speciale actuale.
În concluzie, recurenții – reclamanți solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii capătului de cerere privind transmiterea dosarului administrativ aferent notificării nr. 964/ 2001 direct la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului,recurentul – pârât M. București prin Primarul General, a arătat că legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau după caz, dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Potrivit Legii nr. 165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.
Conform art. 1 alin. 1 și alin. 2, art. 4, art. 16 și art. 50 lit. b din Legea nr. 165/2013 M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art. 1 alin. 2 respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Prin art. 4 al Legii nr. 165/2013, se arată în mod expres că această lege este aplicabilă și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.
Art. 50 lit. b menționează expres faptul că „orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare se abrogă.
Față de . legii nr. 165/2013, recurentul pârât înțelege să invoce excepția de prematuritate a cererii.
Prin dispozițiile art. 33 alin. 1 din legea nr. 165/2013, entitățile investite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit legii nr. 10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizia de admitere sau de respingere a acestora după cum urmează: în termen de 12 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2500 de cereri; în termen de 24 luni entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2400 și 5000 de cereri; în termen de 36 luni, entitățile de lege care au mai de soluționat un număr de peste 5000 de cereri; în termen de 36 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5000 de cereri; termenele prevăzute la alin. 1 curg de la data de 1 ianuarie 2014.
Recurentul – pârât constată că pentru soluționarea notificării s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătore, altul decât cel stabilit prin art. 25.1 din Legea nr. 10/2001 mai mult prin art. 32.1 din Legea nr. 165/2013 un termen de decădere în procedura administrativă de 90 zile în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile investite de lege.
În consecință, câtă vreme analiza notificărilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001 se face din perspectiva unui nou act normativ privind măsurile reparatorii pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, respectiv Legea nr. 165/2013 începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Mai mult, dispoziția art. 4 din legea nr. 165/2013 dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza M. A. împotriva României la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Recurentul pârât apreciază că dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut.
Mai mult decât atât prin raportare la dispozițiile art. 33 alin. 4 „cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin. 1 respectiv entitățile investite cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001”.
Față de textul de lege invocat, recurentul pârât consideră că nu poate fi obligat la a soluționa dosarul reclamanților câtă vreme legiuitorul a stabilit că rezolvarea cererilor formulate în temeiul legii nr. 10/2001 să se facă în ordinea depunerii acestora.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1880 lei constând în onorariu de expertiză, recurentul pârât învederează următoarele:
Recurentul – pârât consideră că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față, nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciu de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării.
Recurentul pârât invocă jurisprudența CEDO care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
În cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare sancțiunea este reglementată de art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Cheltuielile de judecată sunt o sumă de bani în care se regăsește toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a făcut cu ocazia litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească, fundamentul fiind culpa procesuală a părții care cade în pretenții.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.
Realitatea cheltuielilor ține de justificarea ca ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiu, au precedat sau au fost contemporane acestuia concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului, o garanție a succesului său.
Prin urmare nu este nici etic, nici moral și nici legal ca recurentul pârât să fie obligat la plata unor sume nejustificare din banii publici cu titlu de cheltuieli de judecată.
În final recurentul pârât solicită admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 309 pct. 9 Cod procedură civilă.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază în unanimitate, că recursul pârâtului M. Bucureștieste nefondat, urmând a fi respins, iar recursul reclamanților este considerat în majoritate, ca fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
În unanimitate, asupra recursului pârâtului M. București:
În primul motiv de recurs, se invocă faptul că potrivit Legii nr. 165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2007, astfel că unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată sa emită dispoziție cu propunere de acordare a masurilor reparatorii, în condițiile acestei legii.
Într-adevăr, conform dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/16.05.2013, în situația în care nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă, este compensarea prin puncte prevăzută în capitolul III.
Prin art. 4 din Legea nr. 165/2013, se prevede că dispozițiile acestei legi se aplică cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010.
Curtea apreciază că în speță, instanța de fond a respectat prevederile legale existente la data pronunțării soluției.
Nu se poate considera că noile dispoziții legale impun modificarea hotărârii aflate în analiză. Recurentul - pârât M. București a fost obligat să emită dispoziție cu propunere de acordare a „măsurilor reparatorii prin echivalent”, fără a fi specificată categoria acestora. Față de vechea reglementare, sintagma este reluată și în Legea nr. 165/2013, care în art. 1 alin. 2 preciza expres la data pronunțării instanței de fond, că singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă, este compensarea prin puncte, prevăzută la capitolul III. Or, acesta din urmă reglementează procedura administrativă ce urmează emiterii dispoziției cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent și care evident că în prezent, nu poate fi dispusă și executată, decât în modalitatea de compensare prin puncte, modalitate ce a rămas a fi stabilită de către Comisia Națională conform art. 21 din Legea nr. 165/2013.
Ca atare, dispoziția primei instanțe – în forma în care a fost elaborată, cu privire la obligația emiterii dispoziției conținând propunere de acordare a masurilor reparatorii – corespunde și noilor prevederi legale, cuprinse în Legea nr. 165/2013.
Asupra excepției de prematuritate a formulării acțiunii, invocată de către recurentul-pârât:
Judecata are ca obiect obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de restituire a unui imobil, în baza Legii nr.10/2001 (privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), obligație asupra căreia pârâtul a fost notificat încă de la . legii.
Se susține că modificarea de dată recentă, intervenită cu art. 33 din Legea nr.165/2013 (privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv în perioada regimului comunist în Romania) în sensul instituirii unor noi termene de soluționare a notificărilor, atrage prematuritatea chemării în judecată.
Susținerea recurentului este greșită.
Prematuritatea apare ca o excepție de fond ( în legătură cu o condiție de exercițiu a acțiunii), peremptorie (tinde la respingerea acțiunii) și absolută (normele care reglementează condițiile de exercițiu ale acțiunii au caracter imperativ), find posibilă analiza acesteia direct în calea de atac.
Prematuritatea este sancțiunea pentru lipsa condiției de exercițiu a acțiunii civile, ce impune ca dreptul să fie actual. Aceasta înseamnă că dreptul nu trebuie să fie supus unui termen sau condiții suspensive, ci să fie corespunzător unei obligații exigibile.
Analizând termenele reglementate de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, la care se face referire pentru invocarea prematurității cererii de chemare în judecată, Curtea constată în prealabil, că acestea sunt incluse în Capitolul IV al legii, intitulat “Măsuri privind urgentarea soluționării cererilor de retrocedare”. Se reține că însăși titulatura Legii nr. 165/2013 face referire la măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, fiind concepută așadar, pentru evitarea tergiversarea acestuia. În acest context, interpretarea recurentului este una distorsionată de la scopul pentru care a fost edictată norma legală de dată recentă.
În plus, întrucât Legea nr.10/2001 și Legea nr. 165/2013 sunt legi reparatorii, dispozițiile acestora se interpretează în favoarea persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii și potrivit principiului constituțional al protejării și garantării dreptului de proprietate.
Termenele reglementate de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 nu au caracter suspensiv, care să afecteze dreptul la acțiune al reclamantului, nici nu au natura juridică a unor termene prohibitive, dilatorii, înăuntrul cărora legea să interzică introducerea cererii de chemare în judecată.
Totodată, se reține că acestea nu sunt termene procedurale, înăuntrul cărora trebuie îndeplinit sau, după caz, este oprit să se săvârșească un act de procedură (în speță, introducerea cererii de chemare în judecată), ci sunt termene de natură administrativă, înăuntrul cărora entitatea investită cu soluționarea unei notificări, este obligată să soluționeze în faza administrativă.
Ca atare, natura juridică a termenelor în discuție, este administrativă, iar nu de procedură judiciară, prohibitive, astfel încât nu impun sancționarea reclamantului. Ele au fost instituite dimpotrivă, pentru a sancționa nerespectarea lor de către entitățile investite cu soluționarea notificărilor, în conformitate cu dispozițiile art. 36 lit. h) din lege.
În ceea ce privește critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea reține că prima instanță a aplicat corect dispozițiile art. 247 alin. 2 Cod procedură civilă, pârâtul M. București fiind în culpă procesuală prin nesoluționarea notificării timp de aproximativ 11 ani, în condițiile în care nu a solicitat reclamanților completarea dosarului administrativ, cu acte doveditoare ale dreptului de proprietate în discuție.
Asupra incidenței dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, se reține că instanța de judecată are posibilitatea de a mări sau micșora cuantumul cheltuielilor de judecată, însă aceasta este o opțiune și nu o obligație, care a fost corect apreciată la datele speței și natura cheltuielii constând în onorariu avocațial și onorariu de expert.
Față de aceste considerente, Curtea în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge acest recurs, ca nefondat.
În majoritate, asupra recursului reclamanților C. I. și C. M.:
Singurul motiv de recurs conține critica referitoare la respingerea solicitării de obligare a pârâtului la transmiterea directă a dosarului administrativ vizând notificarea, către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor (în prezent Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor).
Într-adevăr, prin art. 21 alin.3 din Legea nr.165/2013, în vigoare la data soluționării prezentului recurs, se reglementează obligația autorităților administrației publice locale de a transmite dispozițiile emise potrivit Legii nr. 10/2001 către Secretariatul Comisiei Naționale, după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.
Curtea consideră că obligația de parcurgere a etapei acestui control, pentru obținerea unui aviz de legalitate de la instituția prefectului, există doar în cazul în care soluționarea notificărilor se realizează exclusiv în faza administrativă, fiind specific derulării procedurii administrative între instituțiile statului, pentru soluționarea notificării.
În cazul în care dispozițiile sunt emise pe baza unei hotărâri judecătorești, nu se impune efectuarea acestui control de legalitate al prefectului.
Pe de o parte, legalitatea unei hotărâri judecătorești poate fi verificată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege. Contrar, ar însemna să se accepte intervenția puterii executive în realizarea actului de justiție, așadar în exercitarea puterii judecătorești, cu încălcarea principiului separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituție. Se reține că un atare control de legalitate al prefectului asupra unei hotărâri judecătorești, este inadmisibil inclusiv prin raportare la atribuțiile acestui reprezentant al autorității publice locale, descrise în cadrul constituțional (art. 123 din Constituția revizuită) și legal (Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului și Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ).
Pe de altă parte, o nouă analizare a condițiilor prevăzute de art. 3-4 și 7 din Legea nr. 10/2001, de către prefect, în calitate de organ al administrației publice, în condițiile în care instanța de judecată a statuat în mod definitiv și irevocabil asupra calității de persoană îndreptățită și asupra posibilității de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, ar reprezenta atât o încălcare a principiului securității raporturilor juridice, cât și o nesocotire a dreptului părții la un proces echitabil (ce include faza de executare a hotărârilor judecătorești), ambele consacrate de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, Curtea reține că în procedura specială de reparație în discuție, prefectul poate realiza propriul control de legalitate, doar asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, așadar asupra dispozițiilor entităților investite cu soluționarea notificărilor emise în faza administrativă, nu și asupra hotărârilor judecătorești prin care a fost soluționată pe fond notificarea persoanelor îndreptățite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. XX/19.03.2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cum această soluție este diferită de cea a primei instanțe, Curtea va face aplicarea dispozițiilor art. 312 Cod pr. civilă, în sensul modificării în parte a sentinței recurate, în sensul de a obliga pârâtul M. București să înainteze către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) dosarul aferent notificării împreună cu hotărârea judecătorească din prezenta cauză.
Vor fi menținute restului dispozițiilor hotărârii atacate, pentru considerentele deja expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
În unanimitate:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL împotriva Sentinței civile nr. 2122/04.12.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
P. F. A. C. M. S.
B. C.
GREFIER
F. J.
În majoritate:
Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți C. I. și C. M. împotriva Sentinței civile nr. 2122/04.12.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă.
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că;
Admite și capătul 2 de cerere.
Obligă pârâtul să transmită direct către CNCI dosarul administrativ aferent notificării nr. 964/2001 însoțit de prezenta hotărâre judecătorească.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.03.2014.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. C. B. M. S. C.
GREFIER
F. J.
Red. A.C.B./ Tehnored. T.I./ A.C.B./ 2 ex
Jud. fond:: C. Pavălă
Cu opinia separată a domnului judecător
P. F., în sensul că:
Respinge recursul declarat de reclamanți.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 231/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
