Pretenţii. Decizia nr. 532/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 532/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-03-2014 în dosarul nr. 532/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.532
Ședința publică de la 27.03.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul reclamant S. A. C., împotriva sentinței civile nr. 1297 din 19.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și G. R..
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 20.03.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 27.03.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 11.06.2012, reclamantul S. A. C. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și G. R., solicitând să se constate caracterul politic al condamnării suferite de tatăl său și acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare.
În motivarea cererii, reclamantul arată că tatăl său a fost condamnat fără drept prin sentința penală nr.827/30.06.1955 a Tribunalului M. București și că, urmare a acestei condamnări, reclamantul și familia sa au fost șicanați și prigoniți.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009 și ale art. 998-999 din Codul civil de la 1864.
La data de 15.05.2013 reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că solicită daune materiale în cuantum de 310.000 euro, pentru lipsirea de bunurile care ar fi putut să îi ofere un trai decent și civilizat, și daune morale în sumă de 62.000 euro, câte 1000 euro pentru fiecare an de la data condamnării pe nedrept a tatălui său.
În susținerea cererii, scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 5 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, și a timbrului judiciar, potrivit art. l alin. 2 din O.G. nr. 32/1995, au fost depuse înscrisuri.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a depus întâmpinare.
Pârâtul G. R. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția inadmisibilității cererii și excepția lipsei capacității juridice civile, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
În ședința publică de la 15.05.2013, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința cererii de acordare a daunelor în temeiul art. 998-999 din Codul civil de la 1864, iar tribunalul din oficiu a invocat excepția lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamantului, față de dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. a din Legea 221/2009, care prevăd caracterul politic de drept pentru infracțiunile pentru care acesta a fost condamnat.
La termenul din 12.06.2013, tribunalul a admis excepția lipsei capacității juridice a Guvernului R., apreciind că, întrucât, potrivit Legii nr. 90/2001, G. este un organ colegial, fără personalitate juridică, parte a puterii executive, acesta nu poate sta în judecată ca titular de drepturi și obligații civile.
Pin sentința civilă nr.1297/19.06.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins cererea formulată împotriva pârâtului G. R., pentru lipsa capacității juridice civile a persoanei chemate în judecată; a admis excepția lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamantului; a respins pentru lipsa interesului acest capăt de cerere din acțiunea formulată de reclamantul S. A. C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale și materiale în temeiul dispozițiilor Legii nr.221/2009, ca neîntemeiat; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art.998-999 din Codul civil de la 1864 și a respins acest capăt de cerere ca prescris.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că autorul reclamantului a suferit o condamnare cu caracter politic în sensul Legii nr.221/2009, întrucât prin sentința nr. 827/30.06.1955 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, a fost condamnat la 3 ani detențiune riguroasă pentru activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare, faptă prevăzută de art. 1931 alin. 2 Cod penal, fiind ulterior grațiat prin Decretul nr. 421/1955, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii penale și din extrasul de pe sentință, depuse la dosar.
În ceea ce privește primul capăt de cerere, constatarea caracterului politic al condamnării, tribunalul a constatat că autorul reclamantului a fost condamnat pentru infracțiune menționată expres în art. 2 alin. l din lege, caracterul politic al condamnării sale rezultând ope legis, astfel căreclamantul nu justifică folosul în a se pronunța instanța în sensul acestei constatări.
Ca urmare, tribunalul a respins acest petit ca lipsit de interes.
Asupra celui de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a reținut incidenta dispozițiilor art. 5 alin. l lit. a și b din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a reținut că prin Decizia nr.1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. l și art.II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din_, s-a reținut că prevederile art. 5 alin. l lit. a teza întâi din Legea nr.2217/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Tribunalul a analizat care este efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională, reținând că potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, prevederea art. 5 alin. l lit.a din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa inițială, cât si în cea modificată potrivit O.U.G, nr. 62/2010, și-a încetat efectele juridice.
În ceea ce privește aplicarea cu prioritate a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului, în conformitate cu dispozițiile art.20 din Constituția R., tribunalul a reținut că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale.
Astfel, tribunalul a reținut, din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
In același timp, tribunalul a reținut că prin decizia nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al R. nr.789/07.11.2011, obligatorie pentru instanțe conform dispozițiilor art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă, s-a statuat că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. l lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Ca urmare, cu atât mai mult, aceste dispoziții nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele înregistrate pe rolul instanțelor ulterior publicării deciziilor Curții Constituționale în Monitorul Oficial, cum este cazul în speță, acțiunea reclamantului fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București Ia data de 11.06.2012.
Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a apreciat că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înțeles să-și organizeze apărarea, a dispărut temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001 cu modificările și completările ulterioare, astfel că, având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, a respins capătul de cerere privind daunele morale ca neîntemeiat.
Referitor la daunele materiale, tribunalul are în vedere că dispozițiile art. 5 alin. l lit. b din Legea nr. 221/2009 au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 6/2013, pronunțată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al R. nr.245/29.04.2013, obligatorie pentru instanțe conform dispozițiilor art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă. Astfel, instanța supremă a stabilit că "pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație".
S-a retinut că despăgubirile materiale solicitate de reclamant nu se circumscriu dispozițiilor art. 5 alin. l lit. B din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost interpretate de înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul solicitând despăgubiri pentru lipsa unor condiții de trai decente și civilizate, astfel că tribunalul a apreciat că nu există temei juridic pentru admiterea pretențiilor sale, astfel că a respins și acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
În ceea ce privește temeiul de drept invocat de reclamant, vizând prevederile art. 998-999 din Codul civil de la 1864 (art. 1349 și urm. Cod civil), tribunalul a avut în vedere că potrivit dispozițiilor art.1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aplicabile față de prevederile art. 6 alin. 4 Cod civil, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Conform dispozițiilor art. 3 din același act normativ, termenul prescripției este de 3 ani, art. 7 stabilind că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.Potrivit dispozițiilor art. 8 alin.1, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportând dispozițiile legale evocate la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul apreciază că prescripția dreptului material la acțiune s-a împlinit.
Astfel, tribunalul a avut în vedere că momentul de la care termenul de prescripție a început să curgă este data de 01.01.1990, când reclamantul putea promova cerere de chemare în judecată, fiindu-i cunoscut atât prejudiciul cât și persoana vinovată de producerea acestuia.
Cum prezenta acțiune a fost introdusă pe rolul instanței la data de 11.06.2012, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a constatat ca termenul de prescripție se împlinise la momentul formulării cererii.
Totodată, tribunalul a considerat că prin . Legii nr.221/2009 care ar putea fi asimilată cu o recunoaștere în sensul dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției nu a fost întrerupt, întrucât la acel moment termenul general era împlinit, astfel că efectul întreruperii prescripției nu se mai putea realiza.
În consecință, pentru argumentele ce preced, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 din Codul civil de la 1864 și a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul S. C., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
În motivare, recurentul reclamant, invocând dispozițile art.304 pct.5 C.proc.civ. consideră că instanța a încălcat normele de procedura prin aceea că, deși a învestit instanța cu judecarea cauzei, chemând Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta nu a fost prezent/citat/reprezentat/apărat, fiind prezent numai reprezentantul Ministerului Public – Procurorul, care, deși reprezintă S., nu are calitatea legală de areprezenta și Ministerul Finanțelor Publice și deci nuputea substitui în același timp și pe reprezentantul pârâtului indicat de reclamant în acțiune, care, în caz de admitere a acțiunii, are îndatorirea potrivit legii a acorda despăgubirile prin D.G.F.P.
Arată că potrivit pct.6 al art.304 C.proc.civ.,: instanța nu a acordat ceea ce reclamantul a cerut, făcând o întreagă teorie, dezvoltată pe mai multe pagini, în final i s-au respins despăgubirile solicitate, un fapt deosebit de grav, prin aceasta demonstrându-se în mod practic că, adoptarea Legii nr.221/2009 nu a avut ca scop repararea efectivă a suferințelor/umilirii celor care au apărat atât valorile democratice, într-o vreme în care puțini se încumetau să o facă din cauza repercusiunilor la care erau supuși atât ei, cât și familiile acestora.
Invocând dispozițiile art.304 pct.8 C.proc.civ., care prevăd situația în care instanța, interpretând greșit actul dus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, recurentul consideră că instanța se face vinovată de aceasta prin confuzia între termenii: indemnizație și despăgubire, căci în vasta sa motivare, instanța tot insistă că statul român prin dispozițiile Decretului-lege nr.118/1991 și-a îndeplinit obligațiile față de foștii deținuți politici, deși, prin această lege, s-au acordat indemnizații foștilor deținuți politici, or, despăgubirea, așa cum este ea definită de dreptul român și nu numai, cuprinde cele două componente, despăgubire materială și cea morală. Instanțele din România, au dovedit necunoaștere, discriminare și o aplicare defectuoasă a dispozițiilor legale, întrucât s-au pronunțat soluțiile contrare în diferite cauze, în care, în unele s-aurespins acțiunile având că obiect similar cu cel al cauzei reclamantului, iar în altele, s-au acordat sume de bani despăgubiri, din care dau doar un singur exemplu, cel al d-lui I. D., fost președinte al renumitului și istoricului partid politic PNȚ- CD.
Dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ prevăd situația când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori afost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în acest sens, arătând că de la confuzia dintre termenii celor 2 legi: Decretul lege nr.118/1991 care au prevăzut indemnizații lunare pentru această categorie de foști deținuți politici, și dispozițiile Legii 221/2009 care prevăd și obligă S. la acordarea despăgubirilor cuvenite, recurentul consideră că s-a realizat aplicarea greșită a legii, dovadă în acest sens că dosarele având același obiect, și care au ajuns spre judecare la Înalta Curte de Casație și Justiție au avut soluționare favorabilă, Înalta Curte constatând că despăgubirile se cuvin a se da petenților reclamanți - și le-au acordat, admițând cererile petenților reclamanți, diferit fiind doar cuantumul acestora funcție de multiplii factori sau criterii de acordare - perioadă detenție, etc.
Cat privește motivarea și respingerea acțiunii ca lipsită de interes, recurentul arată că Legea nr.221/2009 nu condiționează promovarea acțiunii întemeiate pe aceasta lege de interesul sau dezinteresul părților, astfel că, așa cum a stabilit și constatat instanța, tatăl reclamantului a suferit o condamnare politică, mai mult a fost închis/întemnițat pe o perioadă mai mare decât condamnarea pronunțată în cazul său, astfel că și din acest punct de vedere, recurentul consideră că sunt îndreptățiți pentru aceste abuzuri.
Intimatul pârât G. R. a formulat întâmpinare, solicitând menținerea dispozițiilor în ceea ce privește lipsa capacității sale juridice.
În motivare, intimatul consideră că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, reținând în mod corect că, pârâtul G. R. este un organ colegial, fără personalitate juridică civilă, care poate sta în justiție, în calitate de pârât, numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, în acest caz fiind în prezența unei capacități juridice speciale de drept public, fundamentată pe prevederile constituționale și pe dispozițiile legii speciale de organizare și funcționare - Legea nr.90/2001.
În recurs, nu au fost administrate probe noi, în conformitate cu prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă.
Analizând legalitatea sentinței civile recurate, prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, sub toate aspectele în conformitate cu prevederile art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă.
Astfel, verificând cererea de recurs, Curtea reține că recurentul reclamant susține că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, deși a avut calitatea de parte în proces, nu a fost citat și nici apărat, în prima fază procesuală, fiind prezent numai reprezentantul Ministerului Public – Procurorul, care nu are calitatea legală de areprezenta și Ministerul Finanțelor Publice.
Sub acest aspect, Curtea reține că o atare vătămare procesuală ar putea fi invocată doar de către partea care s-ar afla pusă într-o astfel de situație de rupere a echilibrului procesual, fiind pusă în imposibilitate de a se apăra.
În acest sens, Curtea are în vedere faptul că, așa cum s-a decis în mod constant în practica și cum s-a arătat și în doctrină, normele privitoare la citare, au caracter dispozitiv, întrucât prin aceste dispoziții legale, legiuitorul urmărește protejarea unor interese private - ale celui citat, care astfel este încunoștințat despre existența, locul și data procesului - iar nu a unui interes obștesc, public.
Or, este evident că singura parte care ar fi avut interesul de a invoca nelegala sa citare în cadrul litigiului în care s-a pronunțat sentința ce face obiectul recursului, este cea în raport de care se pretinde existenta acestui viciu de procedură.
În cauză însă, recurentul nu invocă nelegalitatea procedurii de citare sau încălcarea dreptului său procesual de a formula apărări în cauză, ci nelegala citare și vătămarea părții împotriva căreia și-a îndreptat pretențiile.
Așa fiind, întrucât din punct de vedere procesual, recurentul are un interes procesual antagonic față de S. R., reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, el nu poate demonstra că prin necitarea acestui pârât ar fi fost el însuși prejudiciat, astfel că formularea unei critici cu acest obiect este lipsită de interes.
În acest sens, Curtea are în vedere că, așa cum rezultă din reglementarea actuală a recursului, pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac nu este suficient ca cel care uzează de această posibilitate să aibă calitatea de parte, fiind necesar ca acesta să justifice și interesul de a ataca hotărârea. Or, doar partea căreia ale cărei drepturi au fost vătămate, are interes în formularea unei critici cu acest obiect, ca urmare a încercării de către aceasta a unei vătămări sau înregistrării unui prejudiciu prin neîndeplinirea în condiții procedurale a procedurii de citare, numai aceasta putând demonstra drepturile care i-au fost lezate.
Tot astfel, în cazul de față, recurentul reclamant nu a indicat nicio situație care ar putea interveni în mod favorabil, în ceea ce o privește, prin admiterea acestei critici.
În referire la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct.6 din Codul de procedură civilă.
Critica este nefondată.
Astfel, Curtea reține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 cod procedură civilă, constituie expresia principiului disponibilității procesului civil și a obligației instanțelor de a se pronunța exclusiv asupra cererilor cu care au fost legal investite.
În cauză, așa cum rezultă din cererea introductivă astfel cum a fost precizată, instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009 și art. 998-999 din Codul civil de la 1864, având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării dispuse prin sentința penală nr. 827/30.06.1955 a Tribunalului M. București, împotriva autorului reclamantului, Stanculescu A., respectiv obligarea pârâților chemați în judecata la plata daunelor materiale în sumă de 310.000 euro, echivalent al lipsirii reclamantului de bunurile care ar fi putut să îi ofere un trai decent și civilizat și la plata daunelor morale în sumă de 62.000 euro.
Or, verificând cuprinsul sentinței civile recurate, se constată că instanța de fond s-a limitat exclusiv la analiza pretențiilor deduse judecății, în cadrul considerentelor sentinței recurate, procedându-se la analiza temeiniciei cererii atât din perspectiva efectelor produse de declararea neconstituțională a art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, cât și a incidenței deciziei nr. 6/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, respectiv s-a procedat la verificarea incidenței prescripției dreptului la acțiunea în pretenții având ca obiect daune morale, întemeiată pe art. 998- 999 din Codul civil, și respectiv la analiza temeiniciei despăgubirilor materiale solicitate, conform Legii nr. 221/2009, situație care se regăsește, deopotrivă configurată și în dispozitivul sentinței.
Așa fiind, în raport de această stare de fapt, nu se poate reține incidența acestui motiv de recurs, instanța de fond nefăcând altceva decât să procedeze la analiza temeiniciei susținerilor părților, în limitele cererii cu care a fost legal investită și cu respectarea strictă a cadrul procesual stabilit prin acțiunea introductivă precizată.
Concluzionând, Curtea apreciază că împrejurarea că prima instanța a apreciat că pretențiile reclamantului, întemeiate pe Legea nr. 221/2009, nu sunt fondate, respingându-se despăgubirile solicitate, nu poate susține incidența acestui motiv de recurs în cauză.
Tot astfel, în referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, Curtea subliniază că acest text de lege are în vedere ipoteza concretă în care instanța de judecată a nesocotit conținutul explicit al actelor juridice deduse judecății stabilind alte drepturi și obligații pentru părțile în litigiu, ceea ce din punct de vedere strict legal ar însemna încălcarea prevederilor art. 969 cod civil.
Ori în cauză, cum se poate observa cu ușurință, critica concretă dedusă judecății nu vizează o schimbare a naturii unui act juridic ci, modul în care instanța de fond a procedat la interpretarea și aplicarea prevederilor incidente cauzei înscrise în Legea nr. 221/2009, astfel că nici această critică formulată în recurs, nu poate fi apreciată ca fondată.
În plus, raportându-se în concret la argumentele invocate de recurent sub acest aspect, Curtea retine că, în realitate considerentele sentinței recurate care fac referire la indemnizația prevăzută de Decretul lege nr. 118/1990 și natura juridică a acestei indemnizații, nu reprezintă argumente proprii ale tribunalului, în justificarea soluției adoptate, în realitate, pe această cale, instanța de fond nefăcând altceva decât să constate existenta unei statuări obligatorii a Curții Constituționale asupra acestei chestiuni.
Or, pe calea recursului exercitat în cauza de față nu poate fi repusă în discuție însăși argumentația care a justificat constatarea neconformității prevederii înscrise în art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 cu Constituția, ci, așa cum se va arăta în cele ce urmează, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii erga omnes de la data publicării lor în Monitorul Oficial.
Tot astfel, în referire la nemulțumirea recurentului reclamant, în legătură cu modul în care în cauză au fost aplicate normele legale incidente cauzei, acesta apreciind că în opinia sa, considerentele sentinței recurate, demonstrează că adoptarea Legii nr.221/2009, nu a avut ca scop repararea efectivă a suferințelor/umilirii celor care au apărat atât valorile democratice, Curtea constată că, în fața primei instanțe, reclamantul și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
D. fiind acest cadru procesual, în care se impune a fi realizată analiza recursului, în raport de prevederile înscrise în art. 316 din codul de procedură civilă care trimite la art. 295 din Codul de procedură civilă, câtă vreme acțiunea introductivă, în ceea ce privește daunele morale, s-a întemeiat pe prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, ca și susținerile din recurs care tind la a susține incidența și aplicabilitatea acestei norme de drept, în cauză, Curtea subliniază, în acord cu prima instanță, că în urma sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. 1 din Constituție: "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Aceste decizii, au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Așadar, anterior soluționării cauzei în primă instanță, prin cele două decizii sus menționate, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, pe care reclamanții își fundamentează pretențiile, sunt neconstituționale, aceste decizii fiind publicate în Monitorul Oficial iar termenul de 45 zile, prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituție, era de asemenea împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că instanța de recurs nu poate decât să constate aplicarea corectă a acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză, prin sentința recurată.
În aceste condiții, Curtea, analizând incidența admiterii excepției în privința situației juridice a reclamantului din cauza de față, retine că potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau G., după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”, iar alin. 4 al aceluiași articol: „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Curtea de apel, are de asemenea în vedere faptul în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.
Ca atare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.
În plus, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) și nu sunt limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes).
Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art.145 alin.(1) din Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.
De altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a stabilit că "deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes” (Decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al R. nr.151/2000).
Curtea Constituțională și-a fundamentat această susținere pe dispozițiile art.145 alin.(2), art.16 alin.(1) și art.51 din Constituție, reținând în esență, că în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curții, să nu se aplice în procesul în cadrul căreia excepția a fost ridicată, dar pe de altă parte, nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident că asemenea consecințe ar fi contrare principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice -art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, fiindcă ar însemna, sub cel dintâi aspect, ca o lege declarată neconstituțională prin decizia Curții Constituționale să nu se aplice față de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunțarea acelei decizii a Curții Constituționale), dar să se aplice față de alte subiecte de drept, iar sub cel de-al doilea aspect, ca autoritățile publice să aplice legea diferit față de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părți într-un proces în cadrul căruia excepția a fost ridicată. Tot astfel, asemenea consecințe ar fi contrare și principiului respectării Constituției art. 151 din Legea fundamentală.
Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art.144 lit.c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al R., potrivit tezei a doua din fraza întâi a art.145 alin.(1) din Constituție. Fără îndoială că în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe Parlamentul sau, după caz, G. are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, potrivit art.51 din aceasta.
Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale.
Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și ca atare în aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de toate celelalte subiecte de drept, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale.
Astfel, în temeiul art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate, fiind obligatorie, este aplicabilă tuturor proceselor în curs de desfășurare, consecința logică fiind aceea că atunci când se decide, pe calea excepției de neconstituționalitate, că legea (norma inferioară) a înfrânt, în conținutul ei, procesual sau substanțial, Constituția, judecătorul să nu o mai poată aplica la speța dedusă judecății, în caz contrar ajungându-se la încălcarea principiului fundamental pe care se întemeiază statul de drept, înscris în Constituția R. în art. 1 alin. 5, potrivit cu care „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
Pe de altă parte, pe calea excepției de neconstituționalitate se asigură protecția jurisdicțională în contra legislativului, plecând de la principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor, potrivit căruia judecătorul trebuie să facă întotdeauna să prevaleze norma superioară asupra normei inferioare, deci Constituția asupra legii: Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției nu este lege.
A admite contrariul înseamnă însă și a obliga pe judecător să aplice o normă legală care înfrânge Constituția, fiind evident lipsită de validitate, atunci când este examinată prin prisma normei superioare, adică atunci când este cercetată prin prisma acordului/dezacordului acestuia cu Constituția.
Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curții Constituționale, de la momentul publicării lor în Monitorul Oficial, nu afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a cauzei reclamantului echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție.
Astfel, principiul neretroactivității formulat și în chiar primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după ., neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).
Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente).
În consecință, în mod judicios a-a reținut de către instanța de fond că nu se putea face abstracție de deciziile prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional acest text de lege și în consecință că, cererea de acordare a daunelor morale, formulată în temeiul acestei dispoziții legale, care nu mai putea produce efecte juridice, era nefondată.
În același timp, efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul ,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, hotărârea de primă instanță nu a făcut decât să constate incidența acestor decizii în situația reclamantului, în favoarea căruia nu a fost recunoscut un drept la repararea prejudiciului moral invocat.
Curtea constată, totodată, că în cauză, soluția adoptată de prima instanță nu se datorează adoptării unei legi noi și reținerii incidenței acesteia în speță ci, constatării cu caracter obligatoriu a Curții Constituționale, că textul de lege pe care reclamantul și-a fundamentat pretențiile este neconstituțional, or, în raport de prevederile art. 147 alin. 4 din Constituție, nu există niciun impediment ca aceste decizii să se aplice și în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi.
De altfel, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra temeiniciei pretențiilor deduse judecății.
Pe de altă parte, în speța de față, nu se aplică o nouă lege, pentru a se putea susține că s-a încălcat principiul statuat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care statuează în sensul aplicării legii mai favorabile în favoarea petiționarului, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății, astfel că nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curții Constituționale își produc efectele obligatorii, ne-am găsi în prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității unei legi aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei hotărârii definitive de către instanța de judecată .
De altfel, în cazul de față, acțiunea a fost promovată ulterior declarării ca neconstituțional a art. 5 alin. 1Iit. a din Legea nr. 221/2009. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
Pe de altă parte, Curtea are în vedere faptul că, prin Decizia ICCJ nr. 12 din 19 septembrie 2011 (Decizia 12/2011) privind examinarea recursului in interesul legii, s-a stabilit că: ,,urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 si nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”
În conformitate cu art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe”.
Curtea constată, totodată, că deciziile pronunțate în recursuri în interesul legii nu creează norme juridice noi, ci, interpretând normele juridice existente și analizând soluțiile pronunțate de instanțe, asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii.
Consecința acestei constatări, ce decurge din ratio legis, este, contrar celor susținute de recurent, obligativitatea, pentru instanțe, a dezlegării problemelor de drept interpretate de către instanța supremă, deci opozabilitatea erga omnes a acestor dezlegări, a acestor interpretări, care vin să precizeze și să determine sensul autentic și originar al normei interpretate, fără să o modifice structural.
În același sens, rolul recursului în interesul legii, de unificare a jurisprudenței inconsecvente a fost relevat, chiar dacă în materia acțiunilor în revendicare imobiliare, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza P. contra R., hotărârea din 1 decembrie 2005, prin care s-a afirmat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, divergențele profunde din jurisprudență, ce persistă în timp (…) sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.
Mai mult, la momentul pronunțării sentinței recurate, decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție fusese publicată în Monitorul Oficial, astfel că la momentul soluționării acțiunii în primă instanță, aceasta devenise obligatorie, în considerarea art. 3307 alin.4 Cod procedură civilă, începând cu data publicării ei - 07.11.2011.
Or prin raportare la considerentele obligatorii ale acestei decizii, argumentul invocat de recurentul reclamant nu poate fi primit, instanța supremă statuând în sensul că: ,, în ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva R., paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional”.
Curtea, în raport de prevederile art. 20 din Constituție, va analiza în cele ce urmează, dacă există neconcordanță între o asemenea soluție, care rezultă din aplicarea dreptului intern și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de Convenție și de actele sale adiționale, Curtea a extins noțiunea de „bun”, în sensul textului menționat, la situații în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări (cauza Pressos Compania Naviera S.A. împotriva Belgiei, hotărârea din 25 martie 1999).
În acest sens, în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, Curtea a analizat incidența admiterii excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale prin care s-a dispus acordarea unor măsuri reparatorii pentru bunuri confiscate de statul bulgar prin hotărâri judecătorești, asupra drepturilor reclamanților de a obține anumite indemnizații în situația în care legea bulgară prevedea urmarea unei proceduri desfășurate inițial în fața unui organ administrativ, ale cărui decizii puteau fi atacate în instanță: Curtea a constatat că :,, legislația bulgară a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat doar între 22 noiembrie 1997, când a intrat în vigoare Legea privind compensarea, și 21 martie 1998, atunci când dispozițiile sale relevante au fost declarate neconstituționale. Chestiunea în discuție este dacă dreptul reclamanților, care nu s-a materializat niciodată, deoarece procedurile administrative pentru obținerea de despăgubiri s-au finalizat după declararea neconstituționalității, poate fi considerat o „speranță legitimă".
Potrivit jurisprudenței Curții, o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern.
Spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente. Reclamanții nu se puteau aștepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. Unii dintre reclamanți au depus cererile în timp ce procedura în fața Curții Constituționale era deja în derulare, în timp ce restul le-au depus după ce această instanță a declarat neconstituțională prevederea pe care o invocau.
În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea europeană a constatat că aceștia nu ar fi putut avea o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În urma deciziei Curții Constituționale, situația juridică a fost clarificată și a devenit evident faptul că Legea privind compensarea din 1997, coroborată cu Legea privind restituirea din 1992, nu a dat naștere la niciun drept în ceea ce privește proprietățile preluate în conformitate cu Legea privind confiscarea din 1946. Curtea nu este convinsă nici chiar că despre primii s-ar putea spune că au avut o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În momentul în care au depus cererile, prevederea legală care servește drept temei pentru acestea era contestată în fața Curții Constituționale de mai multe luni, iar această instanță declarase admisibile contestațiile. Nu este posibil ca reclamanții să nu fi cunoscut aceste aspecte.
Curtea Europeană a apreciat că este greu de admis că un act normativ care imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.
Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autoritățile au obligația de a acționa într-un mod adecvat și consecvent. Pare incoerent să se dea o speranță, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanță considerabilă faptului că dispoziția în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziții grele de la o economie planificată de stat la una de piață”.
Or, . Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional. "
De asemenea, norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
Având în vedere similaritatea dintre cele două cauze, Curtea apreciază că pe baza jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate reține că reclamantul are o „speranță legitimă” de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral pretins.
De asemenea, Curtea are în vedere faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite o atare intervenție, în acele situații de excepție în care există motive extrem de importante de interes general, „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului, (cauza Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999, cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005, cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008).
Or, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate, legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, decurgând din atribuțiile pe care le are acesta conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează sub acest aspect, Curtea va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.
Tot astfel, în raport de considerentele ce preced, Curtea nu poate retine încălcarea prevederilor înscrise în art. 13 și 17 din Convenția EDO, câtă vreme în cauza este pe deplin respectat dreptul de acces la instanța al reclamantului, aceasta presupunând posibilitatea acestuia de a se adresa instanței și de a primi o soluție la acțiunea formulată, după cum, pronunțarea unor hotărâri obligatorii de către Curtea Constituționala sau Înalta Curte de Casație și Justiție, nu ar putea avea valența unei activități sau act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de convenție, ci reprezintă expresia mecanismului constituțional, al ierarhiei instanțelor și garantării supremației constituționale respectiv a asigurării interpretării și aplicării unitare a legii, consacrate de art. 142 alin.1 și art. 126 alin. 3 din Constituție.
În plus, conform art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale".
Așa cum C.E.D.O. a arătat în Cauza R. împotriva R., art. 13 din Convenția europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența C.E.D.O., se numește a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).
Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).
Or, o lege contrară Constituției nu poate subzista în ordinea juridică internă. Potrivit doctrinei, autoritatea absolută a lucrului judecat în această materie înseamnă că decizia organului de control al constituționalității produce efecte asupra legii înseși, întrucât trăsătura tipică a controlului de constituționalitate este aceea că este un control obiectiv, contenciosul constituțional fiind un contencios al normelor.
Judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente.
În același timp, în ceea ce privește incidența articolului 14 din Convenția europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea reține că această normă dispune că exercitarea tuturor drepturilor și libertăților pe care ea le recunoaște trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Având în vedere jurisprudența Curții Europene, diferența de tratament, devine discriminare numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe o „justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin împotriva Suediei, hotărârea din 18.02.1991, cauza Hoffmann împotriva Austriei, hotărârea din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino împotriva Italiei, hotărârea din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, hotărârea din 22.10.1996).
Or, ar constitui o diferență de tratament nejustificată a considera că efectele admiterii excepției, deși se produc în mod necontestat în cauza în care a fost invocată, nu s-ar produce totuși și pentru alte cauze aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale, deoarece primul dosar în care ar fi invocată ar fi stabilit în mod aleatoriu de autorul excepției.
Având în vedere că Legea nr. 47/1992 nu permite invocarea unei noi excepții de constituționalitate în cazul în care dispoziția legală a fost declarată neconstituțională, se impune concluzia că admiterea excepției de neconstituționalitate trebuie să producă erga omnes .
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi si libertăți fundamentale.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
De altfel, într-o situație similară, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a apreciat că revirimentele de jurisprudență (care, de asemenea, ar genera diferențe de tratament în condiții similare - n.n.) sunt întâlnite în toate sistemele judiciare și reprezintă o componentă normală a vieții juridice într-un stat democratic (cauza Unédic împotriva Franței, hotărârea din 18.12.2008).
Așa fiind, Curtea urmează a constata caracterul nefondat al susținerilor recurentului, soluționarea pe fond a cererii reclamantului cu acest obiect, de către instanța de judecată, în raport de considerentele enunțate pe larg în cele ce preced, nejustificând ignorarea efectelor obligatorii ale acestor decizii.
Pe de altă parte, în privința despăgubirilor materiale, așa cum a reținut si prima instanța, chiar anterior soluționării cauzei, prin sentința recurată, a fost pronunțata decizia în interesul legii, nr. 6/2013, potrivit cu care: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, …pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
În consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții. Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.”
Tot astfel, din interpretarea dispozițiilor legale anterior citate, rezultă că pentru acordarea daunelor materiale în condițiile Legii nr. 221/2009 trebuie, pe de o parte, să se facă dovada că bunurile a căror contravaloare se solicită au calitatea de „bunuri confiscate", iar pe de altă parte, în vederea evitării unei duble reparații, că solicitantul nu a beneficiat de măsuri reparatorii pentru acestea în temeiul unui alt act normativ de reparație.
În cauză însă, despăgubirile materiale solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, acest act normativ vizând numai echivalentul valorii bunurilor, care fac obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001, confiscate și nerestituite, câtă vreme, reclamantul nu s-a raportat la o astfel de categorie de bunuri în acțiunea sa introductivă ci, s-a referit generic la bunurile de care ar fi avut nevoie pentru a beneficia de un trai decent, în absența ajutorului oferit de tatăl său, așadar nu la bunuri imobile sau utilaje care au existat la un moment dat, în patrimoniul autorului său și ar fi fost confiscate ca efect al sentinței penale nr. 827/1955 a Tribunalului M. Teritorial București.
În consecință, Curtea nu poate reține o aplicare sau o interpretare eronată în cauză, de către prima instanță, a prevederilor art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009.
În plus, în ceea ce privește susținerea din recurs vizând respingerea primul capăt de cerere ca lipsit de interes, Curtea reține că instanța de fond a constatat, în cadrul considerentelor sale decizorii, că infracțiunea pentru care a fost condamnat autorul reclamantului se regăsește în enumerarea cuprinsă în art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.
Or, contrar susținerilor recurentului, una dintre condițiile de exercițiu ale oricărei acțiuni civile, este reprezentată de interesul personal, născut, legitim și actual, pe care titularul cererii trebuie să îl justifice atunci când sesizează instanța de judecată.
În plus, finalitatea inițierii acestui petit, o constituie reparația morală pentru situația în care autorul reclamantului a fost pus de autoritățile fostului regim comunist, în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și daune materiale, în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din aceeași lege, astfel încât, constatarea caracterului politic al condamnării dispuse în perioada de referință a legii interesează doar în condițiile în care aceasta constituie o premisă obligatorie pentru recunoașterea unor drepturi prin legea specială prin raportare la art. 5 alin. (1), respectiv dreptul de a-i fi acordate daune morale pentru prejudiciul suferit în condițiile lit. a) sau daune materiale pentru bunurile confiscate ca măsură complementară condamnării, în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din aceeași lege.
Or, în cauză, analizându-se starea de fapt, prima instanță a reținut, că tatăl reclamantului a suferit o condamnare, care are ope legis, caracter politic, neinvocându-se și nefăcându-se dovada incidenței pentru situația acestuia a excepțiilor prevăzute de art. 7 din actul normativ de referință, nu se poate susține cu deplin temei că în acest caz era necesară intervenția instanței de judecată în sensul constatării caracterului politic al condamnării. Față de lipsa oricărui dubiu al primei instanțe, asupra naturii faptei pentru care autorul reclamantului a suferit condamnarea, cu consecința constatării de drept a caracterului politic al acesteia, în condițiile actului normativ în discuție, apreciind totodată că, aceste considerente ale primei instanțe au caracter decizoriu, astfel că în aplicarea art. 316 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 296 din Codul de procedură civilă, o atare analiză nu se impune a fi reevaluată nici în prezenta cale de atac, întrucât în caz contrar s-ar putea ajunge la înrăutățirea situației recurentului în propria sa cale de atac, Curtea va respinge și această critică ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul reclamant S. A.C. împotriva sentinței civile nr.1297/19.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și G. R., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 27.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/14.04.2014
--------------------------------------------
T.B-Secția a V-a – E.D.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 231/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 878/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
