Anulare act. Decizia nr. 1544/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1544/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-09-2013 în dosarul nr. 1544/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.1544 R
Ședința publică din data de 26.09.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE: S. G.
JUDECĂTOR: G. D. M.
JUDECĂTOR: M. A. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenta reclamantă V. F. și de recurenta pârâtă P. P. împotriva deciziei civile nr.43A/18.03.2013, pronunțată de Tribunalul I. – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât V. M., cauza având, ca obiect, „succesiune”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns: recurenta reclamantă V. F. și intimatul pârât V. M., prin avocat P. V. M., cu împuternicire avocațială la fila 32 dosar, și recurenta pârâtă P. P., prin avocat Ceatloș I., cu împuternicire avocațială la fila 13 dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că intimatul pârât V. M. a depus la dosar prin Serviciul Registratură, un înscris.
Apărătorii recurenților depun la dosar dovezile de achitare a taxelor judiciare de timbru, reduse, conform încheierii din Camera de Consiliu din data de 12.09.2013.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursuri.
Apărătorul recurentei reclamante V. F. solicită admiterea recursului, apreciind că atât instanța de fond, cât și cea de apel, au soluționat greșit capătul de cerere privind obligarea la plata sumei de 41.000 euro în temeiul art.7 din Decretul nr.167/1958 întrucât situația în speță nu se încadrează în această ipoteză.
Astfel, arată că art.7 din Decretul nr.167/1958 prevede trei reguli pentru începerea cursului prescripției, respectiv: 1) data nașterii raportului de drept – nu se referă la situația în cauză, deoarece ar însemna ca termenul de prescripție să curgă de la data încheierii mandatului, or nu se pot cere niște sume de bani în temeiul mandatului și nicio prescripție nu începe să curgă înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere; 2) să se execute la cererea creditorului – este în strânsă legătură cu prima condiție, respectiv să existe o executare a mandatului și o încunoștiințare asupra acestui aspect; 3) condiția suspensivă sau termenul suspensiv – nu este prevăzut în contractul de mandata un asemenea termen. Apărătorul recurentei reclamante apreciază că niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită, și, prin urmare, în cauză sunt aplicabile disp. art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958, instanța de apel reținând greșit că acest text de lege s-ar referi numai la răspunderea civilă delictuală.
Solicită admiterea recursului și, pe fond, obligarea pârâtei la plata sumei de 41.000 euro, cu cheltuieli de judecată, conform chitanței pe care o depune la dosar. Solicită, de asemenea, admiterea excepției nulității în parte a recursului pârâtei, respectiv numai cu privire la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, având în vedere că în recurs se susține o reapreciere a probelor.
Apărătorul recurentei pârâte P. P. solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, arătând că obiectul principal al cererii recurentei l-a constituit anularea unui testament pentru considerentul că testatoarea ar fi fost forțată să îl facă, iar instanțele de fond și de apel au reținut, pentru admiterea cererii reclamantei, faptul că pârâta nu ar fi acceptat expres succesiunea, or nu acest lucru a solicitat reclamanta. Apreciază că nici constatarea faptului că pârâta nu ar fi acceptat succesiunea nu are suport probator și nici legal.
Astfel, din probatoriul administrat în fond și în apel, s-a dovedit că defuncta testatoare a locuit în ultimul timp la P., astfel încât, în mod firesc, bunurile mobile ale acesteia au rămas în locuința pârâtei, iar manifestarea se voință a acesteia de a accepta bunurile, a fost expresă, chiar dacă acceptarea a fost tacită din perspectiva legii. Mai arată că există la dosar dovezi certe că recurenta V. F. și intimatul V. M. au solicitat reducțiunea testamentului la cota de 1/3, iar acest aspect demonstrează faptul că pârâta P. era moștenitoare.
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei instanței de apel, admiterea apelului, schimbarea sentinței și, pe fond, respingerea cererii reclamantei. În ce privește motivul referitor la cheltuielile de judecată, arată că în dispozitivul deciziei instanței de apel se menționează respingerea ambelor apeluri, astfel încât nu înțelege pe ce temei i s-a admis cererea de cheltuieli reclamantei și s-a respins cererea pârâtei, hotărârea fiind nelegală și sub acest aspect.
Cu privire la excepția inadmisibilității invocată de partea adversă, apărătorul recurentei pârâte P. P. arată că a susținut nelegalitatea acestei hotărâri prin prisma faptului că au fost aplicate prevederi legale greșite la situația de fapt stabilită.
Pe recursul reclamantei, apărătorul recurentei pârâte solicită respingerea, ca nefondat, arătând că dacă ar fi fost reală susținerea că acea sumă nu ar fi fost achitată, testatoarea, care a decedat în anul 2008, ar fi solicitat suma de bani încă din anul 2006. Cu cheltuieli de judecată.
Apărătorul recurentei reclamante V. F., având cuvântul pe recursul pârâtei, solicită respingerea acestuia, apreciind că în mod corect instanța de apel a reținut faptul că cererea de anulare a testamentului a fost disjunsă, ulterior renunțându-se la ea și hotărârea rămânând irevocabilă. Mai arată că dosarul a avut ca obiect deschiderea succesiunii și constatarea calității de moștenitor, iar faptul că inițial s-a formulat și această cerere subsidiară se datorează faptului că la momentul respectiv pârâta putea face acte de acceptare a succesiunii, însă, în opinia sa, înstrăinările și însușirea banilor din anii 2006-2007, înainte de deces, nu au legătură cu acceptarea succesiunii. Mai susține că nu este reală și nu a fost demonstrată împrejurarea că ar fi existat bunuri la locuința pârâtei P. P., declarațiile martorilor fiind clare: toate bunurile au rămas în casa lui V. M. și se află și în prezent acolo.
Apreciază că în mod corect instanțele de fond și apel au reținut aceste aspecte, iar instanța de recurs nu mai poate cenzura situația de fapt reținută de instanțele de fond. Cu cheltuieli de judecată.
În replică, apărătorul recurentei pârâte P. P. arată că în ceea ce privește afirmația apărătorului recurentei reclamante în sensul că la momentul la care a formulat acțiunea pârâta putea să facă însă acte de acceptare a succesiunii, formularea unei acțiuni de ieșire din indiviziune înseamnă acceptare.
În contrareplică, apărătorul recurentei reclamante V. F. arată că nu există nicio dovadă că s-a formula vreo acțiune de ieșire din indiviziune în termenul legal.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu la data de 20.10.2009, sub nr._, reclamanta V. F. i-a chemat în judecată pe pârâții P. P. și V. M., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate deschisă succesiunea defunctei V. D., decedată la data de 13.08.2009; să se dispună anularea testamentului nr. 2625/02.08.2005; să se constate că au calitatea de moștenitori reclamanta, V. F., fiica defunctei, și pârâtul V. M., fiul defunctei, fiecare cu o cotă de 1/2 din masa succesorală, în subsidiar, în măsura în care nu se dispune anularea testamentelor obținute în mod fraudulos de pârâta Penciulica P., să se dispună reducțiunea acestora la 1/3 din bunurile ce se mai găsesc la acest moment în patrimoniul defunctei, respectiv: cota de ½ din terenul în suprafață de 10.000 mp. având următoarele vecinătăți la N - B. P., la E - DE, la S - I. M., la V - DE, terenul intravilan în suprafață totală de 2.700 mp situat în T 45 P 74, 75, 76, terenuri menționate în titlu de proprietate nr._/06.02.1996; să se constate calitatea sa de moștenitor legal alături de a pârâtului V. M. (cote egale) asupra rezervei succesorale reîntregite.
În motivarea cererii, reclamanta a precizat că la data de 13.08.2009 a decedat V. D., defuncta fiind proprietara unor terenuri deosebit de valoroase: cota de 1/2 din terenul în suprafață de 30.100 mp. situat în . 1/2 din terenul în suprafață de 900 mp. dintr-un imobil situat în ., județul I. (pe care pârâta în mod fraudulos și l-a vândut sieși), cota de 1/2 din terenul în suprafață de 5000 mp. dintr-un alt teren extravilan (pe care pârâta în mod fraudulos și l-a vândut sieși), cota de 100% dintr-un teren de 4100 mp. situat în extravilanul loc. Jilava.
Pârâta Penciulica P., realizând valoarea deosebită a acestor imobile le-a înstrăinat și a încasat banii, iar altele, și le-a vândut sieși fraudulos, printr-o activitate susținută de inducere în eroare a defunctei, pe care au izolat-o de familie în ultimii ani de viață.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 841, 960, 968 cod civil și art. 112 Cod de procedură civilă.
La termenul din data de 05.01.2010, reclamanta și-a precizat cererea în sensul obligării pârâtei P. la plata sumei de 41.000 euro, reprezentând cota de ½ din suma încasată de pârâtă în calitate de mandatar.
Pârâtul V. M. a formulat întâmpinare, arătând că acesta și reclamanta sunt moștenitorii defunctei, sunt singurii care au formulat declarații de acceptare a succesiunii, pârâta neformulând astfel de declarație și nefăcând acte de acceptare tacită a succesiunii, în condițiile în care bunurile imobile se află în posesia sa.
Reclamanta și-a precizat câtimea obiectului cererii în sensul că solicită cuprinderea în rezerva ce i se cuvine în urma reducțiunii liberalităților excesive și a cotei de 1/6 din terenul în suprafață de 4.500 mp., categoria de folosință pădure, situat în T 34 P 1 conform titlului de proprietate nr._/29.06.1999, alături de cota de 1/6 din terenurile menționate în titlu de proprietate nr._/06.02.1996 și a sumei de 41.000 Euro, echivalent în lei.Ulterior, la solicitarea instanței, reclamanta a formulat precizare a bunurilor existente în masa succesorală.
În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul, reclamanta și pârâtul V. M. au răspuns la interogatoriile formulate reciproc, pârâta Penciulica P. neprezentându-se la interogatoriu.
Prin sentința civilă nr. 2024/08.05.2012 pronunțată de Judecătoria Cornetu, instanța de fond a admis în parte cererea formulată de reclamanta V. F. în contradictoriu cu pârâții Penciulica P. și V. M..
A constatat deschisă succesiunea defunctei V. D., decedată la data de 13.08.2009. S-a constatat că au calitatea de moștenitori reclamanta, V. F., fiica defunctei și pârâtul V. M., fiul defunctei, fiecare cu o cotă de ½ din masa succesorală. S-a constatat că masa succesorală este compusă din cota de 1/2 din terenul în suprafață de 4.500 mp., categoria de folosință pădure, situat în T 34 P 1 conform titlului de proprietate nr._/29.06.1999, precum și din cota de 1/2 din: terenul extravilan în suprafață de 1 ha având următoarele vecinătăți la N - B. P., la E - DE, la S - I. M., la V - DE; terenul intravilan în suprafață totală de 2.700 mp. situat în T 45 P 74, 75, 76, terenuri menționate în titlu de proprietate nr._/06.02.1996.
A respins cererea de obligare a pârâtei P. P. la plata sumei de 41.000 Euro, echivalent în lei, ca neîntemeiată.
A obligat pe pârâta P. P. la plata sumei de 750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a retinut că reclamanta V. F. si pârâtul V. M. sunt descendentii defunctei V. D., iar pârâta P. P. este fiica reclamantei, prin urmare au vocatie succesorală copiii defunctei, reclamanta V. F. si pârâtul V. M., conform art. 659 C.civ., precum si legatara universală, pârâta P. P., în virtutea testamentului autentic lăsat de defunctă. A retinut că au acceptat expres succesiunea reclamanta si pârâtul V. M. conform declaratiei autentificate sub nr. 2197/21.08.2009.
În ceea ce priveste acceptarea succesiunii de către pârâta P. P., potrivit legii, instanța a reținut că acceptarea este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care nu-l putea săvârși decât în calitatea sa de erede și din care rezultă - indirect - dar neîndoielnic, intenția sa de acceptare a moștenirii (art. 689 Cod civil).
Instanța a constatat că din probele administrate de pârâtă nu rezultă că aceasta si-ar fi însușit calitatea de moștenitor prin acceptare tacită, faptul că a fost chemată în judecată de către ceilalți moștenitori în alte dosare neavând semnificația acceptării succesiunii defunctei V. D., în conditiile în care acceptarea presupune manifestarea de vointă a titularului dreptului de optiune succesorală, iar demersurile judiciare au fost inițiate de mostenitorii acceptanti, iar nu de către pârâta legatară universală.
A constatat instanța că masa succesorală rămasă de pe urma defunctei V. D. este compusă din cota de ½ din terenul în suprafată de 4.500 mp., categoria de folosintă păduri, mentionat în titlul de proprietate nr._/29.06.1999 si cota de ½ din terenul în suprafată de 10.000 mp. având ca vecinătăti la N - B. P., la E - DE, la S - I. M., la V - DE si din terenul intravilan în suprafată de 2.700 mp. situat în T45, P74, 75, 76, mentionate în titlul de proprietate nr._/06.02.1996.
În ceea ce priveste capătul de cerere vizând obligarea pârâtei P. P. la plata sumei de 41.000 euro ca parte din prețul de 123.000 euro încasat de pârâtă, în calitate de mandatară a defunctei V. D., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 465/13.02.2006 de BNP O. T., instanța a reținut că prin procura specială autentificată sub nr. 2642/18.10.2005 de BNP O. T. defuncta V. D. a împuternicit-o pe pârâtă să vândă în numele său terenul în suprafată de 4.100 mp. menționat în titlul de proprietate nr._/15.09.1995.
Mandantul își poate exercita dreptul de a solicita mandatarului sumele primite de acesta, în termenul general de prescripție de 3 ani ce începe să curgă la momentul încasării prețului.
S-a mai reținut că defuncta V. D. nu și-a exercitat în timpul vieții dreptul de cere pârâtei P. P. predarea sumei încasate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 465/13.02.2006 si nici nu s-a făcut dovada predării sumei respective de către pârâtă căreia îi revenea sarcina probei.
Având în vedere că dreptul de a cere socoteală mandatarului nu este un drept propriu al succesorului ci este transmis prin moștenire, în condițiile în care de la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare și până la decesul defunctei V. D. au trecut mai mult de 3 ani, dreptul ce s-a transmis este un drept ce nu mai poate fi valorificat de moștenitorii defunctului.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâta P. P. și reclamanta V. F., dosarul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului I. la data de 01.11.2012, sub nr._ .
Apelanta pârâtă a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate în sensul de a se reține și calitatea acesteia de moștenitoare testamentară a defunctei V. P.. A arătat apelanta că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind anularea testamentului.
Apelanta reclamantă a solicitat schimbarea în parte a sentinței de fond, respectiv cu privire la capătul de cerere privind suma de 41.000 de euro.
În apel au fost încuviințate și administrate proba cu înscrisuri și proba testimonială, sens în care au fost ascultat martorii B. N. și P. G..
Prin decizia civilă nr. 43A/18.03.2013, pronunțată de Tribunalul I. – Secția Civilă s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta P. P. și V. F., a fost obligată P. P. la plata către V. F. a sumei de 750 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și s-a respins cererea formulată de apelanta P. P. privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut cu privire la motivul de apel invocat de apelanta P. P. vizând nepronunțarea primei instanțe asupra capătului de cerere privind anularea testamentului că prin cererea introductivă de instanță, reclamanta V. F. a învestit instanța și cu capăt de cerere având ca obiect anularea testamentului nr. 2625/02.08.2005, iar, prin încheierea de ședință din data de 05.01.2010 pronunțată de Judecătoria Cornetu, instanța a dispus disjungerea acestui capăt de cerere și formarea unui dosar separat.
Prin încheierea din data de 22.03.2011 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr._, rămasă definitivă și irevocabilă, instanța a luat act de renunțarea reclamantei V. F. la judecarea cauzei având ca obiect anularea testamentului nr. 2625/02.08.2005.
Prin urmare, tribunalul a reținut caracterul nefondat al acestui motiv de apel și l-a respins în consecință.
Referitor la motivul de apel invocat de apelanta P. P. privind greșita soluționare de către instanța de fond a aspectului vizând calitatea de moștenitoare a apelantei P. P., tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit condițiilor stabilite în art. 655 și 655 din Codul civil de la 1864, pentru a putea moșteni, o persoană trebuie să întrunească două condiții: una pozitivă, aceea de a exista la data deschiderii succesiunii, adică de a avea capacitate succesorală și una negativă, respectiv de a nu fi nedemnă. La aceste condiții expres cerute de lege, doctrina a mai adăugat una, și anume aceea a existenței vocației la moștenire. Dreptul succesoral român conferă vocație succesorală generală la moștenirea ab intestat rudelor defunctului, respectiv persoanelor care se află într-o legătură de descendență sau ascendență în linie dreaptă sau colaterală cu de cuius.
Astfel cum rezultă din probele administrate la dosar, apelanta parată P. P. este nepoata defunctei V. D. si, având în vedere aceste elemente de fapt, respectiv legătura de descendență între defuncta și pârâta, instanța a retinut că acesta din urmă are vocație succesorală generală la moștenirea lăsată de defunctă. Însă, pentru a veni efectiv la moștenirea lui de cuius, cel cu vocație succesorală trebuie să accepte succesiunea înăuntrul termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 700 alin. 1 din Codul civil de la 1864. Expirarea termenului de prescripție, fără ca succesibilul să fi făcut acte de acceptare expresă sau tacită a moștenirii are drept consecință pierderea dreptului de a accepta moștenirea, iar odată cu acesta și a vocației succesorale, fiind considerat străin de moștenire.
Analizând aspectul acceptării succesiunii de către apelanta parată, tribunalul a reținut că, la data de 13.08.2009, a intervenit decesul defunctei V. D..
Din declarația martorilor B. N. și P. G., audiați nemijlocit de tribunal, rezulta că înainte de deces, cu aproximativ un an și jumătate, defuncta a locuit la apelanta pârâtă, fiind îngrijită de aceasta din urmă.Martorii au mai declarat că după deces, apelanta a dat de pomană o . lucruri ce au aparținut defunctei. De asemenea, s-a mai învederat faptul că majoritatea bunurilor defunctei au rămas în locuința acesteia, aflată în continuarea casei intimatului V. M..
În lumina situației de fapt reținute trebuie văzut dacă apelanta pârâtă și-a însușit în interiorul termenului de prescripție de 6 luni de la data deschiderii succesiunii calitatea de erede pe care o are încă de la acest moment, consolidând, astfel, transmisiunea succesorală care a operat prin simplul fapt al morții defunctei. Potrivit art. 689 Cod civil, însușirea, consolidarea necondiționată a calității de moștenitor se realizează prin acceptare expresă, prin acte de acceptare tacită a moștenirii sau prin acceptarea forțată a moștenirii. Potrivit art. 689 teza a II-a din Codul civil de la 1864, acceptarea este expresă atunci când succesibilul își însușește calitatea de erede printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată, voința de a accepta succesiunea trebuind, așadar, să fie manifestată în formă scrisă. Potrivit aceluiași text legal, acceptarea tacită constă în săvârșirea de către succesibil a unui act sau fapt, pe care nu-l putea săvârși decât în calitatea sa de erede și din care rezultă neîndoielnic intenția sa de acceptare a moștenirii. Acceptarea pură și simplă forțată este impusă de lege, în condițiile art. 703 și 712 din Codul civil de la 1864, atunci când succesibilul a dat la o parte sau a ascuns bunuri ale moștenirii, cu intenția frauduloasă de a le însuși în exclusivitate și de a păgubi pe comoștenitori.
Văzând că în cauză apelanta parata nu și-a manifestat dreptul de opțiune succesorală prin acte de acceptare expresă și că nu se poate reține acceptarea forțată a moștenirii de către aceasta, tribunalul a apreciat semnificația juridică a atitudinii apelantei parate ca neavând valoarea unei acceptări tacite.
Codul civil nu reglementează sistematic actele de acceptare tacită, rezumându-să să prevadă în art. 690 că actele de conservare, de îngrijire și administrare provizorie nu constituie prin ele însele acte de primire a moștenirii, iar în art. 691 că actele de dispoziție juridică asupra drepturilor succesorale constituie acte de acceptare.
Împrejurarea că în ultima perioadă a vieții, defuncta a locuit la apelanta pârâtă nu are semnificația unui act de acceptare tacită a moștenirii. Tot astfel, nici faptul că apelanta a împărțit anumite bunuri ce au aparținut defunctei cu titlu de pomană nu reprezintă o acceptare a moștenirii, asemenea obiceiuri având relevanța unor acte de pioșenie față de defunct, cu caracter de tradiție și nicidecum nu fac dovada comportării apelantei cu privire la anumite bunuri ale defunctei cu intenția de a-și însuși calitatea de erede acceptant.
Cu privire la incidența unei eventuale acceptări forțate a moștenirii de către apelanta pârâtă, în condițiile art. 703 din Codul civil de la 1864, tribunalul a reținut, din întregul material probator administrat în ambele etape procesuale, că nu s-a făcut dovada că bunurile defunctei ar fi fost însușite în exclusivitate de către apelantă, care ar fi dispus de ele cu intenția frauduloasă de a păgubi pe comoștenitori. Sarcina probei pe acest aspect revine părții care face afirmația unei asemenea însușiri, nefiind, însă, suficientă prin ea însăși să facă proba celor alegate în lipsa unor probe pertinente și concludente pe acest aspect.Nici argumentul apelantei pârâte în sensul că are calitatea de moștenitor sezinar nu a fost reținut, întrucât această calitate trebuie completată cu probe din care să rezulte exercitarea efectivă a posesiei asupra bunurilor succesorale, numai o astfel de probațiune fiind de natură a configura calitatea de succesor acceptant.
Pentru aceste considerente, constatând că apelanta parata nu are vocație succesorală concretă la moștenirea defunctei și că nu a acceptat în termen moștenirea, tribunalul a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut că apelanta pârâtă nu are calitatea de moștenitor de pe urma defunctei, chiar dacă aceasta este beneficiara unui legat universal.
Tribunalul a înlăturat motivul de apel invocat de apelanta P. P. vizând împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani de la data la care defuncta a lăsat testamentul în favoarea apelantei, reținând că acțiunea în reducțiune urma a fi analizată de instanță numai în cazul în care s-ar fi reținut calitatea de moștenitor în favoarea apelantei pârâte.
Cu referire la cererea de apel formulată de apelanta reclamantă V. F. prin care critică greșita soluționare a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 41.000 euro, tribunalul a reținut următoarele:
Una din obligațiile mandatarului rezultată din executarea contractului de mandat constă în obligația de a da socoteală. În virtutea acestei obligații, mandatarul este dator să dea în primire mandantului tot ce i s-a predat în puterea mandatului.
Aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție în materia contractului de mandat în privința obligației mandatarului de a da socoteală se determină în funcție de prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (act normativ aplicabil în cauză). Astfel, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită. În obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept. Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.
Raportând aceste dispoziții legale la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul a reținut că, în cauză, termenul de prescripție a început să curgă la data executării contractului de către mandatar, respectiv de la data încasării sumelor de bani de către pârâtă.
Dreptul mandatarului de a da socoteală este susceptibil de a fi transmis pe cale de moștenire, astfel încât nu prezintă niciun fel de relevanță cunoașterea de către succesorii defunctei a existenței contractului. În acest sens, tribunalul a înlăturat susținerile apelantei reclamante în sensul că termenul de prescripție se calculează prin raportare la prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, acest text legal având aplicabilitate în materia răspunderii civile delictuale sau a faptului juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză și nicidecum în materie contractuală.
Oricum, tribunalul a reținut că, prin raportare la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare nr. 465/13.02.2006 invocat de apelantă în susținerea acestui capăt de cerere și până la data intervenirii decesului defunctei, trecuseră deja 3 ani, astfel încât dreptul de a da socoteală nu mai poate fi valorificat de către moștenitorii defunctei.
Prin urmare, tribunalul a respins ambele apeluri ca nefondate.
În baza art. 274 și 276 Cod procedură civilă, tribunalul a obligat pe apelanta P. P. la plata către apelanta reclamantă a sumei de 750 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, proporțional cu partea din apărări care i-au profitat, pentru restul cheltuielilor rămânând responsabilă de eșecul demersului său procesual. Totodată, a respins cererea formulată de apelanta P. P. privind obligarea apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată, reținând că la dosar nu s-au administrat probe pe acest aspect.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta V. F. și pârâta P. P..
Recurenta reclamantă V. F. a criticat hotărârea instanței de apel cu privire la capătul de cerere privind suma de 41.000 euro, solicitând modificarea în parte a deciziei și schimbarea în parte a sentinței în sensul obligării pârâtei la plata acestei sume către recurenta– reclamantă, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că hotărârea este nelegală în privința aprecierii momentului la care începe să curgă termenul de prescripție pentru suma de 41.000 euro, instanța reținând în mod greșit că acest termen curge de la încasarea sumei de către P. P..
Recurenta a arătat că în materia restituirii sumelor primite de mandant în executarea mandatului, problema începerii curgerii termenului de prescripție nu poate fi soluționată prin prisma art. 7 din Decretul nr. 167/1957 reținut de instanța de apel, fiind aplicabil art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce privește art. 7 din Decretul nr. 167/1958, recurenta a arătat că nu se poate admite că termenul ar începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, deoarece mandatarul încă nu a semnat nimic în virtutea mandatului, or, nici o prescripție nu începe să curgă înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere(art. 1886 Cod civil).
De asemenea, nu se regăsește ipoteza executării obligației la cererea creditorului, deoarece această situație presupune cel puțin executarea mandatului și încunoștințarea mandantului asupra acestui aspect, după cum nu se regăsește nici ipoteza existenței unei condiții sau a unui termen suspensiv, deoarece acestea nu sunt prevăzute în contract.
Recurenta a mai arătat că este eronată reținerea instanței de apel în sensul că art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 ar fi aplicabil doar în materia răspunderii delictuale și nu a celei contractuale, deoarece se aplică regula de interpretare ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus.
Fapta ilicită reprezintă și fapta pârâtei care, deși a încasat suma de 123.000 euro, nu și-a îndeplinit obligația de a o preda mandantului sau a-l încunoștința în acest sens, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data la care mandatarul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea.
Recurenta a arătat că s-a reținut de instanțele de fond că intimata a efectuat vânzarea, și-a însușit banii și nu a făcut dovada îndepliniri obligațiilor de a da socoteală mandantului, nici defuncta și nici succesorii ei în drepturi neavând cunoștință de vânzare, aspect necontestat de pârâtă. Astfel, susține recurenta, termenul de prescripție curge fie de la îndeplinirea completă a contractului de mandat, ceea ce presupune nu doar efectiva vânzare către terț și încasarea prețului, dar și predarea contractului către mandant și a înscrisurilor vânzării și a sumelor încasate, fie la momentul la care mandantul sau succesorii săi în drepturi au cunoscut paguba sau pe cel ce răspunde de ea, în condițiile art. 8 alin.1 din Decretul nr. 167/1958. Or, chiar instanțele de fond au recunoscut că nu s-a făcut dovada predării sumei de către pârâtă, căreia îi revenea sarcina probei. Întrucât nu s-a făcut nici dovada predării înscrisurilor și nici a încunoștințării despre efectuarea vânzării, termenul de prescripție nu a început să curgă decât la încetarea mandatului sau al luării la cunoștință de pagubă și cel ce răspunde de ea.
Cum contractul de mandat nu a încetat prin executare, termenul de prescripție a început să curgă fie în luna septembrie 2009, când recurenta, aflând de această vânzare, a notificat-o pe pârâtă, sau în august 2009, la decesul defunctei când mandatul a încetat prin moartea mandantului în condițiile art. 1553 pct.3 Cod civil, iar recurenta a precizat în calitate de moștenitoare că nu menține acest mandat. Or, solicitarea acestei sume în ianuarie 2010 nu este prescrisă, hotărârea instanței de fond fiind nelegală și netemeinică.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, art. 3,7 și 8 din Decretul nr. 167/1958.
În motivarea recursului declarat de recurenta pârâtă P. P., aceasta a arătat că hotărârea este nelegală, solicitând în urma reanalizării probatoriului administrat, admiterea recursului, modificarea hotărârii, admiterea apelului și respingerea acțiunii formulată de reclamantă.
Recurenta a arătat că în mod greșit s-a reținut că nu a acceptat succesiunea defunctei, încălcându-se prevederile art. 651, 689 și 700 Cod civil și reținând acest aspect, în mod greșit instanțele nu au avut în vedere toate aspectele deduse judecății.
Recurenta a arătat că în mod greșit instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe cu privire la neacceptarea succesiunii, deși la dosar existau probe îndestulătoare, temeinice și concludente ce demonstrau acceptarea în mod tacit a succesiunii.
Astfel, recurenta a arătat că în ultima perioadă a vieții, circa 2 ani, defuncta a locuit în imobilul proprietatea sa, iar la momentul decesului bunurile personale ale acesteia au rămas în posesia și folosința recurentei care s-a comportat în raport cu acestea ca o adevărată proprietară, având în vedere calitatea de moștenitor, o parte din bunuri fiind date de pomană, iar majoritatea lor, fiind reținute în folosul său conform declarațiilor martorilor audiați în cauză.
De asemenea, prin însăși cererea introductivă reclamanta solicită în subsidiar reducțiunea testamentară, ceea ce înseamnă că aceasta a fost convinsă de faptul că recurenta – pârâtă a acceptat succesiunea defunctei și totodată precizează faptul că recurenta pârâtă a înstrăinat cele mai multe bunuri din masa succesorală, astfel încât se impune a fi obligată la restituirea sumei de 41.000 euro, rezultată din înstrăinarea unui teren, ceea ce echivalează cu recunoașterea acceptării tacite de către recurentă a succesiunii.
O a doua critică formulată vizează acordarea în favoarea reclamantei în faza de apel a unei părți din cheltuielile de judecată, măsură apreciată ca fiind nelegală, atâta vreme cât ambele părți au căzut în pretenții, conform art. 274 Cod procedură civilă, apelurile fiind respinse, impunându-se în același timp respingerea și a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate disp.art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recurenta reclamantă a formulat întâmpinare susținând că recursul recurentei pârâte este lovit de nulitate (cu excepția părții privind cheltuielile de judecată), deoarece se solicită reanalizarea probelor în recurs, or, schimbarea situației de fapt în această fază procesuală este inadmisibilă. În subsidiar, recurenta reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefundat, arătând că recurenta pârâtă nu a făcut acte de acceptare a succesiunii, potrivit legii, iar cheltuielile de judecată au fost acordate în mod corect dat fiind că acestea au fost efectuate și pentru combaterea apelului recurentei pârâte.
Recurenta pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de recurenta reclamantă ca nefondat, susținând că în mod corect s-a constatat intervenită în cauză prescripția dreptului la acțiune, având în vedere că atât timp cât autorul nu poate pretinde un drept de la un presupus debitor, cu atât mai mult moștenitorii nu pot solicita obligarea respectivului debitor la executarea unei obligații după intervenirea prescripției, în cauză nefiind incidente textele legale invocate de recurenta reclamantă.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de recurenta – reclamantă V. F., acesta vizează soluționarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei P. P. la plata sumei de 41.000 euro, reprezentând parte din prețul de 123.000 euro încasat de pârâtă în calitate de mandatar al defunctei V. D., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 465/13.02.2006 de BNP O. T..
Curtea constată că instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză sunt aplicabile în privința acestui capăt de cerere, prevederile art. 7 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 și raportat la aceste dispoziții legale, a constatat că dreptul la acțiune în privința restituirii sumei de bani menționate este prescris.
Astfel, potrivit art. 1541 Cod civil, „mandatarul este dator oricând i se va cere a da seama mandantului de lucrările sale și de a-i remite tot aceea ce ar fi primit în puterea mandatului, chiar când ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului”.
Dreptul corelativ obligației mandatarului de a da socoteală poate fi exercitat de către mandant în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958, privitor la prescripția extinctivă.
Prescripția începe să curgă, potrivit regulii generale instituite de art. 7 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, de la data când se naște dreptul la acțiune.
Sub acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză dreptul la acțiune s-a născut de la data executării contractului de către mandatar, respectiv de la data încasării sumei de bani, reprezentând prețul vânzării, de către pârâtă.
Criticile recurentului în sensul că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Decretul se referă la prevederile alineatelor 2 și 3 din textul legal menționat, care nu sunt aplicabile în cauză, cererea fiind soluționată de altfel și de către instanța de apel către instanța de apel, prin raportare la art. 7 alin. 1, chiar dacă a fost evocat întreg conținutul art. 7.
Dreptul mandantului de a cere socoteală mandatarului este susceptibil de a fi transmis pe cale de moștenire, din această perspectivă fiind corectă aprecierea instanței de apel în sensul că nu prezintă relevanță sub acest aspect momentul la care moștenitorii au luat cunoștință despre existența contractului de mandat.
În condițiile în care de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, când a fost încasat și prețul (13.02.2006) și până la data decesului defunctei V. D. (13.08.2009) au trecut mai mult de 3 ani, iar în această perioadă defuncta nu și-a valorificat dreptul de a cere mandatarei suma menționată mai sus, în mod corect a reținut instanța de apel că acest drept nu mai poate fi valorificat de moștenitorii defunctei, care nu pot pretinde mai multe drepturi decât ar fi avut autoarea lor la data deschiderii succesiunii.
Instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art.8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, care au caracter de excepție față de dispozițiile art. 7 alin.1 menționate mai sus și se aplică în materia răspunderii civile delictuale, astfel că nu se impun a fi analizate argumentele formulate de recurenta – reclamantă din perspectiva incidenței textului legal menționat.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta – reclamantă V. F..
În ceea ce privește recursul declarat de recurenta – pârâtă P. P., aceasta a criticat hotărârea sub două aspecte: nereținerea calității sale de moștenitor acceptant și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la prima critică formulată, Curtea constată în primul rând că, astfel cum a susținut și recurenta reclamantă prin întâmpinarea formulată, aspectele care vizează greșita reținere a situației de fapt și interpretarea eronată a probatoriului nu se încadrează în nici unul dintre motivele prevăzute de art. 304 pct.1-9 C.pr.civ.
Asemenea critici țin de temeinicia hotărârii atacate și nu pot fi valorificate pe calea extraordinară a recursului, față de actuala configurare a art. 304 C.pr. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate limitativ prevăzute de textul legal enunțat.
Scopul acestei căi de atac este esențialmente de control al legalității, ceea ce înseamnă că orice susțineri care relevă erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, exced posibilității analizei de către instanța de recurs.
Punctul 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din OUG 138/2000 aprobată prin Lg. 219/2005.
Prin urmare, criticile ce implică practic reanalizarea situației de fapt, în temeiul probatoriului administrat, (control privind temeinicia a hotărârii atacate), nu pot fi analizate, având în vedere limitele presupuse de art. 304 C.pr.civ.
În raport cu situația de fapt reținută în cauză, Curtea constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 651, 689 și 700 din Codul Civil din 1864 invocate de recurenta – pârâtă, cu privire la acceptarea succesiunii în termenul de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii.
Astfel, recurenta – pârâtă nu a acceptat expres moștenirea (prin înscris autentic sau sub semnătură privată), iar actele invocate de aceasta nu au semnificația acceptării tacite conform art. 689 din Codul Civil din 1864.
Potrivit acestui text legal, acceptarea este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care nu îl putea săvârși decât în calitatea sa de erede și din care rezultă indirect, dar neîndoielnic, intenția sa de acceptarea moștenirii.
Faptul că în ultima perioadă a vieții defunctei aceasta a locuit la recurenta– pârâtă nu are semnificația unui act de acceptare tacită a moștenirii, asemenea acte fiind necesar a fi făcute de către succesibil, după data deschiderii succesiunii.
De asemenea, faptul că recurenta–pârâtă a împărțit anumite bunuri ce au aparținut defunctei, cu titlu de pomană, nu echivalează cu acceptarea tacită a succesiunii, aceste acte fiind efectuate din considerente de pietate față de memoria defunctei, având caracter de tradiție.
În ceea ce privește susținerea în sensul că bunurile defunctei ar fi fost însușite de către recurenta – pârâtă, conform declarațiilor martorilor audiați în cauză, Curtea reține că, astfel cum s-a arătat mai sus, probele administrate în cauză nu pot fi reexaminate în faza procesuală a recursului, aspectul invocat fiind unul care ține de temeinicia hotărârii recurate.
Instanța de apel a reținut că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că s-ar fi făcut dovada că bunurile defunctei ar fi fost însușite de către recurenta – pârâtă, or, situația de fapt reținută de instanța de apel nu mai poate fi schimbată în recurs.
Formularea cererii de chemare în judecată de către reclamantă prin care se solicită în subsidiar reducțiunea testamentară nu poate avea semnificația acceptării succesiunii de către recurenta – pârâtă, deoarece actele de acceptare trebuie să fie făcute de către succesibilul ce se pretinde acceptant și să cuprindă manifestarea expresă de voință a acestuia, în sensul acceptării succesiunii.
În ceea ce privește înstrăinarea imobilului pentru care în procesul de față recurenta reclamantă a solicitat restituirea sumei de 41.000 euro, Curtea constată că acest act de dispoziție a fost efectuat de către recurenta pârâtă în calitate de mandatar, în timpul vieții defunctei, or, acceptarea moștenirii nu se poate invoca, în mod evident, decât prin prisma actelor efectuate după intervenirea decesului celui a cărui moștenire este în discuție.
Referitor la cea de-a doua critică formulată, privind acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea constată că instanța de apel a respins ambele apeluri (formulate de reclamantă, respectiv de pârâtă), ca nefondate, a obligat apelanta – pârâtă P. P. la plata către apelanta – reclamantă V. F. a sumei de 750 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins cererea formulată de apelanta P. P. privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, reținând sub acest aspect că la dosar nu s-a făcut dovada efectuării cheltuielilor respective.
Curtea apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit cu care partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată.
Astfel, în condițiile în care ambele apeluri au fost respinse, deci ambele părți au pierdut și au câștigat deopotrivă procesul, prin respingerea apelului propriu și respingerea apelului părții adverse, obligațiile privind plata cheltuielilor de judecată se compensează în baza acestui raport de reciprocitate, astfel că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată nu se justifică din partea nici unei părți aflate în situația dată.
În consecință, găsind întemeiat acest motiv de recurs, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de pârâta P. P., va modifica în parte decizia recurată în sensul că va respinge cererea de obligare a pârâtei P. P. la plata cheltuielilor de judecată.
Va menține celelalte dispoziții ale deciziei.
În ceea ce privește cererea recurentei pârâte de obligare a recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată în recurs, Curtea constată că în această fază procesuală singurele cheltuieli efectuate au fost cele legate de achitarea taxei de timbru în cuantum de 1687,50 lei și timbru judiciar de 5 lei.
Având în vedere că recursul a fost admis doar în privința cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, sub acest aspect în calea de atac nefiind datorată taxa de timbru, conform art. 14 din Ordinul 760/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii 146/1997, Curtea va respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Văzând și disp. art. 377 alin. 2 pct. 4 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta – intimată reclamantă V. F. împotriva deciziei civile nr.43A/18.03.2013, pronunțată de Tribunalul I. – Secția Civilă, în contradictoriu cu recurenta intimată pârâta P. P. și cu intimatul pârât V. M..
Admite recursul declarat de pârâta P. P. împotriva aceleiași decizii, în contradictoriu cu recurenta – intimată reclamantă V. F. și cu intimatul pârât V. M..
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:
Respinge cererea de obligare a pârâtei P. P. la plata cheltuielilor de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei.
Respinge cererea recurentei pârâte de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S. G. G. D. M. M. A. M.
GREFIER
M. D.
Red/tehnored MAM
Tehnored. GC/TI/2 ex
.Jud. apel: E. M. O.
L. G. A.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1429/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1435/2013. Curtea... → |
|---|
