Obligaţie de a face. Decizia nr. 72/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 72/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2016 în dosarul nr. 72/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.72
Ședința publică din 27.01.2016
Curtea constituită din:
Președinte - M. G. R.
Judecător - C. B. T.
Judecător - M. I.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul pârât C. M. împotriva deciziei civile nr.38 A din 06.01.2015, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. S. 2 București.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă avocatul S. V. în calitate de reprezentant al recurentului pârât C. M. în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București, ce se află la fila 6 din dosar; lipsește intimatul reclamant P. S. 2 București.
Se face referatul cauzei de către grefier, care învederează faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care avocatul recurentului depune la dosar chitanța ce atestă plata sumei de 4 lei, cu titlu de taxa judiciară de timbru și un timbru judiciar de 0,15 lei și arată că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea constată că recursul este legal timbrat la acest moment, iar cauza se află în stare de judecată, astfel că acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Avocatul recurentului pârât C. M. solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, desființarea deciziei atacate, apreciind că acesta este netemeinică și nelegală; solicită, în consecință fie menținerea hotărârii de primă instanță, fie, rejudecând pe baza probatoriului deja administrat, să fie respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Invocă, în apărare, dispozițiile Legii nr.50/1991, precum și incidența excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4581/11.04.2014, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București – Secția Civilă în dosarul nr._/300/2011, s-a admis excepția prescripției invocată de către pârât și s-a respins, ca prescrisă, cererea formulată de P. S. 2 al Municipiului București în contradictoriu cu pârâtul C. M..
Pentru a se dispune astfel, s-a reținut că prin cererea înregistrată la data de 19.08.2011, pe rolul Judecătoriei Sector 2 București – Secția Civilă, sub nr._/300/2011, reclamantul P. Sector 2 București a chemat în judecată pe pârâtul C. M., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestuia să desființeze lucrările de construire executate din București, . A, sector 2, fără a deține autorizație de construire, iar în cazul în care aceasta nu se va conforma în termenul stabilit, să fie autorizat reclamantul să le desființeze pe cheltuiala pârâtului, precum și obligarea pârâtului și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în urma unui control al inspectorilor de specialitate din cadrul Primăriei sectorului 2 București s-a constatat că în cursul anului 2009 pârâtul a executat acoperișul locuinței fără respectarea autorizației de construcție AC nr. 203/17”S”/2009. Întrucât prin executarea neautorizată a acestor lucrări s-au încălcat disp. art. 26 alin. 1 lit. a din Legea nr. 50/1991 rep., prin procesul-verbal nr._/17.08.2010, . 265, pârâtul a fost sancționat contravențional, prin același proces verbal dispunându-se obligarea pârâtului să între în legalitate prin obținerea autorizației de construire până la data de 30.10.2010, iar în caz contrar să desființeze lucrările realizate ilegal, până la data de 15.11.2010.
A mai arătat reclamantul că până în prezent pârâtul nu a obținut autorizația și nici nu a desființat lucrările neautorizate.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar copii după procesul-verbal menționat și după nota de control întocmite la 21.12.2010.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 32 și art. 26 alin.1 lit. a din Legea nr. 50/1991, modificată și completată.
Pârâtul a depus întâmpinare, la data de 01.11.2013, solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă, în raport de prevederile art. 28 din Legea nr. 50/1991 și respectiv ca nefondată, dat fiindcă, anterior edificării acoperișului, a obținut certificatul de urbanism nr. 1417/136/S/2007, care atesta că această lucrare se încadra în și PUZ și PUD, respectiv că după întocmirea procesului verbal de contravenție, deși i s-a impus obținerea autorizației de construire, această măsură nu este realizabilă, dat fiind că PUD a fost modificat.
De asemenea, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, dat fiind că a realizat lucrarea neautorizată în anul 2007.
Analizând actele dosarului, instanța de fond a reținut că în urma unui control al inspectorilor de specialitate din cadrul Primăriei sectorului 2 București s-a constatat că în cursul anului 2009, pârâtul a executat acoperișul locuinței, fără respectarea autorizației de construcție AC nr. 203/17”S”/ 2009. Întrucât s-a constatat că prin executarea neautorizată a acestor lucrări s-au încălcat disp. art. 26 alin. 1 lit. a din Legea nr. 50/1991 republicată, prin procesul-verbal nr._/17.08.2010, . 265, pârâtul a fost sancționat contravențional, prin același proces verbal dispunându-se obligarea pârâtului să între în legalitate prin obținerea autorizației de construire până la data de 30.10.2010, iar în caz contrar să desființeze lucrările realizate ilegal, până la data de 15.11.2010.
Întrucât reclamantul, până în prezent nu a obținut autorizația și nici nu a desființat lucrările neautorizate, reclamantul a promovat prezenta cerere, solicitând obligarea pârâtului ca în termenul ce va fi stabilit de instanță să desființeze respectivele lucrări, solicitând și ca, în cazul în care aceasta nu se va conforma în termenul stabilit, să fie autorizat reclamantul să le desființeze pe cheltuiala pârâtului.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, executarea lucrărilor de construire fără a deține autorizație de construire constituie contravenție.
Potrivit dovezilor depuse la dosar de către pârât, acesta a executat lucrările de construire în cursul anului 2007, conform contractului de prestări servicii din 04.12.2007.
Prin urmare, instanța a reținut aplicabilitatea dispozițiilor speciale privind prescripția dreptului de a constata contravențiile și de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții potrivit cărora acesta se prescrie în termen de 2 ani de la data săvârșirii faptei, reținând că în cauză, dreptul la acțiune al reclamantului a început să curgă de la data finalizării lucrărilor executate de către pârât, respectiv decembrie 2007.
Așadar, având în vedere termenul de prescripție de doi ani prevăzut de dispozițiile legale amintite, instanța a reținut că termenul de prescripție s-a împlinit anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, cerere dedusă judecății la data de 19.11.2011 și ulterior împlinirii termenului de prescripție.
Prin urmare, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs,cale de atac recalificată ca fiind apel, la termenul din 06.01.2015, reclamantul P. S. 2 București.
În motivarea apelului, s-a susținut că sentința apelată este nelegală, soluția pronunțată fiind întemeiată pe o greșită interpretare a textelor legale aplicabile în speță.
Astfel, s-a arătat că art. 32 alin. 1 din Legea nr. 50/1991, republicată, cu completările și modificările ulterioare stabilește că: „în cazul în care persoanele sancționate contravențional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenției, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancțiunea va sesiza instanțele judecătorești pentru a dispune, după caz:a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației; b) desființarea construcțiilor realizate nelegal”.
Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . 265 nr._ din data de 17.08.2010, constituie titlu executoriu potrivit art. 37 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor („Procesul-verbal neatacat în termenul prevăzut la art. 31 ... constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate.”).
În consecință, instanța de fond nu era competentă să analizeze în cauză prevederile legale privind aplicabilitatea sancțiunii contravenționale conform Legii nr. 50/1991, în condițiile în care procesul-verbal de contravenție prin care sus-numitul a fost sancționat contravențional este titlu executoriu, nefiind anulat de către instanțele judecătorești competente.
În cadrul soluționării cererii sale de obligare a pârâtului la desființarea lucrărilor de construcții neautorizate - cerere cu care a fost învestită conform competențelor conferite de Legea nr. 50/1991, instanța de fond trebuia să verifice dacă acesta și-a îndeplinit obligația de a face demersuri pentru ., în caz contrar, dacă le-a desființat de bună voie. Astfel, câtă vreme s-a reținut culpa contravențională a pârâtului pentru realizarea fără autorizație de construire a unor lucrări, atunci obligațiile stabilite în procesul verbal cu titlu de măsuri administrative în temeiul Legii nr. 50/1991, subzistă până la îndeplinirea efectivă a acestora, respectiv autorizarea lucrărilor sau desființarea acestora.
De altfel, art. 37 alin.5 din Legea nr. 50/1991 precizează:...”Construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate și nu pot fi intabulate în cartea funciară. în această situație se aplică în continuare sancțiunile prevăzute de lege.”... așa încât, prescripția dreptului de a constata și aplica sancțiunea prevăzută de lege în sarcina instituțiilor abilitate nu s-a prescris. Dacă s-ar da o altă interpretare acestor dispoziții legale în raport de situația supusă judecății, ar echivala cu acceptarea faptului ca pârâtul-intimat să se prevaleze de propria conduită incorectă pentru a se degreva de obligațiile ce îi incumbă în virtutea procesului verbal ce reprezintă temeiul sancțiunii sale.
A mai arătat apelantul că prin întâmpinarea formulată, pârâtul, a recunoscut faptul că a modificat structura acoperișului, din patru ape în două ape, lucrările fiind edificate și finalizate în anul 2007, așa încât este de neînțeles motivul pentru care, în anul 2009, a solicitat și obținut emiterea autorizației de construire, dar nu a respectat precizările cu privire la execuția acoperișului, acesta fiind și faptul constatat și sancționat de inspectorii de specialitate din cadrul Primăriei S. 2 București conform procesului verbal . 265 nr.57517din data de 17.08.2010.
Conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine, și nici să se apere valorificând un asemenea temei.
Prin urmare, consideră că data emiterii autorizației de construire și de intrare astfel în legalitate, respectiv anul 2009 și nu anul 2007, este data de la care se poate calcula termenul de prescripție referitor la constatarea și aplicarea sancțiunii prevăzute de lege cu privire la execuția acoperișului locuinței fără respectarea autorizației de construire, așa cum este menționat și în art. 13 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
Pentru situația în care nu se dispune casarea cu trimitere în vederea rejudecării cererii de către Judecătoria S. 2 București, apelantul a solicitat ca, soluționând apelul, să fie admisă acțiunea formulată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele din C.pr.civ., precum și celelalte texte de lege menționate în cuprinsul prezentei întâmpinări.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul pârât C. M. a solicitat respingerea apelului ca nefondat și să menținerea hotărârii apelate, ca fiind temeinică și legală, datorită următoarelor considerente:
În motivare, intimatul a susținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune este o excepție de fond, peremptorie și de ordine publică și evident că poate fi invocată, chiar din oficiu, oricând și în orice fază a procesului civil.
A susținut intimatul că deși recurenta-reclamantă încearcă să inducă ideea că instanța de fond prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune ar fi procedat greșit, o atare critică este contrazisă de probatoriul administrat în cauză și chiar de dispozițiile legale care i-au impus instanței admiterea excepției, care putea fi ridicată în orice fază a procesului civil, având în vedere caracterul absolut al acesteia.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-118 C.pr.civilă.
Prin decizia civilă nr.38/A/6.01.2015, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că obiectul acțiunii principale dedusă judecății este „obligația de a face” întemeiată în drept pe dispozițiile art. 28 alin. 1 și 3 din Legea nr. 50/1991, republicată, cu completările și modificările ulterioare, dispoziții raportat la care, soluția pronunțată de prima instanță nu este legală.
Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . 265 nr._ din data de 17.08.2010, constituie titlu executoriu potrivit art. 37 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor („Procesul-verbal neatacat în termenul prevăzut la art. 31 ... constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate.”) iar instanța de fond nu era competentă să analizeze în cauză a prevederile legale privind aplicabilitatea sancțiunii contravenționale conform Legii nr. 50/1991.Or, așa cum susține chiar intimatul în întâmpinarea depusă, în cursul anului 2011, s-a formulat contestație împotriva acestuia, în cauza civilă ce a format obiectul dosarului nr._/ 300/2011, contestație care i-a fost respinsă.
Prima instanță, în condițiile în care a fost învestită cu o obligație de a face, respectiv, desființarea construcției realizată fără autorizație, nu putea analiza excepția prescripției, câtă vreme s-a reținut culpa contravențională a pârâtului pentru realizarea fără autorizație de construire a unor lucrări, situație în care obligațiile stabilite în procesul verbal cu titlu de măsuri administrative în temeiul Legii nr. 50/1991 subzistă până la îndeplinirea efectivă a acestora, respectiv autorizarea lucrărilor sau desființarea acestora.
Pentru aceste considerente Tribunalul, în baza art. 296 C. proc. civ. a admis apelul, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, având în vedere și solicitarea apelantului în acest sens din cuprinsul cererii de apel.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul C. M., solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul desființării acesteia și rejudecând cauza, menținerea în tot a sentinței civile nr.4581/11.04.2014.
Invocând dispozițiile art.304 pct.8 C.pr.civ. recurentul consideră că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Recurentul a precizat că printre alte motive invocate în prezenta cauză, a învederat instanței de fond învestită cu soluționarea prezentei cauze și faptul că cererea de chemare în judecată formulată de intimatul P. S. 2 este în principal inadmisibilă.
În acest sens, recurentul a invocat art.28 alin.1 din Legea nr.50/1991, în vigoare la momentul întocmirii procesului verbal de contravenție,care prevede că: "o dată cu aplicarea amenzii pentru contravențiile prevăzute la art. 26 alin.1 lit. a și b se dispune oprirea executării lucrărilor, precum și după caz, luarea măsurilor de încadrarea acestora în prevederile autorizației sau de desființare a lucrărilor executate fără autorizație .... ".Aceste dispoziții legale fac distincția clară pe de o parte, între lucrările executate peste limitele impuse de autorizația de construire, în situația în care există o asemenea autorizație emisă, caz în care se dispune de către organul constatator în primul rând luarea măsurilor legale de încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației și doar în caz contrar desființarea acestora, iar pe de altă parte, situația lucrărilor realizate fără autorizație de construire, caz în care organul constatator dispune fie obținerea autorizației de construire, fie desființarea lucrărilor executate nelegal.
Or, în situația recurentului, prin intermediul procesului verbal care a condus la acțiunea reclamantei promovată în cauză, agentul constatator în mod nelegal, în opinia recurentului, a dispus luarea măsurilor complementare specifice situației arătate anterior, respectiv a inexistenței niciunei autorizații de construire.
În acest caz, recurentul consideră că acțiunea reclamantei - obligația de a face- urma a fi respinsă și implicit și apelul formulat, deoarece prin intermediul acesteia se solicită desființarea lucrărilor executate, măsură care ar trebui solicitată doar în situația în care pârâtul nu ar fi avut o autorizație de construire la edificarea lucrărilor realizate.
A apreciat recurentul că în atare situație, acțiunea reclamantei ar fi trebuit să aibă drept capăt principal de cerere, în opinia recurentului, obligarea pârâtului la încadrarea lucrărilor efectuate în limitele și prevederile autorizației de construire nr. 203/17 S/13.03.200 și în niciun caz desființarea acestora. Legiuitorul, prin aprobarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991, mai precis a prev. art. 28 alin.1 și art.32 lit. a), a avut în vedere stabilirea unui regim juridic diferențiat între lucrările executate peste limitele impuse de autorizația de construire și lucrările executate fără a deține vreo autorizație, tocmai de aceea, la art.32 alin.1 la lit.a) din Legea nr. 50/1991 a fost prevăzută situația primă a încadrării în prevederile autorizației de construire, iar la lit. b) situația desființării construcțiilor realizate nelegal.
Mai mult decât atât intimata-reclamantă însăși a dispus în procesul verbal de contravenție obligarea pârâtului la obținerea autorizației de construire pentru lucrările realizate peste prevederile autorizației inițiale, astfel încât, atât timp cât i-a dat posibilitatea autorizării lucrărilor, nu poate cere în același timp și desființarea acestora.
Atât timp cât intimata nu îi eliberează recurentului o nouă autorizație de construire, deși este singura autoritate în drept să emită un asemenea act mulțumindu-se însă să-l acționeze în instanță pentru desființarea lucrărilor, apreciază că cererea de chemare în judecată a acesteia este complet netemeinică.
În plus, din modul cum este formulată cererea de chemare în judecată, rezultă că reclamanta solicită desființarea lucrărilor executate la imobilul situat în . A, Sector 2, întrucât acestea au fost executate cu încălcarea autorizației de construire nr. 203/17 S/13.03.2009, fără a face o distincție clară între lucrările executate în limita autorizației și lucrările considerate ca nelegal realizate.
În acest caz, o asemenea solicitare este nelegală, deoarece dacă i s-ar da curs favorabil, acest lucru ar presupune ca imobilul să fie desființat în totalitate, inclusiv lucrările realizate în mod legal, care nu depășesc limitele impuse de autorizația de construire nr. 203/17 S/13.03.2009, ceea ce ar fi complet nelegal. Or, în atare situație, este evident faptul că, pe de o parte, nu se realizează voința legiuitorului, scopul legii nefiind astfel atins, iar pe de altă parte, din punct de vedere economic, o astfel de soluție ar presupune costuri exagerate, nejustificat de costisitoare, ordinea de drept fiind mult mai grav perturbată.
A mai arătat recurentul că instanța de apel ar fi trebuit să dea importanța cuvenită excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca excepție de fond, peremptorie și de ordine publică invocată de acesta și admisă în mod corect de prima instanță, deoarece aceasta poate fi ridicată inclusiv în această cauză, ca de altfel în orice fază a procesului civil.
Prin intermediul acestei excepții invocată în fața primei instanțe a avut interesul ridicării acesteia tocmai pentru a arăta o neregularitate procedurală apărută în derularea procesului civil. O astfel de excepție potrivit dispoz.art.18 din Decretul nr.167/1958 poate fi invocată și din oficiu de către instanța de judecată, dacă probele administrate ar conduce către o asemenea soluție.
În drept, dispozițiile art.299 și urm. C.proc.civ.
Analizând legalitatea deciziei civile recurate, prin prisma criticilor cu acăror analiză a fost legal investită, Curtea reține următoarele:
În cauză, reclamantul și-a configurat exercițiul dreptului de acces la instanța de judecată, în scopul valorificării pretenției sale concrete, deduse din calitatea sa de autoritate publică cu atribuții în materia autorizării edificării de construcții - aducerea unui imobil la starea anterioară efectuării asupra sa a unor lucrări de construcție în raport de care s-a invocat că au fost realizate nelegal, în concret, fără respectarea autorizației de construcție nr. 203/17”S”2009, în forma desființării acestor lucrări.
Curtea reține, în acest sens că obligația de desființare a lucrărilor este întemeiată pe săvârșirea unei fapte ilicite a recurentului - de a edifica lucrări de construcție, fără respectarea autorizației de construire și are natura unei acțiuni personale, forma de răspundere instituită de prevederile art. 32 alin. 1 lit. b din Legea nr. 50/1991, având natura unei răspunderi delictuale și reprezentând o aplicație particulară a prevederilor art. 998 -999 din Codul civil.
Ca atare, în mod judicios s-a reținut de către instanța de apel că, invocarea de către recurent în acest cadru procesual a nelegalității sancționării sale ca urmare a incidenței prescripției dreptului agentului constatator de a constata și aplica contravenția și măsurile complementare, și analiza, pe fond, a acestor susțineri, de către instanța de fond, nu era posibilă, astfel de apărări putând fi deduse analizei unei instanțe exclusiv pe calea unei plângeri contravenționale.
În acest sens, Curtea are în vedere că potrivit art. 129 alin. 1 codul de procedură civilă părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Or, potrivit art. 35 alin. 2 și 3 din Legea nr. 50/1991: „împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. Plângerea suspendă executarea sancțiunii amenzii, dar nu suspendă măsura de oprire a executării lucrărilor, dispusă o dată cu aplicarea sancțiunii contravenționale, în condițiile art. 28 alin. (1) și ale art. 29 alin. …În măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel, sunt aplicabile prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001”.
Aceste texte de lege consacră, așadar, în mod expres posibilitatea contravenientului de a contesta procesul verbal de contravenție întocmit în baza Legii nr. 50/1991, în cadrul unei proceduri speciale - a plângerii contravenționale, or, câtă vreme pentru contestarea procesului verbal de contravenție, s-a stabilit, prin lege, o procedura specială, recurentul avea obligația de a urma această cale. Nu mai puțin, în raport de prevederile art. din OG nr. 2/2001, astfel cum au fost acestea interpretate în mod constant în practica și doctrina de specialitate, prescripția dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, este în mod neîndoielnic o problemă ce vizează legalitatea procesului verbal de contravenție. Or, litigiul de față are cu totul alt obiect decât cel al analizării legalității întocmirii procesului-verbal și stabilirea răspunderii contravenționale a recurentului.
În aceeași ordine de idei, Curtea reține jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în cuprinsul mai multor decizii - Cauza L. împotriva României, Cauza B., împotriva României Curtea, a statuat cu valoare de principiu că art.6 paragraful 1 din Convenție garantează fiecărei persoane, dreptul ca o instanță de judecată să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, respectiv că restricțiile aplicate sa nu restrângă accesul deschis acestei persoane în așa fel încât sau până la punctul ca dreptul să fie atins în substanța sa intrinsecă. În același sens, s-a apreciat că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei cereri, având în vedere că presupune reglementarea din partea statului care se bucură, în această privință, de o anumită marjă de apreciere însă, pentru a răspunde unor astfel de exigente, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a preocupat sa verifice, „în lumina ansamblului circumstanțelor cauzei”, dacă gradul de acces oferit de legislația naționala, este suficient pentru a asigura persoanei în cauza „dreptul la un tribunal, având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratica”, în așa fel încât partea să nu fie lipsită de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației sale referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil.
Or, verificând din perspectiva conduitei procesuale a recurentului această posibilitate, Curtea reține că procedura instituită de prevederile art. 35 din Legea nr. 50/1991, permitea în mod obiectiv și efectiv acestuia să formuleze orice apărări, împotriva procesului verbal de contravenție.
De altfel, instanța de apel a reținut corect că recurentul a și urmat această cale procedurală, prin hotărârile judecătorești prin care a fost soluționată plângerea care a făcut obiectul dosarului nr._/300/2011, fiind respinse apărările acestuia împotriva procesului verbal de contravenție invocat de reclamant în susținerea acțiunii de față, inclusiv cele vizând prescripția dreptului de a aplica sancțiunea, întemeiate pe aceleași împrejurări de fapt - reținându-se, cu putere de lucru judecat că nu s-a făcut dovada pertinentă că lucrările de construire au fost finalizate în anul 2007 și nu în anul 2009, așa cum a menționat agentul constatator, context în care s-a statuat că nu sunt incidente în privința faptei reținute în sarcina recurentului, prin procesul verbal de contravenție invocat de reclamant prevederile art. 31 din Legea nr. 50/1991 privind prescrierea constatării contravenției.
Astfel, așa cum s-a arătat, câtă vreme, pârâtul a avut la dispoziție o cale de atac special reglementată prin intermediul căreia a avut posibilitatea reală de a supune analizei unei instanțe competente, în această materie, posibilitatea angajării răspunderii sale contravenționale, inclusiv această excepție, acesta nu avea posibilitatea de a repune în discuție pretinse neregularități procedurale, care nu vizează raportul juridic dedus judecății, ci legalitatea procesului verbal de contravenție și condițiile în care acesta răspunde contravențional.
Altfel spus, nu numai că o atare analiză realizată de instanța de fond, nu mai era posibilă în prezentul cadru procesual, dar repunerea în discuție a acelorași aspecte litigioase, relative la prescripția dreptului agentului constatator de a aplica recurentului sancțiunile contravenționale sau reanalizarea datei săvârșirii faptei, în condițiile în care acestea au fost deja tranșate irevocabil, erau de natură a încălca puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârea emisă în procedura plângerii contravenționale.
În raport de cele anterior reliefate, Curtea nu va primi susținerile din recurs în sensul că instanța de apel ar fi omis a da importanța cuvenită excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca excepție de fond, peremptorie și de ordine publică, care ar fi putut fi invocată chiar din oficiu de către instanță, susținerile recurentului cu acest obiect fiind lipsite de relevanță, în condițiile în care soluția adoptată de tribunal, așa cum rezultă neîndoielnic din considerentele deciziei recurate, nu a fost fundamentată pe o altă calificare dată acestei excepții, ci a vizat netemeinicia soluționării acesteia, prin raportare la raportul juridic litigios dedus judecății și la prevederile legale incidente prezentei cauze.
Reținând că, în raport de prevederile înscrise în art. 316 din Codul de procedură civilă, obiect al analizei în recurs, nu-l poate forma decât chestiunea prescripției acțiunii promovate de reclamant, singurul aspect litigios care a făcut obiect de analiză în primă instanță și în apel, apreciind, totodată, că pentru deplina respectare a dreptului ambelor părți la un proces echitabil nu s-ar putea proceda la soluționarea direct în recurs a celorlalte critici ale recurentului care vizează fondul cauzei, acestea având a fi dezlegate de instanța de trimitere, Curtea în aplicarea art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat. În analiza pe fond a cauzei se va avea în vedere și calificarea dată acțiunii reclamantului prin prezentele considerente, respectiv data la care s-a născut obligația de a face dedusă judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât C. M. împotriva deciziei civile nr.38/A/06.01.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. S. 2 BUCUREȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. C. B. T. M. I.
GREFIER
E. C.
Red.M.I
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/12.02.2016
---------------------------------------------------
T.B.- Secția a V-a – L.E.P.
- S.P.
Jud.Sector 2 – I.G.P.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 33/2016. Curtea de Apel... | Succesiune. Decizia nr. 146/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
