Obligaţie de a face. Decizia nr. 48/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 48/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-01-2016 în dosarul nr. 48/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 48 A
Ședința publică de la 28.01.2016.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul reclamant Ș. S. G., împotriva sentinței civile nr. 1513 din 13.12.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR
P. are ca obiect – obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa părților, precum și faptul că apelantul reclamant a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 411 alin. 1 pct.2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, față de împrejurarea că apelantul reclamant a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 411 alin. 1 pct.2 din Codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 31 martie 2014, reclamantul Ș. S. G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, obligarea acesteia la soluționarea dosarului administrativ_ în sensul emiterii deciziei de compensare. S-a mai solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat în esență faptul că în anul 2002 a fost emisă Hotărârea Comisiei Județene I. nr. 892, ca urmare a cererii depuse în temeiul Legii nr. 18/1991 de B. M., N. D. și M. R., hotărâre prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 5100 mp situat în intravilanul comunei Clinceni, . persoanele îndreptățite.
A menționat că dosarul a fost înaintat de Primăria Clinceni către Prefectură, în conformitate cu prevederile OUG nr. 81/2007 pentru emiterea avizului de legalitate, iar aceasta a înaintat dosarul însoțit de documentația depusă Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. ANRP a efectuat raportul de evaluare a bunului la data de 12.03.2011, stabilindu-se că suma datorată cu titlu de despăgubiri este de 170 600 lei. La data de 23.03.2011 a fost încheiat contractul de cesiune nr. 578 autentificat de BNP S. N., prin care drepturile au fost cesionate reclamantului.
Reclamantul a mai menționat că, deși au trecut 12 ani de la data emiterii Hotărârii Comisiei Județene I., dosarul nu a fost soluționat.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 262/2007, ale Legii nr. 165/2012, ale Legii nr. 247/2005.
Pârâta, legal citată, a depus la data de 3 iulie 2014 întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca premature, iar pe fond ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 6146/06.10.2014 Tribunalul București – secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a declinat soluționarea cauzei în favoarea unei secții civile a Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a civilă la data de 16.10.2014 sub nr._ .
Prin sentința civilă nr.1519/19.12.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția prematurității formulării cererii de chemare în judecată și a respins ca prematur introdusă, acțiunea formulată de reclamant.
Analizând în condițiile art. 245, ale art. 247 și ale art. 248 c.pr.civ., excepția prematurității introducerii acțiunii, Tribunalul a reținut că prin acțiunea de față, reclamantul tinde la obligarea pârâtei ca, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 21 din Legea nr. 165/2013, să emită decizia de validare a Hotărârii nr. 892/06.11.2002 emise de C. Județeană I. pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra terenurilor, moment care ar coincide cu momentul finalizării procedurii administrative de control al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii conform legilor speciale de reparație, control care se desfășoară centralizat la nivelul întregii țări de către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.
Prevederile art. 34 din Legea nr. 165/2013 instituie un termen dilatoriu de 36 luni în care pârâta trebuie să exercite controlul mai sus enunțat și să emită decizia de validare/invalidare după caz, care, la rândul său poate fi contestată în 30 de zile de la comunicare la tribunalul în a cărui circumscripție se află entitatea emitentă.
Așadar, contrar susținerilor reclamantului, înainte de expirarea termenului de 36 de luni, acesta nu are deschisă calea unei acțiuni în justiție deoarece dreptul pe care îl afirmă (acela de obține finalizarea etapei controlului administrativ) este afectat de o condiție suspensivă (dacă entitatea nu soluționează dosarul în intervalul de 36 de luni), iar aceasta, prin modul său de reglementare este instituită în favoarea pârâtei.
De altfel, din modul de formulare a cererii de chemare în judecată rezultă faptul că reclamantul solicită instanței, ca prin substituirea în atribuțiile Secretariatului Comisiei Naționale, să exercite controlul de legalitate asupra Hotărârii nr. 892/06.11.2002 a Comisiei Județene I. pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor din perspectiva existenței și întinderii dreptului consfințit prin aceasta. Or, la acest moment, Tribunalul nu poate examina dacă există un refuz nejustificat al pârâtei de a emite decizia solicitată întrucât un eventual refuz devine manifest doar în momentul în care au expirat cele 36 de luni.
Concluzia de mai sus este legitimată și de considerentele care au stat la baza pronunțării Deciziei nr. XX/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, potrivit cu care doar lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, învestirea instanței putând să fie făcută doar după împlinirea termenului, aceste considerente aplicându-se mutatis mutandis și situației de față.
Față de aceste aspecte, prin raportare la dispozițiile primei teze a art. 4 din Legea 165/2013 coroborat cu art. 34 din același act normativ, Tribunalul a admis excepția prematurității și a respins cererea de chemare în judecată ca prematur introdusă.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Ș. S. G., solicitând anularea hotărârii apelate și judecarea procesului, evocând fond.
Referitor la incidența Deciziei Curții Constituționale nr.88/2014, apelantul reclamant arată că, în fapt și în drept, Curtea Constituționala a fost chemată să stabilească doar dacă acțiunile introduse înainte de apariția Legii nr.165/2014 pot fi calificate ca premature și dacă admiterea excepției de prematuritate pentru aceste acțiuni încalcă principiul neretroactivității legii și liberul acces la justiție.
Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a apreciat că admiterea excepției de prematuritate pentru acțiunile înregistrate pe rolul instanțelor înainte de . Legii nr.165/2014 încalcă principiul neretroactivității legii și liberul acces la justiție.
În atare cauza, argumentul juridic per a contrario nu își poate afla aplicabilitate, întrucât nu acțiunile introduse ulterior apariției Legii nr.165/2014 au format obiectul sesizării curții, ci acțiunile introduse anterior.
În atare situație, curtea nici nu ar fi putut să se pronunțe asupra acțiunilor introduse ulterior, pentru că ar fi însemnat să se fi pronunțat pe un aspect pentru care nu a fost sesizată. Trebuie observat cu atenție obiectul sesizării, iar în acest caz, obiectul l-a constituit doar acțiunile introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.
Mai mult decât atât, această stare de fapt și de drept rezultă din însăși motivarea dată de curte în admiterea excepției de neconstituționalitate. Cel mai energic argument este acela că dreptul la justiție trebuie garantat în mod efectiv și eficace de statul român, aducându-se ca argument decizia nr.670 din 18 mai 2011 publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr.421 din 16 iunie 2011.
De asemenea, Curtea a subliniat în nenumărate rânduri că „principiul constituțional instituit de art.21 din Constituția României privind accesul liber la justiție, se refera la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept".
Revenind la dosarul de față, apelantul a arătat că soluția instanței de fond a golit de conținut Decizia ÎCCJ nr.XX/2007 emisă în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat cu putere de lege faptul că instanțele de judecată pot soluționa pe fond notificările pentru care se constata că unitatea deținătoare refuză sau tergiversează soluționarea.
Apelantul reclamant a arătat că dosarul administrativ este complet însă pârâtul tergiversează fără motiv emiterea deciziei de compensare prin puncte, motivând că dosarele se soluționează în ordine.
În plus, față de toate acestea, prin introducerea art.33 al.1 din Legea nr.165/2013, legiuitorului nu a avut ca scop limitarea accesului la justiție al persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii, ci a stabilit obligativitatea entităților deținătoare de a soluționa cererile într-un anumit interval de timp, doar cu scopul de a urgenta procedura de acordare a măsurilor reparatorii.
Dacă s-ar da curs teoriei susținute de instanța de fond (prematuritatea), ar însemna că timp de trei ani nimeni nu este îndreptățit să acționeze în judecată unitatea deținătoare (în speța CNCI), ceea ce nu concordă scopului edictării legii, ba chiar mai mult, încalcă egalitatea de șanse și liberul acces la justiție.
În consecință, față de cele arătate, față de obiectul dedus soluționării Curții Constituționale, față de principiul de drept al liberului acces la justiție, precum și față de faptul că Legea nr.165/2013 nu prevede suspendarea dreptului notificatorului de a se adresa justiției în cazul tergiversării soluționării notificării de către unitatea deținătoare, apelantul a solicitat anularea sentinței atacate (în sensul respingerii excepției prematurității) și judecarea procesului evocând fondul.
În drept, art.466-482 NCPC, art. 480 NCPC.
Intimata pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat, întrucât instanța de fond în mod corect a admis excepția prematurității.
În motivare, intimata a arătat că la data de 31.03.2014, dată la care reclamantul a depus cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului București, Legea nr. 165/2013 era deja în vigoare.
Ca urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în Monitorul Oficial nr. 278 din 17 mai 2013, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr.10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din noua lege.
În privința termenului în care C. Națională are obligația de a soluționa dosarele de despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, intimata a precizat că art.34 alin.(1) stabilește un termen de 36 de luni de la data intrării în vigoare a noii legi.
Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (2), persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței de judecată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea cererii sale.
Din analiza coroborată a celor două texte de lege ante-menționate, intimata apreciază că legiuitorul a stabilit, pe de o parte un termen prohibitiv și absolut de 36 de luni, care împiedică formularea cererii înainte de împlinirea lui, iar, pe de altă parte, un termen imperativ (peremptoriu) și absolut de 6 luni a cărui nerespectare atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de chemare în judecată.
Prin urmare, orice cerere de chemare în judecată formulată anterior împlinirii termenului prohibitiv de 36 de luni trebuie respinsă ca fiind prematur formulată.
Referitor la situația dosarului de despăgubire nr._/FFCC, intimata arată că dosarul de despăgubire mai sus menționat a fost analizat de Secretariatul CNCI cu respectarea ordinii înregistrării dosarelor existente în propria categorie.
Astfel, în ședința din data de 30.07.2015, CNCI a dispus emiterea Deciziei de compensare nr.5068/30.07.2015 pe care a atașat-o în copie, pentru terenul în suprafață de 0,51 ha, situat în localitatea Clinceni, jud. I., prin 83.866 puncte în favoarea reclamantului Ș. S. G..
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.18/1991, ale legii nr.165/2013 și art.205 și urm. C.proc.civ.
Curtea, analizând cererea de apel, prin raportare la dispozițiile legale incidente, dar și la cele învederate prin întâmpinare de către intimată, constată următoarele:
Reclamantul a sesizat instanța de judecată, la data de 31 martie 2014, solicitând obligarea pârâtei C. Națională pentru Compensarea Imobilelor la soluționarea dosarului administrativ_ în sensul emiterii deciziei de compensare, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Solicitarea reclamantului a vizat faptul că în anul 2002 a fost emisă Hotărârea Comisiei Județene I. nr. 892, ca urmare a cererii depuse în temeiul Legii nr. 18/1991 de B. M., N. D. și M. R. – care i-au cedat drepturile - hotărâre prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 5100 mp situat în intravilanul comunei Clinceni, . persoanele îndreptățite.
Potrivit celor învederate de intimată, dar și actului atașat întâmpinării și depus la dosar, ulterior pronunțării hotărârii apelate, a fost emisă decizia de compensare nr.5068/30.07.2015, pentru terenul în suprafață de 0,51 ha, situat în localitatea Clinceni, jud. I., prin 83.866 puncte în favoarea reclamantului Ș. S. G..
Ca urmare, având în vedere petitul cererii de sesizare a instanței de fond de către reclamant, față de conținutul deciziei de compensare care se referă la terenul în suprafață de 0,51 ha, situat în localitatea Clinceni, jud. I., Curtea constată că pretențiile reclamantului exprimate prin obiectul pricinii de față sunt rezolvate prin emiterea acestei decizii de compensare depusă la dosar de către intimată.
În consecință, Curtea în temeiul art. 480 din Noul Cod de procedură civilă, va admite apelul declarat de apelantul reclamant, va anula sentința civilă apelată și rejudecând, va respinge cererea având ca obiect obligarea pârâtei la soluționarea dosarului administrativ nr._/FFCC, în sensul emiterii deciziei de compensare, ca rămasă fără obiect.
În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare la cheltuieli de judecată în fond, Curtea constată că potrivit art. 453 din Codul de procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată este reprezentat de dispozițiile art.453 din Codul de procedură civilă.
Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă în mod expres că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții care pierde procesul.
Culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenții, cu titlu de cheltuieli de judecată și presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe de judecată a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unei apărări neîntemeiate.
Culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art.453 din Codul de procedură civilă poate fi atât a reclamantului, cât și a pârâtului și presupune formularea unei cereri, exercitarea unei acțiuni ori susținerea unei apărări neîntemeiate.
Prin urmare, pentru a acorda cheltuielile de judecată este necesar și suficient a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții.
Într-adevăr, în cauza de față, Curtea a admis apelul, însă a anulat sentința instanței de fond ca urmare a rămânerii fără obiect a cererii, ceea ce nu echivalează cu faptul că, în mod automat, intimata a căzut în pretenții.
Astfel, Curtea reține că reclamantul a sesizat instanța de fond cu o cerere astfel cum s-a arătat mai sus, care făcea incident art. 34 din Legea nr. 165/2013 prin care s-a instituit un nou termen de 60 de zile în cadrul căruia C. Națională pentru Compensarea Imobilelor are obligația de a soluționa dosarele înaintate Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv transmise Secretariatului Comisiei Naționale.
Mai mult, potrivit aceluiași text de lege, termenul curge în mod diferit pentru cele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naționale, astfel: „(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni. (2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni”.
În tot acest timp: „Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) și data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și se comunică, la cerere, persoanelor îndreptățite”.
Din interpretarea acestei norme juridice reiese cu evidență faptul că legiuitorul a pus la dispoziția acestei entități – C. Națională pentru Compensarea Imobilelor - noi termene în cadrul cărora aceasta are nu numai obligația, dar și dreptul de a proceda la analiza dosarelor administrative formate în urma soluționării notificărilor, corespunzător atribuțiilor ce le sunt conferite de legea specială.
În situația în care reclamantul a formulat acțiunea pendinte înainte de a se împlini termenul de 36 de luni de la data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, prevăzut de art. 34, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond s-a pronunțat în sensul prematurității cererii reclamantului.
Prin decizia nr.269/2014, Curtea constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Din întreaga dezvoltare a considerațiilor instanței de contencios constituțional, dar și a dispozitivului deciziei nr.269/7.05.2014, rezultă cu prisosință că cei cărora li se adresează această decizie sunt obligați să sesizeze considerentele sale în sensul că, deși a admis excepția, nu a constatat neconstituționalitatea întregii norme, ci a preferat o formulare în care a evidențiat ceea ce este constituțional, lăsând cititorul să constate că pentru toate celelalte situații, excepția de neconstituționalitate își produce efectul.
Pe lângă regulile de interpretare logică, recunoscute de doctrina de specialitate, deosebit de utile în practică sunt argumentele ce pot fi folosite în interpretarea logică. Argumentul per a contrario se întemeiază pe principiul de logică numit legea terțului exclus (tertium non datui), atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul.
Astfel, în raport de considerațiile teoretice expuse mai sus, raportat la conținutul deciziei Curții Constituționale, în mod corect instanța de fond s-a oprit la soluția pronunțată.
În acest sens este și interpretarea pe care instanța supremă a dat-o prevederilor art. 33-34 din Legea nr.165/2013, prin decizia nr. 5/2015 care a fost pronunțată în procedura prealabilă a dezlegării unor chestiuni de drept, decizie care are caracter obligatoriu pentru instanțe de la data publicării ei în Monitorul Oficial, conform prevederilor art. 521 alin. 3 din N.C.pr.civ..
Având în vedere forța juridică conferită prin lege tuturor hotărârilor pe care instanța supremă le pronunță în procedura specială a dezlegării unor chestiuni de drept, Curtea apreciază că nu există temei spre a fi înlăturată aplicarea în speță a sus-menționatei decizii.
Astfel, prezenta instanță reține că prin menționata decizie pronunțată în procedura specială a dezlegării unor chestiuni de drept s-a stabilit că: „Referitor la împrejurarea că termenele reglementate de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, au fost instituite la un interval de timp considerabil după împlinirea termenului inițial, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie reținut contextul adoptării acestui recent act normativ, determinat de pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în Cauza M. A. și alții împotriva României și de necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluționarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat”.
În acest sens, în acord cu îndrumările din Hotărârea-pilot vizând perfecționarea cadrului legislativ, Legea nr. 165/2013 a fost adoptată pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Tocmai pentru celeritatea procedurii au fost reglementate termene care să impună unităților notificate soluționarea sesizărilor, astfel încât pretențiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanșarea procedurii judiciare.
Or, pe acest aspect, Curtea Constituțională s-a pronunțat, verificând conformitatea cu legea fundamentală a dispozițiilor art. 33 alin. (1), coroborate cu art. 34 și art. 35 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că termenele introduse au ca scop eficientizarea procedurilor administrative și, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în același timp un scop legitim și existând un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia, ele urmând însă să se aplice doar acelor cauze înregistrate pe rolul instanțelor ulterior datei de 17.05.2013.
Ca urmare, prezenta instanță apreciază că prin pronunțarea soluției de către prima instanță în sensul reținerii ca fondate a excepției prematurității nu i s-a încălcat reclamantului dreptul de acces la o instanță.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea urmează a constata că era întemeiată excepția prematurității acțiunii promovate de reclamant, astfel cum această excepție a fost reținută de către instanța de fond, din această perspectivă criticile apelantului dovedindu-se a fi nefondate.
Așa fiind, intimata nefiind în culpă procesuală, reclamantului nu i se cuvin, raportat la textul art. 453 Cod procedură civilă, cheltuieli de judecată la fond.
Mai mult, Curtea constată că reclamantul nici nu a făcut dovada unor asemenea cheltuieli ocazionate în fața instanței de fond, astfel cum cere 452 Cod procedură civilă.
În consecință, raportat la considerațiile de fapt și de drept expuse, Curtea va respinge cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul reclamant Ș. S. G., cu domiciliul ales la C..av.V. L., în București, ..8-10, ., împotriva sentinței civile nr.1519/19.12.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, cu sediul în București, Calea Floreasca nr.202, sector 1.
Anulează sentința civilă apelată și rejudecând, respinge cererea având ca obiect obligarea pârâtei la soluționarea dosarului administrativ nr._/FFCC, în sensul emiterii deciziei de compensare, ca rămasă fără obiect.
Respinge cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 28.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. D. M. I.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehdact.B.I./I.D
4 ex./5.02.2015
-------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – A.C.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 45/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 77/2014. Curtea de... → |
|---|
