Anulare act. Decizia nr. 49/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 49/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-01-2016 în dosarul nr. 49/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.49A
Ședința publică de la 28.01.2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - FĂNELADUMITRACHE
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind pronunțarea apelului formulat de apelantul-reclamant G. G., împotriva sentinței civile nr.540 din 15.04.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 14.01.2016 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate apelantului-reclamant să depună la dosar concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la data de 21.01.2016 și apoi la 28.01.2016, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă sub nr._, la data de 27.11.2014, contestatorul G. G. în contradictoriu cu intimata C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat anularea deciziei de invalidare și, pe cale de consecință, menținerea Dispoziției nr. 7194/18.12.2006 emisă de Primarul Municipiului București, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, contestatorul a arătat că prin Notificarea nr. 607/2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001 a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 1/4 din imobilul format din teren și construcție, situat în București, .. 62, sector 1, preluat de către stat.
A arătat acesta că a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, fiind legatar cu titlu particular la fostului proprietar E. Stark, astfel cum rezultă din testamentul olograf întocmit în 1991, precum și din certificatul de moștenitor nr. 1700/18.08.1992.
În baza actelor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 a fost emisă de Primarul Municipiului București Dispoziția nr. 7194/18.12.2006, care a fost înaintată împreună cu dosarul către ANRP încă din anul 2007.
Față de pasivitatea instituțiilor statului, a formulat cerere de chemare în judecată la Curtea de Apel București, iar instanța a obligat ANRP să desemneze un evaluator căruia să îi transmită dosarul nr._/CC în vederea întocmirii raportului de expertiză tehnică și să emită titlul de despăgubiri, hotărâre modificată ulterior în calea de atac a recursului în sensul obligării ANRP să soluționeze dosarul administrativ în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr.165/2013.
Cu referire la decizia de invalidare, a arătat că prin decizia nr. 210/2014 Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 4 teza II raportat la cele din art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, iar situația contestatorului se subscrie întrutotul situației din această decizie.
A susținut contestatorul că a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită prin depunerea testamentului și a certificatului de moștenitor emis în baza acestui testament, astfel cum a menționat deja anterior.
Faptul că în certificatul de moștenitor nu este menționat imobilul nu are relevanță în opinia contestatorului pentru stabilirea calității sale de persoană îndreptățită, atâta timp cât testatorul a testat în sensul menționat mai sus și care face referire la imobilul în litigiu.
A mai arătat că a făcut dovada preluării abuzive a imobilului, de vreme ce autorii săi, Rosa Clemens, M. Gluck, E. Stark, au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la notariatul de Stat I. sub nr._/18.11.1946 și transcris sub nr._/18.11.1946, iar ulterior imobilul a fost preluat de stat și dat în administrarea ICRL în baza deciziei S.P.C. nr. 994/1959, prin transfer de la Consiliul de Stat al Planificării, astfel cum rezultă din adresa nr. MF/6567/28.04.1998 a PMB – AFI.
În drept a invocat art. 35 alin. 1 din Legea nr. 165/2013.
Intimata a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 23.12.2014, prin care a solicitat respingerea pretențiilor reclamantului ca neîntemeiate în raport cu dispozițiile legale invocate.
În ceea ce privește dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, a arătat că decizia constituțională face referire la dosarele aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a acestei legi.
Potrivit art. 17 alin. 1 lit. a,b din Legea nr. 165/2013 C. Națională pentru Compensarea Imobilelor validează/invalidează în tot sau în parte deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite de lege și care propun acordarea de măsuri reparatorii, iar potrivit art. 21 din lege, evaluarea imobilelor se face potrivit grilei notarilor.
Efectuând această verificare, intimata a constatat că certificatul de moștenitor nu face referire la imobilul în litigiu, ci numai la cota de ½ din cărțile cuprinse în raportul de expertiză tehnică întocmit la 15.01.1992.
S-a mai arătat că i s-a solicitat contestatorului completarea dosarului administrativ prin adresele nr._/CC/24.03.2010, nr._/CC/30.01.2012, nr._/CC/12.02.2013 și nr._/CC/23.10.2013, însă prin adresa nr. RG/_/24.12.2013 au fost depuse înscrisurile care deja se aflau la dosar.
În toate cazurile, stabilirea calității de persoană îndreptățită se face potrivit legii române, pct. 4.2 din Hotărârea nr. 250/2001, cu referire și la art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 privind definiția imobilelor preluate abuziv.
De asemenea, potrivit art. 1.3 din Normele metodologice de aplicarea Legii nr. 10/2001 preluarea abuzivă nu este prezumată, ci se apreciază în funcție de fiecare situație.
Ca urmare, a solicitat și respingerea ca neîntemeiată a cererii privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, a invocat Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 213/2013, art. 205-208 NCPC.
La data de 18.03.2015 contestatorul a formulat cerere completatoare și a solicitat să se constate că decizia de invalidare este netemeinică și nelegală și în raport cu decizia nr. 686/2014 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care au fost constatate ca neconstituționale dispozițiile art. 17 alin. 1 lit. a și art. 21 alin. 5 și 8 din Legea nr. 165/2013.
În drept, a invocat dispozițiile art. 204 NPC și art. 147 alin. 1 din Constituția României.
Prin sentința civilă nr.540/15.04.2015, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins contestația, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin decizia de invalidare nr.1845/16.09.2014 intimata C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a invalidat Dispoziția nr.7194/18.12.2006 emisă de Primarul Municipiului București, în motivare reținând că nu există înscrisuri din care să reiasă calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului și că nu există înscrisuri care să dovedească preluarea abuzivă a imobilului în litigiu.
Deși contestatorului i s-a solicitat în mod repetat de către intimată prin adresele nr._/CC/24.03.2010, nr._/CC/30.01.2012, nr._/CC/12.02.2013 și nr._/CC/23.10.2013, să depună actele în dovedirea calității sale de persoană îndreptățită și a preluării abuzive a imobilului, acesta nu a depus acte noi, în afara celor aflate deja la dosarul administrativ și pe care s-a fondat decizia de invalidare.
Făcând aplicarea art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și art. 4 alin. 2) din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a reținut că, în dovedirea dreptului de proprietate, contestatorul se prevalează de actul de vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat I. sub nr._/18.11.1946 și transcris sub nr._/18.11.1946, prin care R. Clemens, M. Glück și E. Starck (cota de 25%) au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în . (fost nr. 70).
Imobilul nu este identificat cu privire la compunere, respectiv teren și construcție, fiind indicate numai vecinătățile și mențiunile că imobilul ce se vinde „este total sinistrat prin efectul bombardamentului” și că este „nelocuibil” (fila 27). Din cuprinsul actului rezultă neîndoielnic că a fost achiziționată o construcție foarte avariată.
Din adresa nr. MF/6567/28.04.1998 emisă de PMB – AFI, indicată ca probă și de către contestator, s-a reținut că la adresa din ., actual Căderea Bastiliei nr. 62, figurează „un . apartamente, construit din fondurile C.S.I. în anul 1952 și a fost preluat în baza Deciziei S.P.C. nr. 994/1959 prin transfer de la fostul Consiliu de stat al Planificării (C.S.P.). S-a mai reținut din adresă că toate locuințele cuprinse în imobil au fost vândute în baza Decretului-lege nr.61/1990 și în prezent reprezintă proprietate particulară (fila 42).
În acest sens, tribunalul a mai reținut din adresa nr._/20.04.1992 emisă de Administrația Financiară a sectorului 1 București că imobilul în litigiu figurează în anul 1952 la poziția 528 pe numele „C. de Stat a Planificării”, cu teren în suprafață de 442,75 mp și construcție (fila 49), acesta fiind și motivul pentru care apartamentele din construcție nu au făcut obiectul Legii nr.112/1995, care reglementa situația imobilelor preluate de stat.
De asemenea, din adresa nr.815/206/17.01.2003 emisă de Primăria Municipiului București, s-a reținut că la adresa ..62 figurează la nivelul anului 1986 înscrisă proprietate de stat, cu teren în suprafață de 407 mp și două construcții, corp A de 180 mp și corp B de 90 mp, posesor de parcelă fiind ICRAL Herăstrău.
Pe de altă parte, din istoricul de adresă emis de PMB – Serviciul Nomenclatură urbană sub nr._/8132/13.07.2005, s-a reținut că artera . purtat denumirea de . nivelul anului 1930, . la nivelul anului 1934, . până la nivelul anului 1940 și Bastiliei până la nivelul anului 1951, rezultând că la data încheierii actului de vânzare – cumpărare autentificat la Notariatul de Stat I. sub nr._/18.11.1946, ..G.D. încă din anul 1940 și nu se mai numea . anul 1934.
Așa fiind, din toate aceste relații, tribunal a considerat că neîndoielnic imobilul construcție aflat la adresa din . (fost .) nu a fost construit de o persoană particulară, ci de către stat, ulterior anului 1952 și în niciun caz că el a fost preluat abuziv de către stat, astfel cum în mod netemeinic a susținut contestatorul.
Contestatorul nu administrat nicio probă din care să rezulte neîndoielnic că imobilul se afla în proprietatea autorilor săi la data de 06.03.1945, ori că el a fost trecut în proprietatea statului ulterior acestei date.
Reținând incidența art. 23 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, privind actele doveditoare care trebuie să însoțească notificarea pentru a se dovedi calitatea de persoană îndreptățită, instanța de fond a considerat că în cauză contestatorul nu administrat nicio probă din care să rezulte neîndoielnic că imobilul se afla în proprietatea autorilor săi la data de 06.03.1945, ori că el a fost trecut în proprietatea statului ulterior acestei date, astfel că în ceea ce privește lipsa dovezilor că imobilul pretins a fi restituit în baza Legii nr.10/2001 a fost preluat de stat în perioada 06.03.1946 – 22.12.1989 a fost apreciată corectă, fiind implicit temeinică și legală.
În ceea ce privește dovada de persoană îndreptățită din perspectiva calității de moștenitor al fostului proprietar, tribunalul a reținut că în contestație, contestatorul a susținut că a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, fiind legatar cu titlu particular la fostului proprietar E. Stark, astfel cum rezultă din testamentul olograf întocmit în 1991, precum și din certificatul de moștenitor nr. 1700/18.08.1992.
Tribunalul a respins ca neîntemeiate aceste susțineri, având în vedere că din cuprinsul testamentului rezultă neîndoielnic că testatorul l-a desemnat ca legatar cu titlu particular pe contestatorul G. G., căruia îi revine „jumătate din cărțile din bibliotecă”.
Cea care moștenește toate bunurile este nepoata defunctului Renee M., care va moșteni „toate bunurile rămase în locuință, exceptând jumătate din cărțile din bibliotecă, jumătate revenindu-i lui G. G.” (fila 56).
Mai mult, s-a reținut că nepoata amintită este înlăturată și ea în paragraful amintit de la moștenirea cotei de ¼ din imobil.
În sfârșit, cu referire la imobil și moștenitorii acestuia, tribunalul a reținut că la lit. B (a) sunt desemnați moștenitorii Reneea M., R. D., R. Rosen și Ghershon Mayan.
Au fost considerate reale însă susținerile contestatorului în sensul în care testatorul a dispus în favoarea sa cu privire la cota de 25% din imobilul în litigiu, respectiv a terenului și a celor „patru planșee” dintr-o construcție în curs de edificare la data pretinsei preluări abuzive.
Ipoteza preluării abuzive nu a fost niciodată susținută de foștii proprietari ori de moștenitorii foștilor proprietari și care dețineau cota majoritară de 75% din imobil, reclamantul fiind singurul care formulează astfel de pretenții.
În baza acestui testament a fost emis certificatul de moștenitor nr.1700/18.08.1992 în care contestatorul este menționat ca moștenitor pentru „cota indiviză de ½ (jumătate) din cărțile cuprinse în raportul de expertiză tehnică din 15.01.1992” (fila 54).
În sfârșit, cu referire la dispozițiile Legii nr.165 cu privire la care contestatorul a susținut că sunt neconstituționale întrucât încalcă dispozițiile unor hotărâri judecătorești, tribunalul a reținut că prin decizia nr.1626/03.03.2014 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2010* s-a dispus numai soluționarea de către CNCI, intimata în cauza prezentă, a dosarului nr._/CC în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr.165/2013, fără a se statua în nici un fel cu privire la calitatea de persoană îndreptățită a contestatorului, astfel cum în mod netemeinic a susținut acesta (filele 75-83).
Or, prin decizia de invalidare contestată, intimata și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau potrivit deciziei amintite, astfel că nu se poate reține în nici un caz nerespectarea autorității de lucru judecat a vreunei hotărâri judecătorești și, pe cale de consecință, nici incidența deciziilor nr.210/2014 și nr.686/2014 pronunțate de Curtea Constituțională privind aplicarea Legii nr. 165/2013.
Concluzionând, tribunalul a constatat că în cauză contestatorul nu a administrat nicio probă din care să rezulte că imobilul în litigiu se afla în proprietatea autorilor săi la data de 06.03.1945 și nici că a trecut în proprietatea statului în vreun fel ulterior acestei date, ci dimpotrivă că el a făcut obiectul Decretului-lege nr.61/1990 care reglementează vânzarea locuințelor construite din fondurile statului, astfel că, în principal tribunalul a reținut că imobilul nu se circumscrie imobilelor definite ca fiind „trecute în proprietatea statului” și care fac obiectul Legii nr. 10/2001, în niciuna dintre modalitățile prevăzute de art. 2 din lege, iar în subsidiar, în ipoteza în care s-ar aprecia că imobilul putea forma obiectul Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că nu a fost dovedită calitatea de persoană îndreptățită, întrucât imobilul nu a fost preluat de stat în mod abuziv, astfel cum corect s-a reținut și în decizia de invalidare contestată.
Pentru considerentele care preced, tribunalul a respins contestația ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul G. G., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și, pe cale de consecință, anularea deciziei de invalidare și menținerea ca legală și temeinică a Dispoziției nr.7194/18.12.2006 emisă de Primarul Municipiului București.
Totodată, având în vedere culpa procesuală a intimatei în prezenta cauză, apelantul reclamant a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, apelantul reclamant a susținut că sentința atacată este nelegală în raport de aplicarea greșită a Legii nr.10/2001, în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor pentru a fi persoană îndreptățită la restituire.
Sub acest aspect, apelantul a învederat faptul că, în urma interpretării greșite a probelor administrate în cauză, instanța de fond a stabilit o situație de fapt ce nu corespunde realității, cu consecința aplicării greșite a dispozițiilor Legii nr.10/2001, în ceea ce privește pretinsa neîndeplinire de către reclamant a condițiilor pentru a fi persoana îndreptățită la restituire.
S-a susținut că instanța de fond a reținut culpa reclamantului relativ la nedovedirea situației juridice a imobilului, cu toate că la termenul de judecată de încuviințare a probelor reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri pentru a dovedi preluarea abuziva a imobilului, însă prin încheiere de ședința, tribunalul a respins proba cu înscrisuri solicitată.
Astfel, deși instanța a apreciat că reclamantul nu făcut dovada situației juridice a imobilului - astfel cum rezultă din cuprinsul sentinței Tribunalului București - și deși reclamantul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri pentru dovedirea acestei împrejurări, Tribunalul București a apreciat că "nu a administrat nicio probă din care să rezulte neîndoielnic că imobilul se afla în proprietatea autorilor săi la data de 06.03.1945, ori ca el a fost trecut în proprietatea statului ulterior acestei date".
Rezumând, apelantul a învederat instanței de apel că inconsecvența motivării sentinței este evidentă de vreme ce, deși din cuprinsul încheierii de ședința premergătoare sentinței rezultă că Tribunalul București s-a declarat lămurit cu privire la situația juridică a imobilului litigios, soluția pronunțată este vădit contradictorie celor reținute de către instanța pe parcursul judecății cauzei.
Apelantul reclamant a susținut că a făcut dovada preluării abuzive în proprietatea statului a imobilului notificat.
Sub acest aspect, a arătat că a dovedit faptul că autorii săi (Rosa Clemens, M. Gluck, E. Stark) au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului format din teren și construcție în temeiul contractului de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul I. sub nr._/18.11.1946 și transcris sub nr._/18.11.1946; ulterior, imobilul a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român.
Imobilul a fost preluat în administrarea fostului I.A.L., în baza Deciziei S.P.C. nr.994/1959 prin transfer de la fostul Consiliu de Stat al Planificării așa după cum rezultă din adresa nr. MF/656//28.O4.1998 a Primăriei Municipiului București - Direcția Generala de Administrare a Fondului Imobiliar.
Aceste înscrisuri au fost avute în vedere de Primăria Municipiului București la emiterea Dispoziției nr. 7194/18.12.2006 ("Dispoziția"), când a dispus să i se acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 1/4din imobilul situat în București, .. 62, sector 1.
De asemenea, apelantul a arătat că Dispoziția nr. 7194/18.12.2006 a fost emisă de Primăria Municipiului București în baza Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Din cele ce preced, apelantul a arătat că a făcut dovada preluării abuzive a imobilului în proprietatea statului, respectiv prin Decizia S.P.C. nr. 994/1959 de transfer de la fostul Consiliu de Stat al Planificării situație reglementată expres de art.2 din Legea nr.10/2001, în vigoare la momentul notificării și respectiv prin emiterea Dispoziției nr.7194/18.12.2006 de către Primăria Municipiului București.
De asemenea, apelantul reclamant a învederat faptul că a dovedit calitatea de persoana îndreptățită.
Sub acest aspect, a susținut că este eronată concluzia instanței de judecata, conform căreia „din cuprinsul testamentului rezulta neîndoielnic ca testatorul l-a desemnat ca legatar cu titlu particular pe contestatorul G. G., căruia îi revine jumătate din cărțile din bibliotecă".
În acest sens, în opinia apelantului instanța de control judiciar urmează a observa că a depus, atât anexat notificării nr. 607/2001, cât și ulterior, înscrisurile din care rezultă calitatea acestuia de persoana îndreptățită.
De altfel, acest aspect este recunoscut chiar de Agenția Națională pentru Restituirea Proprietăților prin adresa nr._/CC/24.03.2010 către Primăria Municipiului București. Or, în speță certificatul de moștenitor a fost emis în baza testamentului olograf în care testatorul stipulează în mod expres „Lui G. G. îi las drepturile mele de despăgubiri pentru preluarea ilegală a terenului meu din . (actualmente .) împreună cu valoarea celor patru planșee construite până la data preluării de către Statul comunist din anul 1948. Aceasta preluare s-a făcut fără nicio despăgubire".
Faptul că în certificatul de moștenitor nu este menționat imobilul ce face obiectul prezentului litigiu nu are nicio relevanță în stabilirea calității reclamantului de persoană îndreptățită, atâta timp cât prin testamentul olograf defunctul Stark Eugeniu a testat în sensul mai sus menționat, iar certificatul de moștenitor a fost emis în baza acestui testament.
Instanța de control judiciar urmează a constata că în mod corect în cuprinsul certificatului de moștenitor nu se regăsește imobilul în litigiu, întrucât la acel moment acesta se afla în proprietatea statului ca urmare a preluării abuzive a acestuia.
Prin urmare, s-a susținut că instanța de fond în mod greșit a apreciat că reclamantul nu a dovedit calitatea de persoana îndreptățită restituire.
Al doilea motiv de apel vizează nelegalitatea sentinței apelate în raport de incidența Deciziilor nr.210/2014 și nr. 686/2014 pronunțate de Curtea Constituționala.
În acest sens, apelantul a menționat că, în cazul în care ar fi făcut o corectă interpretare a Deciziilor nr. 210/2014 și nr. 686/2014 pronunțate de Curtea Constituționala, instanța de fond ar fi trebuit să observe că Decizia de invalidare este nelegală, întrucât se întemeiază pe dispoziții legale declarate neconstituționale.
În opinia apelantului, decizia de invalidare este nelegală, față de dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 686/2014.
Prin Decizia nr. 686/2014, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.17alin.(1) lit.a și art.21 alin.(5) și (8) din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt neconstituționale.
Decizia Curții Constituționale nr.686/2014 a fost publicată în Monitorul Oficial Ia data de 27 ianuarie 2015, astfel încât, începând cu această dată dispozițiile art.17 alin.(1) lit.a și art.21 alin. (5) și (8) din Legea nr.165/2013 au fost suspendate de drept, urmând ca, în situația în care în termen de 45 de zile autoritățile nu pun de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, acestea să-și înceteze efectele juridice.
Cum termenul de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr.686/2014 a expirat la data de 13 martie 2015, iar autoritățile competente nu au intervenit în scopul compatibilizării cu dispozițiile Constituției a prevederilor art. 17 alin.(1) lit.a și art.21 alin. (5) și (8) din Legea nr.165/2013, prevederile declarate neconstituționale nu se mai aplica.
Astfel, s-a arătat că în conformitate cu dispoziția legala sus-menționată, instanța de fond ar fi trebuit să constate că Decizia de invalidare este nelegală, având în vedere că temeiul în drept în baza căreia a fost emisă nu mai există.
Apelantul reclamant a susținut că decizia de invalidare este nelegală față de dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 210/2014
Prin Decizia nr.210/2014, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art.1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
A arătat apelantul că situația sa se subscrie întrutotul soluției Curții Constituționale mai sus amintite dosarul aferent Dispoziției nr.7194/_, împreună cu toate înscrisurile necesare, trenând la Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și Comisiei Centrale pentru Restituirea Proprietăților de peste 6 ani.
În raport de dispoziția legală sus-menționată, s-a arătat că instanța de fond ar fi trebuit să constate că intimata pârâta în mod greșit a procedat la invalidarea Dispoziția nr.7194/18.12.2006 emisă de Primarul Municipiului București, deși situația sa se înscria întrutotul cazurilor expres prevăzute de articolul declarat neconstituțional.
În drept, au fost invocate dispoz.art.35 alin.1 și urm. din Legea nr.165/2013, art.466, art.470 și urm. C.proc.civ.
Intimata pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR (C.N.C.I.) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, intimata pârâtă a arătat că situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări, respectiv Decizia CCR nr. 861/28.11._.
Prin Decizia nr. 269/2014, CCR a reținut că CNCI are obligația „de a verifica existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia și de a evalua despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, aceasta ajunge la concluzia că solicitantul este titularul dreptului de proprietate, precum și de a emite decizia de compensare în puncte a acestora".
De asemenea, în aceeași decizie, CCR a constatat faptul că nu se poate pune problema unor atingeri aduse unui drept câștigat, câtă vreme decizia/dispoziția entității învestite cu soluționarea notificării, conținând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, confirmată prin emiterea avizului de legalitate de către prefect, nu a produs efecte directe în patrimoniul persoanei îndreptățite la restituire. Aceasta, deoarece până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Legii nr. 247/2005 - sau a deciziei de compensare în puncte de către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor - ulterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013 - persoana îndreptățită la restituire are o simplă expectanță de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, iar nu un drept efectiv, concretizat într-un drept de creanță izvorât din titlul de despăgubire/decizia de compensare în puncte.
Prin Decizia nr. 686/56.11.2014, ce a fost pronunțată în soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art.17 alin.(1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr.165/2013, s-a constatat că dispozițiile legale amintite sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate.
În aceste condiții, există o singură excepție de la regula controlului exercitat de CNCI, și anume situația în care instanța însăși a exercitat controlul de legalitate a măsurilor dispuse și a stabilit, în mod concret, întinderea drepturilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri.
În toate dosarele de despăgubire în care există sentințe judecătorești prin care instanțele de judecată constată dreptul de proprietate al notificatorilor, calitatea de moștenitor a acestora, caracterul abuziv al exproprierilor etc., SCNCI nu mai verifică aceste aspecte care au căzut sub incidența puterii de lucru judecat, respectând întrutotul dispozițiile hotărârilor judecătorești.
În cazul de față, prin sentința civilă nr.7502/14.12.2011 pronunțată de către Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2010, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr.1626/03.03.2014, instanța nu s-a pronunțat asupra calității de persoană îndreptățită a notificatorului și nici cu privire modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului.
Contrar celor susținute de apelanții reclamanți, CCR, prin Decizia nr.715/09.12.2014, a statuat că este firesc ca obligația emiterii titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013 să fie executată în condițiile noii legi, aceasta fiind tocmai expresia concretă a principiului tempus legit actum și a principiului aplicării imediate a legii noi. Situația autorului excepției, care are calitatea de beneficiar al unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care se stabilește în sarcina autorității publice pârâte o obligație de a face, respectiv de a emite o decizie ce intră în competența sa legală, este net diferită de cea potrivit căreia prin aceeași sentință judecătorească a fost stabilită suma cuvenită cu titlu de despăgubiri, în urma evaluării efectuate în condițiile Legii nr. 247/2005.
Ultima ipoteză corespunde celei reglementate distinct de legiuitor, la art. 41 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 165/2013, legea nouă aplicându-se doar în ceea ce privește modalitatea de plată a sumelor de bani anterior stabilite.
Prin urmare, dacă evaluarea asupra valorii imobilului nu a fost efectuată și nici stabilit cuantumul bănesc prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă la data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, este firesc, fără a fi evident, discriminatoriu, ca aceste operațiuni să se raporteze la actul în vigoare la momentul în care au loc.
Astfel, CNCI, în exercitarea atribuțiilor de control și verificare, în dosarul de despăgubire nr._/CC a dispus invalidarea parțială a Dispoziției nr. 7194/18,12.2006 emisă de către Primarul Municipiului București.
Referitor la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, intimata pârâtă a solicitat respingerea acestora, în considerarea celor mai sus menționate.
În drept: Legea nr.10/2001, republicată, Legea nr.247/2005, Legea 165/2013, art. 205-208 Noul Cod de Procedură Civilă.
Curtea, analizând criticile de apel, prin raportare la dispozițiile legale incidente cauzei, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
În referire la critica vizând nelegalitatea sentinței în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor pentru a fi persoană îndreptățită la restituire.
Critica este nefondată.
Subsumat acestei critici s-a susținut că unicul motiv de respingere a cererii introductive de instanță este reprezentată de împrejurarea nedovedirii de către reclamant a situației juridice a imobilului litigios, susținere motivată de reținerea în considerentele instanței de fond a faptului că reclamantul nu a administrat nicio probă din care să rezulte neîndoielnic că imobilul se afla în patrimoniul autorilor săi la data de 06.03.1945, ori că el a fost trecut ulterior în proprietatea statului.
Or, din analiza considerentelor instanței de fond se reține că acesta nu a constituit singurul motiv de respingere a acțiunii, ci și faptul că reclamantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, raportat la testamentul și certificatul de moștenitor exhibate, aspecte reluate și în finalul hotărârii, în esență.
Mai mult, instanța de fond a mai emis un argument colateral în sprijinul soluției pronunțate, dedus din faptul că ipoteza preluării abuzive nu a fost susținută niciodată de foștii proprietari ori de moștenitorii foștilor proprietari și care dețineau cota majoritară de 75% din imobil, reclamantul fiind singurul care formulează astfel de pretenții.
Instanța de fond a reținut că reclamantul nu a administrat nicio probă din care să rezulte neîndoielnic că imobilul se afla în patrimoniul autorilor săi la data de 06.03.1945, ori că el a fost trecut ulterior în proprietatea statului, ceea ce echivalează, cu alte cuvinte, în aprecierea primei instanțe cu faptul că din actele și lucrările dosarului rezultă că imobilul în litigiu nu se supune Legii nr.10/2001, această concluzie nefiind combătută de nici un act care să fi fost depus de reclamant.
Într-adevăr, în ședința publică din data de 18.03.2015, reclamantul a învederat că înțelege să depună la dosarul cauzei dovezi justificative din care să rezulte că imobilul a fost preluat abuziv. Instanța de judecată a considerat că la dosarul cauzei sunt administrate suficiente probe cu referire la situația juridică a imobilului, emanând de la diferite instituții publice, motiv pentru care nu a mai acordat un alt termen în acest scop. Din analiza actelor depuse deja la dosarul cauzei până la acel moment al judecății instanța de fond a concluzionat că acestea nu conduc la concluzia preluării abuzive a imobilului în litigiu.
Apelantul reclamant deși a susținut în apel o împiedicare în a-și dovedi pretențiile, în sensul lipsirii sale de posibilitatea de a depune noi acte în fața instanței de fond, nu a solicitat instanței de apel încuviințarea probei cu acte, nedepunând nici un alt înscris pe care ar fi intenționat a-l depune la instanța de fond, iar această posibilitate i-ar fi fost răpită, astfel încât nu se poate reține o vătămare a acestuia care să nu fi fost acoperită.
Curtea apreciază că nu se poate susține, cu deplin temei, așa cum a susținut apelantul, faptul că motivarea instanței de fond este inconsecventă. Aceasta deoarece, prezenta instanță are în vedere că în raport de actele depuse deja la dosar, instanța se poate considera lămurită, cu ocazia analizării acestora putând deduce dacă susținerile reclamantului sunt sau nu întemeiate, astfel cum s-a procedat și în prezenta cauză. De altfel, Curtea are în vedere că reclamantul a avut la dispoziție un interval de timp suficient pentru a depune toate actele de care a înțeles să uzeze începând cu data introducerii acțiunii - 27.11.2014, până la data la care s-a luat în discuție probatoriul 18.03.2015. Mai mult, reclamantul nici nu a învederat în ce constau noile acte, respectiv faptul că acestea ar fi în deținerea unor altor persoane și nu a fost posibil a fi procurate până la data de 18.03.2015. O dovadă în plus în sensul că proba a fost solicitată formal este demonstrată și de faptul că în calea devolutivă a apelului nu a înțeles să administreze noi probe.
Cât privește imobilul în litigiu, Curtea reține din actul de vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat I. sub nr._/18.11.1946 și transcris sub nr._/18.11.1946, că R. Clemens, M. Glück și E. Starck au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în . (fost nr. 70), pentru E. Stark fiind menționată o cotă de 25% din imobil.
Acest act de vânzare cumpărare nu face mențiuni detaliate în legătură cu imobilul cumpărat, fiind precizat doar că „este total sinistrat prin efectul bombardamentului” și că este „nelocuibil”. La dosarul cauzei se află depusă o schiță ce poartă aceeași dată cu cea a actului de vânzare cumpărare, semnată de vânzător și de către cumpărători, în care sunt menționate dimensiunile imobilului ce face obiectul convenției de vânzare cumpărare.
Din adresa emisă de PMB – Serviciul Nomenclatură Urbană sub nr._/8132/13.07.2005, se deduce că artera . purtat anterior denumirea de . nivelul anului 1930, . la nivelul anului 1934, . până la nivelul anului 1940 și Bastiliei până la nivelul anului 1951.
Din acest istoric de rol fiscal rezultă că în mod oficial la nivelul anului 1946, când a fost încheiat actul autentic, imobilul ce făcea obiectul acestui act era situat pe . pe .-a menționat.
Mai mult, nu s-a făcut nicio dovadă că această denumire a străzii – Cometa – s-ar fi atribuit unei alte străzi.
Curtea are în vedere că și în alte acte, ulterioare încheierii actului autentic sus-menționat, acest imobil a fost menționat ca fiind situat tot pe . mai avea atribuită această denumire a străzii, dovadă autorizația nr. 25C.1947 emisă de Primăria Municipiului București.
Totodată, Curtea are în vedere certificatul de aliniere și regim nr.44C/1947 emis de Primăria municipiului București în care la rubrica „. „Cometa (I.G. D.) nr.62”, ceea ce convinge instanța în sensul că imobilul încă mai era păstrat în evidențe cu vechea denumire a străzii – Cometa.
Din adresa nr. MF/6567/28.04.1998 emisă de PMB – AFI, rezultă că la adresa din ., actual Căderea Bastiliei nr. 62, figurează „un . apartamente, construit din fondurile C.S.I. în anul 1952 și a fost preluat în baza Deciziei S.P.C. nr. 994/1959 prin transfer de la fostul Consiliu de stat al Planificării (C.S.P.). Totodată, din aceeași adresă rezultă că toate locuințele cuprinse în imobil au fost vândute în baza Decretului-lege nr.61/1990 și în prezent reprezintă proprietate particulară.
În același sens, din adresa nr._/20.04.1992 emisă de Administrația Financiară a sectorului 1 București rezultă că imobilul în litigiu figurează în anul 1952 la poziția 528 pe numele „C. de Stat a Planificării”, cu teren în suprafață de 442,75 mp și construcție, acesta fiind și motivul pentru care apartamentele din construcție nu au făcut obiectul Legii nr.112/1995, care reglementa situația imobilelor preluate de stat.
Potrivit adresei nr.815/206/17.01.2003 emisă de Primăria Municipiului București, la adresa ..62 figurează la nivelul anului 1986 înscrisă proprietate de stat, cu teren în suprafață de 407 mp și două construcții, corp A de 180 mp și corp B de 90 mp, posesor de parcelă fiind ICRAL Herăstrău.
Analizând coroborat aceste înscrisuri, precum și procesul verbal de verificare nr._/1949 încheiat la data de 30 august 1947 din care rezultă că executarea lucrărilor la imobilul în litigiu s-a făcut parțial, respectiv numai turnarea a trei planșee de beton, antrepriza anunțând închiderea temporară a lucrărilor, Curtea deduce că imobilul în litigiu a fost construit parțial de foștii proprietari, ulterior fiind continuate lucrările din fondurile statului, odată cu trecerea acestuia în patrimoniul statului.
Că este așa o dovedește faptul că imobilul s-a regăsit ulterior înscris în evidențele statului, fiind vândut persoanelor fizice în temeiul Decretului-Lege nr.61/1990.
Curtea apreciază că nu se poate imputa susținătorului calității de moștenitor al autorului, proprietar al acestui imobil, faptul că nu se regăsesc evidențe concrete în legătură cu trecerea imobilului în patrimoniul statului pentru a concluziona că acest imobil a trecut abuziv în proprietatea statului, menționarea acestui imobil în evidențele autorităților ulterior anului 1948 în proprietatea statului, și în lipsa altor dovezi contrare, nefăcând decât să conducă la concluzia că terenul împreună cu construcția, în stadiul de edificare a trei planșee, situate la adresa ., . învederate mai sus, a trecut în proprietatea statului fără titlu.
Această concluzie conferă bunului caracterul de bun preluat abuziv, în înțelesul Legii nr.10/2001, contrar a ceea ce a constatat prima instanță.
Cu toate acestea, această concluzie nu este în măsură să conducă la schimbarea soluției de vreme ce reclamantul nu a reușit să facă dovada calității de persoană îndreptățită, în condițiile impuse de art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, Curtea are în vedere că reclamantul a susținut calitatea sa de legatar cu titlu particular al fostului proprietar E. Stark, astfel cum rezultă din testamentul olograf întocmit în 1991, precum și din certificatul de moștenitor nr. 1700/18.08.1992.
Potrivit testamentului olograf, testatorul E. Stark l-a desemnat pe reclamant ca legatar cu titlu particular, menționând că acestuia îi revine „jumătate din cărțile din bibliotecă”. Totodată, în privința reclamantului s-a testat în sensul că: „îi las drepturile mele de despăgubire pentru preluarea ilegală a terenului meu din . . cu valoarea celor patru planșee construite până la data de preluării de Statul Comunist din anul 1948.”
În baza acestui testament a fost emis certificatul de moștenitor nr.1700/18.08.1992 în care reclamantul este menționat ca moștenitor pentru „cota indiviză de ½ (jumătate) din cărțile cuprinse în raportul de expertiză tehnică din 15.01.1992”.
Or, Curtea are în vedere că la data la care testatorul a testat în favoarea legatarului cu titlu particular, testatorul nu avea în patrimoniul său un drept de creanță reprezentat de dreptul la despăgubiri pentru imobilul preluat de stat, așa cum acesta a testat.
Mai mult, în mod cert acesta cunoștea că nu deține acest drept de vreme ce cererea sa de restituire formulată la data de 19.03.1991 nu fusese soluționată.
Cum testatorul nu avea în patrimoniul său un asemenea drept de creanță, nici legatarul cu titlu particular nu poate invoca cu deplin temei dobândirea acestui drept la acest moment. Ca urmare, în mod corect în certificatul de moștenitor legatarul cu titlu particular a fost menționat reclamantul doar în calitatea sa de moștenitor testamentar în privința a ½ din cărțile din biblioteca sa ce s-au găsit la momentul deschiderii de succesiune de pe urma defunctului E. Stark. Mai mult, Curtea are în vedere că la data decesului, Legea nr.10/2001 nu intrase în vigoare, testatorul neavând acces la beneficiile acestei legi din acest motiv independent de voința sa, dar nici nu se poate considera că legatarul este îndreptățit la despăgubirile testate ca și speranță legitimă, în înțelesul dat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a interpretării acestei legi.
Chiar dacă Legea nr.10/2001, recunoaște moștenitorilor persoanei îndreptățite dreptul la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, de prevederile acestei legi beneficiază moștenitorii legali sau testamentari, care aveau îndrituirea de a solicita aceste măsuri reparatorii în calitatea lor de moștenitori, legali, rezervatari sau moștenitori cu titlu universal, cu posibilitatea de a succeda toate/anumite bunuri prezente și viitoare.
Potrivit doctrinei de specialitate în materie, legatarul particular nu este un succesor cu titlu universal; el nu are nici petiția în ereditate și nici, în calitate de moștenitor, acțiunea în împărțeală. Pentru a intra în stăpânirea lucrului legat, legatarul are însă următoarele acțiuni, care se confundă cu acțiunea în predare. Astfel, dacă obiectul legatului este proprietatea sau un alt drept real asupra unui lucru cert, legatarul dobândind proprietatea sau dreptul real prin puterea legii, de la data deschiderii succesiunii, va putea porni acțiunea în revendicare sau acțiunea confesorie, iar dacă obiectul legatului nu constă într-un drept real asupra unui lucru cert, legatarul are numai o acțiune personală în plata legatului, în acest din urmă caz acțiunea fiind pornită împotriva debitorilor legatului, adică împotriva moștenitorilor universali sau cu titlu universal, fiecare dintre aceștia nefiind ținut, potrivit dreptului comun, decât proporțional cu partea sa din succesiune.
Or, în cauză nu s-a făcut dovada că notificarea impusă de legea specială de reparație pe care reclamantul își fundamentează pretențiile ar fi fost formulată de moștenitorii universali sau cu titlu universal pentru ca reclamantul să poată valorifica acest legat.
Curtea va răspunde și criticilor legate de temeiul de drept în baza căruia a fost emisă decizia de invalidare raportat la deciziile Curții Constituționale nr. 686/2014 și nr.210/2014.
Astfel, Curtea constată că decizia de invalidare contestată prin prezenta acțiune a fost emisă în temeiul art. 17 alin. 1 lit.a, art. 21, art. 25 și art. 32 din Legea nr.165/2013.
În referire la art. 17 lit. a din Legea nr.165/2013, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 686/2014, în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate și constatării că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate.
Curtea reține din analiza acestei decizii că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în mod diferențiat, în raport de existența sau nu a unei hotărâri judecătorești. Astfel, pornind de la calificarea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de acte de autoritate publică, învestite cu o eficiență specifică de către ordinea normativă constituțională, Curtea Constituțională a apreciat că atribuția conferită de legiuitor Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului - de a verifica dosarele din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar și în cazul în care existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, iar decizia care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii a fost emisă ca urmare a acestei hotărâri judecătorești - generează posibilitatea ca un organ administrativ să exercite atribuții care țin exclusiv de competența instanțelor judecătorești. Ca urmare, Curtea Constituțională a apreciat că numai o instanță judecătorească învestită de lege cu soluționarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei asemenea hotărâri judecătorești o poate invalida. A recunoaște Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului acesteia competența de reexaminare a existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească înseamnă a recunoaște un control administrativ asupra acestei hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce contravine dispozițiilor art. 129 din Constituție.
Or, în cazul de față, reclamantul nu dispune de o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat calitatea sa de persoană îndreptățită în condițiile art. 4 din Legea 10/2001. Într-adevăr, la dosarul cauzei a fost depusă sentința civilă nr.7602/14.12.2011 pronunțată de Curtea de Apel – Secția de contencios administrativ și fiscal prin care cererea reclamantului de obligare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata despăgubirilor prin echivalent aferente cotei de ¼ din imobilul situat în București, ..62, sector 1 a fost admisă în parte, fiind obligată C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să desemneze un evaluator/societate de evaluatori căruia/căreia să-i transmită dosarul aferent dispoziției emise de unitatea deținătoare în vederea întocmirii raportului de evaluare și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 30 de zile de la data întocmirii raportului de evaluare, fiind respinsă acțiunea în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților.
Această sentință a fost recurată, fiind pronunțată decizia nr.1626/03.03.2014 de către Curtea de Apel București – Secția a VIII –a contencios administrativ și fiscal, prin care s-a admis recursul, s-a modificat în parte sentința recurată în sensul obligării pârâtei C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să procedeze la soluționarea dosarului_/CC, în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr.165/2013, fiind menținute celelalte dispoziții în ceea ce privește soluționarea excepțiilor de prematuritate și lipsei calității procesuale pasive a CCSD, respectiv față de ANRP.
Or, raportat la hotărârea pronunțată în recurs, Curtea constată că în privința reclamantului și a bunului notificat nu s-a stabilit calitatea acestuia de persoană îndreptățită în condițiile Legii nr.10/2001 și nici cu privire la modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, fiind doar obligată CCSD la soluționarea dosarului administrativ.
Așa fiind, neexistând o hotărâre judecătorească în care să se fi stabilit existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, iar decizia care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii să fi fost emisă de unitatea deținătoare ca urmare a acestei hotărâri judecătorești, SCNCI avea îndreptățirea de a verifica aspectele vizând dreptul de proprietate al autorului notificatorului, calitatea reclamantului de moștenitor, caracterul abuziv al preluării imobilului, ș.a, nefiind aspecte care să fi intrat în puterea lucrului judecat în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești.
Ca urmare, Curtea apreciază că decizia Curții Constituționale nr.686/2014 nu-și găsește incidența în cauză, astfel cum în mod eronat a susținut apelantul reclamant.
De asemenea, în referire la decizia Curții Constituționale nr.210/2014, Curtea constată că prin aceasta s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua raportat la cele ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 sunt neconstituționale. Astfel, instanța de contencios constituțional, examinând evoluția cadrului legal în materia procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, a observat că modificările legislative în această materie care s-au succedat au generat mai mult decât divergențe de interpretare a textelor legale, ci chiar regimuri juridice diferite aplicabile unor situații identice. Abrogarea dispozițiilor legale care constituiau temeiul juridic al stabilirii dreptului persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii prin compensarea bunului preluat abuziv cu alte bunuri oferite în echivalent pentru un interval de 7 luni, perioadă în care titularii dreptului au fost obligați să accepte măsura reparatorie a compensării prin puncte, ca unică posibilitate de valorificare a dreptului lor, urmată de reinstaurarea acestui drept în forma prevăzută de legea anterioară, demonstrează, în aprecierea acestei instanțe de contencios constituțional caracterul arbitrar și imprevizibil al normelor adoptate de legiuitor.
Așa fiind, tratamentul juridic diferit la care se referă Curtea Constituțională prin decizia sus-menționată viza măsurile reparatorii în echivalent care se puteau acorda în temeiul Legii nr.10/2001, prin . Legii nr.165/16.05.2013 care prevedea în art. 1 alin. 2 doar compensarea prin puncte în cazul în care restituirea în natură nu era posibilă, această dispoziție legală fiind modificată ulterior prin Legea nr.368/18.12.2013.
Or, apelantul reclamant nu se află în situația vizată de decizia Curții Constituționale, nefiindu-i recunoscută calitatea de persoană îndreptățită pentru a putea vorbi de măsurile reparatorii la care este îndreptățit, nemaivorbind că apelantul nici nu a solicitat ca măsură reparatorie acordarea unor bunuri în compensare.
În consecință, în raport de considerentele de fapt și de drept expuse, Curtea, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant G. G., cu domiciliul procesual ales la reprezentant C.av. „M. și Asociații”, în București, sector 1, ., împotriva sentinței civile nr.540/15.04.2015, pronunțată deTribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR (C.N.C.I.), cu sediul în București, sector 1, Calea Floreasca nr. 202.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 28.01.2016
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. A. I. D.
N.-G.
GREFIER
F. D.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I.
4 ex/15.02.2016
-----------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – E.R.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 12/2016. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 42/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
