Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 43/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 43/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2015 în dosarul nr. 43/2015

DOSAR NR._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCURESTI

SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILA NR.43

Ședința publică de la 21.01.2015

Curtea constituită din:

P. - C. B. T.

JUDECÂTOR - A. P. B.

JUDECĂTOR - A. D. T.

GREFIER - Ș. P.

***** *****

Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă A. A., împotriva deciziei civile nr.265 A din 03.03.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ț. G..

P. are ca obiect – partaj bunuri comune.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta-reclamantă A. A., personal și asistată de avocât Sarchizian A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, emisă de Baroul București – Cabinet Individual, aflată la fila 59 dosar și avocât P. D., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât Ț. G., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, emisă de Baroul București – Cabinet Individual, aflată la fila 11 dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Avocâtul recurentei-reclamante depune la dosar dovada achitării primei tranșe a taxei judiciare de timbru în urma admiterii în parte a cererii de ajutor public judiciar și eșalonării acesteia, conform încheierii de ședință din data de 17.12.2014, respectiv chitanța nr._/29.12.2014, în cuantum de 321 lei.

Avocatul intimatului-pârât depune la dosar un extras de jurisprudență.

Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocât.

Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocât sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecâtă și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Avocatul recurentei-reclamante, având cuvântul, solicită amânarea pronunțării pentru a depune note scrise.

Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, pentru următoarele considerente:

Arată că soții în timpul căsătoriei au acumulat bunuri și obligații comune, iar în anul 2008 aceștia au divorțat, moment la care s-a încheiat un partaj cu privire la împărțirea bunurilor, respectiv a activului pe care l-au acumulat, însă au rămas o . datorii pe care aceștia, în mod necontestat le-au contractat în timpul căsătoriei.

În anul 2011, recurenta de astăzi promovează o acțiune în împărțirea acestor datorii, respectiv lichidarea regimului matrimonial potrivit noului Cod civil.

S-a invocât de către partea adversă, iar instanțele fondului și-au însușit, excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât au trecut mai mult de 3 ani de la momentul la care părțile au divorțat, pe de o parte, iar pe de altă parte urmează a se constata faptul că o parte din aceste datorii comune au fost achitate în integralitatea lor de către recurenta din cauza de față.

Instanța a admis excepția prescripția dreptului material la acțiune, astfel că în recurs critică soluția instanței de apel, considerând-o ca fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.

Arată că ne aflăm într-o materie care, în opinia sa, nu este reglementată expres de către legiuitor, referitor la legislația de dinaintea intrării în vigoare a noului Cod civil, astfel că se va proceda la regula de interpretare a analogiei legii, situație în care se vor aplica regulile de la partajul bunurilor succesorale, în care se reține faptul că o astfel de acțiune în partajare este imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv.

Deși instanța fondului recunoaște această regulă de drept necontestată de niciuna dintre părți, cum că este imprescriptibilă o astfel de acțiune, instanța procedează la o reconsiderare a acțiunii, cu care nu este acord. Arată că reclamanta la momentul formulării acțiunii a solicitat împărțirea datoriilor comune și să li se acorde o sultă pentru echilibrarea celor două loturi, conform regulii partajului obișnuit. Însă instanța a considerat că în ceea ce privește acest capăt de cerere, în sensul de a li se plăti ceea ce a plătit recurenta în plus, a intervenit prescripția.

Consideră că acest aspect nu poate fi primit, întrucât este un partaj care nu se puteau disocia și trata din punct de vedere juridic, diferit de cele două solicitări, întrucât principalul capăt de cerere era acela al sistării codevălmășiei în ceea ce privește pasivul, iar instanța trebuia să constate dacă și care sunt datoriile comune, apoi să stabilească cota de contribuție în ceea ce privește lichidarea acestui pasiv, însă instanța nu a procedat astfel, ci a trecut direct la acea solicitare pentru a fi indemnizați pentru ceea ce au plătit în plus.

În considerentele hotărârii, instanța își întemeiază argumentele pe principiul îmbogățirii fără just temei, în sensul că la momentul când reclamanta a achitat aceste debite comune și din momentul respectiv s-a născut dreptul său la acțiune pentru a solicita ceea ce au achitat în plus.

Urmează a se constata că, raționamentul din punct de vedere juridic este greșit. În situația în care s-ar afla într-o asemenea situație, urmează a se constata că regula sau în ceea ce privește momentul de început al prescripției extinctive este marcat de acel moment în care cel care a plătit în plus cunoaște cu cât s-a mărit patrimoniul celuilalt de la care solicită să i se plătească cu cât s-a îmbogățit.

Mai arată că la momentul la care a plătit recurenta, nu cunoștea cât au plătit în plus decât îi revenea acesteia, astfel că în cazul în care va fi primit acest argument al instanței de fond, solicită să se constate că nu putea interveni prescripția dreptului material al acțiunii, întrucât dreptul material nu se născuse câtă vreme această masă pasivă nu era divizată, iar recurentei cea care a făcut plata îi revenea doar 50% din această sumă.

Ultimul argument se referă la faptul că instanța de fond în mod arbitral a schimbat obiectul pricinii, deși au arătat că prin însăși acțiunea introductivă înțelege să învestească instanțele cu o acțiune în împărțirea datoriilor comune și nu a făcut vorbire despre vreo îmbogățire fără just temei, aspect care nu a fost pus în discuția părților, fiind încălcat principiul disponibilității.

În subsidiar, urmează a se constata faptul că această calificare a acțiunii dată de către instanță este greșită, calificare care putea fi făcută de judecător, însă ținând cont de finalitatea urmărită. Or, raportat la această finalitate, urmează să se constate că era numai aceea de a sista această stare de comunicate în ceea ce privește pasivul și potrivit noului cod civil de a lichida această comunitate.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru a se judeca pe fond, considerând că au fost încălcate drepturile și garanțiile procesuale în ceea ce privește accesul la justiție, art.6 din CEDO.

Avocatul intimatului-pârât, având cuvântul, invocă excepția tardivității recursului, urmând să se constate faptul că acesta a fost depus peste termenul legal, respectiv peste mai mult de 15 zile, având în vedere că recurenta a primit hotărârea pe data de 2.07.2014, iar cererea de recurs a fost depusă pe data de 20.07.2014.

Curtea unește excepția invocată cu fondul recursului.

Avocatul intimatului-pârât, având cuvântul, pe fondul cauzei, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea deciziei pronunțată anterior ca fiind legală și temeinică.

Urmează să se constate că prin tranzacția încheiată la data de 6.06.2008 nu s-a dispus numai asupra activului din patrimoniul comun, respectiv apartamentul, ci și asupra tuturor aspectelor, inclusiv creanțele. Pe de o parte, bunul respectiv avea o valoare mult mai mică decât suma pe care părțile au înțeles să o stabilească a fi plătită de către recurentă, respectiv soțul Ț. G. a înțeles să plătească jumătate din apartamentul care revenea acestora cu toate sarcinile lui, respectiv procese, litigii, având în vedere prezentarea situației de fapt a tuturor aspectelor prin întâmpinarea depusă la dosar, astfel încât nu poate fi primită susținerea părții adverse în sensul că s-ar fi datorat sulta.

Prin acea tranzacție părțile au stabilit să se dea sulta, să se vireze prin bancă suma de 41.183,90 euro, la valoarea sultei de 150.000 lei. De asemenea, s-a mai depus în plus suma de 17.499 lei, or toate aceste sume sunt detaliate la fila 48 din întâmpinare, pe fiecare bun și pe fiecare creanță în parte, în sensul că depășesc cu mult valoarea de 50% din apartamentul la care se face referire de către partea adversă.

Consideră că în speța de față se face referire numai la creanțele comune nu și la datoriile personale pe care le-a acumulat recurenta, chiar și pe parcursul căsătoriei. Singurele datorii comune sunt cele către o persoană fizică de 20.000 lei și 15.000 lei, precum și cu referire la creditul luat de la BCR, urmând a se lua act de faptul că acest credit nu a fost plătit de către reclamantă, astfel că nu a fost prejudiciată pe acest aspect.

Referitor la excepția prescripției, urmează să se constate că solicitarea de respingere ca nefondată a acestei excepții nu este susținută legal și a demonstrat că aceasta intervine, întrucât ne aflăm în fața unor creanțe care au termenul de prescripție de 3 ani. Se raportează la art.6 al.2 din Noul Cod de procedură civilă care nu se aplică cauzei, întrucât ne aflăm pe Codul de procedură vechi și urmează a se avea în vedere că în cauză se aplică prevederile art.21 din Decretul nr.167/1958 care stabilește că cerințele recurentei în cauză nu reprezintă o acțiune imprescriptibilă, întrucât vizează strict numai creanțe.

Față de toate aceste aspecte, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei pronunțate în apel ca fiind legală și temeinică, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform facturii și chitanței aflate la fila 50 dosar (depuse în copii xerox la întâmpinare).

Avocatul recurentei-reclamante, având cuvântul în ceea ce privește excepția tardivității recursului, solicită respingerea, având în vedere că recursul a fost depus în termenul prevăzut de lege, atât prin poștă, cât și e-mail, fiind exercitat, depus, înregistrat în formele prevăzute de procedură, respectiv electronic și poștă clasică în termenul imperativ.

Referitor la cheltuielile de judecată, provocate de acest proces, arată că urmează a le solicita pe calea unei acțiuni separate.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea depusă la data de 07.07.2011 și înregistrată sub numărul_ pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, reclamanta A. A. în contradictoriu cu pârâtul Ț. G. a solicitat instanței ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de_,43 lei reprezentând cota acestuia de ½ din pasivul comun cât și obligarea pârâtului la plata sumei de_ lei reprezentând suma ce revenea acestuia din plățile făcute până în prezent de reclamantă din datoriile comune.

În fapt reclamanta a arătat că în timpul căsătoriei cu pârâtul, încheiată la data de 04.03.2006 și desfăcută la data de 06.06.2008 prin sentința civilă nr. 3241 din aceeași dată, a Judecătoriei Sectorului 4 București, a dobândit mai multe bunuri, printre care un apartament situat în București. .. 5 și părți sociale la o societate comercială.

Cu privire la acest apartament, reclamanta susține că între părți cu ocazia divorțului, a intervenit și o convenție de partaj, consfințită printr-o hotărâre de expedient, apartamentul revenind integral pârâtului, care s-a angajat să achite o sultă de 150.000 lei.

Reclamanta mai arată că tot in timpul căsătoriei, a contractat împreuna cu pârâtul, mai multe împrumuturi în cuantum de_ lei și_ euro, fiecăruia dintre soți revenindu-i obligația de a plăti ½ din acestea. Așadar, reclamanta susține că pârâtul avea obligația să-i plătească suma de 167.500 lei pentru datorii și 150.000 lei cu titlu de sultă, între foștii soți intervenind următoarea înțelegere: mai întâi plata sumei de 167.500 lei în contul din care se făceau în mod regulat plățile, respectiv: RO57RNCB_001, deschis la ING - Sucursala Nerva T., pentru plata creditorilor și apoi sulta datorată de 150.000 lei, care însă nu urma să fie virată în cont și cu atât mai puțin în contul destinat plăților creditelor (ce a fost constituit adiacent la contractul de credit bancar, strict pentru efectuarea de plați, rate).

Se menționează că la data de 18.06.2008 pârâtul a virat în contul de la BCR suma de 149.950 lei cu titlu de plată tranzacție imobiliară iar în ziua următoare suma de 17.499 lei, reprezentând restul sumei de bani convenită cu pârâtul.

Se precizează că pârâtul a comunicat verbal reclamantei că sumele de bani sunt destinate plății datoriilor și că va vira ulterior și banii datorați cu titlu de sultă, astfel că reclamanta a achitat datoriile, însă pârâtul a solicitat radierea dreptului de privilegiu asupra imobilului, arătând că suma de_ lei virată reprezintă sulta datorată și nu partea din datoriile comune.

În concluzie, se arată că pasivul comun este de_,64 lei, fiecăruia dintre foștii soți revenindu-i obligația de a plăti suma de_ lei, iar până în prezent reclamanta susține că a achitat suma de_,21 lei, rămânând de achitat creditul de_ euro și_,43 lei către Kruk International și contravaloarea mașinii de_ lei.

În drept cererea nu a fost motivată.

La data de 07.12.2011 prin încheiere, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamantă privind scutirea de la plata taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina sa. Cererea de reexaminare împotriva acestei încheieri a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea pronunțată la 16.02.2012.

La data de 29.02.2012 reclamanta formulează o nouă cerere de ajutor public judiciar, cerere respinsă ca neîntemeiată prin încheierea pronunțată la 14.03.2012. Cererea de reexaminare a fost respinsă ca neîntemeiată la 26.04.2012.

La data de 09.05.2012 reclamanta formulează o nouă cerere de ajutor public judiciar, cerere admisă în parte prin încheierea de ședință de cameră de consiliu, dispunându-se plata eșalonată a taxei de timbru datorate în 19 rate lunare, plătibile pe data de 05 ale fiecărei luni, prima rată în cuantum de 244,72 lei iar următoarele 18 în cuantum de 200 de lei fiecare. La data de 14.05.2012 pârâtul formulează sesizare împotriva încheierii, cerere respinsă prin încheierea de ședință de la data 06.09.2012 ca neîntemeiată. Cererea de reexaminare formulată împotriva acestei încheieri a fost respinsă ca inadmisibilă la data de 08.11.2012.

La data de 11.01.2012 pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecâtă iar pe fondul cauzei a arătat că reclamanta nu a dovedit pretențiile deduse judecății, nedepunând înscrisurile doveditoare.

În drept, au fost invocâte dispozițiile art. 112 alin 1 pct. 4, art. 112 alin. 1 pct. 5 și alin. 2 C.proc.civ., și art. 20, alin 2 din legea 146/1997.

La data de 07.06.2012 pârâtul depune note de ședință prin care invocă excepția existenței unui partaj voluntar anterior, solicitând respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă.În fapt, se arată că în data de 06.06.2008 s-a încheiat între prezentele părți o tranzacție privind partajul voluntar al patrimoniului comun, tranzacție care a fost consfințită prin sentința civilă nr. 3246 din 06.06.2008 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._, „având ca obiect divorț tara copii și partaj bunuri comune".Se susține că partajul voluntar nu a fost desființat de către părți, drept pentru care acțiunea reclamantei privind o nouă acțiune de partaj este inadmisibilă, iar partajul voluntar încheiat de către prezentele părți în data de 06.06.2008 nu este doar un partaj voluntar al apartamentului nr. 40, situat în București, .. 5, respectiv un partaj parțial al patrimoniului comun al foștilor soți Tepuru, așa cum lasă să se înțeleagă reclamanta, ci este un partaj voluntar al întregului patrimoniu comun al acestora, ce include atât activele cât și pasivele/datoriile comune.Pârâtul arată că nuda proprietate a apartamentului era singurul bun activ din patrimoniul foștilor soți iar la data partajului prețul de achiziție a nudei proprietăți asupra apartamentului în valoare de 40.000 euro, nu era achitat integral ci la nivelul sumei de 27.691.68 euro, părțile înțelegându-se ca nuda proprietate asupra apartamentului în cauză să treacă în patrimoniul pârâtului cu preluarea de către acesta a obligației de plata a prețului rămas de achitat în suma de 12.308,32 euro.Se susține că sultă de 150.000 lei, echivalentul sumei de 41.183,90 euro, stabilită de părți prin partajul voluntar încheiat în data de 06.06.2008 și consfințită prin sentința civilă nr. 3246 din 06.06.2008 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._, nu reprezintă contravaloarea cotei sale părți din nuda proprietate asupra apartamentului proprietate . contribuția reclamantei la plata prețului apartamentului până la data partajului voluntar cât și cota parte a pârâtului din datoriile comune, suma depășind cu mult contribuția reclamantei la plata prețului de achiziționare a apartamentului, până la data încheierii partajului voluntar cât și prețul integral al apartamentului. In acest sens, pârâtul precizează că reclamanta ar fi avut dreptul la 20.000 euro, reprezentând jumătate din valoarea de achiziție a apartamentului.Se mai arată că în condițiile în care prin partajul voluntar încheiat în data de 06.06.2008 nu mai avea nici un dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză, în data de 10.09.2010, conform Procesului verbal de conciliere înregistrat sub nr. 26 din 10.09.2010 la Cabinet de avocât T. L. reclamanta a încasat necuvenit suma 2.500 euro + 5.720 lei reprezentând o parte din datoria avută de către D-na U. L. față de pârât, ca urmare a rezoluțiunii Contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului.

La data de 06.09.2012 reclamanta a depus note de ședință prin care a solicitat recalificarea susținerilor pârâtului referitoare la excepția existenței unui partaj voluntar anterior ca fiind o apărare de fond sau în subsidiar unirea excepției cu fondul cauzei. Pe fond, se susține că prin tranzacția încheiată între părți au fost împărțite drepturile asupra bunurilor comune ale părților, pasivul patrimonial rămânând nelichidat încă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1143 alin. 1 Cod civil.

La data de 04.10.2012, reclamanta a depus la dosarul cauzei o cerere precizatoare prin care a arătat că în timpul căsătoriei a contractat împreună cu pârâtul următoarele împrumuturi: I. N. a contractat un credit în lei în valoare 25.000 lei conform contract credit nr. 135NT/04.09.2007. Suma a fost remisă soților și a fost rambursată în două rate astfel: în data de 19.06.2008 - 24.150 lei și în data de 20.06.2008 - 550 lei. Până la data de 01.08.2008 a fost stinsă întreaga datorie, așa cum reiese și din declarația dată de împrumutant și din adeverința eliberata de BCR sucursala Nerva T.; I. N. a contractat un credit în valoare de 15.000 euro conform contract credit nr. 134NT/04.09.2007. Suma a fost remisă soților și a fost rambursată în două rate astfel: în data de 19.06.2008 - 53.543,93 lei - schimb valutar echivalent 14.460 euro și în data de 20.06.2008 - 2.594,90 lei - schimb valutar echivalent 700 euro. Până la data de 01.08.2008 a fost stinsă întreaga datorie, așa cum reiese și din declarația dată de împrumutant și din adeverința eliberată de BCR sucursala Nerva T.; A. M. a contractat un credit în valoare 26.000 lei conform contract credit nr. 132NT/30.08.2007. Suma a fost remisă soților și a fost rambursată în două rate astfel: în data de 19.06.2008 - 26.150 lei și în data de 20.06.2008 - 455 lei. Până la data de 01.08.2008 a fost stinsă întreaga datorie, așa cum reiese și din declarația dată de împrumutant și din adeverința eliberată de BCR sucursala Nerva T.; Tincea L. M. - valoare 20.000 lei, conform contract de împrumut încheiat la data de 15.03.2007 între Tincea L. M. și A. M. și conform contractului de împrumut încheiat la data de 30.03.2007 între A. M. și A. A. - sumă rambursată prin eliberare numerar la data de 19.06.2008 valoare 20.000 lei. Până la data de 01.08.2008 a fost stinsă întreaga datorie, așa cum reiese și din declarația dată de împrumutant; A. M. - împrumut - valoare 3.600 lei conform contract de împrumut încheiat la data de 30.03.2007 între A. M. și A. A. - sumă rambursată prin eliberare numerar la data de 19.06.2008 valoare 3.600 lei. Până la data de 30.06.2008 a fost stinsa întreaga datorie, așa cum reiese și din declarația data de împrumutant; A. M. - împrumut - valoare 600 euro (echivalent 2.250 lei) conform contract de împrumut încheiat la data de 30.03.2007 între A. M. și A. A. - sumă rambursată prin eliberare numerar la data de 19.06.2008 valoare 600 euro (echivalent 2.250 lei). Până la data de 30.06.2008 a fost stinsă întreaga datorie, așa cum reiese și din declarația dată de împrumutant; A. A. - credit BRD - credit contractat la data de 06.03.2006 - valoare 11.000 lei - contractat pentru nevoile personale ale familiei pârâtului (respectiv mama și tatăl acestuia), contract care a rămas în posesia acestora. Suma a fost stinsa in data de 20.06.2008 prin eliberare de numerar de la BCR sucursala Nerva T. - valoare 9.800 lei, așa cum reiese și din extras; A. A. - credit CEC - credit contractat la data de 10.05.2003 - valoare 12.600 lei contractat pentru nevoile personale ale familiei pârâtului (respectiv mama și tatăl acestuia, contract care a rămas în posesia acestora; care au și achitat ratele până data de 01.01.2008). Suma a fost stinsă în data de 27.06.2008 prin eliberare de numerar de la BCR sucursala Nerva T. - valoare 6.103 lei, așa cum reiese și din extras; A. A. - credit BCR - valoare 17.000 lei conform contract credit nr._ din data de 19.12.2007. Suma a fost rambursată în data de 19.06.2008 - 16.584,93 lei. Până la data de 20.06.2008 a fost stinsă întreaga datorie, așa cum reiese și din adeverința eliberată de BCR sucursala Nerva T.; mașina - valoare 20.000 lei - suma stabilită de comun acord cu pârâtul ca reclamanta să rămână cu o mașina (sau să-si poată achiziționa una), A. A. - credit BCR - valoare 20.000 euro conform contract de credit nr._ din data de 13.12.2007 . Se precizează că datoriile menționate la punctele 4, 5 și 6 au fost stinse la 19.06.2008 prin plata sumei de_ lei.

Se mai arată că sumele au fost folosite pentru creditarea firmei la care erau acționari părțile dar și pentru scopuri pur personale ale pârâtului (călătorii în străinătate, achiziționarea de bunuri electrocasnice și de uz personal achiziționate strict pentru bunăstarea pârâtului și a familiei și viitoarei lui familii).

Până în prezent, reclamanta susține că a achitat din datoriile comune, suma de_,021 lei precum și rate în sumă de 50 EURO și 6.000 LEI, în total suma de 173.045,21 lei.

La data de 29.11.2012 pârâtul a depus note de ședință prin care a solicitat obligarea reclamantei la precizarea cererii modificâtoare depuse anterior și la depunerea contractelor de împrumut și a graficelor de rambursare la care face referire în cerere. Totodată a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune, în conformitate cu dispozițiile coroborate ale art. 11 cu art. 32 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, aplicabil în cazul supus judecații, prin prisma dispozițiilor art. 63 Cod civ. nou (Legea nr. 287/2009), raportate la dispozițiile art. 214 din Decretul nr. 167/1958.

Se susține că dreptul la acțiune a reclamantei în partajul presupuselor datorii comune existente la data de 06.06.2008, data pronunțării divorțului (filele 11 -12 din dosarul cauzei), s-a prescris în data de 06.06.2011, acțiunea fiind introdusă la 07.07.2011 (fila 1 din dosarul cauzei), la peste 3 ani de la data nașterii dreptului sau de acțiune. Pârâtul solicită să se constate că acțiunea reclamantei nu este o acțiune de partaj a datoriilor comune ci este o acțiune în pretenții/recuperarea unor presupuse creanțe.

La ultimul termen de judecâtă instanța a dispus recalificarea excepției existenței unui partaj voluntar anterior ca fiind o apărare de fond. Totodată a fost invocâtă de către reclamantă excepția decăderii pârâtului din dreptul de a mai invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 2188/27.02.2013, Judecătoria Sectorului 4 București a respins excepția decăderii pârâtului din dreptul de a mai invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocâtă de către reclamantă, ca neîntemeiată;

a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune cu privire la datoriile stinse în cursul anului 2008; a respins acțiunea formulată de reclamanta A. A., în contradictoriu cu pârâtul Ț. G. cu privire la datoriile stinse în cursul anului 2008, ca fiind prescrisă;

a respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune cu privire la datoria de_ lei reprezentând obligația pârâtului de a plăti contravaloarea unei mașini și a celei rezultate din contractul de credit nr._/13.12.2007, ca neîntemeiată;

a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. A., în contradictoriu cu pârâtul Ț. G.; a constatat că părțile au contractat în timpul căsătoriei prin încheierea contractului de credit nr._/13.12.2007, o datorie comună cu o cotă de contribuție de 50% fiecare; a respins acțiunea cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unei jumătăți din datoria comună izvorâtă din încheierea contractului de credit nr._/13.12.2007, ca neîntemeiată;

a respins acțiunea cu privire la datoria de_ lei, ca neîntemeiată; a

constatat că reclamanta a suportat cheltuieli de judecâtă în cuantum de 5076,9 lei; a constatat că pârâtul a suportat cheltuieli de judecâtă în cuantum de 2480 lei; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2581,80 lei, cu titlu de cheltuieli de judecâtă; a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 2480 lei cu titlu de cheltuieli de judecâtă și a compensat cheltuielile de judecâtă suportate de părți până la valoarea cea mai mică, aceea de 2480 lei, urmând ca pârâtul să plătească reclamantei diferența de 101,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecâtă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut sub aspectul calificării juridice a acțiunii, că pârâtul a solicitat calificarea acțiunii reclamantei ca fiind o acțiune în pretenții.

Instanța de fond a reținut că prin sentința nr. 3246/06.06.2008 instanța a luat act de tranzacția încheiată între părți cu privire la modalitatea de partajare a bunurilor comune dobândite de foștii soți în timpul căsătoriei, stabilindu-se ca pârâtul să dobândească nuda proprietate asupra apartamentului nr. 40 situat în . 4, precum și drepturile și obligațiile din contractul de vânzare-cumpărare nr. 513/12.03.2007 și să plătească reclamantei o sultă de_ lei. În cuprinsul tranzacției nu s-a făcut nicio referire la datoriile comune ale soților.

Prin prezenta acțiune reclamanta învederează faptul că soții au contractat în timpul căsătoriei datorii comune de_,21 lei și că acestora le revine obligația de a plăti câte_,61 lei și solicită obligarea pârâtului la plata sumei de_,61 lei și a sumei de_ lei plătită de reclamantă peste cota sa de contribuție.

Prima instanța a reținut că reclamanta a învederat faptul că datoriile comune ale soților cu excepția celei de_ lei reprezentând obligația pârâtului de a plăti contravaloarea unei mașini și a celei rezultate din contractul de credit nr._/13.12.2007 au fost stinse prin plată imediat după data desfacerii căsătoriei, în cursul anului 2008, astfel că acțiunea reclamantei cu privire la acestea are natura juridică a unei acțiuni în pretenții, bazată pe îmbogățirea fără justă cauză. Reclamanta a înțeles să plătească, după desfacerea căsătoriei, cu bună-știință și partea pârâtului din obligațiile comune conjuncte ale foștilor soți. Acțiunea reclamantei cu privire la acest capăt de cerere nu mai poate fi calificată ca fiind un partaj matrimonial cât timp la data sesizării instanței cu prezenta cauză aceste datorii nu mai existau în patrimoniul foștilor soți.

Datoria de_ lei reprezentând obligația pârâtului de a plăti contravaloarea unei mașini și a celei rezultate din contractul de credit nr._/13.12.2007, ce fac obiectul acțiunii reclamantei, nu au fost stinse printr-un mijloc de stingere al obligațiilor, astfel că în ceea ce le privește acțiunea reclamantei are natura juridică a unui partaj de datorii comune.

Sub aspectul excepției decăderii pârâtului din dreptul de a mai invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a reținut că excepțiile procesuale sunt acele mijloace prin care în cadrul procesului civil, partea interesată sau instanța din oficiu invocă neregularități procedurale sau lipsuri privind exercițiul dreptului la acțiune, urmărind întârzierea sau împiedicarea judecății în fond.Excepțiile de fond sunt acelea prin care invocă lipsuri referitoare la condițiile exercitării dreptului la acțiune precum și acele lipsuri strâns legate de dreptului la acțiune. Excepția prescripției dreptului material la acțiune este o excepție de fond absolută, întrucât privește acea componentă a acestuia ce constă în posibilitatea de a obține condamnarea pârâtului.

În ceea ce privește reglementarea prescripției aplicabilă în cauza de față instanța de fond a reținut că sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 având în vedere că prescripția invocată a început să curgă anterior intrării în vigoare a Codului civil la 01.10.2011 și dispozițiile art. 201 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, care prevăd că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Pe cale de consecință și prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aplicabile în cauză, sunt unele imperative, de ordine publică iar părțile nu pot deroga de la acestea, conform art.1 alin 3 din Decret.

Așadar, interpretând dispozițiile art. 162 C.proc.civ., rezultă că oricare dintre părți, instanța din oficiu sau procurorul poate invoca intervenția prescripției extinctive, în orice fază a judecății.

Față de considerentele arătate mai sus, instanța de fond a reținut că susținerile reclamantei referitoare la decăderea pârâtului din dreptul de a mai invoca prescripția extinctivă prin neinvocarea acesteia prin întâmpinare sau la prima zi de înfățișare sunt neîntemeiate, nefiind incidente dispozițiile art. 103 C.proc.civ., motiv pentru care a respins excepția invocâtă ca neîntemeiată.

Sub aspectul excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocâtă de către pârât instanța de fond a reținut că față de calificarea juridică a acțiunii se impune analiza acesteia separat față de capătul de cerere având ca obiect pretenții și față de capătul de cerere având ca obiect partaj.

În ceea ce privește cererea având ca obiect partaj, instanța reține că datoriile menționate mai sus nu au fost stinse înainte de data sesizării instanței, iar acțiunea privind lichidarea regimului matrimonial este impresciptibilă extinctiv, așa cum rezultă din dispozițiile art. 728 Cod civil 1864. Față de aceste considerente, instanța va respinge excepția invocâtă cu privire la datoria de _ lei reprezentând obligația pârâtului de a plăti contravaloarea unei mașini și a celei rezultate din contractul de credit nr._/13.12.2007, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește cererea având ca obiect pretenții bazate pe îmbogățirea fără justă cauză, instanța de fond a reținut că acesta are natura unei acțiuni personale patrimoniale supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 8, alin 2 raportat la art. 8, alin 1 din Decretul nr. 167/1958 prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de când cel care și-a micșorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu cât și pe cel care a beneficiat de această mărire.În cauză, instanța de fond a reținut că în ceea ce privește prima și a doua datorie invocâte în valoare de_ lei și respectiv_ euro, la data de 04.09.2007 martorul I. N. a contractat două împrumuturi bancare în cuantum de_ lei și respectiv_ lei prin contractul nr. 135NT/04.09.2007 și prin contractul nr. 134NT/04.09.2007. Conform declarației semnate de ambele părți existente la fila 15 din volumul II al dosarului coroborate cu declarația martorului I. N. confirmată și de răspunsul pârâtului la interogatoriu la întrebările nr. 1 și 2, rezultă că acești bani au fost dați de către martor părților, aceștia achitând și ratele la bancă. Împrumutul a fost făcut în considerarea relației de lungă durată de vecinătate și prietenie existente între reclamantă și martor. Conform adresei emise de către bancă atașată la fila 11 din volumul II al dosarului, creditele au fost rambursate anticipat la data de 03.07.2008, iar din declarația martorului ce confirmă susținerile reclamantei, banii pentru lichidarea creditelor au fost plătiți martorului de către reclamantă din suma primită de la pârât cu titlu de sultă la 18.06.2008. Așadar, în acest caz prescripția extinctivă a început să curgă la data de 03.07.2008, când reclamanta a cunoscut faptul că a achitat și partea de datorie a pârâtului și că astfel patrimoniul acestuia s-a mărit fără temei și s-a împlinit la 03.07.2011.

În ceea ce privește cea de-a treia datorie invocâtă în cuantum de_ lei, instanța de fond a reținut că mama reclamantei a contractat un împrumut bancar de_ lei prin contractul nr. 132NT/30.08.2007. Conform contractului de împrumut atașat la fila 22 din volumul II al dosarului coroborat cu declarația martorului I. N. și cu răspunsul pârâtului la interogatoriu la întrebarea nr. 3, rezultă că această sumă de bani a fost împrumutată de mama reclamantei părților, urmând ca aceștia să achite ratele la bancă. Conform adresei emise de către bancă atașată la fila 21 din volumul II al dosarului, creditul a fost rambursat anticipat la data de 03.07.2008, iar din susținerile reclamantei, banii pentru lichidarea creditelor au fost plătiți de către reclamantă din suma primită de la pârât cu titlu de sultă la 18.06.2008. Așadar, în acest caz prescripția extinctivă a început să curgă la data de 03.07.2008, când reclamanta a cunoscut faptul că a achitat și partea de datorie a pârâtului și că astfel patrimoniul acestuia s-a mărit fără temei și s-a împlinit la 03.07.2011.

În ceea ce privește ce-a de-a patra, a cincea și a șasea datorie invocată, instanța de fond a reținut că între reclamantă și mama sa a intervenit contractul de împrumut încheiat la 30.03.2007 prin care mama a dat cu împrumut fiicei suma de_ lei, iar aceasta din urmă s-a obligat să restituie împrumutul până la data de 30.03.2008. conform mențiunilor olografe ale părților contractului la data de 30.06.2008 a fost restituită suma împrumutată. În acest caz prescripția extinctivă a început să curgă la data de 30.06.2008, când reclamanta a cunoscut faptul că a achitat și partea de datorie a pârâtului și că astfel patrimoniul acestuia s-a mărit fără temei și s-a împlinit la 03.06.2011. Faptul că banii împrumutați de către mama reclamantei provin dintr-un împrumut contractat anterior de aceasta de la numita Tincea M. L. și care au fost restituiți la 01.08.2008, conform contractului de împrumut atașat la fila 23 din volumul II al dosarului nu atrage curgerea termenului de prescripție de la acest moment cât timp relații contractuale au existat numai între reclamantă și mama sa și nu și între reclamantă și Tincea M. L..

În cauză, instanța de fond a reținut că în ceea ce privește cea de-a șaptea datorie invocâtă, la data de 06.03.2006, în timpul căsătoriei cu pârâtul, reclamanta a contractat o datorie comună în cuantum de_ lei prin contractul de credit nr._. Conform susținerilor reclamantei confirmate de ordinul de plată existent la fila 123 din volumul I al dosarului, această datorie a fost stinsă la data de 20.06.2008.Așadar, în acest caz prescripția extinctivă a început să curgă la data de 27.06.2008, când reclamanta a cunoscut faptul că a achitat și partea de datorie a pârâtului și că astfel patrimoniul acestuia s-a mărit fără temei și s-a împlinit la 20.06.2011.

În ceea ce privește cea de-a opta datorie invocâtă, instanța de fond a reținut că la data de 10.03.2005, înainte de încheierea căsătoriei, reclamanta a contractat un credit pentru suma de_ lei prin încheierea contractului nr. 2061.0802 nr. 4429. Conform susținerilor reclamantei confirmate de adresa emisă de bancă depusă la fila 50 din volumul II al dosarului, această datorie a fost stinsă la data de 30.06.2008. Așadar, în acest caz prescripția extinctivă a început să curgă la data de 30.06.2008, când reclamanta a cunoscut faptul că a achitat și partea de datorie a pârâtului și că astfel patrimoniul acestuia s-a mărit fără temei și s-a împlinit la 30.06.2011.

În ceea ce privește cea de-a noua datorie invocâtă, instanța de fond a reținut că la data de 19.12.2007, în timpul căsătoriei, reclamanta a contractat un credit prin încheierea contractului nr._.Conform susținerilor reclamantei confirmate de adresa emisă de bancă depusă la fila 51 din volumul II al dosarului, această datorie a fost stinsă la data de 03.07.2008.

Așadar, în acest caz prescripția extinctivă a început să curgă la data de 03.07.2008, când reclamanta a cunoscut faptul că a achitat și partea de datorie a pârâtului și că astfel patrimoniul acestuia s-a mărit fără temei și s-a împlinit la 03.07.2011.

În concluzie, instanța de fond a reținut că pentru cele nouă datorii enunțate mai sus termenul de prescripție extinctivă era împlinit în fiecare caz în parte la data sesizării instanței cu prezenta acțiune, respectiv 07.07.2011, motiv pentru care a admis excepția invocată și a respins acțiunea ca fiind prescrisă.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că părțile s-au căsătorit la data de 4.03.2006, căsătoria fiind înregistrată în registrul de stare civilă al Primăriei Sectorului 4 București, sub nr. 216. Ulterior, prin sentința civilă nr. 3246/06.06.2008 pronunțată în dosarul nr._ de Judecătoria Sectorului 4 București, definitivă și irevocabilă, căsătoria părților a fost desfăcută prin divorț, dispunându-se revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv acela de A..

Prin sentința de divorț s-a dispus și partajarea bunurilor comune ale părților, conform tranzacției încheiate de părți, fără a se face vreo referire la datoriile comune ale foștilor soți, astfel că nu se poate considera că suma stipulată în sarcina pârâtului cu titlu de sultă ar fi avut în vedere și datoriile comune ale soților.

Cu privire la datoriile ce fac obiectul cererii de partaj, instanța de fond a reținut că părțile în timpul căsătoriei au încheiat contractul de credit nr._/13.12.2007 pentru suma de_ euro. Contractul de credit încheiat la BCR S.A. reprezintă o datorie comună a soților conform art. 32 lit. b C.fam., fiind vorba de o datorie contractată împreună de soți chiar dacă unul dintre soți figurează ca debitor iar celălalt ca și codebitor.

În ceea ce privește obligația pârâtului de a plăti reclamantei suma de_ lei pentru a achiziționa o mașină, asumată cu ocazia divorțului, instanța reține că părțile contractante nu au încheiat un înscris cu privire la acesta. Art. 1191 alin. 1 C.civ. prevede interdicția de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât 250 de lei, însă alin 3 prevede posibilitatea dovedirii cu martori a unui act juridic de asemenea valoare, dacă părțile convin, expres sau tacit. Instanța reține că la momentul încuviințării și administrării probei testimoniale cu privire la contractul de împrumut pârâtul a formulat opoziție la admisibilitatea unei asemenea probe, astfel că în lipsa unei recunoașteri a pârâtului, din înscrisurile existente la dosar nu reiese existența unei astfel de obligații în sarcina pârâtului.

Cu privire la valoarea masei partajabile, instanța de fond a reținut că la data contractării valoarea creditului era de_ euro, iar la data de 12.04.2012 valoarea debitului restant era de_,67 lei la care se adăugau zilnic penalități .

În ceea ce privește contribuția părților, întrucât din probele administrate în cursul judecății nu a rezultat o cotă mai mare de contribuție în favoarea vreunuia dintre foștii soți, în temeiul art. 30 și art. 2 C.Fam instanța a reținut pentru părți cote egale de contribuție la rambursarea datoriilor comune.

În ceea ce privește contribuția soților la rambursarea datoriilor, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că în prezent niciunul dintre foștii soți nu plătește ratele aferente contractului de credit, acesta înregistrând un sold de_,67 lei la care se adaugă în fiecare zi penalități de întârziere.

Așadar, instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unei sume de bani pentru ca aceasta să poată plăti debitului restant, însă având în vedere că din materialul probator administrat nu rezultă că aceasta ar fi făcut plăți peste partea care îi revenea din această datorie comună, dreptul de creanță împotriva pârâtului nu s-a născut. Așadar, instanța va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

În consecință, în temeiul art. 673 ind. 1 și urm. C.proc.civ. și art. 32 C.Fam. instanța a constatat că părțile au contractat în timpul căsătoriei prin încheierea contractului de credit nr._/13.12.2007, o datorie comună cu o cotă de contribuție de 50% fiecare și că reclamanta are un drept de creanță împotriva pârâtului de 50 % din valoarea restantă la plată, la momentul executării, din datoria comună izvorând din contractul de credit nr._/13.12.2007.

În ceea ce privește cheltuielile de judecâtă, instanța de fond a reținut că reclamanta a suportat următoarele cheltuieli de judecâtă cu prezentul proces: taxa de timbru, în cuantum de 5071,9 lei și 5 lei timbru judiciar, rezultând un total de 5076,9 lei. Pârâul a suportat cheltuieli de judecâtă în cuantum de 2480 lei, reprezentând onorariu avocât. În baza art. 274 și art. 276 C.proc.civ., constatând că pretențiile reclamantei au fost admise numai în parte, instanța a constatat că aceasta este îndreptățită să obțină cu titlu de cheltuieli de judecâtă de la pârât numai acea parte din taxa de timbru achitată corespunzător valorii părții de acțiune admise, adică 2581,8 lei.

În baza art. 274 C.proc.civ., instanța a dispus obligarea reclamantei să plătească pârâtului suma de 2480 lei cu titlu de cheltuieli de judecâtă.

În baza art. 276 C.proc.civ., instanța a dispus compensarea cheltuielilor de judecâtă suportate de părți până la valoarea cea mai mică, aceea de 2480 lei, obligând pârâtul să plătească reclamantei diferența de 101,8 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți, cereri înregistrate pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 20.05.2013, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanta-reclamantă A. A. a arătat că se impune admiterea apelului său, în principal casarea cu trimitere în vederea rejudecării și, în subsidiar, modificarea sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în judecâtă.Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că a invocât decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepții, arătând în esența că prescripția extinctivă, este reglementată prin norme de ordine privată, iar astfel, o eventuala nesocotire a lor putea fi invocâtă de către pârât, cel mai târziu prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii. In acest context, apreciază că textul art. 18 trebuie considerat abrogat prin căderea lui de desuetudine. După cum se cunoaște, această modalitate de abrogare este unanim recunoscută de știința juridică din România și constă în ieșirea din vigoare a unei norme juridice, ca urmare a modificării condițiilor social - economice existente la data emiterii acelei norme (cessante ratione legis, cessat lex ipsa). Așadar, chiar dacă o normă legală se află, formal, în vigoare, nefiind abrogată expres sau măcar tacit, ea va fi considerată ca inaplicabilă, din cauza necorespunderii ei cu noile realități din spațiul teritorial pe care s-a aplicât până atunci. De asemenea, Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se referă la această modalitate de abrogare a textelor legale, dispunând - în art. 17 că: „în vederea asanării legislației active. în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispozițiilor legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea preconizată”. Așadar, chiar acest act normativ recomandă legiuitorului să se preocupe, printre altele, de abrogarea expresă a dispozițiilor care devin desuete. În lipsa, însă, a intervenției legiuitorului (în sensul respectării obligației autoimpuse, prin textul art. 17 mai sus reprodus), revine rolul doctrinei și practicii să suplinească omisiunea autorității legiuitoare și să considere ca fiind căzute în desuetudine anumite norme egale, atunci când este cazul.Într-adevăr, textul analizat a fost edictat in anul 1958, deci acum 53 de ani, atunci când situația socială, economică, culturală, politiei era de o cu totul altă natură decât cea din prezent. Sistemul de sorginte comunist avea ca deziderat și în justiție, o strictețe exagerată și un control cât mai mare asupra raporturilor socio-juridice. Așa se explică inclusiv această dispoziție legală, ca instanțele de judecâta să sancționeze din oficiu eventualele acte de delăsare și pasivitate din partea creditorilor, în apărarea drepturilor lor patrimoniale (aceasta din urmă noțiune fiind ea însăși contrară principiilor regimului comunist, care dezavua orice se afla în legătură eu patrimonial și cu apărarea iui prin mijloace juridice).

În prezent, realitățile sunt cu totul altfel: România este un stat de drept, este membră a Uniunii Europene, a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar legislația noastră se pregătește sa primească noile coduri esențiale. Este limpede că o dispoziție de genul celei din art. 18, citat mai sus, nu își mai poate găsi aplicare într-o ordine juridică de acest tip.

Ca un argument de natură sistemică si istorică, s-a subliniat ca și Noul cod civil. În art. 2512 alin. 2 prevede că organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu. De asemenea, în alineatul 3 al aceluiași articol, se arata că această dispoziție este aplicabilă chiar dacă invocarea prescripției ar fi în interesat statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale. S-a înlăturat, astfel, orice urmă de îndoială, asupra egalității de tratament juridic între persoanele juridice de drept public și persoanele fizice.

Într-un context în care, din multiple cauze, sistemul juridic românesc permite destul de greu justițiabililor să își realizeze și să își obțină drepturile prin hotărâri judecătorești, apreciază că este complet mutila și neadecvată înșiruirea și considerarea faptului că instanța de judecată poate și chiar trebuie să invoce din oficiu excepția prescripției extinctive.

Apelanta-reclamantă aprecia că normele ce guvernează prescripția nu pot fi considerate decât norme dispozitive, de natură privată. Într-adevăr, concepția actuală asupra caracterului de ordine publică a excepției prescripției are ca premiză faptul că prescripția este o instituție juridică de ordine publică. Locul ei nu poate fi alături de excepții precum cea de necompetență materială sau teritorială ori cea de lucru judecat. Acestea din urmă, într-adevăr, reglementează aspecte de o importanță deosebită în economia derulării unui proces civil, ceea ce, însă, nu se poate spune despre prescripție, care nu vizează decât raporturile private dintre părți (creditor și debitor) și nicidecum nu are veleități de instituție fundamentală, ce guvernează regulile primordiale ale procedurii civile.

Pe fond, a apreciat reclamanta că excepția este nefondată, având în vedere că prin acțiunea de față, se solicită împărțirea datoriilor comune, anume, lichidarea regimului matrimonial, astfel după cum aceasta este concepută în actuala reglementare a Codului civil.Si în vechea reglementare, acțiunea de partaj, iară a tace distincțiunea dacă se refera la activ pasiv, era imprescriptibilă, astfel încât, excepția de față este nefondată.În timpul căsătoriei cu pârâtul încheiată la data de 04.03.2006 și desfăcuta la data de 06.06.2008, prin sentința civilă nr. 3240 din aceeași dată, a Judecătoriei Sectorului 4 București, a dobândit mai multe bunuri, precum, un apartament situat în București, .. 5 și părți sociale la o societate comercială. Cu privire la acest apartament, între părți, cu ocazia divorțului, a intervenit și o convenție de partaj, consfințită printr-o hotărâre de expedient, apartamentul revenind integral pârâtului, care, s-a angajat a-i achita cota de ½ ce-i revenea, respectiv 150.000 lei.Tot în timpul căsătoriei, părțile au contractat, mai multe împrumuturi, sumele fiind utilizate în comun, așa cum au fost menționate în cerere, învederând că până la data de 30.06.2008 a fost stinsa întreaga datorie, așa cum reiese si din declarația data de împrumutant.

Datoriile contractate la punctele 4- 5 și 6, au fost stinse prin suma eliberata numerar la data de 19.06.2008 valoare 25.850 lei = 20.000 lei + 3.600 lei + 2250 lei și au fost restituite împrumutanților pe bază de semnătură și în prezența martorilor.

Sumele au fost folosite pentru creditarea firmei la care erau acționari amândoi, firma pe care i-a cedat-o în întregime fără a avea pretenții materiale sau de orice natura, dar și pentru scopuri pur personale ale pârâtului (calatorii in străinătate, achiziționarea de bunuri electrocasnice și de uz personal achiziționate strict pentru bunăstarea pârâtului și a familiei și viitoarei lui familii).

De asemenea, din vânzarea apartamentului în care locuiau în timpul căsătoriei, vânzare care a avut loc în martie 2008 la valoarea de 76.000 euro, pârâtul a promis că va achita sumele pe care le datora către terți, dar banii au intrat în contul lui personal și nu și-a mai dus la îndeplinire promisiunea.

Până în prezent, reclamanta a achitat din datoriile comune, suma de 167,045,21 lei și rate în sumă de 50 euro și aproximativ 6.000 lei; total achitat din pasivul în suma de: 173.045,21 le.

Datoria ..045,21 lei, astfel, fiecăruia dintre foștii soți îi revine sarcina de a achita câte 157,022,61 lei (3/2); reclamanta, până în prezent, a achitat suma ele 173.045,21 lei, mai mult cu 16.022 lei decât îi revenea; iar recurentul-pârât nu a achitat suma corespunzătoare acestuia.

Mai mult, a mai rămas de achitat către creditori: creditul de 20.000 euro ca valoare la 18.06.2012 de 127.000 lei către Kruk International care nu are rata lunara fiind la firma de recuperare creanțe în stadiul de începere a procedurii de executare silită: contravaloare mașina 20.000 lei; în total 147.000 lei.

În apelul său, apelantul-pârât Ț. G., a solicitat admiterea apelului său, modificarea sentinței civile atacâte în sensul respingerii ca nelegale și neîntemeiate a admiterii în parte a acțiunii reclamantei precum și a obligării pârâtului la plata de cheltuieli de judecâtă către aceasta; de asemenea, s-a solicitat obligarea reclamantei la plata integrală a cheltuielilor de judecâtă, atât în fond cât și în apel.

Astfel, potrivit principiului disponibilității, consacrat de art.129 alin. 6 C.proc.civ., instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost investite prin cererea de chemare în judecâtă și prin eventualele cereri reconvenționale sau de intervenție.Astfel, cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului cât și al părților între care se derulează litigiul, este cel fixat de părți, nefiind permis instanței ca, din oficiu, să se pronunțe în afara limitelor în care a fost investită, prin pronunțarea asupra unor aspecte nesolicitate de către părți, respectiv să extindă obiectul litigiului.

Or, instanța de fond, încălcând acest principiu de drept consacrat de art. 129 alin. 6 C.proc.civ., în dispozitivul sentinței civile apelate, se pronunța asupra cotei de contribuție a părților la contractarea datoriilor comune constatând, de asemenea, existenta unui drept patrimonial iar în considerentele aceleiași sentințe civile se pronunța asupra dreptului de creanță pe care îl are reclamanta în situația în care se va pune în executare contractul de credit nr._ din 13.12.2077, încheiat cu B.C.R., în condițiile în care reclamanta A. A. nu a solicitat instanței de fond pronunțarea pe acest aspect, ci doar pretenții financiare, după cum urmează: conform cererii sale de chemare în judecata „obligarea pârâtului a achita suma de 125.669,43 lei reprezentând cota acestuia de ½ din pasivul comun cât și obligarea pârâtului a-i achita, suma 24.888 lei, suma ce revenea acestuia, din plățile făcute până în prezent în mod exclusiv de către subsemnata din datoriile comune”.

Conform precizărilor sale, așa cum a reținut și instanța de fond prin încheierea de ședința din 04.10.2012 și respectiv: „Astfel, se impune obligarea pârâtului a achita/suporta diferența din pasiv neachitata către creditor, respectiv 157.022,61 lei, cât si suma de 16.022 lei către reclamantă, care reprezintă suma achitata în plus și care revenea acestuia”.

De asemenea, apelanmtul-pârât a mai arătat că instanța de fond, în afara faptului că s-a pronunțat pe un aspect nededus judecații (s-a pronunțat pe ce nu s-a cerut), așa cum mai sus am precizat, s-a pronunțat mai ales asupra unui aspect nelitigios care nu necesita dezlegarea de către instanța, având în vedere că nici o parte nu a contestat cota de ½ (atât reclamanta cât și pârâtul și-au motivat pretențiile și respectiv apărările pe cota de ½ ).Reclamanta nu a solicitat nici prin cererea de chemare în judecata și nici printr-un alt act ulterior acesteia, constatarea existentei unui drept patrimonial născut în baza contractului de credit nr._ din 13.12.2007, prin urmare, constatarea făcuta sub acest aspect de către instanța de judecată prin care „Constată că părțile cu contractat în timpul căsătoriei prin încheierea contractului de credit nr._/13.12.2007, o datorie comună cu o cotă de contribuție de 50% fiecare”. este netemeinică și nelegală, deoarece în afara de încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. 6 C.proc.civ., încalcă și următoarele dispoziții legale: Dispozițiile art. 111 C.proc.civ., ce stipulează că „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept Cererea nu poate să fie primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”, deci atâta timp cât reclamanta a cerut, conform dispozițiilor legale realizarea dreptului, instanța de fond nu poate schimba caracterul cererii acesteia pronunțându-se pe constatarea existenței unui drept, ori s-a solicitat a se constata că tocmai acest lucru l-a făcut, din oficiu, instanța de fond, a constatat existența unui drept patrimonial.

In fapt, instanța s-a pronunțat atât pe cererea de realizare a dreptului formulata de către reclamanta - cerere ce a fost respinsă ca inadmisibilă („Respinge acțiunea cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unei jumătăți din datoria comună izvorâta din încheierea contractului de credit nr._/13.12.2007, ca neîntemeiată”), cât și, din oficiu, pe aspectul privind constatarea existenței unui drept - aspect admis („Constată că părțile au contractat în timpul căsătoriei, prin încheierea contractului de credit nr._/13.12.2007, o datorie comună cu o cotă de contribuție de 50% fiecare”.); dispozițiile art. 14 din Lega nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, ce stipulează: „Când o acțiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepția cazurilor în care prin lege se prevede altfel, coroborate cu dispozițiile art. 2 alin. 1/1 prima teză din aceeași lege ce stipulează că „Dispozițiile alin. (1) se aplica în mod corespunzător și cererilor privind declararea nulității, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial, precum și cererilor privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial”; raportate la dispozițiile art. 20 alin. (4) din Legea anterior citată ce prevăd situația că: „Dacă în momentul înregistrării sale, acțiunea sau cererea a fost taxata corespunzător obiectului sau inițial, dar a fost modificată ulterior, ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluționată, în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal”, ori s-a solicitat a se constata că instanța de fond s-a pronunțat asupra „capătului de cerere” privind constatarea existenței unui drept patrimonial în condițiile în care s-a calculat și plătit taxa de timbru doar asupra cererii de realizare a dreptului (obligarea subsemnatului la plata sumei de 173.045,21 lei), încălcându-se acestei normele legale mai sus citate.

Cererea de realizare a dreptului formulată de către reclamanta și „capătul de cerere” privind constatarea existenței unui drept patrimonial (contractul de credit nr._/13.12.2007 și cota de contribuție de 50% din datoriile comune) având o finalitate diferită, conform dispozițiilor art. 14 și art. 2 alin. (1/1) prima teza din Legea nr. 146/1997, pentru „capătul de cerere” privind constatarea existenței unui drept patrimonial trebuia calculată și percepută taxă judiciară de timbru.

Având în vedere că acest „capăt de cerere” nu a fost pus în discuția părților pe parcursul derulării procesului, nu a putut beneficia de dreptul de a ridica excepția netimbrării acestui capăt de cerere.

Pe cale de consecință, având în vedere atât faptul că instanța de fond cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. 6 C.proc.civ., a extins din oficiu obiectul litigiului, pronunțându-se asupra unor aspecte nesolicitate de către părți, cât si faptul că s-a pronunța asupra unor aspecte care nu necesită dezlegarea sa având în vedere că nu erau elemente litigioase, respectiv s-a pronunțat asupra cotei de contribuție a părților la contractarea datoriilor și implicit la cota de rambursare a acestora, a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței civile nr. 2188/27.02.2013, pronunțată în dosarul nr._, de către Judecătoria Sectorului 4 București, în sensul respingerii ca nelegale și netemeinice a admiterii în parte a acțiunii reclamantei A. Aiina,

Referitor la dispoziția instanței de fond de a „obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.581,80 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată” pârâtul consideră că trebuie respinsă ca nelegală și netemeinică în baza următoarelor considerente: „a) Conform dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.proc.civ. „Partea care va cădea în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, ori prin prisma faptului că toate pretențiile reclamantei formulate prin cererea sa de chemare în judecată (filele 2 - 4 din dosarul de fond), așa cum au fost ele modificate prin precizările formulate la termenul din 04.10.2012 (filele 224 - 246 din dosarul de fond) și reținute de instanța de judecată prin încheierea de ședința din 04.10.2012 (filele 277 - 278 din dosarul de fond), respectiv obligarea pârâtului la plata sumei de 173.045,21 lei (157.022,61 lei + 16.022 lei) au fost respinse în integralitatea lor de către instanța de fond, fie ca prescrise (datoriile stinse in anul 2008) fie ca neîntemeiate (datoria în suma de 20.000 euro - izvorâta din încheierea contractului de credit nr._ din 13.12.2007 încheiat cu BCR, precum și pretinsa datorie în sumă de 20.000 lei - pentru achiziționarea unei mașini), raportat la faptul că admiterea în parte a acțiunii reclamantei nu privește pretențiile acesteia de obligare a acestuia la plata sumei de 173.045,21 lei, ci privește un aspect asupra căruia instanța de fond s-a pronunțat din oficiu, fără o solicitare din partea reclamantei cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. 6) C.proc.civ. rezultă fără echivoc că reclamanta a căzut în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C.proc.civ. drept pentru care subsemnatul nu pot fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanta.

Chiar în condițiile în care s-ar face abstracție de susținerile anterior menționate privind faptul că nu s-a solicitat stabilirea cotei din contribuția la datoria comună și constatarea faptului că împrumutul de 20.000 euro contractat de la BCR prin contractul de credit nr._ din 13.12.2007, și s-ar considera legală și temeinică admiterea în parte, de către instanța de fond, a acțiunii reclamantei sub aspectul constatării ca datorie comună a creditului contractat prin contractul de credit mai sus menționat, precum și stabilirea cotei de contribuție la datoria comună, s-a solicitat a se observa că aprecierea instanței de fond în sensul că valoarea taxei de timbru corespunzătoare pretențiilor admise este de 2.581,8 lei, nu este temeinică prin prisma raportării valorii taxei de timbru în suma de 5.076,9 lei (5.071,9 lei, taxa timbru + 5 lei, timbru judiciar) calculată la valoarea pretențiilor reclamantei în sumă totală de 173.045,21 lei, la valoarea admisă din acțiunea reclamantei, respectiv constatarea cotei de contribuție de 50% din datoria comună reprezentată de contractul de credit mai sus menționat, încheiat cu BCR, aceasta deoarece, integral, toate pretențiile reclamantei asupra cărora s-a calculat taxa de timbru în valoare de 5.076,9 lei au fost respinse de instanța de fond.

In rezumat, dacă taxa de timbru pentru pretențiile reclamantei în sumă totală de 173.045,21 lei este de 5.076,9 lei iar toate pretențiile reclamantei în suma 173.045,21 lei au fost respinse, în mod logic si implicit matematic, taxa de timbru pentru simpla constatare a cotei de contribuție la datoria comună formată din contractul de credit încheiat cu BCR, constatare pe care de altfel nu a cerut-o niciuna dintre parii deoarece nu era un aspect litigios (nici contractul și nici cota de 1/2 nu au fost contestate de nici una dintre părți), a fost apreciată de instanța de fond în mod greșit la suma de 2.581,8 lei.

Pe cale de consecință, atât în baza considerentelor de mai sus cât și în baza faptului că instanța de fond cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. 6) C.proc.civ., a extins din oficiu obiectul litigiului, pronunțându-se asupra unor aspecte nesolicitate de către părți; s-a pronunța asupra unor aspecte care nu necesitau dezlegarea sa având în vedere că nu erau elemente litigioase, respectiv s-a pronunțat asupra cotei de contribuție a părților la contractarea datoriilor și implicit la cota de rambursare a acestora precum și asupra constatării faptului că împrumutul ce face obiectul contractului de credit nr._ din 13.12,2007 este o datorie comună, a solicitat admiterea apelul și modificarea sentinței civile nr. 2188/27.02.2013, pronunțată în dosarul nr._, de către Judecătoria Sectorului 4 București, în sensul respingerii ca nelegale și netemeinice a obligației apelantului de a plătii reclamantei suma de 2.581,80 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

In altă ordine de idei, consideră că instanța de fond, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, a dispus următoarele: a) respingerea prin încheierea pronunțata in data de 29.11.2012 (filele 415-416 din dosarul de fond) a excepției tardivității depunerii listei cu martori de către reclamanta, excepție ridicată de subsemnatul în data de 29.10.2012 (filele 298 - 300, 389 pct. IV si 401 Voi, I din dosarul de fond) și consemnată în încheierea din 01.11.2012 (fila 318 Voi, I din dosarul de fond), încălcând și aplicând greșit dispozițiile art. 101 alin. (1) C.proc.civ., ce stipulează că „termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând in socoteala nici ziua când a început nici ziua când s-a sfârșit termenul”.

In concluzie, având în vedere, că instanța de fond a dispus și i-a pus în vedere reclamantei, prin reprezentantul său legal av. Sarchizian D., la termenul de judecată din 04.10.2012, să depună lista cu martorii propuși în termen de 5 zile, prin prisma dispozițiilor art. 101 alin. (1)2 C.proc.civ., raportate la dispozițiile art. 102 alin. (1) 3 C.proc.civ., reclamanta avea dreptul de a depune lista cu martorii in perioada 04 - 10 octombrie 2012, ori aceasta a depus lista așa cum rezultă din e-mail-ul existent la dosarul cauzei (fila 279 din dosarul de fond) în data de 11.10.2012, după împlinirea termenului de procedură.Termenul de procedură de 5 zile cu observarea dispozițiilor legale mai sus menționate a început să curgă la data de 04.10.2012 și, neluându-se în calcul aceasta zi, termenul s-a împlinit la data de 10.10.2012, prima zi liberă după data de 09.10.2012, neluată nici aceasta în calcul, reprezentând ziua când s-a sfârșit termenul.Dispozițiile art. 108 alin. (3) C.proc.civ. ce stipulează că „neregularitatea actelor de procedura se acoperă daca partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după aceasta neregularitate [...]” s-a solicitat a se constata că, raportat la termenul de judecată din data de 04.10.2012, când s-a dispus de instanța prin încheiere ca reclamanta să depună lista martorilor propuși în termen de 5 zile, excepția tardivității depunerii listei cu martori de către reclamanta a fost invocată de subsemnatul în termenul procedural stabilit de art. 108 alin. (3) C.proc.civ., mai sus citat.

Apelantul-pârât a solicitat admiterea excepției tardivității depunerii listei cu martori de către reclamanta, respectiv să se respingă lista cu martorii propuși de reclamanta ca fiind tardiv depusă (lista a fost depusă în data de 11.10.2012 după expirarea termenului procedural stabilit) și implicit în baza dispozițiilor art. 106 alin. 1 C.proc.civ. anularea declarațiilor acestora.

Respingerea prin încheierea pronunțată în data de 29.11.2012 (filele 415-416 Voi I din dosarul de fond) a excepției decăderii reclamantei din dreptul de a mai administra interogatoriul pârâtului, excepție ridicată de apelant în data de 28.11.2012 (filele 386-390 Voi. I din dosarul de fond), încălcând și aplicând greșit dispozițiile art. 103 alin. 1 C.proc.civ.

In concluzie, având în vedere că imposibilitatea administrării interogatoriului pârâtului Tepuru G. la termenul din 01.11.2012 s-a datorat exclusiv culpei reclamantei, în primul rând prin neprezentarea acesteia în ședința de judecată din 01.11.2012, nici personal și nici prin avocatul său, iar în al doilea rând prin nedepunerea în timp util a dovezii plății taxei de timbru astfel încât să nu mai fi fost nevoie de ridicarea excepției netimbrării cererii, se fac aplicabile față de reclamantă dispozițiile art. 103 alin. 1 C.proc.civ., ce stipulează că „neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea”, drept pentru care s-a solicitat admiterea excepției decăderii reclamantei din dreptul de a mai administra interogatoriul pârâtului Tepuru G. și implicit în baza dispozițiilor art. 106 alin. 1 C.proc.civ. și anularea interogatoriului luat acestuia.

De asemenea, s-a solicitat respingerea prin încheierea pronunțată în data de 29.11.2012 a excepției decăderii reclamantei din dreptul de a mai administra dovada cu martori, excepție ridicată de subsemnatul în data de 28.11.2012 încălcând și aplicând greșit dispozițiile art. 103 alin. 1 C.proc.civ.

In concluzie, având în vedere neasigurarea prezentei martorilor propuși, legal citați, la ședința de judecată din 01.11.2012 de către reclamanta, raportat la faptul că aceasta nu poate invoca, conform dispozițiilor art. 108 alin. 4 C.proc.civ. ce stipulează că „Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuita prin propriul sau fapt”, neadministrarea probei cu martori datorită ridicării excepției netimbrării cererii sale, se fac aplicabile față de reclamanta atât dispozițiile art. 103 alin. (1) C.proc.civ. ce stipulează că: neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea”, cât si dispozițiile art. 170 alin. 3 C.proc.civ., ce stipulează că „Neîndeplinirea acestor obligații atrage decăderea, pentru acea instanța, din dovada încuviințată”, drept pentru care a solicitat admiterea excepției decăderii reclamantei din dreptul de a mai administra dovada cu martori și implicit în baza dispozițiilor art. 106 alin. 1 C.proc.civ. și anularea declarațiilor acestora.

Respingerea prin încheierea pronunțată în data de 29.11.2012 a excepției decăderii reclamantei din proba cu interogatoriul său, excepție ridicată în data de 28.11.2012 (filele 386 - 390 Voi, I din dosarul de fond), încălcând și aplicând greșit dispozițiile art. 103 alin. 1 și respectiv art. 225 C.proc.civ.

In concluzie, având în vedere neadministrarea interogatoriului la termenul din 01.11.2012 datorata exclusiv culpei reclamantei, prin nedepunerea în timp util a dovezii plații taxei de timbru astfel încât să nu mai fi fost nevoie de ridicarea excepției netimbrării cererii, raportat la neprezentarea acesteia la data de 01.11.2012 la care a fost citată în vederea administrării interogatoriului, fac aplicabile față de reclamantă dispozițiile art. 225 C.proc.civ., ce stipulează că „Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul pârtii potrivnice”.

Respingerea prin încheierea pronunțată în data de 29.11.2012 (filele 415 - 416 Voi, I din dosarul de fond) a solicitării formulate de către pârât (filele 287 - 288 Vol. I din dosarul de fond) privind motivarea în drept de către reclamantă a cererii sale de chemare in judecată, încălcând și aplicând greșit dispozițiile art. 112 pct. 4 și respectiv art. 129 alin. 4 C.proc.civ. invocând că „din motive și precizări reiese cu claritate temeiul juridic al cererii.

Referitor la motivarea în drept a cererii de chemare în judecată de către reclamantă, a subliniat că instanța de fond a precizat în cuprinsul sentinței civile nr. 2188 din 27.02.2013 cu privire la acest aspect unde menționează că „în drept cererea nu a fost motivata”.

Respingerea excepției inadmisibilității acțiunii de partaj a datoriilor comune (filele 81 - 83 Voi. II din dosarul de fond), excepție ridicată la termenul din data de 07.02.2013, încălcând și aplicând greșit dispozițiile art. 728 și art. 1042 C.civ., (vechi) precum și dispozițiile art. 673/5 C.proc.civ. In fapt, instanța de fond nu s-a pronunțat pe această excepție.

Respingerea prin încheierea pronunțată în data de 07.02.2013 (filele 126 - 127 Vol. II din dosarul de fond) a excepției existenței unui partaj voluntar anterior, excepție ridicată la termenul din 07.06.2012 (filele 181 - 184 Vol. I din dosarul de fond) și consemnată în încheierea de ședință din 07.06.2012, excepție dezvoltată prin concluziile scrise depuse la dosarul de fond la data de 11.02.2013 (filele 84 - 112 Vol, I din dosarul de fond), prin recalificarea acesteia ca apărare de fond.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 287 C.proc.civ.

La data de 23.09.2013, apelantul-pârât Ț. G. a depus la dosar întâmpinare la apelul declarat de reclamanta A. A., solicitând respingerea căii de atac ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

In primul rând, în măsura în care reclamanta A. A. nu achita taxa judiciara de timbru în valoare de 1.922,36 lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei, stabilite de către instanța, până la primul termen de judecată (23.09.2013) conform dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 și respectiv dispozițiile art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 raportate la dispozițiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 146/1997, invocă excepția netimbrării cererii de recurs (apel), având în vedere că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, referitoare la sancțiunile aplicabile în cazul neachitării taxelor de timbru judiciar stipulează că ,,Neîndeplinirea obligației de plata până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau cererii”, în speță, cu anularea cererii de recurs (apel).

De asemenea, dispozițiile art. 9 alin. 2 din O.G. nr. 32/1995 privind timbru judiciar, referitoare la sancțiunile aplicabile în cazul netimbrării corespunzătoare stipulează ca „In cazul nerespectării dispozițiilor prezentei ordonanțe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru”, ori prin raportare la dispozițiile art. 20 al. (3) din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru mai sus menționate, sancțiunea netimbrării corespunzătoare se sancționează cu anularea acțiunii sau cererii, în speță, cu anularea cererii de recurs (apel).

Precum și dispozițiile art. 137 alin. 1 C.proc.iv., care stipulează că „Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedura, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Dispozițiile Legii nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, precum și dispozițiile O.G. nr. nr. 32/1995, privind timbru judiciar, sunt aplicabile prin prisma dispozițiilor art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru, ce stipulează că: „Pentru cererile și acțiunile introduce până la . prezentei ordonanțe de urgenta, timbru judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc și se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor”.

În al doilea rând, a solicitat ca instanța de judecată, ca în virtutea principiului legalității raportat la dispozițiile art.282/1 alin. 1 C.proc.civ., să recalifice cererea de recurs formulata de către apelanta-reclamanta A. a ca cerere de apel, având în vedere că pretențiile acesteia depășesc valoarea de 100.000 lei.

În al treilea rând, s-a solicitat a se constata că apelanta-reclamanta, ca și în faza de fond (cererea de chemare in judecată), nu își motivează în drept cererea de apel; drept pentru care s-a solicitat obligarea acesteia să își motiveze în drept, pe fond, acțiunea.

Referitor la motivele de apel invocate de către apelanta-reclamantă A. A., având în vedere că acestea sunt identice cu cele din faza de fond, s-a solicitat respingerea pe același considerente care au fost invocate de pârât în concluziile scrise din faza de fond.

În concluzie, referitor la decăderea sa de a invoca excepția prescripției extinctive pe motiv ca: art. 18 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, ce califică excepția prescripției dreptului la acțiune ca excepție de ordine publică, trebuie considerat abrogat prin căderea lui în desuetudine prin raportarea lui la dispozițiile art. 251/2 alin. 2 C.civ., ce stipulează că „Organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu”, s-a solicitat respingerea susținerilor reclamantei A. A., având în vedere, în primul rând, că reclamanta nu a invocat excepția decăderii pârâtului din dreptul de a ridica excepția prescripției la prima zi de înfățișare ce a urmat termenului din 29.11.2012 (data la care s-a invocat excepția - filele 393 -396, Vol., I din dosarul de fond), respectiv la termenul din 10.01.2013, așa cum rezultă din încheierea de ședința (fila 71 Vol., II din dosarul de fond), ci la termenul din 07.02.2013, așa cum rezultă din încheiere de ședință (filele 126 - 127 Vol., II din dosarul de fond), se fac aplicabile dispozițiile art. 108 alin. 2 C.proc.civ., ce stipulează că „Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după aceasta neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond”.

În al doilea rând, dreptul la acțiune al reclamantei A. A. s-a născut și s-a stins sub imperiul dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, înainte de . Noului Cod civil invocat de reclamantă, astfel: raportat la data înregistrării cererii sale de chemare în judecată (07.07.2011), dispozițiile Noului Cod civil (Legea nr. 287/2009) nu erau în vigoare având în vedere dispozițiile art. 220 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 ce stipulează că „Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, intră în vigoare la data de 1 octombrie 2011”, pentru a putea fi aplicabile cauzei deduse judecății.

Chiar dispozițiile Codul civil (nou) invocat de către reclamanta, la: art. 6 al. (1) stipulează că „Legea civila este aplicabila cât timp este în vigoare.

Aceasta nu are putere retroactivă”, iar art. 6 alin. (4) stipulează că „Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”.

La data înregistrării cererii sale de chemare în judecată (07.07.2011) erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, ce stipulează că: art. 2 „Nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe care de acțiune, fie pe cale de excepție”; art. 7 „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”; art. 18 „Instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris”; art. 21 „Dispozițiile Decretului de față nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie”.

Referitor la susținerea reclamantei A. A. cum că excepția prescripției extinctive este nefondată pe motiv că: „Având în vedere că prin acțiunea de față se solicită împărțirea datoriilor comune, anume lichidarea regimului matrimonial, astfel după cum aceasta este concepută în actuala reglementare a codului civil. Si în vechea reglementare, acțiunea de partaj, fără a face distincțiunea dacă se referă la activ sau pasiv, era imprescriptibilă, astfel încât, excepția de față este nefondată”, motiv pentru care instanța de judecată să respingă susținerile reclamantei A. A., pe următoarele considerente: în primul rând a) prin raportarea la data înregistrării cererii de chemare în judecată (07.07.2011) formulate de reclamanta A. A., dispozițiile Noului Cod civil (Legea nr. 287/2009) nu erau în vigoare având în vedere dispozițiile art. 220 al. (1) din Legea nr. 71/2011 ce stipulează că „Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, intra în vigoare la data de 1 octombrie 2011”, pentru a putea fi aplicabile cauzei deduse judecații. b) prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (2) NCC ce stipulează că „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor” acțiunea de partaj formulată de către apelanta-reclamantă A. A. se supune dispozițiilor Codului familiei și a Codului civil (vechi).

In al doilea rând, prin prisma dispozițiilor art. 21 din Decretul nr. 167/1958 ce stipulează în mod limitativ că „Dispozițiile Decretului de față nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie”, acțiunea reclamantei, chiar dacă ar califica-o ca o acțiune de partaj a datoriilor comune, nu este o acțiune imprescriptibilă, având în vedere că datoriile nu se încadrează la excepțiile prevăzute dispoziția legală mai sus menționată. Sub acest aspect cauzele de imprescriptibilitate a dreptului la acțiune prezintă următoarele caractere juridice: sunt legale: sunt limitative; produc efecte de drept (ope legis), organul de jurisdicție urmând doar să constate producerea lor.

De asemenea, s-a solicitat a se observa că nicio normă legală nu dispune ca partajul datoriilor comune este o acțiune imprescriptibilă extinctiv, pentru a putea fi admisă acțiunea reclamantei, ori prin prisma principiilor de drept „ubi /ex non distinguit, nec nos distinguere debemus” („unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem") nu putem prin analogie, cu dispozițiile privind imprescriptibilitatea acțiunii de partaj a bunurilor comune rezultate sau nu din succesiune, să considerăm imprescriptibilă și acțiunea de partaj a datoriilor comune. Sub acest aspect, chiar Codul familiei, prin dispozițiile art. 32 - 34, face distincția între bunuri și datorii, astfel bunurile se prezumă comune, pe când datoriile se prezumă ca fiind proprii soțului care Ie-a contactat.

Referitor la susținerile apelantei-reclamante A. A. privind fondul cauzei, având în vedere că sunt identice cu cele din fond s-a solicitat respingerea în baza acelorași considerente invocate de pârât pe fondul cauzei.

În drept, au fost invocate dispozițiile legale citate pe fondul cauzei.

Prin încheierea de ședință din data de 22.11.2013, a fost admisă în parte cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulat de Ț. G., fiind eșalonată achitarea taxei în patru rate egale, iar prin încheierea de ședință din data de 9.12.2013, a fost admisă în parte cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de petenta A. A., fiind eșalonată plata taxei de timbru în șase rate egale.

Prin decizia civilă nr. 265 A din 3.03.2014 Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins ca fiind nefondate apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. A. și apelantul-pârât Ț. G., împotriva sentinței civile nr. 2188/27.02.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._ .

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate de ambele părți în apel, Tribunalul reținut următoarele:

În ceea ce privește apel declarat de apelanta reclamantă A. A., Tribunalul va constata că aceasta a criticat sentința primei instanțe sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune invocâtă în fața primei instanțe de pârât. Asupra acestei critici, Tribunalul a considerat, contrar celor susținute de către apelantă, că acțiunea acesteia este o acțiune în pretenții, și nu o cerere de partaj, în privința sumelor deja achitate în contul datoriilor comune. Solicitând să se constate că părțile au dobândit în timpul căsătoriei mai multe datorii, care au fost stinse prin plată, reclamanta tinde la obligarea pârâtului la plata cotei care îi revine acestuia din cuantumul acestora, scopul acestei acțiuni fiind stabilirea unui drept de creanță în patrimoniul său. Or, acțiunea în justiție prin care se tinde la stabilirea unui drept de creanță este o acțiune în pretenții, fiind o acțiune în realizare, care este suspusă prescripției extinctive.

O altă critică formulată în apel constă în faptul că prima instanță nu a admis cererea acesteia de constatare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune. Având în vedere faptul că prescripția dreptului material la acțiune este o instituție de ordine publică, Tribunalul a considerat că nici această critică nu este întemeiată. S-a constatat că prima instanță în mod corect a reținut aplicabilitatea în cauză a Decretului – lege nr. 167/1958. Sub acest aspect, prezintă relevanță data când s-a născut în patrimoniul reclamantei dreptul de a cere obligarea pârâtului la plata sumelor de bani, respectiv data când acesta a achitat sumele de bani solicitate. În raport de acest moment, în mod corect a reținut instanța că sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 având în vedere că prescripția invocată a început să curgă anterior intrării în vigoare a Codului Civil la 01.10.2011 și dispozițiile art. 201 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, care prevăd că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Pe cale de consecință și prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Nu sunt întemeiate nici susținerile apelantei în sensul că excepția prescripției este de ordine privată, aceste susțineri fiind contrazise de art.1 alin 3 din Decret, care stabilesc că acestea sunt imperative, de ordine publică iar părțile nu pot deroga de la acestea. Nu s-a reținut susținerea apelantei referitoare la faptul că acestea au căzut în desuetudine, de vreme ce practica instanțelor este unitară în sensul aplicării acestor dispoziții.

În raport de aceste considerente, precum și ținând seama de dispozițiile art. 162 C.pr.civ., în mod corect a fost respinsă această cerere, de unde a rezultat caracterul neîntemeiat al acestei critici.

Referitor la critica adusă modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Tribunalul a considerat că prima instanță în mod corect a reținut că primele nouă datorii care formează obiectul cererii erau prescrise la data introducerii acțiunii, în raport de momentul în care a intervenit stingerea acestora prin plată. De altfel, Tribunalul a constatat că apelanta nu a invocat o eventuală reținere greșită a stării de fapt de prima instanță, ci s-a limitat la a formula aspecte de drept care au fost considerate de către Tribunal ca nefondate.

În ceea ce privește criticile aduse de către apelantă fondului cauzei, Tribunalul a reținut că și acestea sunt neîntemeiate, prima instanță acordând o justă și legală dezlegare cauzei, reținând caracterul comun al datoriei contractate prin contractul de credit nr._/13.12.2007 pentru suma de_ euro, și reținând în mod corect și faptul că apelanta nu a făcut plăți peste partea care îi revenea din acest credit. De altfel, prezintă relevanță și susținerile reclamantei în sensul că acest credit este în faza premergătoare executării silite, ceea ce este de natură a dovedi faptul că în contul acestui credit nu au fost făcute plăți.

Prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1191 alin. 1 C.civ., în raport de opoziția apelantului pârât, reținând caracterul nefondat al cererii apelantei de obligare a acestuia la plata sumei de_ lei.

Din aceste considerente, Tribunalul a respins ca fiind nefondat apelul apelantei reclamantei A. A..

În ceea ce privește apelul formulat de apelantul pârât Ț. G., Tribunalul l-a respins ca nefondat.

O primă critică a acestui apelant este întemeiată pe prevederile art. 129 alin. 6 C.pr.civ, apelantul susținând că prima instanță a pronunțat hotărârea cu încălcarea limitelor învestirii. Tribunalul a considerat că acest motiv de apel este neîntemeiat. Sub acest aspect s-a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să fie obligat pârâtul la suportarea părții care îi revine acestuia din datoriile contractate în timpul căsătoriei, contractul de credit nr._ încheita cu BCR figurând printre acestea. Analizarea unei astfel de cereri presupune în mod necesar stabilirea caracterului de datorie comună, și cota de contribuție a fiecăruia la plata acesteia, pentru a se stabili întinderea dreptului reclamantei la restituirea sumelor. Prin urmare, prin expunerea considerentelor instanței referitoare la cota de contribuție, acesta nu a încălcat prevederile art. 129 alin. 6 C.pr.civ., ci a dezlegat cererea cu care a fost investită. Faptul că această cotă nu era contestată nu poate afecta legalitatea și temenicia hotărârii, instanța limitându-se a expune tocmai că părțile nu au susținut o cotă de contribuție superioară.

Nici stabilirea de către aceasta a întinderii dreptului de creanță al reclamantei, în cazul în care se va pune in executare contractul de credit nu implică pronunțarea asupra unor lucruri care nu s-au cerut, de vreme ce instanța a respins cererea reclamantei sub acest aspect tocmai în considerarea faptului că aceasta nu a achitat datoria, fiind invocât faptul că acest contract se află în faza premergătoare a executării silite.

A apreciat că și critica formulată față de soluționarea cererii referitoare la plata cheltuielilor de judecată este nefondată. Apelantul a susținut în mod neîntemeiat că cererea reclamantei a fost respinsă în integralitate, aceste susțineri fiind contrazise de soluția de admitere în parte cuprinsă în dispozitivul sentinței apelate. Ca urmare a acestei soluții, instanța de fond în mod corect a stabilit în sarcina apelantului obligația de a achita către reclamantă suma de 2581,80 lei reprezentând aproximativ jumătate din cheltuielile de judecată suportate. S-a constatat că prima instanță a considerat ca fiind întemeiată susținerea reclamantei referitoare la caracterul de datorie comună a creditului de 20 000 Euro, ca aspect incidental, fără a-l obliga pe pârât la plata acestui sume deoarece această datorie nu a fost stinsă. Stabilirea obligației pârâtului de plată a acestor cheltuieli s-a făcut prin raportare la întinderea pretențiilor considerate admise, apelantul susținând în mod nefondat că pretențiile admise nu au format obiectul cererii de chemare în judecată, din considerentele expuse anterior. Or, prin raportare la soluția de admitere în parte a cererii, prima instanță în mod corect l-a obligat la suportarea cheltuielilor de judecată, această critică nefiind fondată.

În ceea ce privește criticile aduse de către apelant modalității de desfășurare a cercetării judecătorești, subsumate unei greșite aplicări a legii, Tribunalul a considerat că nici acestea nu sunt întemeiate, pentru considerentele ce urmează:

Excepția tardivității depunerii listei cu numele și domiciliile martorilor, și solicitarea de a se constata reclamanta decăzută din dreptul de a indica martorii a fost în mod legal respinsă. Sub acest aspect s-a considerat că, în mod corect a reținut prima instanță că reclamanta a depus lista cu martori în interiorul termenului, acest termen fiind unul de procedură care curge pe zile libere, în condițiile art. 101 alin. 1 C.pr.civ. S-a reținut că obligația de a depune la dosar listele cu martori a fost pusă în vedere reclamantei la termenul de judecată din data de 4.10.2012, termenul începând să curgă la data de 5.10.2012, astfel încât indicarea martorilor a avut loc în interiorul termenului, respectiv la data de 11.10.2012.

Nici solicitarea pârâtului de decădere a reclamantei din dreptul de a administra interogatoriul acestuia nu este întemeiată, fiind în mod corect respinsă. S-a constatat că, la termenul de judecată din 1.11.2012, termenul pentru care se dispusese citarea părților în vederea administrării inetrogatoriului, instanța a rămas în pronunțare pe excepția de netimbrare a cererii, fără a mai administra probele încuviințate. Această situație s-a datorat în primul rând atitudinii procesuale a pârâtului, care a înțeles să invoce excepții de procedură care preced administrarea probatoriilor necesare soluționării cererii de fond. În plus, Tribunalul a constatat că apelantul face o confuzie între natura termenelor stabilite în cursul cercetării judecătorești, de către instanță, aceste termene fiind unele judecătorești și nicidecum legale, cum în mod greșit se susține. Or, sancțiunea decăderii intervine, astfel cum rezultă din textul art. 103 C.pr.civ., doar în cazul nerespectării unui termen legal, textul nefiind aplicabil în cazul nerespectării unui termen judecătoresc. Acesta deoarece instanța, în cursul cercetării judecătorești, are posibilitatea de a stabili termenele care se consideră că se impun în vederea unei bune administrări a justiției, având liberatatea și de a proroga adminisitarea unor probe sau discutarea unor aspecte litigioase.

În ceea ce privește critica adusă soluției primei instanțe de respingere a cererii pârâtului, care a solicitat precizarea de către reclamantă a temeiului de drept, Tribunalul a constatat că prima instanță a reținut că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă temeiul de drept al cererii, iar prin hotărârea prin care a fost dezlegat fondul a analizat pretențiile reclamamtei atât în fapt cât și în drept. În lumina acestor aspecte, s-a reținut că în mod corect a fost respinsă și această cerere. De altfel, Tribunalul a considerat că o astfel de critică este lipsită de orice finalitate practică. Astfel, în cazul în care prima instanță ar fi considerat că cererea cu care a fost învestită nu a fost precizată în drept, și această omisiune ar fi împiedicat desfășurarea normală a procesului, avea posibilitatea de a face aplicarea prevederilor art. 155¹ C.pr.civ., și de a suspenda judecarea cauzei. În mod evident, prima instanță a considerat că nu se află în prezența unei omisiuni și că nu este afectată desfășurarea normală a procesului. Spre deosebire de prima instanță, instanța de apel este chemată să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătoești, neavând posibilități procesuale de sancționare a unor eventuale omisiuni care privesc obligații procesuale incidente în timpul judecării litigiului în prima instanță. Prin urmare, chiar dacă ar fi considerat întemeiată o astfel de critică, aceasta ar fi lipsită de orice efect practic în analizarea legalității hotărârii.

În ceea ce privește critica referitoare la nesoluționarea excepției inadmisibilității cererii, Tribunalul a constatat că aceasta a fost invocată prin notele de ședință din data de 7.02.2013, după reținerea în pronunțare a dosarului, astfel cum a rezultat din cuprinsul vizei efectuată pe acestea. Fiind depuse după reținerea cauzei în pronunțare, în mod corect prima instanță nu s-a mai pronunțat pe aceasta, în caz contrar încălcând principiul contradictorialității. Aceste apărări nu pot fi analizate pentru prima oară de instanța de apel, de vreme ce acesta nu au fost invocate în termen legal în fața instanței de fond, în caz contrar încălcându-se dispozițiile art. 274 alin. 1 C.pr.civ. Inadmisibilitatea cererii, astfel cum a fost invocat în fața primei instanțe, nu constituie un fine de neprimire a cererii, ca urmare a constatării unui impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicții, prin examinarea cauzei pe fond atât asupra aspectelor de fapt cât și de drept, ci este apreciat ca fiind o veritabilă apărare de fond. În raport de această calificare, aceasta nu poate fi subscrisă ipotezei derogative prevăzute în partea final a textului precizat, nefiind o excepție de procedură. De altfel, chiar dacă ar fi considerată o excepție de procedură, aceasta ar fi neîntemeiată, ținând seama de principiul relativității efectelor hotărârii, acesta urmând a produce efecte exclusiv între părțile litigiului, neafectând, prin urmare, raporturile existente dintre debitor și creditori. Nici susținerea referitoare la inexistența unui temei de drept nu a putut fi reținută, de vreme ce hotărârea primei instanțe este întemeiată atât în fapt cât și în drept.

Nici existența unui partaj anterior nu constituie un aspect care să poată fi invocât pe calea unui excepții ca atare, acest aspect putând face obiectul eventual al unei excepții a autorității de lucru judecat, ceea ce nu este cazul în speță. Prin urmare, prima instanță în mod corect a calificat această susținere ca fiind o apărare de fond, care nu este întemeiată, de vreme ce datoriile deduse judecății nu au mai format obiectul unui alt litigiu.

Din aceste considerente, Tribunalul a respins ca fiind nefondat și apelul declarat de apelantul pârât Ț. G., și a menținut ca legală și temeinică hotărârea primei instanțe.

Având în vedere soluția de respingere a ambelor căi de atac, a respins și cererile de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 265 A din 3.03.2014, la 21.07.2014, reclamanta A. A. a formulat recurs care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a și Pentru cauze cu Minori și de Familie, la data de 17.09.2014.

Prin motivele de recurs recurenta - reclamantă consideră decizia recurată ca nelegală și netemeinică, sens în care solicită să se admită recursul, în principal casarea cu trimitere în vederea rejudecării și în subsidiar modificarea sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, pentru următoarele:

Cazul de recurs - art. 304 pct. 9 C.pr.civ., criticând soluția recurată, sub aspect de nelegalitate, pentru următoarele:

Instanța, nu putea analiza la finalul procesului (după administrarea probatoriului) excepția prescripției, neinvocata prin întâmpinarea de pârât, ce era decăzut din dreptul de o mai invocă.

Prescripția extinctivă, este reglementată prin norme de ordine privată, iar astfel, o eventuală nesocotire a lor, putea fi invocată de către pârât, cel mai târziu prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii.

In acest context, apreciază că textul art. 18 trebuie considerat abrogat prin căderea lui în desuitudine. După cum se cunoaște, această modalitate de abrogare este unanim recunoscută de știința juridică din România și constă în ieșirea din vigoare a unei norme juridice, ca urmare a modificării condițiilor social - economice existente la data emiterii acelei norme (cessante ratione legis, cessat lex ipsa).Așadar, chiar dacă o normă legală se află, formal, în vigoare, nefiind abrogată expres sau măcar tacit, ea va fi considerată ca inaplicabilă, din cauza necorespunderii ei cu noile realități din spațiul teritorial pe care s-a aplicat până atunci.

De asemenea, Legea nr. _, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se referă la această modalitate de abrogare a textelor legale, dispunând - în art. 17 - că: "În vederea asanării legislației active, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispozițiilor legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea preconizată". Așadar, chiar acest act normativ recomandă legiuitorului să se preocupe, printre altele, de abrogarea expresă a dispozițiilor care devin desuete. În lipsa, însă, a intervenției legiuitorului (în sensul respectării obligației autoimpuse, prin textul art. 17, mai sus reprodus), revine rolul doctrinei și practicii să suplinească omisiunea autorității legiuitoare și să considere ca fiind căzute în desuetudine anumite norme legale, atunci când este cazul.

Într-adevăr, textul analizat a fost edictat in anul 1958, deci acum 53 de ani, atunci când situația socială, economică, culturală, politică era de o cu totul altă natură decât cea din prezent. Sistemul de sorginte comunist avea ca deziderat, și în justiție, o strictețe exagerată și .- control cât mai mare asupra raporturilor socio - juridice. Așa se explică inclusiv această dispoziție legală, ca instanțele de judecată să sancționeze din oficiu eventualele acte de delăsare și pasivitate din partea creditorilor, în apărarea drepturilor lor patrimoniale (această din urmă noțiune fiind ea însăși contrară principiilor regimului comunist, care dezavua orice se afla în legătură cu patrimonial și cu apărarea lui prin mijloace juridice).

În prezent, realitățile sunt cu totul altfel: România este un stat de drept, este membră a Uniunii Europene, a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar legislația noastră se pregătește sa primească noile coduri esențiale. Este, în opinia reclamantei, limpede că o dispoziție de genul celei din art. 18, citat mai sus, nu își mai poate găsi aplicare într-o ordine juridică de acest tip.

Ca un argument de natură sistemică si istorică, subliniază că și Noul cod civil [15], în art. 2512 al. 2 prevede că organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu. De asemenea, în alineatul 3 al aceluiași articol, se arată că această dispoziție este aplicabilă chiar dacă invocarea prescripției ar fi în interesul statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale. S-a înlăturat, astfel, orice urmă de îndoială asupra egalității de tratament juridic între persoanele juridice de drept public și persoanele fizice [16].

Într-un context în care, din multiple cauze, sistemul juridic românesc permite destul de greu justițiabililor să își realizeze și să își obțină drepturile prin hotărâri judecătorești, apreciază recurenta că este complet inutilă și neadecvată instituirea și considerarea faptului că instanța de judecată poate și chiar trebuie să invoce din oficiu excepția prescripției extinctive.

Apreciază că normele ce guvernează prescripția nu pot fi considerate decât norme dispozitive, de natură privată. Într-adevăr, concepția actuală asupra caracterului de ordine publică a excepției prescripției are ca premiză faptul că prescripția este o instituție juridică de ordine publică.

Observă, însă, că locul ei nu poate fi alături de excepții precum cea de necompetență materială sau teritorială ori cea de lucru judecat. Acestea din urmă, într-adevăr, reglementează aspecte de o importanță deosebită în economia derulării unui proces civil, ceea ce, însă, nu se poate spune despre prescripție, care nu vizează decât raporturile private dintre părți (creditor și debitor) și nicidecum nu are veleități de instituție fundamentală, ce guvernează regulile primordiale ale procedurii civile.

Pe fond, excepția este nefondată.

Instanțele de fond, pornesc de la premisa greșită că, cererea de obligare a pârâtului să suporte parte din sumele achitate de recurentă din datoriile comune (peste partea care îi reveneau acesteia) este prescrisă, având în vedere că are un caracter patrimonial, deci, prescriptibil.

Ce nu observă instanțele, este următorul fapt:

In speță există o particularitate, anume, părțile, până la data partajului, se găseau în devălmășie, astfel că, toate "bunurile" deși, se știa că sunt ale lor, nu se cunoștea cota pe care o dețineau asupra lor.

Această incertitudine, se proiectează inclusiv asupra datoriilor comune, care, deși, le incumba, totuși, nu se știe - până la era sistării devălmășiei - cât anume revenea fiecăruia din datoriile comune.

Prin urmare, pentru a cere ca să se plătească ceea ce ai plătit, peste datoria care îți revenea, logic, mai întâi trebuie stabilit care era această datorie, care îți revenea, și peste care ai plătit.

Or, stabilirea acestui fapt, se poate face numai prin sistarea stării de devălmășie (lichidarea comunității), și mai apoi, eventual pretins ce a fost achitat peste debit.

Se constată așadar, o interdependență între cele două acțiuni: sistarea devălmășiei și a cererii ce a fost plătit peste debit, care impune și ordinea logico-juridică în care se pot exercita, deci, mai întâi se sistează starea de devălmășie, pentru a ști exact care era datoria fiecăruia, iar mai apoi, se solicită, ori cel mai devreme, prin aceeași acțiune.

Continuând raționamentul, trebuie semnalat că acțiunea în partajarea comunității (sistarea stării de devălmășie) este imprescriptibilă, pe când, acțiunea în a cere suma achitată în plus, este prescriptibilă.

Acest fapt, nu este de natură să transforme și acțiunea în pretenții într-o acțiune imprescriptibilă, ci, doar de a marca momentul de la care curge termenul de prescripție, anume, de când a fost sistată starea de devălmășie, cu alte cuvinte, lichidat regimul și stabilit exact, care era obligația fiecărui soț.

Or, în cauză, exact acest lucru a fost solicitat, să se stabilească cât revenea de plată, din datoria comună, fiecăruia dintre foștii soți. Deci, dreptul de a cere plata a ce a fost plătit peste debit, nu se născuse.

Pe fondul acțiunii.

După cum a arătat, în timpul căsătoriei cu pârâtul, încheiată la data de 04.03.2006 și desfăcută la data de 06.06.2008, prin sentința civilă nr. 3240 din aceeași dată, a Judecătoriei Sectorului 4, București, a dobândit mai multe bunuri, precum, un apartament situat în Bucurețti, .. 5 și părți sociale la o societate comercială. Cu privire la acest apartament, între părți, cu ocazia divorțului, a intervenit și o convenție de partaj, consfințită printr-o hotărâre de expedient (cu nr. de mai sus), apartamentul revenind integral pârâtului, care, s-a angajat a-i achita cota de 1/2ce-i revenea, respectiv 150.000 lei.

Tot în timpul căsătoriei, a contractat împreună cu pârâtul, mai multe împrumuturi, sumele obținute fiind utilizate în comun, după cum urmează:

- I. N. - credit BCR lei - valoare 25.000 conform credit nr. 135NT/04.09.2007 - suma rambursata astfel:

- în data de 19.06.2008 - 24.150 lei

- în data de 20.06.2008 - 550 lei.

Până la data de 01.08.2008 a fost stinsă întreaga datorie, așa cum a reieșit și din declarația dată de împrumutant și din adeverința eliberată de BCR sucursala Nerva T..

- I. N. - credit BCR euro - valoare 15.000 euro conform contract credit nr. 134NT/04.09.2007 - sumă rambursată astfel:

- în data de 19.06.2008 - 53.543,93 lei - schimb valutar echivalent 14.460 euro

- în data de 20.06.2008 - 2.594,90 lei - schimb valutar echivalent 700 euro.

Până la data de 01.08.2008 a fost stinsă întreaga datorie, așa cum a reieșit și din declarația la de împrumutant și din adeverința eliberată de BCR sucursala Nerva T.

- A. M. - credit BCR - valoare 26.000 lei conform contract credit nr 132NT/30.08.2007 - sumă rambursată astfel:

- în data de 19.06.2008 - 26.150 lei

- în data de 20.06.2008 - 455 lei.

Până la data de 01.08.2008 a fost stinsă întreaga datorie, așa cum a reieșit și din declarația dată de împrumutant și din adeverința eliberată de BCR sucursala Nerva T..

- Tincea L. M. - valoare 20.000 lei conform contract de împrumut încheiat la data de 15.03.2007 între Tincea L. M. și A. M. și conform contractului de împrumut încheiat la data de 30.03.2007 între A. M. și A. A. - sumă rambursată prin eliberare numerar la data de 19.06.2008 valoare 20.000 lei.

Până la data de 01.08.2008 a fost stinsă întreaga datorie, așa cum a reieșit și din declarația data de împrumutant.

- A. M. - împrumut - valoare 3.600 lei conform contract de împrumut încheiat la data de 30.03.2007 între A. M. și A. A. - - sumă rambursată prin eliberare de numerar la data de 19.06.2008 valoare 3.600 lei.

Până la data de 30.06.2008 a fost stinsă întreaga datorie, așa cum a reieșit și din declarația dată de împrumutant.

- A. M. - împrumut - valoare 600 euro (echivalent 2.250 lei) conform contract de împrumut încheiat la data de 30.03.2007 între A. M. și A. A. - sumă rambursată prin eliberare numerar la data de 19.06.2008 valoare 600 euro (echivalent 2.250 lei).

Până la data de 30.06.2008 a fost stinsă întreaga datorie, așa cum a reieșit și din declarația data de împrumutant.

Precizează recurenta că datoriile contractate au fost stinse prin suma eliberată numerar la data de 19.06.2008 valoare 25.850 lei = 20.000 lei + 3.600 lei + 2250 lei și au fost restituite împrumutantilor pe baza de semnătură și în prezenta martorilor.

- A. A. - credit BRD - credit contractat la data de 06.03.2006 - valoare 11.000 lei - contractat pentru nevoile personale ale familiei pârâtului (respectiv mama și tatăl acestuia), contract care a rămas în posesia acestora; aceștia au și achitat ratele până la data de 01.01.2008 lucru care se poate demonstra prin chitanțele de depunere care se află în posesia acestora sau prin declarația lor. Menționează că suma a fost stinsă în data de 20.06.2008 prin eliberare de numerar de la BCR sucursala Nerva T. - valoare 9.800 lei, așa cum a reieșit și din extras.

- A. A. - credit CEC - credit contractat la data de 10.05.2003 - valoare_ lei vechi (echivalent 12.600 lei) - contractat pentru nevoile personale ale familiei pârâtului (respectiv mama și tatăl acestuia) contract care a rămas în posesia acestora; care au și achitat ratele până la data de 01.01.2008 lucru care se poate demonstra prin chitanțele de depunere care se află în posesia acestora sau prin declarația lor. Menționează că suma a fost stinsă în data de 27.06.2008 prin eliberare de numerar de la BCR sucursala Nerva T. - valoare 6.103 lei, așa cum a reieșit și din extras.

- A. A. - credit BCR - valoare 17.000 lei conform contract credit nr._ din data de 19.12.2007 - sumă rambursată astfel:

- în data de 19.06.2008 -16.584,93 lei

Până la data de 20.06.2008 a fost stinsă întreaga datorie, așa cum a reieșit și din adeverința eliberată de BCR sucursala Nerva T..

- Mașina - valoare 20.000 lei - sumă stabilită de comun acord cu pârâtul pentru ca reclamanta să rămână cu o mașina (sau să-și poată achiziționa o mașină) - sumă rămasă neachitată până în prezent.

- A. A. - credit BCR - valoare 20.000 euro conform contract credit nr_ din data de 13.12.2007 - contract neînchis până în prezent și a cărui valoare crește zilnic datorită penalităților și dobânzilor.

Precizează recurenta că sumele au fost folosite pentru creditarea firmei la care erau acționari amândoi, firmă pe care i-a cedat-o în întregime fără a avea pretenții materiale sau de orice natură, dar și pentru scopuri pur personale ale pârâtului (călătorii în străinătate, achiziționarea de bunuri electrocasnice și de uz personal achiziționate strict pentru bunăstarea pârâtului și a familiei și viitoarei lui familii).

De asemenea, din vânzarea apartamentului în care locuiau în timpul căsătoriei, vânzare care a avut loc în martie 2008 la valoarea de 76.000 euro, pârâtul a promis că va achita sumele pe care le datorau către terți, dar banii au intrat în contul lui personal și nu și-a mai dus la îndeplinire promisiunea.

Până în prezent, recurenta a achitat din datoriile comune suma de 167.045,21 lei precum și rate în suma de 50 euro și aproximativ 6.000 lei; total achitat din pasivul comun, suma de: 173.045,21 lei.

Față de cele menționate anterior recurenta arată că:

- datoria comună este de 314.045,21 lei, astfel, fiecăruia dintre foștii soți îi revine sarcina de a achita câte 157.022,61 lei (1/2).

- până în prezent a achitat suma de 173.045,21 lei, mai mult cu 16.022 lei decât îi revenea.

- pârâtul nu a achitat suma corespunzătoare acestuia.

Au mai rămas de achitat către creditori:

- creditul de 20.000 euro cu valoare la 18.06.2012 de 127.000 lei către Kruk International care nu are rată lunară fiind la firmă de recuperare creanțe în stadiul de începere a procedurii de executare silită; contravaloare mașina 20.000 lei - Total: 147.000 lei.

Față de toate cele din precedent arătate, recurenta solicită admiterea acțiunii și în consecință se impune obligarea pârâtului a achita/suporta diferență din pasiv neachitata către creditor, respectiv 7.022,61 lei, cât și, suma de 16.022 lei către recurentă, care reprezintă suma achitată în plus care revenea acestuia.

In raport de toate cele ce preced, solicită să se admită recursul, să se caseze sentința și să fie trimisă cauza la rejudecare, iar în subsidiar să se modifice sentințe recurată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum aceasta a fost formulată, cu consecința obligării pârâtului a achita/suporta diferența din pasiv neachitată către creditor, respectiv 157.022,61 lei, cât și, suma de 16.022 lei către recurentă, care reprezintă suma achitată în plus și care revenea acestuia.

Analizând actele și lucrările dosarului conform art. 306 rap. la art.304 pct.9 C.proc.civ., Curtea constată că nu este întemeiată excepția tardivității recursului invocată de intimat, deoarece recursul a fost declarat în termenul legal, și nu este fondat recursul, reclamanta susținând nefondat că decizia recurată s-ar fi dat cu aplicarea greșită a legii pe excepția prescripției sub aspectul art.304 pct.9 C.proc.civ. și critici referitoare la stabilirea situației de fapt prin coroborarea probelor cu privire pretențiile bănești respinse de prima instanță si păstrate de instanța de apel astfel prin respingerea apelului reclamantei, care nu se încadrează la art.304 pct.1-9 C.proc.civ.

Recursul a fost depus de recurentă prin poștă la 18.07.2014(fila 8), iar decizia recurată s-a comunicat acesteia la 2.07.2014 conform dovezii de comunicare, recursul fiind declarat cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 316 rap. la art. 284 și art. 101 C.proc.civ.

Sub aspectul art.304 pct.9 C.proc.civ. recurenta-reclamanta a susținut recursul împotriva deciziei de apel pe același motiv de nelegalitate pe care l-a invocat și la instanța de apel împotriva sentinței apelate, încălcarea de către instanțe a dispozițiilor din Noul Cod civil și din Legea de punere în aplicare a acestuia ce stabilesc caracter dispozitiv pentru prescripțiile extinctive, respectiv că ar fi căzut în desuetudine Decretul nr. 167/1958 . Unele dispoziții din Noul Cod civil și din Legea de punere în aplicare a acestuia stabilesc caracter dispozitiv pentru prescripțiile extinctive, dar numai pentru cele începute să curgă după . noului Cod civil, în dezlegarea cauzei de față neavând aplicare asemenea dispoziții deoarece raporturile juridice sunt guvernate de Decretul nr. 167/1958 sub incidența căruia a început să curgă prescripția extinctivă pentru pretențiile bănești formulate în speță de reclamantă.

Nefondat susține recurenta că pârâtul ar fi fost legal decăzut din invocarea excepției prescriptiei extinctive, în condițiile în care speța era supusă dispozițiilor de procedură cuprinse în vechiul Cod de procedură civilă, față de data cererii de chemare în judecată, și în Decretul nr. 167/1958, față de datele stingerii prin plată de către reclamantă a obligațiilor bănești, pentru care instanțele de fond au constatat începerea cursului prescripției extinctive și, în consecință, împlinirea termenului de prescripție extinctivă, date de stingere care reprezintă elemente ale situației de fapt stabilite de instanțele de fond prin coroborarea probelor. Susținerea recurentei că pârâtul ar fi fost legal decăzut din invocarea excepției prescriptiei extinctive este nefondată deoarece se bazează pe aprecierea nelegală a recurentei că prescripția extinctivă incidentă în cauză ar fi fost reglementată de norme legale dispozitive, deși ea era reglementată legal de norme legale imperative-Decretul nr. 167/1958. Fiind reglementată de norme imperative, deoarece potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958 ea putea fi invocată chiar din oficiu de instanță, excepția prescripției extinctive se putea invoca de pârât oricând, nefiind supusă unui termen de decădere, potrivit art. 136 teza a doua C.proc.civ.

Caracterul de ordine publică al excepției prescripției și caracterul de lege aplicabilă în vigoare pentru Decretul nr. 167/1958, în litigiul de față, sunt date de prevederile art. 6 alin. 4 al Legii nr. 287/2009 și art. 201 al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Potrivit art. 6 alin. 4 din Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011: prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958, Decret care a instituit și guvernează prescripția extinctivă pentru pretențiile bănești din speță, instanța judecătorească este obligată ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune este prescris.

Nu se poate reține că aceste dispoziții (art. 6 alin. 4 din Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, art. 201 din Legea nr. 71/2011, art. 18 din Decretul nr. 167/1958) ar contraveni procesului echitabil garantat de art. 6 CEDO, deoarece în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, privind art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a stabilit că respectarea unor proceduri pentru acțiunile în fața judecății nu încalcă accesul la justiție. Dimpotrivă, Curtea EDO a reliefat că există limitări admise de Convenție asupra dreptului de acces la justitie, în cazul Golder c. Marea Britanie arătând că pot fi aduse restrictii exercitiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și în spațiu în funcție de resursele comunității și nevoile indivizilor. Astfel, din practica CEDO rezultă că reprezintă restricții admise – condițiile procedurale ale acțiunii în justiție – cauza Stubbings și alții c. Marea Britanie din 21.02.1975.

De altfel, în interesul legii, Inalta Curte de Casație și Justiția a pronunțat decizia obligatorie nr. 1 /17 februarie 2014,publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 283 din 17 aprilie 2014, prin care a stabilit: ,,În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011”.

Așadar, vădit nelegal apreciază recurenta că normele privind prescripția extinctivă incidente în litigiu ar fi dispozitive.

De asemenea, nelegal apreciază recurenta că instanțele de fond ar fi pornit de la o premisă greșită în admiterea excepției prescripției extinctive, considerând nelegal recurenta că pretențiile sale bănești nu ar fi supuse prescripției extinctive până la data partajării faptice a obligațiilor soților. Susține nelegal recurenta că părțile ar fi continuat să rămână în devălmășie, deși căsătoria lor a încetat irevocabil prin divorț și ,o dată cu rămânerea irevocabilă a divorțului, starea de devălmășie a părților s-a transformat în indiviziune în cote părți egal prezumate pe baza prezumției relative deduse din art. 25 C.fam., deoarece art.30 C.fam. a reglementat devălmășia exclusiv pe perioada căsătoriei, nu dincolo de încetarea ei prin divorț irevocabil. Pretențiile bănești ale soției reclamante sunt supuse legal prescripției extinctive, cu particularitatea că termenul de prescripție, care începe să curgă pentru fiecare pretenție bănească de la datele stabilite pe bază de probe de instanțele de fond, este suspendat pe durata căsătoriei conform art. 14 din Decretul nr.167/1998(care prevede: Prescripția nu curge între soți în timpul căsătoriei). Așadar, după ce căsătoria a încetat irevocabil prin divorț, termenul prescripției extinctive nu mai este împiedicat legal să curgă, nefondat susținând recurenta că el nu ar fi putut curge legal în speță.

Criticile finale ale recurentei, intitulate de aceasta, în cererea de recurs, ca fiind critici pe fondul acțiunii, sunt critici de netemeinicie care nu se încadrează la art. 304 C.proc.civ. Așadar, recurenta se referă la elemente ale situației de fapt stabilite de instanțele de fond pe baza coroborării probelor, aceste critici neputând fi legal invocate în recurs, deoarece criticile căii extraordinare de atac a recursului sunt limitate la prevederile art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ., art. 304 pct. 10 C.proc.civ. privind erori de fapt fiind demult abrogat din Codul de procedură civilă

Față de toate cele arătate, recursul este nefundat urmând a fi respins conform art. 312 alin. 1 C.proc.civ.

Conform art.274 C.proc.civ., recurenta va fi obligată să achite intimatului cheltuielile de judecată pricinuite în recurs reprezentând onorariul avocațial avansat de acesta avocatului său, 1000 lei potrivit înscrisurilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția tardivității recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. A., împotriva deciziei civile nr.265 A din 03.03.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ț. G., ca nefondat.

Obligă recurenta să achite intimatului 1000 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21.01.2015.

P. JUDECÂTOR JUDECĂTOR

C. B. A. P. A. D.

T. B. T.

GREFIER

Ș. P.

Red.CBT

Tehnored.CBT/GIA

Ex. 2/…

TB - S. a IV-a civ. - M.A.B., A.C.

J. S. 4 – C. M. C.

← Actiune în constatare. Decizia nr. 557/2015. Curtea de Apel...		Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Actiune în constatare. Decizia nr. 557/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 52/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Exequator. Recunoaștere înscrisuri / hotarâri străine. Decizia nr. 566/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 7/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI