Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 7/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-01-2015 în dosarul nr. 7/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.7A
Ședința publică de la 15.01.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - F. D.
* * * * * * * * * *
M. PUBLIC - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant M. JUSTIȚIEI – reprezentant legal al reclamantului FRANCESCO NAPOLI, împotriva sentinței civile nr.1124 din 16.09.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte PUȚURLAN I. și PUȚURLAN G. și cu A. T. DE PE L. PRIMĂRIA TÂRGU CĂRBUNEȘTI.
P. are ca obiect - răpire internațională de copii.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-au depus, prin serviciul registratură, din partea apelantului-reclamant note scris, precum și din partea intimatelor-pârâte cereri prin care solicită judecarea cauzei în lipsă din motive obiective.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
Arată că instanța de fond în mod greșit a respins acțiunea ca neîntemeiată, având în vedere faptul că din toate probele administrate în cauză nu s-a dovedit pericolul la care ar fi fost supus copilul prin înapoierea sa la reședința obișnuită din Italia.
Mai mult decât atât, instanța de fond în mod greșit a reținut că tatăl nu a făcut demersuri pentru formularea unei cererii de înapoiere a minorului decât foarte târziu, fără a avea în vedere că din actele aflate la dosarul cauzei rezultă clar faptul că acesta s-a adresat imediat autorităților Italiene cu o plângere prin care a solicitat localizarea copilului său minor.
De asemenea, solicită a se avea în vedere și faptul că minorul Francesco Mattia Napoli și cei doi copii minori ai intimatei, dintr-o căsătorie anterioară celei cu apelantul, au locuit și locuiesc pe teritoriul României împreună cu bunica maternă, întrucât mama se află în continuare în Italia.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă la data de 26.02.2014, sub nr._ , reclamantul M. Justiției, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, reprezentant legal al domnului Francesco Napoli a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța in contradictoriu cu pârâții I. Puturlan (mama minorului) și G. Puturlan (bunica maternă a minorului) cu citarea si a Autorității Tutelare din cadrul Primăriei Târgu Cărbunești jud.Gorj să dispună obligarea pârâtelor I. Puturlan și G. Puturlan să înapoieze pe minorul Francesco Mattia Napoli născut la data de 20.09.2011 in Italia fiul lui Puturlan I. si Francesco Napoli la reședința obișnuită din Italia, la tatăl său.
Cererea este scutita de plata taxei judiciare de timbru.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în fapt, minorul Francesco Mattia Napoli născut la 20.09.2011 în Italia este fiul numiților I. Puturlan și Francesco Napoli si cei doi părinți dețin custodia comună a minorului, conform legislației italiene în materie.
În considerentele cererii de înapoiere, tatăl reclamant a invocat deplasarea și reținerea ilicită a minorului, fără acordul său, de către mamă, pe teritoriul României, începând cu luna aprilie 2013.
La data de 11.12.2013, în temeiul prevederilor art. 7 din Convenție, M. Justiției a adresat pârâtei I. Puturlan o invitație de soluționare amiabilă a cauzei, însă aceasta a rămas fără răspuns.
În raport de situația de fapt expusă mai sus a solicitat să se observe că sunt întrunite cerințele art. 3 din Convenția de la Haga, deplasarea și neînapoierea minorului de pe teritoriul României fiind ilicită, în sensul textului de lege menționat.
Art. 4 din Convenția de la Haga prevede că aceasta "se aplică oricărui copil care își avea reședința obișnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredințarea" si conform Raportului explicativ al Convenției, V. - Perez "reședința obișnuită ... este o noțiune de pur fapt, care diferă mai ales de cea de domiciliu".
Prin urmare, noțiunea are în vedere statul unde a locuit minorul anterior deplasării ilicite, iar nu o anumită adresă, urmând a fi analizată de la caz la caz, pe baza elementelor de fapt.
Prin același raport s-a reținut inclusiv faptul că: "atunci când solicitantul nu mai trăiește în statul care a constituit domiciliul ordinar al copilului înaintea îndepărtării ... convenția trebuie înțeleasă că permite autorităților statului de refugiu să returneze copilul direct solicitantului, indiferent de domiciliul prezent al celui din urmă."
Așadar, astfel cum rezultă-din Raportul explicativ V. - Perez obiectivele Convenției de la Haga din 1980 sunt:
- restabilirea status quo-ului, prin înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant;
- respectarea efectivă în celelalte state contractante a drepturilor de încredințare și de vizită existente într-un stat contractant;
- crearea unui mijloc eficient de descurajare a răpitorului, care pretinde ca acțiunea sa să fie legalizată de autoritățile statului de refugiu, în sensul de a lipsi acțiunile sale de orice consecință practică și juridică. "In fapt, pe această cale (răpire sau neînapoiere ilicită - n.n.), persoana particulară poate să schimbe legea aplicabilă și să obțină o decizie judiciară care să-i fie favorabilă".
În acord cu scopul și obiectivele Convenției de la Haga din 1980, atunci când se constată că deplasarea sau reținerea într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată trebuie să dea eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție, care nu pune în discuție dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea copilului în mediul lui obișnuit de viață.
Astfel cum rezultă din preambulul Convenției de la Haga, scopul acesteia este de a asigura garantarea înapoierii copilului în statul re ședinței sale obișnuite, fiind vorba tocmai despre o măsură urgentă și provizorie, până în momentul în care o instanță competentă se va pronunța asupra fondului dreptului privind încredințarea minorului către unul din părinți
De asemenea, a solicitat reclamantul să se aibă în vedere faptul că, potrivit pct. 22 din același raport "încă din Preambul, statele semnatare declară că sunt profund convinse că interesul copilului este de o importanță primordială în orice problemă privind încredințarea sa; este sigur că tocmai având această convingere ele au elaborat Convenția, dornice să protejeze copilul pe plan internațional împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite", precizând totodată că "printre manifestările obiective a ceea ce constituie interesul copilului, figurează dreptul de a nu fi deplasat sau reținut în numele unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale".
Părinții minorului beneficiază de custodie comună, ceea ce înseamnă că pârâta nu avea dreptul de a decide singură cu privire la reședința acestuia.
Dreptul de a hotărî asupra locului de reședință a copilului reprezintă o componentă a dreptului de încredințare, conform dispozițiilor art. 5 din Convenția de la Haga.
In drept, cererea a fost întemeiata pe dispozițiile art. 3, art.4, art.8 si art.12 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, art. 1, art. 3 alin.2, art. 8 alin.2 si art. 11 din Legea nr.369j2004 .
Parata Puturlan I. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiata si a arătat in apărare ca in anul 2010 a plecat la munca in Italia, unde l-a cunoscut pe reclamant si între cei doi s-a creat o legătură sentimentala, aceștia urmând sa se căsătoreasca in 2011.
Din relația celor doi s-a născut la data de 20.09.2011 minorul Francesco Mattia Napoli si după nașterea acestuia relațiile dintre cei doi părinți s-au răcit, reclamantul devenind agresiv fizic si verbal pe fondul consumului de alcool si de substanțe halucinogene si reproșându-i pârâtei ca minorul nu este fiul acestuia.
Datorita agresiunilor reclamantului, pârâta împreuna cu minorul, de foarte multe ori s-au văzut nevoiți să părăsească domiciliul comun.
Văzând ca situația nu se aplanează, pârâta s-a văzut nevoită să vină cu minorul in Romania la domiciliul acesteia si al bunicii materne in Tg.Carbunesti jud.Gorj ,unde copilul se bucura de o îngrijire deosebita cu sprijinul bunicii materne.
Pârâta a mai arătat ca mai are doua fiice de 6 ani si respectiv 10 ani care locuiesc împreuna cu bunica materna si fratele lor mai mic, minorul Francesco Mattia Napoli si a precizat ca ea a revenit in Italia temporar pentru a munci trimițând sume de bani pentru creșterea si îngrijirea copilului.
De asemenea, pârâta Puturlan G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiata si a arătat că minorul s-a integrat foarte bine in familia bunicii materne unde creste alături de cele doua surori ale sale de care este atașat si beneficiază de toate condițiile necesare datorita sprijinului material al mamei acestuia. De asemenea a început sa vorbească fluent limba romană.
Tribunalul a încuviințat si administrat in cauza proba cu înscrisuri si a dispus efectuarea unei anchete psihosociale la domiciliul nuncii materne in îngrijirea căreia se afla minorul dat fiind faptul ca o perioada de aproape un an s-a scurs de la deplasarea minorului și până la data sesizării prezentei instanțe și în considerarea dispozițiilor art.12 alin.2 din Convenția de la Haga reținute prin analogie.
Prin sentința civilă nr. 1124/16.09.2014 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată cererea formulată de M. Justiției în calitate reprezentant legal al reclamantului Francesco Napoli.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în speța, deplasarea minorului Napoli Mattia Francesco născut la data de 20.09.2011 a fost adus in Romania de către mamă la sfârșitul lunii aprilie 2013 potrivit celor declarate de către tată, fără acordul acestuia, astfel cum de altfel parata a admis prin întâmpinarea formulata, susținând însa ca a fost nevoită să procedeze astfel pentru a scăpa de agresiunile fizice si verbale ale reclamantului din cauza cărora de multe ori a fost nevoita sa părăsească căminul conjugal împreună cu minorul dormind in diferite locații părăsite.
Tribunalul a reținut pe baza declarațiilor părților ca părinții minorului nu mai conviețuiau si nu mai aveau o viața de familie fiind despărțiți in fapt de 5 luni la momentul deplasării acestuia, copilul rămânând in grija mamei cu care a locuit in diferite locații si fără a se putea reține exercitarea efectiva de către reclamant a unui drept privind încredințarea in condițiile date.
Faptul ca nu a mai existat o legătura specifică părinte-copil de natura a presupune exercitarea in concret de către reclamant a dreptului privind încredințare a începând cu luna noiembrie 2012 si tatăl nu a resimțit lipsa acestei legături rezulta din însuși faptul ca cererea de înapoiere a fost formulata după aproape o jumătate de an de la momentul deplasării copilului.
Pe de altă parte, de la data deplasării minorului - aprilie 2013 si până la data sesizării prezentei instanțe, 26.02.2014 a trecut aproape un de zile, iar din referatul de ancheta sociala efectuat la domiciliul bunicii materne unde s-a aflat minorul in toata aceasta perioada a rezultat faptul ca minorul s-a integrat bine in noul mediu familial, social si educațional, acesta creste alături de cele două surori ale sale mai mari in vârsta de 10 si respectiv 7 ani rezultate dintr-o alta legătură a mamei pârâte si frecventează cursurile unei grădinițe locale fiind un copil fără probleme de sănătate, dezvoltat in mod corespunzător conform vârstei .
Ca urmare, tribunalul a apreciat că in cauza sunt incidente dispozițiile art.13 alin.1 lit.a din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii de copii in sensul ca reclamantul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea minorului la momentul deplasării copilului si in același timp sunt întrunite cerințele cazului de exceptare cât privește dispunerea înapoierii minorului stabilite la art. 12 alin.2 din aceeași convenție, respectiv copilul s-a integrat in noul mediu in perioada de aproape un an de zile de la data deplasării si până la formularea în fața instanței române a cererii de înapoiere.
Împotriva acestei sentințe, la data de 21.11.2014 a declarat apel M. Justiției în calitate reprezentant legal al reclamantului Francesco Napoli, apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 25.11.2014.
În motivarea apelului său, apelantul a arătat că hotărârea pronunțată în cauză este netemeinică și nelegală.
Potrivit preambulului Convenției de la Haga, scopul acesteia este de a asigura garantarea înapoierii copilului În statul reședinței sale obișnuite.
Pentru a pronunța hotărârea criticată, Tribunalul București a reținut că în cauza de față sunt incidente dispozițiile art.13 din Convenția de la Haga prin excepție de la prevederile art.12 din Convenție.
Instanța de fond, deși a constatat că în cauză se impun prevederile art.12 din Legea
nr.100/1992 pentru aderarea României la Convenția de la Haga, reținând că pârâta a recunoscut că a adus minorul În România fără acordul tatălui acestuia, totuși prin sentința pronunțată a dispus respingerea cererii privind înapoierea minorului Francesco Mattia Napoli la reședința obișnuită din Italia, motivat de faptul că ar exista un risc grav ca înapoierea copilului să îl expună unui pericol fizic sau psihic.
În înțelesul Convenției de la Haga (art. 3), "deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînepoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit. "
Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptul ui acelui stat. "
În aceste condiții, instanța de fond, în mod neîntemeiat, fără a exista probe care să ateste faptul că minorul în cauză, la înapoiere, ar putea fi supus unui risc grav, a dispus respingerea cererii de înapoiere a acestuia la reședința obișnuită din Italia.
Mai mult, instanța de fond, prin soluția pronunțată nu a avut în vedere că intimata-pârâtă, a nesocotit dispozițiile legale privind egalitatea în drepturi și îndatoriri a părinților față de copiii lor minori, luând în mod unilateral o decizie care a determinat privarea tatălui de dreptul de a avea legături personale cu copilul său minor sau îngreunarea acestei legături și pe care acesta le exercita efectiv înainte de a fi survenit împrejurarea deplasării și reținerii ilicite.
Referitor la încredințare, conform art. 2 pct. 11 lit. b din Regulamentul II bis de la Bruxelles (2201/2003), "va fi considerată a fi exercitată împreună, când, ca urmare a unei hotărâri judecătorești sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părintești nu va putea decide locul de reședință al copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești".
Pct.7 al art.2 definește expresia .răspunderea părintească" ca fiind "toate drepturile și toate obligațiile conferite unei persoane fizice sau juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, de atribuire de plin drept a unui acord în vigoare, privind persoana sau bunurile copilului.
Termenul va include dreptul de încredințare și dreptul de vizită", iar pct. 9 definește "dreptul de încredințare" prin care se înțelege "drepturile și obligațiile privind îngrijirea unui copil și în particular, dreptul de a decide reședința copilului".
Analizând toate aceste prevederi, reiese faptul că în cauza de față titularii răspunderii părintești sunt atât intimata-pârâtă cât și tatăl minorului, neexistând un drept de încredințare în favoarea unuia dintre părinți și prin urmare, mama nu poate decide unilateral schimbarea domiciliului minorului.
Așadar, solicită să se observe că în condițiile în care intimata-pârâtă a luat hotărârea de a lăsa minorul pe teritoriul României fără acordul tatălui, ca titular al răspunderii părintești, s-au încălcat și drepturile acestuia, drepturi recunoscute de legea italiană și pe care le exercita efectiv înainte de a fi survenit împrejurarea deplasării și reținerii ilicite a minorului pe teritoriul României.
De asemenea, solicită a se avea în vedere pct. 19 din Raportul explicativ Perez-V., care precizează că "încă din Preambul, statele semnatare declară că sunt profund convinse că interesul copilului este de o importanță primordială În orice problemă privind încredințarea sa; este sigur că tocmai având această convingere ele au elaborat Convenția, dornice să protejeze copilul pe plan internațional împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite", precizând totodată că "printre manifestările obiective a ceea ce constituie interesul copilului, figurează dreptul de a nu fi deplasat sau retinut în numele unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale".
E unanim admis că în temeiul prevederilor Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii se reglementează doar un mecanism de returnare sumară a minorilor deplasați sau reținuți ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reședință obișnuită a minorilor, căruia instanțele sesizate, constatând că sunt îndeplinite condițiile art.3, anterior reprodus, trebuie să-i dea eficiență. Competenta de a statua asupra dreptului privind încredințarea trebuie să fie recunoscută instanței de la reședința obișnuită a minorului.
"Convenția nu încearcă să reglementeze definitiv încredințarea copiilor, ceea ce slăbește considerabil argumentele favorabile legii naționale; pe de altă parte, normele convenționale se bazează, într-o largă măsură, pe ideea subadiacentă că există un fel de competență naturală a tribunalelor reședinței obișnuite a copilului într-un litigiu referitor la dreptul de încredințare."(pct. 66 din raportul V. Perez).
Prin urmare, solicită să se observe că din toate probele administrate în fața instanței de fond nu a fost dovedit pericolul la care ar putea fi supus copilul la înapoiere în Italia și totodată, prin reținerea minorului pe teritoriul României, împotriva voinței celuilalt părinte, intimata-pârâtă încalcă dispozițiile Convenției de la Haga și totodată drepturile tatălui.
În concluzie, în temeiul dispozițiilor art. 466 din Codul de procedură civilă, apelantul solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat și, pe cale de consecință, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamant.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și următoarele din Codul de procedură civilă.
La data de 04.12.2014 intimata-pârâtă Puțurlan G. a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca fiind temeinică și legală.
În motivarea întâmpinării, intimata-pârâtă a arătat că a luat la cunoștință de motivele invocate de apelant și se vede obligată să le critice, deoarece a constatat că instanța ce a judecat cauza pe fond a administrat toate probele și a decis în mod corect. Legat de art. 3 din Convenția de la Haga, pe care o critică apelantul, arătă că așa cum a stabilit și instanța pe fond, s-a constatat că numitul Francesco Napoli nu a exercitat sub nici o formă vreun drept pentru încredințării minorului.
Totodată, s-a mai constatat don probatoriul administrat că nu a existat o legătură specifică părinte - copil de natură a presupune exercitarea în mod concret a dreptului privind încredințarea minorului.
Intimata-pârâtă solicită să se aibă în vedere și faptul că începând cu luna noiembrie 2012, tatăl minorului nu a resimțit lipsa acestuia și a legăturii cu minorul. Cererea de înapoiere a minorului a fost formulată de reclamant după aproape o jumătate de an de la momentul deplasării copilului în România.
Arăt că nu se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de care a fost acuzată, ci și-a făcut doar datoria de bunică și de român față de un alt român.
Acest fapt a fost dovedit cu Referatul de anchetă socială efectuat la domiciliul său, unde se afla minorul și a rezultat că minorul s-a integrat bine în mediul familial, social și educațional, acesta crește alături de cele două surori ale sale. Minorul frecventează grădinița, fiind un copil fără probleme de sănătate, dezvoltat în mod corespunzător vârstei sale și care vorbește fluent limba română.
Intimata-pârâtă, ca și fiica sa, a fost în Italia și îl cunoaște foarte bine pe tatăl minorului, care este fără loc de muncă, fiind asistat social, are doar o mamă în vârstă și foarte bolnavă, fapt care ar duce la o expunere traumatizantă atât fizică, cât și psihică, dacă minorul ar fi încredințat tatălui.
Consideră că instanța în mod corect a decis să respingă cererea reclamantului și în mod corect a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.13 alin.1 lit.a din Convenția de la Haga din 1980, în sensul că reclamantul nu a exercitat efectiv sub nici o formă dreptul privind încredințarea minorului la momentul deplasării copilului în România, și în același timp nu sunt întrunite cerințele cazului de exceptare cât privește dispunerea înapoierii minorului stabilite Ia art. 12 alin. 2 din Convenția de la Haga.
Copilul este integrat în noul mediu în noul mediu în această perioadă de la data deplasării copilului și până la formularea în fata instanței române a cererii de înapoiere.
Intimatele-pârâte au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului și menținerea sentinței ca legală și temeinică, reiterând, în esență, pe această cale, apărările expuse în fața primei instanțe.
Nu s-au solicitat alte probe în apel.
Examinând sentința apelată și actele dosarului în raport de motivele de apel formulate în cauză, Curtea constată că apelul este fondat.
Potrivit art. 3 din Convenția de la Haga din 1980 privind răpirea de copii, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi intervenit.
Pentru a stabili existența unei neînapoierii ilicite în accepțiunea art. 3, instanța poate ține seama în mod direct de legea sau hotărârile judiciare ori administrative recunoscute sau nu, în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
Procedura stabilită de Convenție nu urmărește să stabilească cui va aparține în viitor încredințarea copilului, nici dacă este necesară modificarea unei hotărâri de încredințare comună, ci încearcă să evite ca o hotărâre ulterioară în această privință să poată fi influențată de o schimbare a circumstanțelor, unilateral de una dintre părți.
Prin acest mecanism convențional, nu se pune în discuție dreptul privind încredințarea minorului către un părinte sau altul, ci se urmărește doar reintegrarea copilului în mediul său obișnuit de viață.
Având în vedere aceste considerente raportate la prevederile legale incidente în cauză, Curtea constată că prin sentința apelată s-a reținut că reclamantul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea minorului la momentul deplasării copilului Napoli Mattia Francesco – aducerea sa în România de către mama realizându-se la sfârșitul lunii aprilie 2013 – concluzie dedusă din faptul că părinții minorului nu mai conviețuiau de 5 luni, minorul fiind în grija mamei, nemaiexistând, în aceste condiții, între reclamant și minor o legătură specifică care să presupună exercitarea în concret a dreptului părintelui privind încredințarea.
Din interpretarea coroborată a prevederilor Codului civil italian relevante în speță (art. 316 - art. 317 bis) rezultă însă că exercitarea drepturilor părintești, dacă părinții nu locuiesc împreună, revine părintelui cu care minorul locuiește, dar orice decizie ce privește interesul major al copilului trebuie luată de părinți de comun acord, ca expresie a exercitării autorității părintești a fiecăruia. In lipsa acestui acord, judecătorul sesizat de oricare dintre părinți va hotărî și, după caz, dacă divergențele persistă, încredințează puterea de decizie aceluia din cei doi părinți pe care îi consideră, după caz, ca fiind cel mai îndreptățit să aibă grijă de interesele copilului.
Conform art. 2 pct. 11 lit. b din Regulamentul II bis de la Bruxelles (2201/2003), "răspunderea părintească va fi considerată a fi exercitată împreună, când, ca urmare a unei hotărâri judecătorești sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părintești nu va putea decide locul de reședință al copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești".
Această răspundere cuprinde (art.2 pct.7) "toate drepturile și toate obligațiile conferite unei persoane fizice sau juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, de atribuire de plin drept a unui acord în vigoare, privind persoana sau bunurile copilului”, termenul incluzând „dreptul de încredințare și dreptul de vizită". Potrivit art. 2 pct. 9 din același act normativ, prin "dreptul de încredințare" se înțelege "drepturile și obligațiile privind îngrijirea unui copil și în particular, dreptul de a decide reședința copilului".
Așadar, în condițiile în care reședința obișnuită a minorului se afla, anterior aducerii sale în România și reținerii de către pârâte, în Italia, iar pârâta I. Puțurlan a părăsit reședința împreună cu minorul fără ca tatăl copilului să-și fi dat acordul cu privire la plecarea acestuia din Italia (împrejurare reținută și de prima instanță), Curtea constată prin prisma art. 14 din Convenție, față de dispozițiile legale sus-menționate, că în mod eronat tribunalul a considerat că reținerea minorului în România de către pârâte, precum și refuzul înapoierii acestuia în Italia, unde copilul își avea reședința obișnuită, nu s-au făcut cu încălcarea drepturilor părintești ale tatălui.
Or, o asemenea situație este considerată de Convenție drept ilicită, iar apărările pârâtelor referitoare la neexercitarea efectivă de către reclamant a autoritătii părintești, Curtea le apreciază ca find vădit neîntemeiate, tribunalul stabilind, de altfel, existența unor astfel de împrejurări în relația părinte-copil numai pe baza susținerilor din întâmpinări, la dosar nefiind administrată nicio probă în acest sens.
In plus, Curtea constată prin raportare la cele reținute anterior, că, potrivit art. 5 din Convenție, “dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reședinței sale”, iar paragraful 84 al Raportului explicativ privind Convenția de la Haga din 1980 privind răpirea de copii, redactat de E. Pérez-V. în 1980, precizează cu privire la acest text că "deși acest articol nu menționează posibilitatea exercitării dreptului privind încredințarea, fie separat, fie împreună, o astfel de posibilitate este în mod clar avută în vedere [...] scopul art. 3 înlătură orice îndoială cu privire la faptul că prin Convenție se încearcă și protejarea dreptului privind încredințarea exercitat împreună. Cât despre stabilirea existenței dreptului privind încredințarea exercitat împreună, aceasta este o chestiune care se decide de la caz la caz și în lumina legislației statului pe teritoriul căruia se află reședința obișnuită a copilului."
In acest context, Curtea trebuie să remarce că este contrară actelor dosarului și reținerea prin sentința apelată a împrejurării că de la data deplasării minorului și până la data sesizării instanței ar fi trecut un an, ceea ce ar face aplicabile prevederile, de excepție, ale art. 12 alin.2 din Convenție.
În acord cu scopul si obiectivele Convenției de la Haga din 1980 privind răpirea de copii, astfel cum au fost explicate în Raportul redactat de E. Perez-V. în 1980, atunci când se constată că deplasarea sau reținerea minorilor este ilicită, devine aplicabil mecanismul de returnare reglementat de Convenție, mecanism care, acordă excepțional instanței învestite cu soluționarea unei cereri cum este și cea de față, posibilitatea de a de a refuza înapoierea în anumite circumstanțe - expres prevăzute și care nu pot fi prezumate.
Din interpretarea dispozițiilor art. 12 alin.1 și 2 din Convenție rezultă că atunci când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art. 3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autiorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată. Această înapoiere se va dispune chiar după expirarea perioadei arătate, ,,afară dacă nu se stabilește că copilul s-a integrat în noul său mediu”.
Prin urmare, analizarea în speță a acestei ultime situații de excepție, presupune ca ipoteză trecerea perioadei de un an stabilită de Convenție, în caz contrar o atare analiză fiind lipsită de orice relevanță asupra demersului inițiat pentru înapoierea copilului deplasat ilicit.
Or, tribunalul a considerat – contrar prevederilor legale arătate – că sunt întrunite cerințele art. 12 alin.2 și copilul s-ar fi integrat în noul său mediu într-o perioadă de „aproape un an de zile” calculată în funcție de intervalul aprilie 2013 - 26 februarie 2014, omițând oricum din calcul împrejurarea că reclamantul a sesizat autoritatea administrativă română competentă, M. Justiției, la 15.10.2013, deci, anterior datei de 26 februarie 2014 (data înregistrării cererii formulate de M. Justiției la 25.02.2013 către Tribunalul București).
Curtea constată astfel că instanța de fond nu era îndreptățită, în aplicarea prevederilor Convenției, să rețină ipoteza excepțională care permite respingerea cererii de înapoiere a minorului referitoare la integrarea sa în noul mediu.
In plus, Curtea constată că nu s-a dovedit vreo situație de risc pentru minor, în conformitate cu art. 13 din Convenție, așa cum pârâtele au susținut prin întâmpinare, făcând afirmații legate de violența reclamantului în relațiile de familie, existența pericolului fizic sau psihic la care minorul ar fi expus în cazul înapoierii, nefiind probate de pârâte, cărora le reveneau această sarcină, conform acestor prevederi legale, dar care nu au înțeles să administreze probe nici în faza devolutivă a apelului.
Curtea are în vedere că, în conformitate cu raportul explicativ V. Perez la Convenția de la Haga din 1980, Convenția a pus accentul pe protecția dreptului copiilor la respectarea echilibrului lor vital, adică a dreptului copiilor de a nu le fi alterate condițiile afective, sociale etc., care fac parte din viața lor, dacă nu există argumente juridice care să le garanteze stabilitatea unei noi situații.
În consecință, în baza art. 480 alin.2 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite apelul și va schimba în tot sentința apelată în sensul admiterii cererii promovate de reclamant și dispunerii înapoierii imediate a minorului de către pârâte.
Se va da curs cererii reclamantului referitoare la prevederile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25.10.1980, Curtea stabilind termen pentru executarea obligației de înapoiere a copilului două luni de la pronunțarea prezentei decizii, definitivă conform art. 634 alin.1 pct.4 C.proc.civ., sub sancțiunea unei amenzi civile stabilită în sracina fiecăreia dintre pârâte în favoarea Statului Român, în cuantum de 2500 lei (RON).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul-reclamant M. JUSTIȚIEI – reprezentant legal al reclamantului FRANCESCO NAPOLI – C._ cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr.1124 din 16.09.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte PUȚURLAN I. – CNP_ cu domiciliul în oraș Târgu-Cărbunești, ., și PUȚURLAN G. – CNP_ cu domiciliul în oraș Târgu-Cărbunești, ., și cu A. T. DE PE L. PRIMĂRIA TÂRGU CĂRBUNEȘTI, cu sediul în Oraș Târgu-Cărbunești, ., județ Gorj.
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că admite cererea formulată de reclamantul M. JUSTIȚIEI – reprezentant legal al reclamantului FRANCESCO NAPOLI.
Dispune înapoierea minorului Francesco Mattia Napoli, născut la 20.09.2011, în Italia, de către pârâte, la reședința obișnuită din Italia, Roseto Capo Spulico, . nr.49.
Stabilește termen pentru executarea obligației de înapoiere a minorului 2 luni de la pronunțarea prezentei decizii, sub sancțiunea unei amenzi către Statul Român în cuantum de 2500 lei (RON).
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.01.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M.-A. N.-G. I. D.
GREFIER,
F. D.
Red.M.A.N.G.
Tehnored.F.D.
Ex.7/26.01.2015
T.B.Secția a III-a Civilă – S.M.P.
| ← Exequator. Recunoaștere înscrisuri / hotarâri străine.... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 165/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
