Pretenţii. Decizia nr. 105/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 105/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-04-2014 în dosarul nr. 105/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr. 105 A
Ședința publică de la 01.04.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - N. C. I.
*********
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulate de apelanții reclamanți F. D. și I. L. E. împotriva sentinței civile nr. 2108 din 28.11.2011, pronunțate de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza are ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind apelanții reclamanți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că dosarul se află la primul termen de judecată, iar motivele cererii de apel au fost comunicate intimatului pârât, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare. Totodată, se arată că împotriva sentinței civile nr. 2108/28.11.2011 au declarat apel F. D. și I. L. E., în calitate de moștenitori ai reclamantei, la data de 21.11.2013, precum și F. E. M., prin avocat L. I., la data de 14.01.2014.
Curtea constată, pe baza certificatului de deces nr. 807/27.03.2013 eliberat de Serviciul Public Comunitar Local de Evidență a Persoanelor B. și a certificatului de moștenitor legal nr. 26/26.08.2013 eliberat de notar public Miess Karl Michael, că la data de 26.03.2013 a intervenit decesul reclamantei F. E. M. și dispune introducerea în cauză, în calitate de apelanți reclamanți, a moștenitorilor acesteia: F. D. și I. L. E. și rectificarea în sensul arătat a mențiunilor înregistrate în programul informatic ECRIS.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea apelului.
Reprezentantul intimatului pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea apelului ca nefundat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond, apreciind că în mod corect s-a reținut că în speță nu sunt întrunite condițiile pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raport de cauzalitate.
Reclamanții nu au suferit un prejudiciu prin vânzarea acțiunilor la valoarea de 1 leu, având în vedere că aceasta a fost voința liber exprimată. Nu este incidentă nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la creanțele garantate asupra statului, având în vedere că reclamanții din prezenta acțiune nu dețin o creanță.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 05.07.2011 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr._, reclamanta F. E. M. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca instanța, prin hotărârea ce va pronunța, sa dispună: - obligarea pârâtului la plata sumei de 1.387.212 Iei, reprezentând diferența dintre cotația maximă cu care ar fi putut vinde pe B. de Valori București cantitatea de 3.957.811 acțiuni deținute Ia Fondul Proprietatea (vândute pe piața nereglementată) și valoarea nominală la care i-au fost atribuite, respectiv 1 leu/acțiune, conform creanței garantate asupra statului conferite de Titlul de despăgubire nr. 805/19.09.2006 emis de Guvernul României, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; - obligarea în subsidiar a pârâtului sa-i remită un număr de acțiuni la Fondul Proprietatea reprezentând echivalentul sumei de 1.387.212 lei; - obligarea pârâtului S. R. la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 1,387.212 Iei, începând cu data de 19.09.2006 și până la momentul plații efective a sumelor mai sus arătate; - obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei, reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce va soluționa prezenta cauza.
Prin sentința civilă nr. 2108/28.11.2011, Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată.
1. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, cu privire la situația de fapt, că prin decizia civilă nr. 805 din data de 19.09.2006, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire în favoarea reclamantei, în cuantum de 4.457.881 lei, reprezentând valoarea despăgubirilor stabilite în decizia nr. 258 din data de 27.07.2006 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Prin această din urmă decizie, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a soluționat dosarul întocmit în baza notificării nr. 127/2001 depuse prin B.E.J. O. O. formulate de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, prin care se solicitau măsuri reparatorii pentru acțiunile deținute de autorul său la fosta societate „Industria Ceramică” Barul M., în sensul propunerii acordării de măsuri reparatorii, fiind respinsă cererea de restituire în natură.
Prin decizia nr. 51 din data de 10.10.2007, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a emis titlul de conversie în cuantum de 3.957.811 lei, reprezentând un număr total de 3.957.811 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune, în favoarea reclamantei, ca urmare a opțiunii exprimate de aceasta.
Prin titlul de plată - decizia nr. 790 din 04.12.2007, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a emis titlul de plată în cuantum de 500.000 lei în favoarea reclamantei, ca urmare a aceleiași opțiuni exprimate de aceasta.
În baza cererii de cesiune între vii înregistrate la Depozitarul Central cu nr._ din data de 20.10.2010, s-a realizat transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de 1.978.905 acțiuni, cu valoarea nominală de 1 leu, emise de S.C. Fondul Proprietatea S.A., de la cedenta (reclamantă) F. E. M. la cesionarul I. C. Ș.. Atât cedenta, cât și cesionarul au declarat pe propria răspundere la realizarea transferului că au cesionat la valoarea nominală, respectiv valoarea de achiziție și nu au obținut profit, conform prevederilor Codului Fiscal.
În baza cererii de cesiune între vii înregistrate la Depozitarul Central cu nr._ din data de 20.10.2010, s-a realizat transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de 1.978.906 acțiuni, cu valoarea nominală de 1 leu, emise de S.C. Fondul Proprietatea S.A., de la cedenta (reclamantă) F. E. M. la cesionarul F. D.. Atât cedenta, cât și cesionarul au declarat pe propria răspundere la realizarea transferului că au cesionat la valoarea nominală, respectiv valoarea de achiziție și nu au obținut profit, conform prevederilor Codului Fiscal.
2. Tribunalul a avut în vedere prevederile art. 181 alin. 1 și 3 lit. b din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a constatat că reclamanta și-a exprimat opțiunea de a solicita primirea de titlu de plată pentru suma de 500.000 lei, iar până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul de despăgubire, primirea de acțiuni emise de Fondul Proprietatea.
Pretențiile reclamantei din prezenta acțiune vizează recuperarea unui pretins prejudiciu încercat de reclamantă prin vinderea acțiunilor sale la un preț inferior valorii cotației maxime la care ar fi putut vinde aceleași acțiuni ulterior listării Fondului Proprietatea la B. de Valori București. Reclamanta solicită să i se plătească diferența dintre valoarea nominală a acțiunilor și valoarea pe care ar fi obținut-o dacă ar fi vândut acțiunile în momentul în care cotația acestora atinsese nivelul cel mai ridicat.
Tribunalul a reținut că reclamanta a invocat ca temei al acțiunii sale dispozițiile art. 998 și 999 cod civil privind răspunderea pentru fapta proprie, însă nu sunt întrunite elementele acestei răspunderi în prezenta cauză.
Astfel, elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt reprezentate de: prejudiciu, faptă ilicită, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, culpa celui care a cauzat prejudiciul.
Prejudiciul constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. Pentru a se putea obține repararea prejudiciului, acesta trebuie să fie cert, sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare și să nu fi fost reparat încă. Este cert prejudiciul actual, deja produs la data când se pretinde repararea lui, dar și prejudiciul viitor, care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, fiind, astfel, susceptibil de evaluare. Prejudiciul eventual este lipsit de certitudine și nu poate justifica acordarea de despăgubiri.
Prejudiciul pretins de reclamantă este generat de o operațiune speculativă efectuată de reclamantă anterioară listării la bursă, respectiv cesionarea acțiunilor sale la o valoare mai mică decât valoarea maximă la care ar fi putut vinde ulterior listării la bursă a Fondului Proprietatea. Sub acest aspect, este de observat că reclamanta pretinde că prejudiciul său l-ar constitui diferența dintre valoarea nominală a acțiunilor și valoarea maximă pe care ar fi putut-o obține dacă ar fi vândut în momentul în care cotația a atins cel mai ridicat nivel, după aprecierea sa. Tribunalul reține că nu se poate constata existența unui prejudiciu cert, deoarece nu se poate specula asupra momentului la care reclamanta ar fi vândut acțiunile chiar și ulterior cotării la bursă (practic, nu s-ar putea aprecia că reclamanta ar fi vândut în momentul în care cotația a atins maximul sau la un moment în care ar fi avut un nivel mai scăzut, tocmai datorită imposibilității de a prevedea acțiunile sau inacțiunile unei persoane în situații ipotetice). Nu în ultimul rând, tocmai datorită caracterului speculativ al operațiunilor ce se efectuează pe piața bursieră și datorită evoluției permanente a cotațiilor, nu există niciun motiv să se prezume că reclamanta nu ar fi putut obține chiar o sumă mai mare decât valoarea nominală, acționând pe piața bursieră. Practic, prejudiciul pretins este unul eventual, lipsit total de certitudine.
Prejudiciul pretins de reclamantă nu poate fi reținut ca fiind dovedit, în maniera solicitată de reclamantă (ca diferență între valoarea nominală și valoarea maximă a cotației acțiunilor ulterior listării la bursă), deoarece reclamanta a vândut (cesionat) acțiunile sale anterior, iar potrivit mențiunilor din cererile de cesiune, făcute pe propria sa răspundere, rezultă că a cesionat la valoarea nominală. Din această perspectivă, în continuarea acestui raționament, este evidentă concluzia că reclamanta, care potrivit probatoriului administrat a cesionat acțiunile sale la valoarea nominală, nu poate pretinde că ar fi fost prejudiciată din faptul că ulterior listării la bursă nu ar fi putut obține valoarea nominală, ci o valoare mai mică, dacă ar fi vândut acțiunile. Din nou, se impune sublinierea că reclamanta pretinde ca prejudiciul ce i s-a produs constă în diferența dintre valoarea nominală a acțiunilor, de 1 leu (mai mare decât cea rezultată în urma listării la bursă) și valoarea cotației maxime atinse de aceste acțiuni pe piața bursieră (mai mică decât valoarea nominală). Or, din moment ce reclamanta deja a obținut un preț al acțiunilor raportat la valoarea nominală, conform propriei sale declarații la cesionarea acțiunilor, nu mai poate afirma că a fost prejudiciată, deoarece afirmă că la momentul de față cotația acțiunilor ar fi sub valoarea nominală, și nu peste. Prin urmare, pretinsul prejudiciu este deja reparat, raportat la mențiunile făcute de reclamantă pe cererea de cesiune a acțiunilor.
În egală măsură, fluctuațiile cotațiilor pe piața bursieră nu pot imprima un caracter cert prejudiciului pe care l-ar încerca o persoană care ar lua decizia să vândă într-un moment nefavorabil, când cotațiile se află la un anumit nivel, prin raportare la un nivel pe care l-au atins acestea la un moment ulterior, când nu se mai afla în posesia acțiunilor. Aceasta este, de altfel, esența speculativă a tranzacționării pe piața bursieră.
Revenind la elementele răspunderii civile delictuale, așa cum s-a arătat mai sus, cel de-al doilea element îl reprezintă necesitatea existenței unei fapte ilicite pentru angajarea răspunderii. Pentru obligarea la plata despăgubirilor, este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită, respectiv o faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane.
Reclamanta nu a arătat care consideră că ar fi în concret fapta ilicită săvârșită de pârât, făcând mai multe referiri la fapte diferite, respectiv întârzierea culpabilă în listarea la bursă a Fondului Proprietatea, listarea la bursă și atingerea unei cotații maxime a acțiunilor sub valoarea nominală a acestora.
Dintre aceste fapte pretins culpabile, tribunalul a reținut că întârzierea listării la bursă, deși culpabilă, nu ar fi putut crea reclamantei prejudiciul pretins (constând în pretinsa imposibilitate de a obține din tranzacționarea pe piața bursieră a valorii nominale a acțiunilor deținute, dar înstrăinate de reclamantă), diferența între valoarea nominală și valoarea acțiunilor conform cotațiilor bursiere fiind o consecință a operațiunilor speculative pe piața bursieră și nu a întârzierii listării la bursă. Întrucât ulterior listării la bursă, pârâtul nu a avut controlul asupra desfășurării operațiunilor pe piață, pentru a se pretinde că o faptă ilicită a acestuia ar fi determinat nivelul cotațiilor, nu este îndeplinită nici această condiție a răspunderii civile delictuale.
Sub acest aspect, este de observat că listarea la bursă nu poate fi considerată o faptă ilicită, din moment ce era o obligație prevăzută de lege, prin art. 12 alin. 4 din Legea 247/2005 - Titlul VII (în forma inițială).
Tribunalul a reținut și faptul că nu există o legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu și pretinsa faptă ilicită, întrucât pentru a se stabili existența raportului de cauzalitate este necesar să se determine că o anumită faptă a provocat un anumit prejudiciu.
Or, față de argumentele de mai sus, nu s-ar putea reține o legătură de cauzalitate din moment ce nu s-a stabilit existența unei fapte ilicite. Nu în ultimul rând, trebuie remarcat și faptul că, raportat la susținerea reclamantei că ar fi obținut pe acțiuni aproximativ 20% din valoarea nominală a acestora (susținere contrazisă de mențiunile de pe cererile de cesiune a acțiunilor din care rezultă că a vândut la valoarea nominală), acest preț a fost obținut nu ca urmare a săvârșirii de către pârât a vreunei fapte ilicite, ci ca urmare a propriei acțiuni a reclamantei, care a vândut acțiunile unor terți. Astfel, și dacă s-ar admite că reclamanta a obținut prin vânzarea acțiunilor o valoare inferioară celei nominale, această valoare a fost obținută ca urmare a faptei reclamantei, de a vinde acțiunile, și nu a faptei pârâtului, de a nu fi listat la bursă Fondul Proprietatea.
Culpa pârâtului este de asemenea exclusă în situația de fapt reținută mai sus, deoarece reclamanta, prin propria faptă, a vândut anterior listării la bursă acțiunile deținute, astfel că nu se mai poate aprecia că pârâtul a împiedicat în vreun fel obținerea valorii nominale.
Dispozițiile art. 1073, 1091, 1075 și 1101 Cod civil nu sunt aplicabile în cauză, raportat la situația de fapt reținută.
Referirile din acțiune la pretinsa discriminare instituită de Legea nr. 247/2005 astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 referitor la creditorii care și-au convertit titlurile de despăgubire până la 10 zile lucrătoare înainte de prima ședință de tranzacționare a Fondului Proprietatea și creditorii care își vor converti titlurile de despăgubire începând cu ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice ulterioare primelor 60 de ședințe de tranzacționare, conform legii, nu pot fi analizate și nu prezintă nicio relevanță din moment ce reclamanta nu poate pretinde că se încadrează în vreuna din cele două categorii. Așa cum s-a arătat mai sus, reclamanta a vândut acțiunile pe piața nereglementată anterior listării la bursă a Fondului Proprietatea, fapt ce împiedică orice analiză a posibilelor decizii pe care reclamanta le-ar fi putut lua dacă ar fi fost încă în posesia acțiunilor și la momentul listării. De asemenea, nu pot fi analizate nici referirile la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece reclamanta nu se află în vreuna din ipotezele avute în vedere de Curte în jurisprudența citată, ci a vândut acțiunile pe care le deținea anterior listării la bursă a Fondului, a obținut valoarea nominală în urma cesiunii, potrivit propriei mențiuni făcute pe cererea de cesiune, iar obiectul cererii de față îl reprezintă obligarea pârâtului la plata diferenței dintre valoarea maximă potrivit cotațiilor pe piața bursieră a acțiunilor și valoarea nominală.
Decizia civilă nr. 568 A din data de 14.10.2010 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2009, depusă de reclamantă cu titlu de practică judiciară, nu a fost reținută cu acest titlu la soluționarea prezentei cauze, întrucât situația de fapt stabilită în decizia menționată diferă substanțial față de situația de fapt din prezenta cauză, la fel și obiectul acțiunii. Astfel, reclamantul din cauza invocată a solicitat obligarea Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata unei sume de bani reprezentând echivalentul titlului de despăgubire aferent deciziei emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, neputând înstrăina acțiunile la Fondul Proprietatea deoarece nu se realizase listarea la bursă. Or, în speța de față, s-a reținut că reclamanta a avut posibilitatea de a înstrăina acțiunile și a uzat de aceasta, solicitând restituirea diferenței dintre cotația maxima cu care ar fi putut vinde pe B. de Valori București acțiunile deținute Ia Fondul Proprietatea (vândute pe piața nereglementată) și valoarea nominală la care i-au fost atribuite - 1 leu/acțiune.
Împotriva acestei sentințe, la data de 21.11.2013 au declarat apel reclamanții F. D. și I. L. E. (fără a depune și motive de apel), în calitate de moștenitori ai defunctei F. E. Martha, decedate la 26.03.2013, iar la data de 14.01.2014 a declarat apel mandatarul reclamantei, avocat I. L., căruia moștenitorii nu i-au retras mandatul în condițiile art. 71 Cod procedură, cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 11.02.2014.
În motivarea celei de-a doua cereri, s-a arătat, în primul rând, că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul 1, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin. 1 din Constituție.
În al doilea rând, instanța a ignorant cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, respectiv dispozițiile art. 1073, 1091, 1075, 1082 și 1101 din vechiul Cod civil, dispozițiile art. 2, 5 și 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 rap. la art. 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535 și 1536 din Noul Cod civil, totul raportat la dispozițiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 4 lit. a și b din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, art. 3 lit. a din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul 1, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, din care reiese fără tăgada că legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparație, și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De vreme ce cadrul legal în baza căruia reclamanta a obținut titlul de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului a constat în legislația specială în domeniu, Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului său de creanță nu poate fi altul decât legislația dreptului comun în materie, mai sus arătat.
În absența listării de către pârât a fondului la bursă, reclamanta s-a aflat de 4 ani de zile în posesia unor hârtii ce nu puteau fi valorificate în mod concret decât pe piața gri, la mica publicitate, la prețuri derizorii (cuprinse între 7 și 25% din valoarea nominală de 1 leu/acțiune). Acesta a fost motivul obiectiv și întemeiat pentru care s-a văzut silită să înstrăineze acțiunile la Fondul Proprietatea pe piața gri. După 5 ani de zile de tergiversări și promisiuni neonorate nu mai putea avea încredere în promisiunile repetate ale statului cum că Fondul Proprietatea va fi listat la bursă.
Or, s-a găsit în această situație întrucât statul român, prin instituțiile sale, respectiv Guvernul României, nu a respectat termenul inițial de 4 luni prevăzut de dispozițiile art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prelungit cu 6 luni prin art. 7 alin. 1 din O.G. nr. 81/2007 și cu încă 11 luni, întrucât caietul de sarcini și regulamentul de organizare a licitației internaționale pentru desemnarea societății de administrare a Fondului Proprietatea a fost aprobat abia la 19.11.2008 prin H.G. nr. 1514/2008.
Este evident că în speță există legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, pe de o parte, care prin omisiune intenționată a ignorant factorii de risc și totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile menționate, inacțiuni și omisiuni care s-au concretizat printr-un prejudiciu, de cealaltă parte, întrucât acțiunile la Fondul Proprietatea nu au putut fi cesionate decât pe piața gri timp de 5 ani de zile și chiar în prezent prețul lor este sub valoarea nominală de 1 leu/acțiune.
În plus, chiar noua Lege nr. 165/2013 nu cuprinde dispoziții legale privind plafonarea prin lege a despăgubirilor acordate, ci doar eșalonarea plății acestora.
Este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale de reparație guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursă Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, să conducă de facto la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin de 50%.
Cât privește susținerile instanței cum că există posibilitatea ca pe viitor valoarea acțiunilor să se majoreze chiar și peste cotația de 1 leu/acțiune, exact în aceeași măsură (iar bursele au dovedit-o cu prisos) există posibilitatea ca pe viitor valoarea acțiunilor să se micșoreze.
Deși fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate, iar S. R. a cunoscut ori putea cunoaște această împrejurare ori cel puțin a avut posibilitatea să se informeze timp de 5 ani (cât a durat nelistarea Fondului Proprietatea la bursă) cu privire la o regulă elementară a pieței de capital, aceea că în cazul oricărei companii listate la bursă este foarte probabil să existe un discount semnificativ (între 30% și 60% din valoarea nominală), a decis în cunoștință de cauză ca operațiunea de conversie a titlurilor de despăgubire să se realizeze la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, astfel încât ansamblul riscurilor pieței bursiere să revină în sarcina foștilor proprietari deposedați în mod abuziv.
Instanța de fond a confundat invocata lipsă de constrângere fizică din partea Statului în ceea ce privește vânzarea acțiunilor la Fondul Proprietatea cu obținerea unui preț cu mult sub valoarea nominală de 1 leu/acțiune ca urmare a omisiunilor și inacțiunilor culpabile ale statului mai sus arătate.
Faptul că legiuitorul a înțeles să îi despăgubească pe foștii proprietari în mod corect, conform principiului asumat al restituirii integrale, la valoarea nominală stabilită în titlul de despăgubire, rezultă și din Secțiunea a II-a din O.U.G. nr. 81/2007, prin care a fost introdus art. 18^7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin neonorarea integrală a unor titluri de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natură temporală (momentul emiterii acțiunilor la Fondul Proprietatea - înainte ori după listarea la bursă), s-ar vătăma și securitatea raporturilor juridice, așa precum se arată și în cauza Ștefanică și alții împotriva României.
Într-adevăr, ipoteza obținerii unui preț de 1 leu/acțiune ar fi putut fi reală doar în cazul în care cotația acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea s-ar fi apropiat măcar într-o singură ședință de tranzacționare de cotația de 1 leu/acțiune.
Reclamanta deținea un bun, și anume un drept de creanță certă, lichidă și exigibilă, garantată asupra statului în cuantum determinat de 3.957.811 lei, conform dispozițiilor art. 3 lit. a din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a modificat.
Deoarece aceste acțiuni au fost valorificate pe piața gri, anterior listării la B. de Valori București a Fondului Proprietatea, reclamanta, având pretenții minimale față de pârât, a preferat să nu solicite în justiție recuperarea diferenței de valoare dintre prețul efectiv al vânzării pe piața nereglementată a acestor acțiuni (care nu a fost nicidecum de 1 leu/acțiune, așa cum a reținut instanța de fond raportându-se la formalismele de cesiune) și valoarea lor nominală, în acest sens cadrul legal fiind mai deficitar. Reclamanta s-a considerat îndreptățită la diferența de valoare dintre cotația maximă cu care ar fi putut vinde pe B. de Valori București cantitatea de 3.957.811 lei deținute la Fondul Proprietatea (atinsă în data de 25.01.2010 - 0,6485 lei/acțiune), pe de o parte și valoarea nominală la care i-au fost atribuite - 1 leu/acțiune.
Cât privește susținerile instanței de fond, cum că reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu, întrucât ar fi înstrăinat acțiunile la Fondul Proprietatea la cotația de 1 leu/acțiune, conform declarației de cesionare a acțiunilor, prejudiciul fiind deja acoperit, iar acțiunea fiind pe cale de consecință lipsita de obiect, s-a arătat că în contractul de cesiune de acțiuni se face vorbire de cesionarea unui număr de acțiuni cu o anumită valoare nominală (1 leu/acțiune) și nicidecum de valoarea pe acțiune la care acestea din urmă au fost tranzacționate (0,20 lei/acțiune).
În drept, au mai fost invocate dispozițiile art. 296 rap. la art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, art. 6, 13 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul protocol adițional la aceeași convenție, art. 11, 16 alin. 1, 20, 21 și 44 din Constituție, art. 998 și 999 din vechiul Cod civil, art. 1357 și 1349 din Noul Cod civil, art. 282 și 292 Cod procedură civilă, precum și textele Consiliului Europei.
La termenul de judecată din 01.04.2014, Curtea a dispus introducerea în cauză, în temeiul art. 243 pct. 1 Cod procedură civilă, în calitate de apelanți reclamanți, a moștenitorilor reclamantei: F. D. și I. L. E., pentru considerentele expuse la acel moment procesual.
Examinând sentința civilă apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta s-a îndreptat direct împotriva statului român, solicitând acordarea de despăgubiri bănești - constând în diferența dintre valoarea nominală a celor 3.957.811 lei acțiuni la Fondul Proprietatea, atribuite cu titlu măsuri reparatorii în baza titlului VII al Legii nr. 247/2005, de 1 leu/acțiune și valoarea la cotația maximă cu care le-ar fi putut vinde pe B. de Valori București, atinsă în data de 25.01.2010, de 0,6485 lei/acțiune - pentru acțiunile deținute de antecesorul său la fosta societate „Industria Ceramică” Barul M., invocând dispozițiile dreptului comun (art. 480-481 vechiul Cod civil), ale art. 44 din Constituție, precum și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 6, 13 și 14 din această convenție.
II.1.i. Cu titlu prealabil, Curtea are în vedere faptul că norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală și obligatorie, care exprimă voința electoratului reprezentat de organul legislativ, regulă având ca scop asigurarea ordinii sociale și care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie prin constrângere.
Sub aspect logico-juridic, norma de drept are o structură proprie ce integrează trei elemente: ipoteza, dispoziția și sancțiunea.
În cauză, prezintă interes ultimele două elemente care intră în structura normei juridice.
Dispoziția este elementul structural al normei juridice care stabilește conduita ce trebuie respectată, în condițiile și împrejurările prevăzute de ipoteză.
Sancțiunea este partea normei juridice care stabilește consecințele ce decurg din nerespectarea dispoziției normei respective în împrejurările stabilite de ipoteza ei, precum și eventualele măsuri pe care autoritățile competente le pot lua împotriva subiectului de drept care a încălcat norma.
Examinând fundamentul cererii de chemare în judecată, se constată că faptul imputat statului pârât este opțiunea acestuia ca operațiunea de conversie a titlurilor de despăgubire să se realizeze la valoarea nominală de 1 leu/acțiune combinată cu listarea Fondului Proprietatea la bursă cu o întârziere de 5 ani, cu alte cuvinte nefuncționarea mecanismului prevăzut de Legea nr. 247/2005.
Din perspectiva structurii normei juridice, conduita care trebuia respectată (dispoziția) este respectarea dreptului de proprietate, care se regăsește într-o prevedere convențională, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, într-o dispoziție constituțională, și anume art. 44 din legea fundamentală, precum și într-o prevedere legală de rang inferior Constituției, în concret art. 480 vechiul Cod civil, ca temei juridic al acțiunii în revendicare, căruia îi corespunde în prezent art. 563 noul Cod civil.
Cât privește textele de lege care ar consacra, cu titlu de sancțiune, acordarea de despăgubiri bănești, acestea nu sunt precis specificate, reclamanta făcând trimitere, de asemenea, la dispoziții convenționale, constituționale și la prevederi legale cu forță juridică inferioară, care urmează a fi analizate de către instanța de apel pe rând în cele ce urmează (pct. II.1.ii).
În aceste condiții, admiterea cererii presupune constatarea de către instanță a încălcării de către stat, prin prevederile legale incriminate sau prin emiterea lor cu întârziere, a uneia din dispozițiile (convenționale, constituționale sau legale) care consacră principiul respectării dreptului de proprietate și, subsecvent, întrunirea cerințelor dintr-un text (din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din Constituție sau dintr-o lege) care stabilește obligația pârâtului de a plăti într-o asemenea ipoteză despăgubiri bănești pentru prejudiciul cauzat.
ii. Astfel, sub un prim aspect, Curtea are în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu instituie o competență a instanțelor naționale de a verifica existența unei compatibilități a dreptului intern cu dispozițiile Convenției în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminența dispozițiilor Convenției față de orice altă prevedere contrară din legislația națională (cauza D. P. împotriva României, hotărârea din 26.04.2007). Așa cum au decis adeseori organele Convenției (de exemplu, în cauzele Murray împotriva Regatului Unit, hotărârea din 28.10.1994, Willis împotriva Marii Britanii, hotărârea din 11.06.2002), „art. 13 nu merge până acolo încât să impună statelor contractante obligația să prevadă în legislația lor internă căi de atac prin care să poată fi denunțate, în fața unei autorități naționale, înseși «legile» (normele legale ca fiind contrare, prin ele însele, dispozițiilor Convenției”. Altfel spus, acest text nu deschide calea unui „recurs național în convenționalitate”, care, teoretic, ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, luând accepțiunea de „lege” nu în sens formal, ci în sens general, a unui drept prevăzut de Convenția sau de protocoalele sale adiționale. În esență, art. 13 garantează un recurs, o cale de atac, ce permite punerea în discuție a modalităților de aplicare a acestora cu privire la un drept apărat de Convenție, în privința celui ce se pretinde lezat de consecințele actului, dar nu garantează atacarea în sine a însuși conținutului normelor. Controlul de convenționalitate a normelor naționale nu poate forma obiectul unui „recurs efectiv” instituit de art. 13 din Convenție. Este de menționat că potrivit jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului „cerințele art. 13 trebuie înțelese ca întărindu-le pe cele ale art. 6 par. 1” (cauza Kudla împotriva Poloniei, hotărârea din 26.05.2000). Prin urmare, pentru identitate de rațiune, aceeași soluție trebuie adoptată și în ptivința acestui ultim text al Convenției.
Pe cale de consecință, instanțele naționale nu pot (nu au jurisdicție) pe temeiul prevederilor Convenției să procedeze în aceeași manieră în care ar face-o Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv să constate o încălcare a Convenției printr-o normă internă (adică să rețină nerespectarea conduitei prescrise prin dispoziția din norma juridică) și, subsecvent, în temeiul art. 41, să impună statului pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situația existentă înaintea încălcări (adică să aplice sancțiunea din norma juridică).
Este de observat că, spre deosebire de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, pe de o parte, a decis că regulile de drept național, oricare ar fi ele, inclusiv cele prevăzute în Constituție, care intră în conflict cu normele de drept comunitar, trebuie să fie considerate de judecătorul național inaplicabile (C. contra ENEL, 6/64, Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, Administrazione delle Finanze contra Simmenthal II, 106/77), iar pe de altă parte, a instituit principiul reparării prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor comunitare de către stat, în temeiul cărora acestea se pot adresa instanțelor naționale pentru repararea prejudiciului suferit (A. Francovich, D. Bonifaci și alții contra Italiei, C-6/90 și C-9/90, Brasserie du Pêcheur SA contra Germaniei și Regina contra Secretary of S. for Transport, C-46/93 și 48/93).
Sub un al doilea aspect, instanța de apel are în vedere că art. 20 alin. 2 din Constituția României prevede că: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Și pe acest temei instanțele naționale române pot, în rezolvarea conflictului dintre o normă națională și una convențională, să acorde întâietate celei de-a doua, lăsând-o neaplicată pe prima (ca sancțiune a normei juridice) și chiar să dispună restituirea unor sume de bani plătite în baza prevederii legale interne, deoarece într-un asemenea caz se aplică regimul juridic al plății nedatorate.
În schimb, nu pot pronunța hotărâri de angajare a răspunderii statului pentru legislația adoptată cu încălcarea Convenției (altă sancțiune a aceleiași norme juridice), prin acordarea fie de despăgubiri bănești. Această idee stă și la baza deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
Cât privește raportul dintre o dispoziție legală națională și Constituție, se constată că art. 146 din legea fundamentală reglementează competența exclusivă a Curții Constituționale în analizarea constituționalității legilor și ordonanțelor, existând astfel și de această dată un impediment de ordin legal lato sensu în examinarea pretențiilor reclamantei.
În acest sens, se mai constată că instanța de contencios s-a și pronunțat, prin decizia nr. 212 din 29.04.2013, este adevărat că în subsidiar, asupra constituționalității dispozițiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, reținând că au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la prevederile cuprinse în art. 44 din Constituție, precum și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și că prin deciziile nr. 5 din 8.01.2009 sau 1241 din 6.10.2009 a statuat că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. 2 teza a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
Sub un al treilea aspect, se ridică problema competențelor conferite instanțelor interne, din perspectiva arătată anterior, de un text de lege național, pe temeiul căruia ar putea verifica concordanța unor dispoziții legale, cum sunt cele criticate prin cererea de chemare în judecată ca fapt generator de prejudiu, cu dispozițiile (convenționale, constituționale sau legale) care consacră respectarea dreptului de proprietate și, subsecvent, constatând că o asemenea încălcare s-a produs prin legislația adoptată, să oblige statul pârât la răspundă prin repararea acelui prejudiciu (textele invocate de reclamantă fiind: art. 998-999 și art. 1073, 1091, 1075, 1082 și 1101 din vechiul Cod civil, respectiv art. 1357, 1349, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535 și 1536 din Noul Cod civil).
Or, asupra admisibilității unei asemenea acțiuni s-a pronunțat în sens negativ Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial din 17.02.2012), obligatorie pentru instanța de apel conform art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă.
În aceste condiții, Curtea reține că, prin prisma legislației naționale, dreptul reclamantei de a obține despăgubirile bănești pretinse nu există, pentru că nu există în ordinea juridică internă temeiul legal pentru acordarea lor, argumentul folosit de instanța supremă fiind principiul specialia generalibus derogant.
Față de aceste considerente, nereținând niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanții reclamanți F. D. și I. L. E., ambii cu domiciliul ales la Cabinet Avocat A. Ș., în București, ., .. 3, ., împotriva sentinței civile nr. 2108 din 28.11.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5, ca nefondat.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 01,04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. G. I. S.
GREFIER,
N. C. I.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./C.G.
Ex. 5/06.05.2014
T.B. Secția a V-a Civilă - A. C.
| ← Contestaţie la legea electorală. Decizia nr. 103/2014. Curtea... | Cereri. Decizia nr. 674/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
