Pretenţii. Decizia nr. 117/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 117/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-02-2016 în dosarul nr. 117/2016

DOSAR NR._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IV-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 117 R

Ședința publică din data de 04.02.2016

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: A. C. B.

JUDECĂTOR: D. F. G.

JUDECĂTOR: G. L. Z.

GREFIER: D. M.

Pe rol se află pronunțarea în recursurile declarate de recurenții reclamanți D. E., J. C. și de recurentul pârât U. N. E. împotriva deciziei civile nr.2488A/30.06.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, cauza având, ca obiect, „pretenții; drept de retenție”.

Dezbaterile cauzei și concluziile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 28.01.2016, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, precum și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 04.02.2016 când, în aceeași compunere, a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr._ din 05 iulie 2013, Judecătoria Sectorului 2 a respins ca neîntemeiată cererea de încuviințare a execuției vremelnice a cererii formulată de către reclamanții D. E. și J. C., a admis cererea principală formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul U. N. E., obligând pârâtul să plătească reclamanților suma de 13.122 Euro în echivalent lei, potrivit cursului BNR la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în București, .. 42, ., sector 2 pentru perioada 30.11.2008 – 23.07.2013, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârât având ca obiect recunoașterea în favoarea acestuia a unui drept de retenție asupra imobilului și a admis în parte cererea de majorare a onorariului formulată de expert Amzuică B. F., majorând onorariul acestuia de la 800 lei la 1500 lei, diferența urmând a fi achitată de către reclamanți.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 4216 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 2711 lei taxă de timbru, 5 lei timbru judiciar și 1500 lei onorariu expert.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, în raport de obiectul cererii principale formulată de reclamanți – respectiv obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului mai sus amintit, că prin contractul de închiriere încheiat sub nr. A2115024 la 19 februarie 2004, reclamanta D. E. a închiriat pârâtului apartamentul nr. 3 situat în imobilul din ..42, pentru o perioadă de 2 ani, ulterior contractul fiind prelungit prin actul adițional nr. 3/27.04.2005, până la data de 30.11.2008.

S-a mai reținut că prin decizia civilă nr. 1094 din 15.12.2011 a Tribunalului București, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 1852/25.10.2012 a Curții de Apel București, reclamanții au fost obligați la plata către pârât a sumei de 58.825 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor realizate în apartamentul închiriat, actualizată cu indicele de inflație.

Întrucât pârâtul a continuat să folosească efectiv imobilul până la data de 23 iulie 2012 când acesta a fost restituit reclamanților, conform procesului – verbal de predare-primire aflat la dosar, instanța de fond a apreciat că prin aceasta a fost îngrădită proprietatea reclamanților în ce privește unul din atributele acesteia (respectiv folosința) și a dispus potrivit disp. art. 998 C.pr.civ. obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pe perioada menționată, în cuantumul estimat inițial de către reclamanți, respectiv cel de 300 Euro lunar reprezentând valoarea chiriilor percepute în zonă, rezultând un total de 13.122 euro.

Totodată, instanța a menționat în considerentele hotărârii că nu a ținut seama de concluziile expertizei tehnice de specialitate efectuată în cauză cu privire la acest aspect, întrucât reclamanții nu și-au manifestat voința în sensul majorării câtimii obiectului cererii.

Pe fondul cererii principale, instanța a înlăturat apărările pârâtului în sensul că nu datorează despăgubiri reclamanților întrucât a deținut bunul în baza unui drept de retenție, arătându-se că în realitate pârâtul deținea doar un drept de creanță împotriva reclamanților cu privire la îmbunătățirile pe care nu le-a valorificat, în sensul recunoașterii unui drept de retenție și, oricum, acest drept, chiar dată i s-ar fi recunoscut, nu îi conferea posibilitatea de a folosi bunul, ci îi garanta îndeplinirea obligațiilor de plată pe care reclamanții le aveau față de el.

Referitor la cererea reconvențională, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată atâta timp cât acordarea unui drept de retenție este condiționată de existența unei legături între datoria deținătorului lucrului și lucrul asupra căruia se solicită exercitarea acestui drept – ceea ce nu este cazul în speță, iar pe de altă parte, exercitarea acestui drept implică și existența unei detenții a debitorului asupra bunului, ceea ce, de asemenea, nu este cazul în speță, atâta timp cât din procesul – verbal depus la dosar a rezultat că la data de 23 iulie 2012 imobilul a fost predat de către pârât, reclamanților.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat recurs atât pârâtul cât și reclamanții, tribunalul calificând calea de atac ca fiind apel pentru considerentele arătate în încheierea de ședință din 22 ianuarie 2014.

Prin decizia civilă nr. 466 A/16.04.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității apelului declarat de reclamanți, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul pârât U. N. E., a admis apelul declarat de apelanții reclamanți D. E. și J. C., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâtul la 129.440 lei contravaloare lipsă folosință imobil, precum și la 8.716 lei cheltuieli totale de judecată și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, prin prisma apelului declarat de pârât, tribunalul a constatat că în mod corect prima instanță a reținut în raport de condițiile necesare pentru recunoașterea unui drept de retenție – astfel cum acesta este definit în literatura de specialitate și practica judecătorească – faptul că împrejurarea că pârâtului i-a fost recunoscut un drept de creanță printr-o hotărâre anterioară ce avea ca obiect plata de către reclamanți a contravalorii lucrărilor de îmbunătățire aduse imobilului, nu poate conferi acestuia dreptul de a folosi bunul în litigiu, atâta timp cât în respectivul proces pârâtul nu a solicitat acordarea unui drept de retenție și atâta timp cât în prezent invocarea unui astfel de drept nu justifică folosirea bunului – dreptul de retenție fiind doar un mijloc de constrângere a debitorului, iar nu o modalitate de mărire a activului patrimonial al creditorului creanței în legătură cu care se naște acest drept.

Sub acest aspect, în mod legal instanța de fond a respins apărările pârâtului privind faptul că nu datorează reclamanților suma solicitată în virtutea unui drept de retenție pe care l-ar deține în condițiile mai sus arătate, dar și cererea reconvențională formulată – în privința căreia instanța a avut în vedere procesul – verbal încheiat la 23 iulie 2012, prin care imobilul în litigiu a fost predat reclamanților, iar pârâtul nu mai deține bunul.

Pentru aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul U. N..

Prin apelul lor, reclamanții au criticat sentința pronunțată în cauză sub aspectul greșitei interpretări de către instanță a solicitărilor lor în privința câtimii obiectului cauzei, ce a fost majorat la suma menționată în concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, astfel încât în mod eronat prima instanță nu a omologat concluziile acestui raport - care stabileau contravaloarea lipsei de folosință datorată de pârât la o sumă mai mare decât cea acordată de instanță, sumă în raport de care reclamanții au timbrat corespunzător acțiunea, fapt ce atestă în mod explicit intenția lor de majorare a câtimii obiectului cererii formulate.

De asemenea, reclamanții au mai criticat soluția instanței și sub aspectul omisiunii acesteia de a include în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate și a onorariului de avocat, achitat potrivit chitanței aflate la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la dosar cu privire la apelul reclamanților, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității apelului, în raport de dispozițiile art. 281/2 C.pr.civ., potrivit cărora reclamanții aveau posibilitatea să formuleze o cerere de completare a hotărârii în condițiile prevăzute de acest text de lege.

Cu privire la excepția invocată, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată și a respins-o deoarece, în raport de motivele de apel invocate, dar și de considerentele sentinței pronunțate în cauză pe aspectul cuantumului sumei la plata căreia pârâtul a fost obligat cu titlu de contravaloare lipsă folosință imobil, incidența în cauză a disp. art. 281/2 C.pr.civ. nu poate fi reținută – neputându-se aprecia că este vorba doar de o simplă omisiune a instanței de a se pronunța pe o cerere dedusă judecății – omisiune care poate fi remediată doar în condițiile prev. de art. 281/2 alin.1 C.pr.civ., iar nu pe calea apelului, astfel cum a fost declarat.

Pe fondul cererii de apel formulată de reclamanți, tribunalul a constatat că acesta este întemeiat întrucât, deși la doar nu a existat cererea expresă din partea acestora de majorare a câtimii obiectului cererii, toate demersurile reclamanților pe parcursul judecării cauzei conduc la această concluzie.

Astfel, reclamanții, după evaluarea provizorie a contravalorii lipsei de folosință solicitate, au fost cei care au solicitat efectuarea în cauză a unei expertize contabile care să stabilească în condiții autorizate, cuantumul pretențiilor formulate – expertiză care, prin concluziile sale, a reținut că suma datorată de pârât este de 129.440 lei – valoare în raport de care reclamanții au înțeles să completeze și taxa de timbru aferentă pretențiilor – astfel cum rezultă din chitanța aflată la fila 195 – și cum a reținut, de altfel, și instanța în practicaua sentinței.

În aceste condiții, nimic nu justifică poziția instanței care, deși a luat act de toate aceste demersuri făcute de reclamanți, în sensul precizării poziției lor cu privire la valoarea pretențiilor, nu a înțeles să dispună obligarea pârâtului la plata sumei stabilite prin raportul de expertiză, dar nici nu a solicitat reclamanților în baza rolului activ să-și exprime în mod explicit poziția cu privire la cuantumul pretențiilor solicitate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul U. N. E..

Prin decizia civilă nr. 1695 R/10.11.2014 C.A.B. – Secția a IV – a Civilă a admis recursul declarat de recurentul-pârât U. N. E. împotriva deciziei civile nr. 466A/16.04.2014 pe care casat-o și a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor de către aceeași instanță.

Curtea de Apel a reținut că instanța de apel nu a analizat condițiile răspunderii civile delictuale care au justificat acordarea sumei pretinse, nerăspunzând astfel nici criticilor formulate de pârâții - reclamanți prin apelul declarat, în cuprinsul căruia s-a arătat că, pentru ca acțiunea să fie admisă, era necesar ca în cauză să fi fost probate elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 cod civil (respectiv existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între faptă ilicită și prejudiciu și a vinovăției pârâtului – reclamant).

Soluționând apelul formulat de pârâtul-reclamant, tribunalul nu a făcut nici o referire la această critică și nu a analizat condițiile răspunderii civile delictuale nici în cadrul apelului declarat de reclamanții – pârâți.

Prin urmare, sub acest aspect, hotărârea recurată nu respectă exigențele prevăzute de art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, astfel că, în lipsa unei asemenea motivări, nu este posibilă nici exercitarea controlului judiciar în faza recursului în raport cu criticile formulate de recurenți.

În soluționarea apelurilor formulate, având în vedere situația de fapt reținută în speță, întrucât pârâtul reclamant a ocupat o perioadă de timp imobilul în virtutea unui contract de închiriere, era necesar de asemenea să se facă distincția între perioada în care pârâtul reclamant a locuit în imobil în virtutea tacitei relocațiuni și perioada în care acesta a continuat să locuiască fără permisiunea reclamanților – pârâți.

Această distincție era importantă sub aspectul cuantumului sumei ce ar fi trebuit luată în considerare pentru lipsa de folosință a imobilului, știut fiind că tacita relocațiune operează în condițiile primului contract, inclusiv în privința chiriei inițiale stabilite prin acesta.

Așadar, de la expirarea termenului contractului de închiriere (30.11.2008) și până la anunțarea concediului (care putea fi făcută prin notificarea pârâtului – reclamant sau cel mai târziu prin acțiunea în evacuare promovată în anul 2009) lipsa de folosință a imobilului reprezenta de fapt contravaloarea chiriei stabilite prin contractul de închiriere, în timp ce, pentru perioada ulterioară, lipsa de folosință este reprezentată de contravaloarea chiriei ce ar fi putut fi percepută de reclamanții – pârâți prin închirierea bunului.

Cum instanța nu a motivat soluția de admitere a apelului reclamanților pârâți și de respingere a apelului pârâtului reclamant, sub aspectul soluționării cererii principale, s-a impus, în temeiul art. 312 alin. 1 și 2 și 3 raportat la art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, admiterea recursului și casarea hotărârii recurate.

În ceea ce privește soluționarea apelului declarat de pârâții – reclamanți în privința criticilor referitoare la soluționarea cererii reconvenționale privind dreptul de retenție, Curtea a constatat că instanța de apel a răspuns explicit și implicit susținerilor pârâților – reclamanți, astfel cum rezultă din considerentele exprimate în pagina 5 a hotărârii.

Însă, având în vedere că invocarea dreptului de retenție a fost făcută și pentru a se paraliza acțiunea principală (susținându-se că nu se poate vorbi de un fapt ilicit generator de prejudicii) și întrucât soluția cu privire la cererea principală nu a fost motivată din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, dat fiind că cele două cereri sunt în strânsă legătură din perspectiva motivelor formulate, Curtea a apreciat că se impune casarea în întregime a hotărârii recurate.

În privința criticii referitoare la soluționarea excepției inadmisibilității apelului declarat de apelanții – reclamanți-pârâți, Curtea constată că aceasta este nefondată.

În rejudecarea apelurilor cauza a fost înregistrată la data de 16.01.2015 sub nr._ .

Prin dec.civ. nr. 2488A/30.06.2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul-reclamant U. N. E., a admis apelul declarat de reclamanții-pârâți D. E. și J. C., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că sumele ce urmează a plătite de pârâtul-reclamant sunt în cuantum de 96.940 lei c-val lipsă folosință pentru imobil și de 8.055 lei cheltuieli de judecată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligat apelantul U. la plata sumei de 2.360 lei cheltuieli de judecată în apel către părțile adverse.

În motivare, tribunalul a reținut următoarele:

Astfel, așa cum rezultă din primul motiv de apel invocat de pârâtul-reclamant, acesta susține că, în mod nelegal și neîntemeiat, prima instanța nu a reținut existența unui drept de retenție în favoarea sa pe perioada 30.11._12.

Din acest punct de vedere tribunalul a constatat că, în doctrină, dreptul de retenție este definit ca fiind un drept real de garanție imperfect, în virtutea căruia cel care deține un bun mobil sau imobil al altuia, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să rețină lucrul respectiv, să refuze astfel restituirea, până când creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun.

Condiția esențială pentru invocarea dreptului de retenție este ca datoria pe care deținătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii să aibă legătură cu bunul, să fie prilejuită de acesta.

Pentru calificarea corectă a raporturilor juridice dintre părți și, pe cale de consecință, pentru a se putea aprecia dacă apelantul – pârât – reclamant poate invoca în favoarea sa existența unui drept de retenție tribunalul a avut în vedere cele statuate în mod definitiv și irevocabil de către instanța de recurs în dosarul civil nr._ ce a avut ca obiect obligarea reclamanților din prezenta cauză la plata contravalorii îmbunătățirilor și la lipsa de folosință a imobilului închiriat pârâtului din cauza de față, precum și la plata penalităților de întârziere aferente.

Astfel, prin decizia civilă nr. 1852R/25.10.2012 pronunțată de C.A.B. –Secția a III-a civilă în dosarul nr._, instanța de recurs a reținut că, „din interpretarea ad litteram, dar și sistematică a cuprinsului actului adițional nr. 1 la contractul de închiriere, rezultă în mod indubitabil împrejurarea că art. 4 al acestuia instituie un contract de mandat între părți (…).

Împrejurarea că acest contract se grefează pe raporturile juridice anterioare de locațiune dintre părți nu reprezintă nicidecum un impediment de ordin legal sau faptic, principiul care guvernează fiind libertatea contractuală a părților.

Așadar, contrar criticilor recurentei – pârâte, existența calității anterioare de chiriaș a mandatarului nu împiedică nașterea efectelor mandatului stipulat în referire la obligații excedând chiriașului din contractul de închiriere.

În acest context, al existenței sub aspectul lucrărilor de renovare, a raporturilor juridice de mandat între părți, Curtea constată că devin incidente prev. art. 1547 și art. 1548 din Codul civil (…)”.

În aceste condiții, față de cele statuate de Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 1852 R/25.10.2012, care se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, tribunalul a constatat că suma datorată apelantului – pârât – reclamant de reclamanții – pârâți rezultă dintr-un contract de mandat și nu din raporturile de locațiune guvernate de contractul de închiriere încheiat de părți.

Pe cale de consecință, nu se poate recunoaște existența unui drept de retenție în favoarea apelantului – pârât deoarece datoria pe care acesta o pretinde de la reclamanții – pârâți nu are legătură cu imobilul ce i-a fost închiriat, ci rezultă din contractul de mandat încheiat de același părți.

În această situație tribunalul a constatat că primul motiv din apelul pârâtului – reclamant este nefondat.

În ceea ce priește motivul doi din apelul apelantului – pârât referitor la obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință, tribunalul l-a apreciat, de asemenea, ca nefondat.

Astfel, potrivit disp. art. 998 C.civil, pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite cumulativ pentru condiții și anume: existența unui prejudiciu, existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției.

Existența faptei ilicite rezultă din refuzul pârâtului – reclamant de a lăsa în deplină posesie apartamentul închiriat de la reclamanții – pârâți, deși expirase durata contractului de locațiune la 30.11.2008; prin formularea cererii de evacuare, ce a format obiectul dosarului nr._/300/2009, înregistrat la data de 25.06.2009 pe rolul instanței de judecată, prin care reclamanții-pârâți au solicitat evacuarea pârâtului din imobilul închiriat, tribunalul a apreciat că rezultă atitudinea fermă a reclamanților de a nu-i mai permite pârâtului să folosească imobilul lor, introducerea cererii de evacuare având semnificația juridică a punerii în întârziere a pârâtului.

Prin refuzul pârâtului-reclamant de a lăsa în posesie apartamentul proprietatea reclamanților-pârâți s-a creat acestora din urmă un prejudiciu, care constă în lipsa de folosință a apartamentului.

De asemenea, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite și celelalte două condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției pârâtului-reclamant, care a continuat să folosească imobilul deși știa că nu mai are niciun titlu locativ pentru a-l poseda.

În aceste condiții tribunalul a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, situație în care și motivul doi din apelul pârâtului – reclamant a fost ca nefondat.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamanții – pârâți și care vizează cuantumul sumei reținute de prima instanță cu titlu de contravaloare lipsă de folosință, tribunalul l-a apreciat ca fiind întemeiat.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată precizată la data de 15.05.2012, reclamanții au evaluat provizoriu contravaloarea lipsei de folosință la suma de 55.000 lei, depunând în acest sens și taxa judiciară de timbru aferentă sumei precizate.

Însă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții – pârâți au arătat că, după administrarea probei cu expertiză tehnică specialitatea ANEVAR, urmează să-și majoreze pretențiile.

La termenul din 25.06.2013, când părțile au pus concluzii pe fondul cauzei, apărătorul reclamanților a depus în ședință publică dovada achitării taxei judiciare de timbru de 1500 lei și a timbrului judiciar de 3 lei, față de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză în specialitatea contabilitate.

În aceste condiții tribunalul a constatat că precizarea câtimii obiectului cererii de chemare în judecată s-a făcut de către reclamanții-pârâți cu respectarea dispozițiilor legale, fiind depusă totodată și dovada achitării taxelor judiciare de timbru aferente sumei precizate în raportul de expertiză contabilă, situație în care apelul formulat de reclamanți a fost admis.

În ceea ce privește însă suma la care urmează a fi obligat pârâtul-reclamant cu titlu de contravaloare lipsă de folosință, tribunalul, aplicând îndrumările din decizia de casare, a reținut că aceasta se ridică la suma de 96.940 lei.

Astfel, tribunalul a constatat că între 30.11.2008 și până la data de 25.06.2009, data introducerii cererii de evacuare după expirarea termenului locațiunii, pârâtul-reclamant datorează chiria în sumă de 600 lei lunar deoarece, așa cum s-a reținut mai sus, data introducerii acțiunii în evacuare reprezintă atitudinea fermă a reclamanților de a nu-i mai permite pârâtului să locuiască în imobilul proprietatea primilor, introducerea acestei cereri având semnificația denunțării locațiunii.

Pentru perioada cuprinsă între 25.06.2009 și luna august 2011, ce reprezintă ultima lună din anexa la raportul de expertiză contabilă, tribunalul a avut în vedere sumele stabilite de expertul contabil prin raportul de expertiză efectuat la instanța de fond în privința cărora niciuna dintre părți nu a avut obiecțiuni de formulat.

Rezultă astfel suma de 96.940 lei ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 30.11.2008 – august 2011.

Având în vedere valoarea pretențiilor admise, tribunalul a schimbat și valoarea cheltuielilor de judecată, ce se va ridica la suma de 8.055 lei.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri, înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă la data de 12.10.2015:

1. Reclamanții D. E. și J. C., care au formulat următoarele critici:

Este nejustificată și nelegală distincția instanței de apel, între perioada 30.11.2008 – 25.06.2009, perioadă pentru care s-a reținut că ar fi operat tacita relocațiune și perioada ulterioară, pentru care s-a acordat contravaloarea lipsei de folosință la nivelul stabilit prin raportul de expertiză. Tacita relocațiune nu a fost invocată de pârât, art. 1438 C.civ. 1864 fiind încălcat ca urmare a faptului că reclamanții notificaseră concediul anterior, cel târziu prin cererea inițială de chemare în judecată pentru evacuare, introdusă la data de 16.11.2006, respinsă în considerarea actului adițional prin care locațiunea a fost prelungită până la data de 30.11.2008, de unde rezultă că instanța a dat mai mult decât s-a cerut.

Astfel, în mod eronat s-a raportat instanța de apel doar la concediul anunțat prin cererea de evacuare din data de 25.06.2009, o manifestare de voință similară fiind reprezentată de acțiunea în evacuare din anul 2006.

2. Pârâtul U. N. E., care a formulat următoarele critici:

- în mod nelegal și cu încălcarea dispozițiilor deciziei de casare, care a impus analizarea cererii de instituire a dreptului de retenție prin raportare la condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de apel a reținut, doar, că nu ar exista o legătură între creanța pârâtului, având ca obiect contravaloarea reparațiilor efectuate la imobilul închiriat, în temeiul mandatului conferit în acest sens de locatori, fără a mai analiza restul condițiilor instituirii dreptului de retenție.

În opinia recurentului, soluția instanței de apel este greșită, întrucât mandatul conferit de locatori locatarului să facă reparații la imobilul închiriat se află într-o evidentă legătură cu bunul imobil, fiind astfel necesară analizarea și celorlalte condiții ale dreptului de retenție.

Recurentul solicită, în această ordine de idei, casarea cu trimitere la instanța de apel, pentru că această analiză nu a fost făcută, cu încălcarea deciziei de casare.

2. În subsidiar, se arată că în esență că erau îndeplinite toate condițiile dreptului de retenție, pârâtul fiind titularul unei creanțe certe, lichide și exigibile recunoscute prin hotărârile judecătorești anterioare, creanță aflată în legătură cu bunul; ca atare, recurentul era în drept să folosească imobilul, iar fapta sa nu este una ilicită, nefiind îndreptățite condițiile răspunderii civile delictuale;

3. Se invocă depășirea limitelor învestirii de către instanța de apel, în condițiile în care tacita relocațiune reținută de aceasta pentru perioada 30.11.2008 – 25.06.2009 atrage incidența răspunderii contractuale, în vreme ce acțiunea este fondată răspunderea civilă delictuală, situație în care cererea trebuia respinsă ca neîntemeiată pentru intervalul menționat; astfel, instanța de apel a statuat ultra petita.

Recurenții-reclamanți au depus note de ședință (f. 23 și urm.), prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât, ca nefondat.

Analizând actele dosarului, Curtea constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prima critică a recurenților-reclamanți D. E. și J. C. privește reținerea incidenței tacitei relocațiuni pentru perioada 30.11.2008 – 25.06.2009, cu consecința că, pentru această perioadă, instanța de apel l-a obligat pe pârâtul U. N. E. doar la contravaloarea chiriei convenite anterior, prin contractul ajuns la termen în data de 30.11.2008, iar nu la plata contravalorii stabilite prin expertiză.

Această critică este formulată sub aspectul existenței unei acțiuni în evacuare anterioare, din anul 2006, prin care concediul fusese de asemenea anunțat, în vreme ce pârâtul-reclamant U. N. E. critică aceeași soluție sub aspectul depășirii limitelor învestirii de către instanța de apel, în condițiile în care tacita relocațiune activează ideea răspunderii contractuale, în vreme ce acțiunea este fondată răspunderea civilă delictuală, situație în care cererea trebuia respinsă ca neîntemeiată pentru intervalul menționat.

Criticile ambilor recurenți sunt însă nefondate, având în vedere că în ciclul procesual anterior, Curtea de Apel a reținut, prin dec.civ. nr. 1695/R/10.11.2014, că ,, întrucât pârâtul reclamant a ocupat o perioadă de timp imobilul în virtutea unui contract de închiriere, era necesar de asemenea să se facă distincția între perioada în care pârâtul reclamant a locuit în imobil în virtutea tacitei relocațiuni și perioada în care acesta a continuat să locuiască fără permisiunea reclamanților – pârâți.

Această decizie este irevocabilă și a intrat în autoritatea lucrului judecat, impunându-se în ciclul procesual subsecvent, în temeiul art. 315 alin.1 C.pr.civ. 1865. Singura posibilitate legală pe care o avea instanța de apel era să aplice raționamentul judiciar al instanței de recurs și, constatând că ulterior datei de 30.11.2008, dar înainte de data acțiunii în evacuare din data de 25.06.2009 nu a existat nicio altă manifestare de voință a recurenților-reclamanți care să aibă semnificația anunțării concediului, a reținut în mod temeinic și legal incidența tacitei relocațiuni, acordând în mod corespunzător contravaloarea lipsei de folosință la nivelul chiriei convenite anterior.

Chiar dacă Curtea își exercită din nou funcția de instanță de recurs, ea este, întocmai ca și instanța de apel, legată de dezlegările în drept stabilite în ciclul procesual anterior, soluția contrară, solicitată implicit dar logic necesar de ambii recurenți, fiind de natură să golească de conținut dispozițiile art. 315 alin.1 C.pr.civ. și autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterioare.

Ca atare, criticile recurenților-reclamanți referitoare la pretinsa incidență anterioară a notificării concediului nu mai pot fi primite, întrucât ele nu rezultă dintr-o situație de fapt nouă ori diferită față de data primei judecăți în recurs, ci se cere o reinterpretare a probelor deja administrate, ceea ce nu mai este cu putință. Totodată, nu se poate reține nici critica referitoare la împrejurarea că instanța de recurs a reținut această chestiune, într-adevăr, din oficiu, decizia respectivă fiind irevocabilă, iar cenzurarea ei în noul recurs nu este admisibilă, fiind astfel nefondată și critica referitoare la împrejurarea că instanța de apel ar fi dat mai mult decât s-a cerut.

Pentru aceleași rațiuni nu poate fi primită nici critica pârâtului-reclamant U. N. E., în sensul depășirii limitelor învestirii, întrucât Curtea de Apel a statuat, deja fără putință de tăgadă că demersul judiciar al recurenților-reclamanți are ca obiect contravaloarea lipsei de folosință, instanța de rejudecare fiind în drept să stabilească, în concret, dacă temeiurile de fapt ale acordării acestor sume atrag incidența, în concret, a răspunderii civile delictuale ori contractuale. Cu alte cuvinte, a statua în prezentul recurs că instanța de apel ar fi trebuit să respingă acțiunea, ca neîntemeiată, corespunzător intervalului pentru care a reținut incidența tacitei relocațiuni, ar contrazice incontestabil prima decizie dată în recurs, care a statuat că de la expirarea termenului contractului de închiriere (30.11.2008) și până la anunțarea concediului (care putea fi făcută prin notificarea pârâtului – reclamant sau cel mai târziu prin acțiunea în evacuare promovată în anul 2009) lipsa de folosință a imobilului reprezenta de fapt contravaloarea chiriei stabilite prin contractul de închiriere, în timp ce, pentru perioada ulterioară, lipsa de folosință este reprezentată de contravaloarea chiriei ce ar fi putut fi percepută de reclamanții – pârâți prin închirierea bunului, distincția respectivă fiind relevantă sub aspectul cuantumului daunelor, iar nu sub aspectul îndreptățirii la daune, prin raportare la temeiul juridic invocat.

Totodată, Curtea reține că obiectul cererii este reprezentat de plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, motivul pretenției fiind reținerea imobilului de către pârât, după expirarea termenului locațiunii. Deși recurenții-reclamanți au indicat drept temei textele corespunzătoare răspunderii civile delictuale, temeiul juridic incident putea fi schimbat, după prealabila punere în discuție a acestei chestiuni, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin.4 C.pr.civ. 1865, fără ca aceasta să echivaleze cu o schimbare a cauzei cererii deduse judecății.

În ce privește motivul referitor la neanalizarea tuturor condițiilor instituirii dreptului de retenție și la statuarea nelegală potrivit căreia nu ar exista legătură între izvorul creanței pârâtului și imobilul închiriat, Curtea reține, în primul rând, din punct de vedere procedural că o nouă casare cu trimitere nu este permisă de dispozițiile art. 312 alin.6¹ C.pr.civ. 1865, introduse prin Legea nr. 202/2010 (lege pe deplin aplicabilă cauzei, în raport de data introducerii acțiunii, 4.08.2011), potrivit cărora casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului pentru cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, pentru cazul în care judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, respectiv pentru cazul casării pentru lipsă de competență. În cazul în care, după casarea cu trimitere potrivit alin. 5 sau 6, intervine o nouă casare în aceeași cauză, tribunalele și curțile de apel vor rejudeca în fond cauza, dispozițiile alin. 4 fiind aplicabile.

Așa fiind, chiar dacă ar fi găsit întemeiat un motiv de casare, aceasta poate fi doar cu reținere, iar nu cu trimitere, astfel cum solicită recurentul.

Totodată, Curtea constată că instanța de apel a judecat în fond chestiunea instituirii dreptului de retenție. Faptul că a statuat în mod eronat că creanța recurentului n-ar avea legătură cu bunul și, astfel, nu a analizat celelalte condiții nu reprezintă un argument în sens contrar, Curtea fiind în drept ca, în cadrul analizei legalității deciziei recurate, să rețină alte considerente în drept referitoare la condițiile dreptului de retenție, în condițiile în care situația de fapt stabilită de instanțele de fond permite judecarea acestor probleme de drept de către instanța de recurs (art. 312 alin.4, art. 314 ad simili C.pr.civ. 1865).

În ce privește fondul criticii formulate, se constată într-adevăr că, în condițiile în care recurentul-pârât U. N. E. a efectuat pe cheltuiala sa reparații la imobilul închiriat de către recurenții-reclamanți D. E. și J. C., conform actelor adiționale 1 – 4 aflate la f. 37 – 40 prim dosar fond, se poate reține că creanța invocată de recurentul-pârât pentru a justifica instituirea dreptului de retenție izvorăște dintr-un contract de mandat, astfel cum a reținut, de altfel, și Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin dec. nr. 1094A/15.12.2011 (f. 47 și urm. prim dosar fond), respectiv Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin dec. nr. 1852R/25.10.2012, însă de aici nu rezultă, astfel cum nelegal a concluzionat instanța de apel, că creanța pretinsă nu ar avea legătură cu imobilul închiriat.

Dimpotrivă, rezultă din probele administrate că contractul de mandat s-a grefat pe raporturile de locațiune dintre părți, pârâtul-reclamant efectuând reparațiile la imobil tocmai pentru a spori confortul său locativ, ceea ce, de altfel, era și în sensul finalității contractului de locațiune și a obligațiilor locatorilor, de a asigura folosința utilă asupra unui imobil aflat într-o stare bună, acesta fiind, de altfel, și motivul pentru care aceste cheltuieli au fost, finalmente, rambursate de foștii locatori recurentului, pe temeiul hotărârilor judecătorești evocate.

Așa fiind, creanța recurentului se află într-o evidentă legătură cu imobilul, această condiție fiind îndeplinită.

Se constată însă că instituirea dreptului de retenție nu mai este cu putință, în condițiile în care după ce a formulat, în fața primei instanțe, cererea reconvențională având ca obiect instituirea dreptului de retenție (f. 22.05.2012 – f.27 și urm. prim dosar fond), dar înainte ca hotărârea primei instanțe asupra acestei chestiuni să fie pronunțată (5.07.2013), recurentul-pârât și-a executat silit creanța recunoscută anterior judecătorește și, potrivit înseși susținerilor sale cuprinse în cererea de recurs, dar și potrivit actelor dosarului, a predat imobilul recurenților-reclamanți, la data de 10.07.2012.

Așa fiind, în condițiile în care dreptul de retenție constituie, astfel cum îi arată și numele, un drept real de garanție imperfect, care conferă doar prerogativa reținerii bunului aflat în legătură cu creanța pretinsă, ca mijloc de presiune – ori, s-ar putea spune, persuasiune – împotriva debitorului care nu plătește, dar care urmărește reintrarea în posesia bunului său, instituirea dreptului de retenție la o dată ulterioară restituirii aceluiași bun către recurenții-reclamanți nu mai este cu putință.

Trebuie observat că dreptul de retenție nu ia naștere ope legis, adică de drept, ci trebuie cerut și recunoscut pe cale judecătorească; numai după instituirea sa printr-o hotărâre judecătorească, partea interesată se poate prevala de efectele specifice dreptului de retenție. Este real că instituirea dreptului de retenție poate avea efect retroactiv, dar numai cu condiția ca, la data instituirii sale, bunul să se afle încă în detenția retentorului.

Mai mult, chiar dacă s-ar admite că retenția nu trebuie neapărat instituită prin hotărâre judecătorească, ci ar putea fi invocată și direct, în raporturile dintre părți, în cauză recurentul-pârât nu a susținut pertinent și nici nu a demonstrat că ar fi invocat explicit existența dreptului de retenție față de recurenții-reclamanți, în vederea plății creanței sale, iar o atare manifestare de voință nu poate fi nici presupusă, nici dedusă din circumstanțele cauzei.

În fine, cel mai important considerent privește caracterul nefondat al susținerii recurentului-pârât, potrivit căreia instituirea dreptului de retenție – care, conform celor ce preced, nu a avut loc anterior și nici nu mai poate fi dispusă acum, cu efect exclusiv retroactiv, pentru perioada anterioară predării bunului – ar face ca folosirea imobilului după încetarea contractului de închiriere și până la data predării acestuia către recurenții-reclamanți (10.07.2012) să nu fie o faptă ilicită, ci dimpotrivă, o faptă licită, justificată de prerogativele conferite de dreptul de retenție.

Curtea reține că dreptul de retenție nu conferea retentorului nici sub imperiul vechiului Cod civil prerogativa folosinței, retenția manifestându-se, licit, doar sub forma nepredării bunului, nicidecum în forma folosirii sale de către retentor. Contrariul ar însemna că dreptul de retenție ar fi deturnat de la finalitatea în vederea căreia a fost recunoscut pe cale legală și pretoriană, de a constitui o formă de garantare a creanței și un argument în plus pentru motivarea debitorului să-și plătească datoria, și s-ar transforma într-o sursă de îmbogățire fără just temei pentru retentor, care ar beneficia cu titlu gratuit de folosința bunului altei persoane, fără a exista pentru aceasta un temei juridic. Pe scurt, folosind imobilul (împrejurare recunoscută de recurentul-pârât), recurentul ar fi datorat contravaloarea lipsei de folosință chiar dacă s-ar fi instituit dreptul de retenție, întrucât folosința excede prerogativelor dreptului de retenție și constituie un fapt ilicit, care generează dreptul proprietarului bunului la reparație, constând în echivalentul lipsei folosinței bunului.

Ca atare, motivele de recurs invocate de recurent (art. 304 pct. 5 și 9 C.pr.civ.) nu pot fi reținute, întrucât, cu motivarea ce precede și care substituie parțial considerentele instanței de apel, decizia recurată este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor de drept procesual – neputându-se reține incidența vreunui motiv de nulitate – și de drept material.

Pentru considerentele ce preced, nefondat este și recursul formulat de recurenții-reclamanți, neputându-se identifica o greșită aplicare a normelor de drept incidente.

Vor fi prin urmare respinse ca nefondate ambele recursuri, potrivit art. 312 alin.1 C.pr.civ. 1865.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții reclamanți D. E. și J. C. și de recurentul pârât U. N. E. împotriva deciziei civile nr.2488A/30.06.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ .

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 4.02.2016.

Președinte, Judecător, Judecător,

A. C. B. D. F. G. G. L. Z.

Grefier,

D. M.

Red.LGZ/2ex./17.03.2016

Jud apel: I.I., C.P. (TB III)

← Legea 10/2001. Decizia nr. 94/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Conflict de competenţă. Sentința nr. 3/2016. Curtea de Apel... →

Pretenţii. Decizia nr. 117/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 117/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI