Pretenţii. Decizia nr. 12/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 12/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-01-2012 în dosarul nr. 12/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
(_ )
DECIZIA CIVILĂ NR. 12
Ședința publică de la 09.01.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - L. M. B.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții – reclamanți M. J. și S. E., împotriva sentinței civile nr. 964 din 18.05.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. a Finanțelor Publice T..
Cauza are ca obiect – despăgubiri în temeiul Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că recursul declarat în cauză a fost motivat și au fost comunicate motivele intimaților – pârâți.
De asemenea, învederează faptul că intimata – pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice T. a formulat întâmpinare la cererea de recurs, comunicată recurenților reclamanți la data de 21.11.2011, părțile solicitând judecata în lipsă potrivit dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, după care,
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat și față de împrejurarea că părțile au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă privind judecata în lipsă, constată dosarul în stare de judecată și reține recursul spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, deliberând reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 964 din 18 mai 2011, Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a respins cererea de suspendare conform art. 1551 Cod de procedură civilă, ca neîntemeiată; a respins acțiunea formulată de reclamanții M. J. și S. E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice T., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această decizie tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului T., sub nr._, reclamanții M. J. și Schorschi E. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. a Finanțelor Publice T. au solicitat obligarea pârâtului Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că împotriva lor și a familiei lor s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Astfel, au mai arătat că în noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945, astfel că în jur de 45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor și deportate în B.. În contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București, iar etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc”.
Reclamanții au mai arătat că ei și familia lor au fost deportați din localitatea natală Gottlob-Sânnicolau M., județul T., în Câmpia Bărăganului, în localitatea S. Nouă-C..
Au menționat că S. R. a dispus măsura administrativă abuzivă a deportării în B. a întregii lor familii, din care mai făceau parte la acea dată, alături de reclamanți, tatăl lor, M. A., mama M. E., născută Weber și fratele lor, M. Meinhard.
Astfel, că în noaptea de Rusalii a anului 1951, reclamanții împreună cu ceilalți membrii ai familiei lor au fost obligați să părăsească locuința în numai câteva ore, având dreptul de a lua cu ei doar lucruri strict necesare. Au fost duși la gară și îmbarcați în vagoane folosite de obicei la transportul animalelor, alături de multe alte familii.
După un drum lung și anevoios spre o destinație necunoscută aceștia au fost debarcați în gara C.-C., din Câmpia Bărăganului. În gară, se aflau mai multe camioane care îi așteptau pentru a-i transporta la locul ce urma să le fie noul domiciliu, în localitatea S.-Nouă (Schei).
După ce au parcurs o distanță de ordinul kilometrilor, au fost lăsați sub cerul liber, într-un lan de porumb, fără a li se oferi vreo protecție, locul unde au fost instalați fiind marcat de un țăruș cu număr.
În aceste condiții, au fost nevoiți să își construiască un bordei săpat în pământ, pe care l-au acoperit cu ciulini și pământ, pentru că le era interzis să taie lemne din pădure, nerespectarea regulilor impuse considerându-se atentat la avutul public.
De asemenea, au precizat că în noua localitate nu exista nicio sursă de apă, iar o dată pe zi se aducea apă cu sacaua, care nu era potabilă, fiind foarte murdară și având un gust sălciu și iz de mâl.
Acea perioadĂ putea fi caracterizată ca o adevărată bătălie pentru supraviețuire, marcată de lipsa acută a apei, de cea a lemnelor de încălzit, de boli, de hrană insuficientă, de supraveghere strictă, de frig, zăpadă și viscol, de nesiguranță, muncă istovitoare, condiții precare de igienă și lipsa acordării de asistență medicală.
De asemenea, actele normative care au reglementat luarea măsurii de fixare a domiciliului obligatoriu stabileau pedepse de la 15 la 20 de ani de închisoare pentru cei care părăseau domiciliul obligatoriu, în condițiile în care infractorii aflați în executarea pedepselor la penitenciar erau condamnați între 3 și 6 luni, în cazul evadării.
Timp de cinci ani, „satele noi” din B. au funcționat după modelul unor lagăre de muncă. Neavând voie să se deplaseze pe o rază mai mare de 15 km, cei deportați trebuiau să lucreze la fermele de stat din apropiere.
Reclamanții au mai arătat că timp de aproximativ cinci ani, întreaga familie a fost batjocorită și lipsită de libertate, neavând nicio speranță de a reveni în localitatea natală. Abia la sfârșitul anului 1956 s-au ridicat restricțiile de domiciliu forțat, iar toți cei care au supraviețuit s-au reîntors acasă.
În acest context, obligarea de către regimul comunist de a părăsi locuința din satul natal și apoi obligarea la domiciliu forțat a cauzat întregii familii, prejudicii incomensurabile.
De asemenea, au mai învederat instanței faptul că reglementările aplicabile în materia despăgubirilor către persoanele vătămate în drepturile lor își au sediul în textele art. 5 paragraful 5 și art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Încă de la început jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit că „satisfacția echitabilă” ar putea cuprinde trei componente, și anume: repararea daunelor materiale, o compensație acordată pentru prejudicial moral (daune morale) și acoperirea tuturor cheltuielilor de judecată, plus taxe aferente procedurilor.
În privința prejudiciului moral, acesta nu poate fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare, Curtea acordând, în asemenea cazuri, o despăgubire globală, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu.
Reparația prejudiciului de natură morală este subordonată principiului restitutio in integrum, iar criteriile avute în vedere la indemnizarea acesteia depind de particularitățile cazului.
Fixarea întinderii reparației, indemnizarea daunelor, se face cu luarea în considerarea gravității violării, accentul fiind pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
Au mai precizat faptul că atât reclamanților, cât și întregii lor familii le-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale – onoare, reputație – precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu prieteni, apropiați, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Faptul că întreaga familie a fost obligată de către S. R. comunist să locuiască în B. a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale, inclusiv după ridicarea restricțiilor domiciliare, le-au fost afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1951, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.
Astfel, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.
Deportarea în B. le-a provocat suferințe care nu pot fi uitate, măsurile luate de către statul comunist împotriva lor și a familiei lor au marcat și viața generației care a urmat.
De asemenea, reclamanții au precizat faptul că niciunul dintre membrii familiei nu a primit vreo despăgubire pentru măsurile luate de către statul comunist în perioada 1951 – 1955.
În privința cuantumului despăgubirilor, au arătat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. În schimb, poate fi acordată o indemnizație cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluată în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
În privința daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
Tot astfel, nu poate fi susținută ideea unui prejudiciu efectiv și a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității umane, al suferințelor fizice și psihice.
În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 3 lit. e, art. 5 alin. 1 lit. a și alin. 2 din Legea nr. 221/2009.
În susținerea cererii, reclamanții au depus în copie următoarele înscrisuri: certificatul de naștere al lui M. J. . nr._, înregistrat în registrul Stării Civile sub nr. 1 din 04 ianuarie 1938; certificatul de naștere al lui S. (M.) E. .._, înregistrat în registrul Stării Civile sub nr. 5 din 24 august 1939; certificatul de căsătorie al lui S. I. și M. E. . nr._, înregistrat în registrul Stării Civile sub nr. 14 din 29 iulie 1961; adeverința eliberată sub nr. 1121 din 23 iulie 2008 de Ministerul Justiției – Direcția Instanțelor Militare; certificatul de naștere al lui M. A. . nr._, înregistrat în registrul Stării Civile sub nr. 264 din 12 noiembrie 1953; certificatul de deces al lui M. A. . 4 nr._, înregistrat în registrul Stării Civile sub nr. 20 din 25 februarie 1971); certificatul de deces al lui M. E. . 6 nr._, înregistrat în registrul Stării Civile sub nr. 37 din 08 aprilie 1980; certificatul de căsătorie al lui M. A. și Weber E. . nr._, înregistrat în registrul Stării Civile sub nr. 1 din 30 ianuarie 1937.
Prin sentința civilă nr. 2729/PI din 18 octombrie 2010, Tribunalul T. a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția Civilă.
La data de 11 noiembrie 2010, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă, sub nr._, spre competența soluționare.
La termenul de judecată din data de 19 aprilie 2011, reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare cu privire la temeiul de drept al acțiunii, invocând prevederile art. 998 – 999 cod civil și prevederile art. 52 alin. 3, teza 1 din Constituția României coroborate cu art. 504 și următoarele din Cod de procedură penală.
Analizând probele existente la dosarul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește cererea de suspendare a judecății potrivit art. 1551 Cod de procedură civilă formulată de reprezentantul Parchetului, tribunalul a respins-o întrucât lipsa de diligență în administrarea probelor nu se încadrează între motivele prevăzute de acest text de lege, motiv pentru care tribunalul va respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecății.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru măsura politică a strămutării sale și a familiei sale, din localitatea natală Gottlob-Sânnicolau M., județul T., în Câmpia Bărăganului, în localitatea S. Nouă-C..
Din adresa nr. 1121 din 23 iulie 2008 emisă de Ministerul Apărării – Direcția Instanțelor Militare, a rezultat că M. I., împreună cu familia, a fost strămutat la data de 18 iunie 1951 prin decizia MAI nr. 200/1951, iar la data de 20 decembrie 1955 măsura a încetat prin decizia MAI nr. 6200/1995 (fila 12, dosar nr._ ).
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…).”
Tribunalul a reținut că reclamanții au făcut dovada că au suferit o măsură cu caracter abuziv, însă nu și cu caracter politic, din probele administrate nu a rezultat că ar fi avut dosar de urmărire politică la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, astfel cum se proceda cu persoanele persecutate din motive politice.
Tribunalul a mai reținut, de asemenea că, deși au avut la dispoziție și alte legi speciale de reparație, iar anterior și dispozițiile de drept comun, reclamanții nu au înțeles să profite solicitând reparații.
În decizia nr. 1558/2010 Curtea Constituțională reținea că: „aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.”
Pe de altă parte, tribunalul a reținut că unul dintre motivele care au condus la declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 a fost și acela că legea încalcă principiul „evitării paralelismului” din Legea nr. 24/2000, legiuitorul prevăzând în acte normative succesive reparații morale și materiale.
Astfel, Curtea a reținut că: „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă – există reglementări paralele, și anume, pe de-o parte, Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu numeroase modificări și completări, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului precum și Curtea Constituțională din România au apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Ori, o astfel de satisfacție morală S. R. a acordat-o recunoscând că în regimul de dictatură încheiat cu Revoluția din decembrie 1989, se practica persecuția pentru motive politice, în acest sens este de reținut și raportul T. – Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza Dictaturii Comuniste din România.
De asemenea, pentru a oferi satisfacție și reparații morale și chiar materiale, S. R. a adoptat o . legi de reparație, care se adăugau la dispozițiile dreptului comun.
Așa fiind, de la data încetării imposibilității obiective de reabilitare a defunctului, cu referire la precizarea privind art. 504 Cod de procedură penală, pe calea legilor speciale, ori chiar a dreptului comun, cu referire și la dispozițiile art. 998 Cod civil, deși prima lege de reparație morală și materială este Decretul-lege nr. 118/1990, reclamanții ori autorii lor nu au întreprins nici un demers.
Mai mult, în ceea ce privește dispozițiile art. 504 Cod de procedură penală, reclamanții nu mai sunt în termen, imposibilitatea obiectivă de a solicita aplicarea lor încetând practic după 22 decembrie 1989, termen care poate fi avut în vedere și în ceea ce privește dispozițiile art. 998 Cod civil, pentru care acțiunea se putea formula în termen de 3 ani potrivit art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 3 alin. 1 și art. 8 alin 1 din Decretul nr. 167/1958, de la încetarea împiedicării, prejudiciul fiind oricum cunoscut, deci tot din 22 decembrie 1989.
Odată adoptate legile speciale, nu se mai poate solicita o reparație pe calea dreptului comun, principiul aplicării cu prioritate a legii speciale potrivit adaugiului „specialia generalibus derogant”, afirmat de Înalta Curte de Casație și Justiție și în decizia pronunțată în recurs în interesul Legii nr. 33/2008, cu atât mai mult cu cât legile de reparație sunt în vigoare și se poate recurge în continuare la ele.
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 09 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 04 martie 2003 în cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului tribunalul a reținut, de asemenea, că în cauza B. împotriva României, Curtea a statuat următoarele: „32. Curtea reafirmă imediat că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate înainte de a ratifica Convenția (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei (GC), nr._/98, paragraful 35, CEDO 2004-IX)”.
Pentru toate aceste motive, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs M. J. și S. E..
În esență au motivat că greșit a fost calificat drept recurs, ci era apel și trebuie să fi beneficiat de dublul grad de jurisdicție (Legea nr. 221/2009 art. 5 nu sunt aplicabile în speța da față de valoarea obiectului cererii).
Conform art. 282 alin. 2 Cod de procedură civilă era un litigiu peste 100.000 lei, deci beneficia de dublul grad de jurisdicție iar Legea nr. 202/2010 nu este aplicabilă în speță temeiul acțiunii fiind art. 998 – 999 Cod civil.
Nici decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a României nu are efect în cauzele, situațiile ce se vot naște după declararea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 ca neconstituționale și ar fi de natură a aduce încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte – Convenția responsabilității Statului R. pentru prejudiciu moral, potrivit art. 1838 și următoarele Cod civil aceea că aceasta nu îi mai poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiune de a solicita prejudiciul moral cauzat familiei recurenților.
Daunele morale nefiind susceptibile de a fi evaluate în bani, judecătorul are la îndemână criterii precise la stabilirea lor. Conform art. 998 – 999 Cod civil, S. R. are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat recurenților în condițiile răspunderii civile delictuale (motive de recurs filele 2 – 26 dosar curte).
Recursul este nefondat.
În esență motivele de recurs pot fi grupate în trei categorii. Prima referitoare la faptul că nu le-ar aplica Legea nr. 202/2010 și că în cauză nu este suprimat apelul, a doua că temeiul juridic este art. 998 – 999 Cod civil și deci nu ar opera art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 declarat neconstituțional și ultimul ca și în situația Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu subzistă venind în contradicție cu legislația europeană a Drepturilor Fundamentale ale Omului și că prejudiciul respectiv prejudiciul moral trebuie reparat.
Or, faptul că există numai două căi de atac, în cauză este efectul intervenirii Legii nr. 202 din 26 octombrie 2010 care („M. reformă în justiție”) a eliminat calea de atac a apelului privind această lege specială (nr. 221/2009) după 26 noiembrie 2010, iar hotărârea atacată cu recurs s-a pronunțat la 18 mai 2011 deci sub incidența acestei legi iar motivul nu poate fi primit.
Și faptul că temeiul juridic ar fi art. 998 – 999 Cod civil nu este corect întrucât, în temeiul Legii nr. 221/2009 s-a formulat cererea iar invocarea acestor dispoziții din Codul civil nu are relevanță în cauza de față.
Faptul că decizia Curții Constituționale vine în contradicție cu tratatele și pactele la care România este parte priind Drepturile Fundamentale ale Omului, nu poate fi primit.
Atât în considerentele deciziei Curții Constituționale dar și în decizia ulterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 19 septembrie 2011 fac referire la faptul că nu se produce un asemenea confort juridic, deciziile fiind pronunțate avându-se în vedere aceste tratate și pacte. De altfel instanța de fond explică de ce aceste tratate și cazuri de speță nu conduc la un conflict între deciziile Curții Constituționale a României și Înalta Curte de Casație și Justiție.
În atare situație, cu toate argumentația amplă a recursului se reține că acesta nu poate fi primit și recursul conform art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă va fi respins ca nefondat.
Văzând și art. 316 Cod de procedură civilă;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenții – reclamanți M. J. și S. E., împotriva sentinței civile nr. 964 din 18 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. a Finanțelor Publice T., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09 ianuarie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. M. T. D. A. F. P.
Grefier,
L. M. B.
Red.C.M.T.
Tehnodact.C.F.
2ex./06.03.2012
T.B.-S.4.-E.R.
| ← Anulare act. Decizia nr. 36/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 34/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
