Pretenţii. Decizia nr. 1291/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1291/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-06-2012 în dosarul nr. 1291/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1291R
Ședința publică de la 19 iunie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. P.
JUDECĂTOR - A. V.
JUDECĂTOR - R. P.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București, participă procuror B. M..
Pe rol soluționarea recursului civil formulat de recurenta-reclamantă O. F. împotriva sentinței civile nr.425/02.03.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea, având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, o reține spre soluționare.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile recurate, ca fiind temeinică și legală.
CURTEA
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului T. și declinată apoi Tribunalului București prin sentința civilă nr. 1110/2011, reclamanta O. F. a solicitat în contradictoriu cu pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice T.,
1)Să se constate caracterul politic al măsurii administrative abuzive, constând în deportarea tatălui reclamantei, Szekeresch Ș. în URSS, în perioada ianuarie 1945 - decembrie 1949.
2)Obligarea pârâtului la 100.000 euro reprezentând daune morale cauzate prin măsura deportării.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la 23 ianuarie 1945 tatăl său a fost deportat în URSS, pentru a fi internat într-un lagăr de muncă pentru lucrări de reconstrucție a URSS, lagăr 7470/1220, Provalia, raion Sverlovka, regiunea Woroșilovgrad, fiind eliberat la 12.12.1949, ceea ce a fost de natură a produce prejudiciu moral și material.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii 221/2009.
În dovedirea cererii, s-au depus la dosar copii acte de identitate și certificate de stare civilă, adeverință nr._/1.04.1971 emisă de Consiliul Securității Statului.
Pârâtul a formulat apărări, invocând inadmisibilitatea și netemeinicia acțiunii, tatăl reclamantei neîncadrându-se în ipoteza legii.
Prin sentința civilă nr. 425 din 02.03.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, s-a respins excepția inadmisibilității și s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta O. F. cu domiciliul ales la mandatar Constantea T. în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Neîncadrarea situației tatălui reclamantei în ipotezele art. 1 și urm. din Legea nr. 221/2009 nu atrage inadmisibilitatea acțiunii, care are obiect tocmai stabilirea caracterului politic sau nu al măsurii deportării, chestiunea fiind una de fond, astfel că tribunalul a respins excepția de inadmisibilitate.
În fond, tribunalul a constatat că reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege care privește condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Prin Legea nr. 221/2009 s-a recunoscut dreptul la constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative precum și la despăgubiri, acelor persoane în sarcina cărora s-au reținut fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în România la 6 martie 1945.
Legea invocată de reclamantă nu cuprinde în domeniul său de aplicare pe cei care au fost constituiți în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituiți ca atare, înainte de această dată, au fost reținuți în captivitate după încheierea armistițiului. De asemenea, nu intră în domeniul de aplicare al legii nici situația etnicilor germani care au fost deportați în URSS în baza aceleiași convenții de armistițiu, începând cu ianuarie 1945.
Faptul că Legea nr. 221/2009 nu are în vedere și situația etnicilor germani deportați în URSS în baza convenției de armistițiu anterior instaurării regimului totalitar la 6 martie 1945 rezultă și din faptul că, atunci când legiuitorul a dorit să acorde drepturi pentru persoanele persecutate în timpul regimurilor existente între 6 septembrie 1940 și până la 6 martie 1945, a făcut-o explicit și distinct (vezi Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, cu referire cu precădere la art. 1 lit. d).
Situația tatălui reclamantei este diferită de ipoteza Legii nr. 221/2009, din susținerile părții rezultând că acesta a participat de munca de reconstrucție în URSS, în perioada ianuarie 1945 – octombrie 1949.
Măsura luată față de tatăl reclamantei nu este prezumată de lege ca având caracter politic, urmând a se analiza dacă acestea reprezintă măsuri administrative cu caracter politic.
Sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2009, care trimit la dispozițiile art. 1 alin. 3 din același act normativ. Potrivit acestor ultime dispoziții, pentru stabilirea caracterului politic al măsurii administrative vor fi avute în vedere criteriile stabilite prin art. 2 alin. 1 și art. 3 din OG nr. 214/1999.
Potrivit art. 3 din OUG nr. 214/1999 au caracter politic numai măsurile administrative luate împotriva persoanelor care au săvârșit fapte în scopul menționat la art. 2 alin. 1 din aceeași ordonanță, cu titlu de exemplu, exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică, susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta, acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist.
Față de cele anterior expuse și din probele administrate de reclamantă nu rezultă că măsura deportării în URSS a fost determinată de o faptă a tatălui reclamantei săvârșită pentru unul din scopurile enumerate exemplificativ de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, motivul deportării fiind, astfel cum s-a arătat anterior, exclusiv etnia germană a tatălui reclamantei.
S-a reținut așadar, că tatăl reclamantei nu a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, astfel încât tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată.
De altfel, chiar dacă s-ar aprecia că situația tatălui reclamantei s-ar încadra în ipotezele Legii nr. 221/2009 și că măsura administrativă luată cu privire la aceasta ar fi de natură politică în înțelesul Legii nr. 221/2009, soluția ar fi similară, pentru următoarele considerente:
În primul rând, nu s-a administrat vreo dovadă că tatăl reclamantei s-ar fi aflat în situația invocată în acțiune.
În al doilea rând, în privința cererii în despăgubiri nu mai există un temei legal care să permită acordarea lor, art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 fiind declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
În motivarea deciziei, Curtea a reținut că există deja o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice (prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001)
Curtea constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Prin urmare, Curtea constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care – în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" – este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice – art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 – cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Curtea reține, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
După ce exemplifică pe larg situațiile în care norma criticată ca neconstituțională (art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009) vine să acorde despăgubiri sau drepturi pentru aspecte care făcuseră deja obiectul unor reparații legale prin actele normative anterioare, având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată prin nerespectarea interdicției instituirii aceleiași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Or, Curtea observă că – în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă – există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Apoi, Curtea constată că reglementarea criticată nu respectă alte reguli de tehnică legislativă, referitoare la temeinicia fundamentării dispozițiilor instituite, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. (…)”.
Tribunalul a reținut că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor (art. 147 alin. final din Constituție). Oricât de criticabilă ar putea părea decizia aici discutată, tribunalul este dator să aplice legea; or, art. 147 alin.1 din Constituție dispune imperativ că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Prin urmare, la pronunțarea prezentei hotărâri nu mai poate fi aplicată norma juridică declarată neconstituțională, pe care se întemeiază cererea reclamantei având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru daune morale, astfel că cererea a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Spre deosebire de situația unei simple modificări legislative, ori abrogării unui text de lege pe care se întemeiază cererea dedusă judecății, cazuri în care acțiunea va fi judecată întotdeauna pe temeiul legii în vigoare la data introducerii acțiunii – în caz contrar fiind atinse principiile securității juridice și al preeminenței dreptului – în cazul în care prin decizia Curții Constituțională o lege este declarată neconstituțională, aceasta nu mai poate fi aplicată nici proceselor în curs, întrucât starea de neconstituționalitate se prezumă a fi existat încă de la data adoptării respectivei norme, ceea ce îi afectează valabilitatea, și aceasta chiar dacă textul constituțional limitează efectele deciziei de neconstituționalitate la perioada ulterioară publicării acesteia.
Hotărând astfel, tribunalul a statuat că nu mai există temeiul legal care permite repararea pecuniară a respectivelor prejudicii morale; or, o situație de fapt produce consecințe juridice în măsura în care se încadrează în ipoteza unei norme de drept, care ordonă ori permite respectiva consecință juridică.
Norma declarată neconstituțională nu mai poate fi aplicată, nefiind admisă prelungirea efectelor sale după data publicării în Monitorul Oficial al deciziei prin care s-a declarat neconstituționalitatea.
Ca urmare, în raport de considerentele în fapt și în drept ce preced, a fost respinsă cererea de despăgubiri.
Împotriva sentinței de fond a declarat recurs recurenta-reclamantă O. F. solicitând în temeiul art. 3041 C.pr.civ. coroborat cu art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., în principal, casarea cu trimiterea spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinței tribunalului și admiterea cererii deduse judecății.
Hotărârea criticată este nelegală deoarece măsura deportării în URSS a tatălui reclamantei, dispusă pentru perioada ianuarie 1945 – decembrie 1949, produce efecte continue și plasându-se, în mod esențial, după martie 1945, intră în perioada de referință a Legii nr. 221/2009, din punct de vedere temporal, iar această măsură vizând cetățeni români de etnie germană, aflați sub jurisdicția de drept a Statului R., care însă, nu a împiedicat deportările propriile cetățeni și nici nu a acționat pentru încetarea acestor măsuri, ce încălcau flagrant drepturile omului, atrag prin urmare, responsabilitatea statului, în materia acordării despăgubirilor instituite prin actul normativ enunțat.
O altă critică vizează reținerea instanței de fond privind temeiul de drept al acțiunii ca fiind declarat neconstituțional, iar aceasta nu are incidență în cauză.
Pe de o parte se susține că cererea reclamantei a fost promovată anterior pronunțării Curții Constituționale prin cele două decizii, perioadă în care dispozițiile Legii nr. 221/2009 erau pe deplin aplicabile, urmând ca acestea să se aplice pe tot parcursul procesului – conform art. 147 alin. 4 din Constituție, iar pe de altă parte, întrucât Parlamentul s-a pronunțat, de fapt, în termenul constituțional de 45 de zile prin adoptarea Legii nr. 202/2010 care modifică art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Mai mult, opinia Curții Constituționale trebuie observată în acord cu art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10.09.1948 și ratificată de România la 14.12.1955, ținând seama că, potrivit art. 20 din Constituție, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, au aplicabilitate obligatorie pentru instanțele naționale și prioritară față de orice dispoziție de drept intern contrară.
Mai mult, aceste acte internaționale fac parte integrantă din Constituție.
Prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. III/1995, s-a stabilit, în ipoteza în care, după invocarea unei excepții de neconstituționalitate, în fața instanțelor judecătorești, prevederea legală supusă controlului a fost modificată, Curtea Constituțională se va pronunța asupra constituționalității prevederii legale, în noua sa redactare, numai dacă soluția legislativă din legea modificată este, în principiu, aceeași cu cea dinaintea modificării.
Parlamentul – conform art. 147 alin. 1 din Constituție – trebuie să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Or, prin dispozițiile Legii nr. 202/2010, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 au fost modificate printr-un text ulterior deciziei Curții Constituționale, iar dispozițiile nu au fost declarate neconstituționale, fiind, deci, valabile și pe deplin aplicabile.
Legea nr. 202/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 714/26.10.2010, la 5 zile după pronunțarea Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale și a intrat în vigoare la data de 25.11.2010, astfel că Legea nr. 202/2010 a modificat prevederea declarată neconstituțională neavând relevanță modul în care au fost operate modificările, câtă vreme ele sunt constituționale și au obligativitate pentru instanța de judecată.
Dacă s-ar menține soluția instanței de fond, ar fi încălcat și principiul egalității părților în procesul civil și anume, dreptul la nediscriminare – art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice.
Dacă cererea reclamantei ar fi respinsă, înseamnă că i s-ar aplica un regim discriminatoriu față de alte persoane, cărora, în situație identică, li s-a admis acțiunea (decizia civilă nr. 5628/30.06.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosar nr._ ).
Voința Statului R. a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând, în acest sens, actul normativ, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și „Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P.” adoptată de Adunarea Generală a O. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29.11.1985, astfel că partea apreciază că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, susține recurenta-reclamantă, putea pretinde o „speranță legitimă” de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul său referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia.
Deși instanța de fond face trimitere la drepturile acordate persoanelor persecutate prin Decretul-lege nr. 118/1990, aceste indemnizații nu reprezintă compensații bănești pentru daunele morale, ci constituie în mod exclusiv drepturi de securitate socială, acordate în scopul ocrotirii sociale a victimelor regimului totalitar comunist prin decizii ale organelor județene de specialitate ale Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
În schimb, daunele morale solicitate în prezenta cauză privesc atragerea răspunderii Statului R. pentru prejudiciul moral cauzat tatălui reclamantei, ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private.
Întrucât nu a fost admisă proba cu martori solicitată de reclamantă, care nici nu a fost pusă în discuție de instanță, se solicită casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În recurs nu s-au administrat probe în condițiile art. 305 C.pr.civ., iar intimații-pârâți nu au formulat întâmpinări.
Recursul este nefondat.
În ce privește prima critică, Curtea constată că în mod întemeiat prima instanță a constatat că, prin Legea nr. 221/2009 s-a recunoscut dreptul la constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Din actele dosarului și din cererea dedusă judecății, rezultă că tatăl reclamantei a suferit măsura deportării în URSS, în perioada ianuarie 1945 – octombrie 1949, astfel că, neîncadrându-se în perioada de referință ce intră sub incidența Legii nr. 221/2009, primul petit al acțiunii urmează a fi respins, menținându-se soluția de fond.
Va fi respinsă ca neîntemeiată și cea de-a doua critică vizând greșita soluționare a acțiunii în pretenții, întrucât temeiul de drept al acesteia a fost declarat neconstituțional.
Incontestabil, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, s-a statuat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, or, potrivit art. 5 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării sau a măsurilor administrative cu caracter politic, precum și acordarea altor categorii de despăgubiri.”
Aceste dispoziții ce au constituit temeiul de drept al acțiunii fiind declarate neconstituționale, constituie dispoziții legale inexistente din punct de vedere juridic, iar instanța de judecată nu poate soluționa cauza pe o atare dispoziție.
Prin Decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform art. 3307 alin. 4 C.pr.civ., s-a stabilit că „… urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 … și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios-constituțional în Monitorul Oficial.”
În considerentele deciziei s-a reținut că „intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.”
Cu referire la principiul nediscriminării, invocat de către recurenta-reclamantă, în considerentele aceleiași decizii s-a reținut că „… prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp, nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiționat la CEDO … . Este vorba așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.”
Pentru aceste considerente, recursul va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. și art. 304 pct. 9 C.pr.civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă O. F. împotriva sentinței civile nr. 425/02.03.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.06.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. P. A. V. R. P.
GREFIER,
G.-M. V.
Red. .. PS 2 ex.
05.07.2012
Jud. fond: L. E. F.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 34/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 250/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
