Pretenţii. Decizia nr. 1747/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1747/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-10-2013 în dosarul nr. 1747/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1747R
Ședința publică din data de 18.10.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - M. D. L.
GREFIER - D. L.
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a participat doamna procuror I. E..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 458/05.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă W. C., cauza având ca obiect „ Despăgubiri Legea nr.221/2009”.
Dosarul se află la primul termen în recurs și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, la data de 03.10.2013, la registratura secției s-a înregistrat întâmpinarea formulată de intimata – reclamantă, fiind transmisă prin email, într-un singur exemplar, prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentanta Ministerului Public, arată că nu are de formulat cereri noi sau probe de administrat în prezenta cauză.
Nemaifiind de formulat cereri noi sau probe de administrat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului declarat în prezenta cauză, având în vedere că, în cauză, s-a solicitat în scris, de către ambele părți, judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 Cod procedură civilă.
Reprezentanta Ministerului Public, solicită admiterea recursului declarat de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, modificarea în tot a sentinței recurate, întrucât în mod greșit instanța de fond a admis cererea reclamantei și a constatat caracterul politic al măsurii deportării bunicilor reclamantei într-o colonie de muncă forțată în fosta URSS, situație ce nu a fost avută în vedere de prevederile Legii nr.221/2009, pe care s-a întemeiat cererea. În acest sens solicită a se avea în vedere decizia RIL nr.15/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data 28.06.2012, reclamanta W. C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii deportării la muncă forțată a bunicilor reclamantei, W. Wilhem și W. A.
În motivare a arătat că în perioada 15.01.1945 -1948 și respectiv 1949 bunicii săi au fost deportată la munca de reconstrucție în URSS.
În drept: prevederile Legii nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 458/05.03.2013 Tribunalul București- Secția a IV-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta W. C., în contradictoriu cu paratul Statul Român prin Ministerul de Finanțe, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării la muncă forțată în URSS a bunicilor reclamantei, W. Wilhem și W. A. și a respins în rest acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, din copia carnetului de muncă și adresa oficiului de evidența documentelor de asigurare, din cadrul Ministerului Muncii rezultă că bunicii reclamantei au fost deportați la munca de reconstrucție in URSS, începând cu data de 15.01.1945 și până în anul 1948, respectiv 1949.
Potrivit art. 4 alin 2 din Legea nr. 221/2004 persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Tribunalul a reținut că măsura deportării în URSS la munca de reconstrucție, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945, poate fi asimilată măsurilor administrative dispuse din motive politice.
Față de cele de mai sus, tribunalul a admis capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luată de organele fostei miliții sau securități, prin care reclamantul a fost deportat în URSS la munca forțată.
În ceea ce privește acțiunea, astfel cum a fost întemeiată pe dispozițiile legii speciale nr. 221/2009, prin care se solicită acordarea de daune morale, tribunalul a reținut că în urma admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. „a” Teza I din Legea 221/2009 prin decizia 1358/2010 a Curții Constituționale urmează să constate că în lipsa unui text legal din Legea 221/2009 care constituie temeiul de drept al cererii reclamant, cererea acesteia este neîntemeiată.
Prin decizia nr.1358/2010 din_ a Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În motivarea acestei decizii s-a arătat că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea a constatat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Or, Curtea a observat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Având în vedere că până în prezent legiuitorul român nu a pus de acord dispozițiile Legii nr.221/2009 cu dispozițiile constatate neconstituționale de către Curtea Constituțională, deși a trecut termenul de 45 de zile prevăzut de Legea nr.47/1992, tribunalul a constatat că nu mai există nici un text de drept material în Legea nr. 221/2009 care să dea posibilitatea reclamantei să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său potrivit art. 5 din Legea 221/2009.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea recurată a fost dată în parte, cu încălcarea si aplicarea greșita a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila.
Recurentul pârât a mai arătat că în ceea ce privește constatarea faptului ca măsura deportării bunicilor reclamantei . munca in fosta URSS ar constitui o măsura administrativa cu caracter politic in sensul art. 3 si art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 și a solicitat admiterea recursului și respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, având in vedere următoarele considerente:
Domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 este reprezentat exclusiv de masurile cu caracter politic (condamnări sau masuri administrative) luate de autoritățile comuniste in perioada 06.03._89.
Așadar, prin Legea nr.221/2009 legiuitorul român a înțeles să acorde posibilitatea despăgubirii pentru prejudiciul suferit numai persoanelor (sau descendenților sau soțului supraviețuitor al acestora) care au suferit condamnări sau efectele unor masuri administrative cu caracter politic in perioada 06.03._89, adică in perioada regimului comunist.
Analizând măsura administrativa în discuție, din perspectiva circumstanțelor istorice în care aceasta a fost luata, solicită să se constate că, deportarea pentru munca în reconstrucția U.R.S.S, se plasează temporal anterior momentului instaurării regimului comunist în România și nu a fost luata de organele fostei miliții sau securități.
De asemenea, circumstanțele istorice în care aceste măsuri abuzive au fost luate aparțin contextului participării României la cel de-al Doilea Război Mondial.
Astfel, deportările etnicilor germani, cetățeni români, în U.R.S.S. pentru muncă de reconstrucție a fost dispusă de statul sovietic, ca stat de ocupație la aceea vreme, iar eliberarea din lagărele de muncă din URSS a acestor cetățeni a avut loc la finele anului 1949.
În opinia recurentului pârât, deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.221/2009, modificată și completată, cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.
Legea nr.221/2009, modificată și completată, a urmărit să repare prejudiciile produse odată cu instaurarea regimului totalitar comunist și nu prejudicii care își au originea în fapte petrecute anterior datei de G martie 1945, moment care marchează, din punct de vedere istoric, instaurarea dictaturii comuniste.
Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional.
Norma de trimitere la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, conținută de art.5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 nu are semnificația unei extinderi a sferei de aplicare a acestui din urmă act normativ persoanelor deportate în URSS la muncă de reconstrucție.
De asemenea, din interpretarea sistematică a tuturor alineatelor art.5 din Legea nr. 221/2009, rezultă că norma analizată are semnificația reparării integrale a prejudiciului suferit printr-o condamnare politică sau măsură administrativă cu caracter politic.
În aceste condiții, voința legiuitorului, a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. R. și autoritățile sale, iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, pe măsura înaintării sale spre frontul de vest ori luate de fosta putere sovietică față de foștii aliați ai Germaniei.
De asemenea, Curtea Constituțională a constatat că legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar.
Totodată, și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat, în mod constant, că în acord cu regulile generale de drept internațional, prevederile Convenției nu obligă niciun stat contractant cu privire la un act sau fapt ori o situație care s-a petrecut înainte de ., aplicarea Convenției fiind incompatibilă rationae temporis în aceste privințe.
Tot astfel, Curtea a afirmat, în mod constant, că prin Convenție nu se impune statelor o obligație generală de a repara nedreptățile făcute de regimurile politice trecute, cu atât mai mult cu cât este vorba despre nedreptățile comise de un stat de ocupație.
De asemenea, Curtea a observat că nu intră în sfera de protecție a Convenției simplele speranțe de recompensare, iar „speranța legitimă" ca noțiune autonomă a Convenției, trebuie să aibă o natură mult mai concretă și să se bazeze pe a prevedere legală sau pe o practică judiciară constantă a instanțelor naționale.
Or, astfel cum am precizat anterior, Legea nr. 221/2009 nu constituie o bază suficientă pentru recunoașterea caracterului politic al măsurii administrative analizate de către instanța de fond.
În concluzie, măsura administrativa de deportare în fosta U.R.S.S. pe motive etnice ca urmare a participării României la cel de al doilea Război Mondial nu poate fi circumscrisa unor măsuri administrative în sensul Legii nr.221/2009, modificată și completată, deoarece pe de o parte, aceasta măsura nu a fost dispusa de S. R. și nici nu se încadrează sub aspect temporal, în perioada premisă a legii, neavând relevanta in speța faptul ca aceasta măsura s-a întins ca durată în timp pe parcursul unor perioade ce au depășit data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele legii mai sus invocate se referă la momentul dispunerii acesteia și nu la durata ei.
Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 15/12.11.2012 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție in dosarul nr. 12/2012, s-a admis recursul in interesul legii statuând ca "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Lecții nr. 221/2009."
Recurentul a precizat că în ipoteza in care se apreciază că dispozițiile Legii nr.221/2009 sunt incidente in prezenta cauza, măsura administrativa la care au fost supuși bunicii reclamantei, nu se încadrează la masurile arătate explicit in art. 3 si art. 4 din Legea nr. 221/2009.
In plus, instanța de fond nu a instrumentat probe suficiente din care să rezulte caracterul politic al măsurii abuzive la care au fost supuși autorii reclamantei.
Instanța de fond a admis capătul de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care au fost supuși bunicii reclamantei, in baza unor simple presupuneri, fără a fi administrate suficiente probe din care sa rezulte caracterul politic al acestei masuri.
Recurentul pârât a mai precizat că instanța de fond nu a administrat nici proba testimonială cu persoane care s-ar fi aflat în aceeași situație, din care ar fi putut eventual rezulta caracterul politic al măsurii administrative la care au fost supuși autorii reclamantei, și prin urmare „idem est non esse .>
În final, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.
Analizând recursul declarat din prisma criticilor formulate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că este fondat, pentru următoarele considerente:
Instanța de recurs constată că prima instanță a aplicat și a interpretat în mod greșit dispozițiile Legii nr.221/2009, pentru următoarele considerente:
Măsura deportării în URSS nu formează obiectul de reglementare al Legii nr.221/2009, deoarece deportarea în străinătate dispusă în perioada 23 august 1944-5 martie 1945 nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr.221/2009.
Astfel, din chiar titlul actului normativ menționat rezultă că scopul avut de legiuitor la adoptarea acestuia a fost de a recunoaște caracterul politic al condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989” și de a se realiza o recunoaștere oficială a acestor abuzuri.
Curtea învederează că este de notorietate că regimul comunist a fost instaurat în România începând cu luna ianuarie 1945 și că măsurile de deportare care au fost dispuse înainte de instaurarea regimului comunist, nu se datorează regimului comunist.
Instanța de recurs învederează că opțiunea legiuitorului de a legifera astfel, reprezintă un atribut al suveranității Statului R., care o anumită marjă de apreciere în adoptarea legislației speciale pentru a înlătura nedreptățile regimului comunistă. Această marjă de apreciere a fost recunoscută în mai multe rânduri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (cauza M. A. și alții vs. România, cauza M. vs. România etc.)
Se constată că măsurile de deportare în străinătate luate după 23 august 1944 nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr.221/2009.
Interpretarea sistematică și gramaticală a întregului act normativ ilustrează împrejurarea că se au în vedere numai măsuri administrative dispuse după data de 6 martie 1945, de către regimul comunist.
Faptul că, în cuprinsul dispozițiilor art.5 alin.4 din Legea nr.221/2009, se precizează că intră sub incidența legii și „persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999”, are drept consecință aplicarea Legii nr.221/2009 persoanelor care au suferit măsurile administrative care se circumscrie domeniului de aplicare a acestui act normativ, chiar dacă acestea au obținut anumite despăgubiri în temeiul O.U.G. nr.214/1999.
În acest sens, Curtea invocă și decizia în interesul legii nr.15/2012, prin care s-a statuat că „In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din acelasi act normativ si art. 2 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, deportarea si prizonieratul in fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezinta masuri administrative cu caracter politic, in sensul Legii nr. 221/2009”.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea va constata întemeiate criticile recurentului cu privire la inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr.221/2009.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că soluția pronunțată de către Tribunalul București este nelegală și neteimeinică, deoarece măsura deportării în URSS nu constituie o măsură cu caracter administrativ care să intre sub incidența dispozițiilor Legii nr.221/2009.
Pentru aceste motive, în conformitate cu art.312 din Codul de Procedură Civilă, va admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 458/05.03.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă W. C., va modifica sentința recurată, în sensul că va respinge în tot acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 458/05.03.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă W. C..
Modifică sentința recurată, în sensul că:
Respinge în tot acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 18.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Z. D. C. M. S. M. D. L.
GREFIER
D. L.
Red. ZD
Tehnored. GC – 2 ex
28.10.2013
Jud. fond S. E. P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1724/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1738/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
