Legea 10/2001. Decizia nr. 1737/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1737/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-10-2013 în dosarul nr. 1737/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1737
Ședința publică de la 31.10.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta reclamantă N. A. R., împotriva sentințelor civile nr. 321 din 04.02.2013 și nr. 1213 din 03.06.2013, ambele pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă și de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 321 din 04.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul D. V. R., în calitate de reprezentant al recurentei reclamante N. A. R., în baza delegației de substituire eliberată de Baroul București - Cabinet Individual de Avocatură „Toia P.”, pe care o depune la dosar, însoțită de împuternicirea avocațială . nr._/2013, eliberată de Baroul București, consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimații pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentei reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, urmând a se avea în vedere criticile expuse pe larg prin motivele de recurs.
Urmează a se avea în vedere că argumentele în favoarea recursului se evidențiază dintr-o decizie pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, speță în care instanța supremă a considerat că sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale într-un caz similar, unde, autoritatea publică – unitatea deținătoare, a fost obligată să repare prejudiciul cauzat prin emiterea cu întârziere a titlului de proprietate.
Depune la dosar concluzii scrise, însoțite de jurisprudență.
Solicită obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 905 din 30.10.2013, pe care o depune la dosar.
Reprezentantul recurentului pârât M. București prin Primarul General solicită respingerea ca nefondat a recursului formulat de partea adversă.
Arată că lecturând motivele de recurs formulate de către recurenta reclamantă, a observat că singura critică punctuală vizează neacordarea de despăgubiri. Urmează a se observa faptul că instanța de fond, printr-o hotărâre de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 321/04.02.2013, a motivat în cuprinsul respectivei sentințe soluția dată, motivare cu care este de acord, în sensul că în această speță nu se poate vorbi de un prejudiciu cert în patrimoniul recurentei reclamante pentru a fi acordate acele despăgubiri în cuantum de 16.058 lei aferente perioadei 2007-2009; lipsește caracterul cert al prejudiciului, pentru a se putea vorbi de angajarea răspunderii civile delictuale a Municipiului București în această materie.
Cu privire la recursul instituției pe care o reprezintă, pune concluzii de admitere a recursului astfel cum a fost formulat și motivat, recurs care vizează în principal faptul că notificarea formulată de partea adversă trebuia să fie soluționată pe cale administrativă, după epuizarea tuturor procedurilor prevăzute de lege.
Critica referitoare la cheltuielile de judecată, solicită a fi cenzurată de către instanță.
Avocatul recurentei reclamante solicită respingerea recursului formulat de M. București ca nefondat.
Se susține de partea adversă că acțiunea nu este admisibilă pentru că trebuiau îndeplinite anumite proceduri administrative, dar pe care nu le precizează. Apreciază că acest motiv de recurs este nefondat, având în vedere faptul că unitățile deținătoare procedează cu întârziere la soluționarea notificărilor și atunci rolul instanțelor de judecată este acela de a cenzura acest veritabil abuz administrativ. Se poate observa faptul că această întârziere este legată de ideea de culpă și nu poate condiționa exercitarea cu bună credință a dreptului material la acțiune, pentru că partea nu poate lăsa în întregime la dispoziția autorității emitente (a autorității deținătoare) soluționarea notificării, atâta timp cât aceasta a depășit cu mult termenul legal de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării.
Referitor la critica ce vizează cheltuielile de judecată, solicită a se avea în vedere faptul că acestea nu sunt într-un cuantum excesiv. Solicită a se observa faptul că recurentul pârât fiind în evidentă culpă procesuală prin refuzul soluționării notificării. Deși recurenta reclamantă a depus la dosarul administrativ, aferente acestei notificări, toate înscrisurile care probează dreptul de proprietate asupra imobilului, preluarea abuzivă și calitatea de persoană îndreptățită.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, la data de 10.06.2011, sub nr. de dosar_ , reclamanta N. A. R. a chemat în judecată pârâții M. București, prin Primarul General, și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că este persoana îndreptățita la restituirea în natura sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri la valoarea de piață, potrivit standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu dispozițiile legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în București, ., sector 2 ce a fost constituit din suprafață de teren de 100,35 mp și construcție Corp A, obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului potrivit standardelor internaționale de evaluare; cu cheltuieli de judecată;
În subsidiar s-a solicitat obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției cu propunerea de restituire în natura sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent; obligarea Municipiului București să transmită dosarul de notificare direct la Comisia centrală pentru Stabilirea despăgubirilor,având în vedere efectuarea controlului de legalitate de către instanța de judecată prin hotărârea judecătorească.
În fapt a motivat că imobilul compus din teren în suprafața de 195,35 mp și doua corpuri de clădire situat în . a fost dobândit de către preotul N. I. în baza ordonanței de adjudecare transcrisa de Grefa Tribunalului I. Secția notariat la nr._/1911, iar după decesul acestuia moștenitor a rămas fiul sau N. I.I. care a înscris în Cartea Funciara dreptul sau de proprietate asupra imobilului situat în ., aspect consemnat prin procesul verbal din 02.09.1940.
Se mai arata ca după decesul lui N. I.I. a rămas ca moștenitor N. D., conform jurnalului nr. 3098/23.02.1943.
Reclamanta a arata ca este moștenitoarea tatălui sau N. D., iar imobilul a avut deschis rol fiscal și a trecut în proprietatea statului conform Deciziei nr. 1818/1977 rectificata prin Decizia nr. 2097/1977 corpul A în conformitate cu prevederile legii nr. 4/1973.
Reclamanta a arătat ca în prezent corpul A este deținut de Poparcea I. cu contract de închiriere și ca nu s-au încasat despăgubiri pentru acest imobil.
Reclamanta a mai arătat ca în conformitate cu dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 a solicitat expres prin mandatarul său, să se emită Dispoziția, anexând, în original sau în copie legalizată, documentele de care a înțeles să se folosească pentru aprobarea drepturilor conferite de lege.
Cum unitatea investită cu soluționarea notificării, nu respectă obligația instituită prin art.25 și 26 din Legea 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori de acordare în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, considera ca se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 Cod proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii 10/2001, art. 998, 999, 1073- 1075 Cod civ., Decizia 33/2008, a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 6 din Legea 213/1998, art. 25, art.6 din CEDO, Hotărârea pilot a CEDO, în cauza M.A. contra României.
Reclamanta a depus la dosarul cauzei completare și precizare a cererii de chemare în judecată prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât pe Primarul General S. O., solicitând soluționarea pe fond, în conformitate cu Legea nr.10/2001 a notificării transmise prin executor judecătoresc, în sensul de a dispune restituirea în natura sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent stabilite potrivit valorii de piață a imobilului de la momentul soluționării, pe baza standardelor Internaționale de evaluare; obligarea pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului care face obiectul notificării, potrivit standardelor internaționale de evaluare; obligarea pârâtului M. BUCUREȘTI în solidar cu Primarul, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din prejudiciu efectiv creat pentru lipsirea reclamantei de exercițiul concret al dreptului de folosința în ultimii 3 anii, câștigul nerealizat reprezentând dobânda legala; Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În subsidiar, în situația în care se va aprecia că nu poate fi admis capătul 2 de cerere, în sensul că nu ar trebui obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești egale cu valoarea de piață a imobilului, care face obiectul notificării, valoare stabilită în conformitate cu standardele internaționale de evaluare, solicită admiterea capetelor de cerere 1, 3 și 4, alături de următoarele:
Obligarea M. București prin Primarul General să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză controlul de legalitate efectuat de instanță, fiind superior celui efectuat de prefect;
Obligarea S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București prin Primarul General;
Iar la punctul 3 solicită câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală și dobânda de referință a BNR) aplicată la suma menționată la pct.3a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD, sumă ce va fi calculată în momentul punerii în executare a m titlului executoriu;
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii 10/2001, Decizia 33/2008 a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 capV, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 C. Civ. și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
S-a depus la data 09.11.2011 întâmpinare de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-a solicitat respingerea cererii, invocându-se totodată și excepția lipsei calității procesuale pasive.
La data de 09.12.2011 a depus întâmpinare pârâtul M. București prin care a invocat excepția lipsei capacitații de folosința a Primarului General, excepție admisă de tribunal în data de 30.01.2012.
La data de 29.08.2012 pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a depus prin intermediul serviciului registratură al instanței întâmpinare la cererea de completare și precizare a cererii de chemare în judecată prin care a invocat: excepția necompetentei materiale a Tribunalului București privind solicitarea reclamantei din cuprinsul capătului 6 de cerere;excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1, 2, 3, 4 și 5; excepția prematurității capătului 6 de cerere; excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului.
Asupra excepțiilor tribunalul s-a pronunțat la data de 02.10.2012.
În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri, fiind depus în acest sens și dosarul administrativ format în urma înaintării notificării, expertize tehnice judiciare specialitatea construcții civile și industriale și topografie.
Prin sentința civilă nr.321/18.02.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis, în parte, acțiunea completata și precizată formulată de reclamantă, a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din București, ., sector 3, corp A, compus din vestibul, doua camere, bucătărie, WC și pivnița și terenul aferent în suprafața de 97,60 mp, a obligat pârâtul M. București prin Primarul General să restituie în natura imobilul situat în București, ., sector 3, corp A, compus din vestibul, doua camere, bucătărie, WC și pivnița, în suprafața de 50,90 mp. și terenul aferent în suprafața de 97,60 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiza efectuat de expert I. O.-filele 287-295, a respins, ca rămase fără obiect atât capătul de cerere prin care se solicita obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piața a imobilului, cât și capetele de cerere privind obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și privind înregistrarea dosarului de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul M. București, prin Primar General la plata sumei de 1700 lei cheltuieli de judecată către reclamant - onorariu de avocat în sumă de 200 lei și onorariu de expert în sumă de 1500 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin notificarea nr.5202/2001, transmisă prin Biroul de executori judecătorești E. și P. a solicitat restituirea în natura sau despăgubiri în ce privește imobilul - corp A situat în București, .-fost nr. 23, sector 2, preluat în mod abuziv.
Tribunalul a apreciat ca la dosarul administrativ, existau suficiente înscrisuri care puteau conduce la soluționarea notificării, iar pârâtul M. București nu a mai solicitat depunerea și a altor înscrisuri.
Așa fiind, tribunalul a constatat că este îndreptățit și obligat să analizeze fondul cererii de restituire prin echivalent formulată de reclamanta în condițiile în care această cerere nu a fost soluționată în termenul prevăzut de lege.
Astfel, prin decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Analizând pe fond notificarea reclamantei, tribunalul a constatat că aceasta a făcut dovada calității de persoana îndreptățita la obținerea de masuri reparatorii în sensul art. 3 și 4 din Legea nr.10/2001.
Astfel, imobilul situat în București, ., sector 2, a fost dobândit de Preotul N. I. - dec. 1927 - prin Ordonanța de Adjudecare nr._/1911.
Conform procesului verbal nr._/1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București, imobilul din . compus din teren în suprafața de 180 mp și un corp de case a fost înscris ca arătând numitului N. I I., fiind dobândit prin moștenire de la tatăl sau preotul I. N..
Conform jurnalului nr. 3098/23.02.1943 și jurnalului nr. 5287/13.04.1942, moștenitorul numitului N. I. I. dec. în 1942 este D. N. ce a primit în posesiune ½ din averea rămasă după defunct.
Potrivit certificatului de moștenitor nr.460/1988, după defunctul N. D. zis și D. N. decedat la data de 05.01.1980, a rămas ca moștenitoare N. A. R..
Imobilul - corp A compus din suprafața de 100,35 mp și 2 camere, vestibul, bucătărie, WC și pivnița a trecut în proprietatea statului conform Deciziei nr.1818/1977.
Decizia nr. 1818/1977 a fost modificată prin Decizia nr. 2097/17.12.1977 în sensul ca trecerea în proprietatea statului a corpului de se face cu plata.
Se mai retine din adresa nr. 878/15.03.2007 emisa de . imobilul-corp „A” a fost preluat de la numitul N. D., în baza legii nr. 4/1973, făcând obiectul Deciziei nr.1818/17.11.1977, modificata prin Decizia nr. 2097/17.12.1977, iar în prezent este deținut de Poparcea I. în baza contractului de închiriere nr. 1923628L/19.04.1999 a cărui valabilitate a fost prelungita conform OUG nr. 8/2004. În adresa nr. 4217/05.11.2001 emisa de .-a menționat ca imobilul corp din ., sector 2 a fost compus din vestibul, 2 camere, bucătărie, WC, pivnița și teren aferent în suprafața de 100,35 mp. S-a mai menționat ca locuința și terenul aferent au fost evaluate la suma de 6167, despăgubiri ce au fost ridicate la 12.02.1979.
Conform adresei nr._/5327/23.04.2007 emisa de PMB imobilul cu numărul 27 pe . și cu adresa poștala nr.23 în perioada 1891-1925, iar imobilul la care se refera Ordonanța de Adjudecare nr._/1911 pronunțată de Tribunalul I., Secția Notariat pentru care s-a folosit nr. 23 pe . fi identificat pentru ca în act nu sunt precizate dimensiunile și vecinătățile.
Prin urmare, imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, fiind însă un imobil preluat abuziv, în sensul art. 2 alin.1 lit.h din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt preluate în mod abuziv și „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare.”
Conform Notei de reconstituire nr.1510/24.03.2010 emisa de Primăria Municipiului București rezulta ca terenul fostului imobil este compus din construcție tip B (P) și teren aferent în suprafața totala de 189 mp.
Din raportul de expertiza efectuat de expert S. D. rezulta ca imobilul compus din teren în suprafața de 195,35 mp și doua corpuri de clădire construite în anul 1892, situat în București, ., sector 3, a fost deținut de N. D., corpul A împreuna cu terenul aferent de 100,35 mp a fost preluat de stat, corpul B în suprafața de 95 mp rămânând în proprietatea tatălui reclamantei. Acest expert a stabilit ca valoarea totala a chiriei posibil de realizat în perioada semestrul II_12 prin închirierea locuinței corp A este de 16.058 RON.
Conform raportului de expertiza efectuat de expertul O. I., corpul „A” a rezultat din măsurători cu o suprafața de 97,60 mp. iar suprafața construcției fiind de 50,90 mp.
Se constată că în cauză nu s-a susținut ori dovedit că Primăria Mun. București are posibilitatea de a oferi bunuri ori servicii în compensare.
Având în vedere ca reclamanta nu a mai susținut judecarea capetelor doi, patru și cinci din cererea astfel cum a fost modificata și precizata, tribunalul a respins aceste capete ca ramase fără obiect.
Ca urmare, tribunalul a admis acțiunea astfel cum a fost precizata, a constatat ca reclamanta are calitatea de persoana îndreptățita la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din București, ., sector 3, corp A, compus din vestibul, doua camere, bucătărie, WC și pivnița și terenul aferent în suprafața de 97,60 mp și construcție de 50,90 mp.
Tribunalul, având în vedere ca imobilul-corp A nu este vândut în baza Legii nr.112/1995, fiind ocupat de chiriași cu contract de închiriere, în considerarea dispozițiilor art.7 alin.1 conform cu care „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură”, art.7 alin.11 introdus prin punctul 4. din Lege nr.1/2009 începând cu 06.02.2009 potrivit cu care „nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege, art. 7 alin.2 care prevede ca „dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege”, art. 9 conform cu care „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini”, a apreciat ca reclamanta este îndreptățita la restituirea în natura a imobilului situat în București, ., sector 3, corp A, compus din vestibul, doua camere, bucătărie, WC și pivnița, în suprafața de 50,90 mp și terenul aferent în suprafața de 97,60 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiza efectuat de expert I. O..
În consecința, a obligat pârâtul M. București prin Primarul General să restituie în natura imobilul corp A .
Tribunalul nu a admis cererea de obligare a pârâtului M. București prin Primarul General la plata prejudiciului datorat refuzului de a soluționa notificarea, constând în contravaloarea lipsei de folosința pe 3 ani anteriori cererii de față, întrucât nu s-a făcut dovada faptului ca notificarea nu s-a soluționat exclusiv din culpa pârâtului. Se observă ca pârâtul M. București a solicitat notificatoarei sa depună declarație autentificata din care sa rezulte daca s-au primit despăgubiri, însa reclamanta nu s-a conformat acestei solicitări. În consecința, tribunalul a apreciat ca nu sunt îndeplinite cumulativ cele 4 condiții ale răspunderii civile delictuale pentru a fi obligat pârâtul la plata contravalorii lipsei de folosința.
Văzând prevederile art. 274 Cod procedură civilă, în condițiile în care reclamanta a făcut dovada achitării cheltuielilor de judecata, a obligat pârâtul M. București aflat în culpă procesuală la plata cheltuielilor de judecată în suma de 200 lei-onorariu de avocat redus proporțional cu capetele de cerere admise și respinse și onorariu expertiza topografica în suma de 1500 lei.
Prin cererea depusa la data de 16.04.2013, reclamanta N. A. R. a solicitat completarea sentinței civile nr.321/04.02.2013 pronunțata de Tribunalul București Secția a IV-a Civila, întrucât s-a omis a se pronunța asupra capătului de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primar General la plata sumei de_ lei, reprezentând despăgubirea pentru prejudiciul efectiv creat pentru lipsirea reclamantei de exercițiul concret al dreptului de folosința pentru imobilul din București, . și obligării reclamantei la restituirea către pârâtul M. București, prin Primar General a sumei de 6167 lei actualizata ce reprezintă despăgubiri încasate.
Prin sentința civilă nr.1213/03.06.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis cererea formulată de reclamanta și a dispus completarea sentinței civile nr.321/04.02.2013 pronunțata de Tribunalul București - Secția a IV-a Civila, în sensul respingerii, ca neîntemeiat, a capătului de cerere prin care se solicita obligarea pârâtului M. București, prin Primarul General, la plata sumei de_ lei reprezentând despăgubirea pentru prejudiciul efectiv creat pentru lipsirea reclamantei de exercițiul concret al dreptului de folosința pentru imobilul din București, . și obligării reclamantei la restituirea către pârâtul M. București, prin Primar General a sumei de 6167 lei actualizata ce reprezintă despăgubiri încasate.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, potrivit art.281/2 Cod procedură civilă, că daca prin hotărârea data instanța a omis sa se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara după caz, apel sau recurs împotriva aceleiași hotărâri.
Tribunalul a reținut ca din modul de soluționare a cererii-admitere în parte a cererii, rezulta în mod logic ca a fost respins capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului M. București prin primar general la plata sumei de_ lei, reprezentând despăgubirea pentru prejudiciul efectiv creat pentru lipsirea reclamantei de exercițiul concret al dreptului de folosința pentru imobilul din București, .. Tribunalul considera ca neînserarea în dispozitivul hotărârii și a mențiunii de respingere a acestui capăt de cerere, nu echivalează cu o nepronunțare asupra acestui capăt de cerere, în condițiile în care rezulta ca acțiunea ce a avut mai multe capete de cerere a fost admisa în parte.
Însa, pentru rigurozitate juridică, consideră că se impune admiterea cererii de completare a hotărârii, sens în care a dispus completarea sentinței civile nr. 321/04.02.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civila, în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere prin care se solicita obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la plata sumei de_ lei reprezentând despăgubirea pentru prejudiciul efectiv creat pentru lipsirea reclamantei de exercițiul concret al dreptului de folosința pentru imobilul din București, ..
Având în vedere temeiul de drept pe care se întemeiază cererea reclamantei, tribunalul că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a unei persoane, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe un prejudiciu, să existe o faptă ilicită, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și să existe vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
Prejudiciul, pentru a fi susceptibil de reparare, trebuie să îndeplinească la rândul său două condiții, respectiv să aibă un caracter cert și să nu fi fost reparat încă.
Verificând îndeplinirea condițiilor mai sus enunțate în raport de situația de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză, Tribunalul a apreciat că reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei conform art.1169 Cod civil, nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu cert.
Prejudiciul material invocat de reclamanta nu este un prejudiciu cert creat în patrimoniul sau cât timp acestora nu li s-au stabilit despăgubirile în condițiile legii speciale.
Se pune în acest caz problema posibilității pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Astfel, prin Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, iar, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Or, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, astfel că nu se poate reține că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială fără a fi înlăturat principiul legii speciale, Legea nr.10/2001 ce derogă de la aceea generală, Codul civil.
Astfel, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.
În acest sens, potrivit art.1 pct. 1 referitor la art.1 alin.(2) din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art.16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire prin raportarea va valoarea astfel stabilită.
Cuantumul despăgubirilor acordate prin decizie poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ conform art.19 din Legii nr. 247/2005, dacă reclamanții se consideră nedreptățiți cu privire la cuantumul despăgubirilor ce se vor stabili prin decizie.
Atât timp cât nu au fost stabilite despăgubirile în temeiul legii speciale nu se poate vorbi de un prejudiciu cert în patrimoniul reclamantei, întrucât nu se poate aprecia asupra existenței diferențelor dintre un eventual cuantum al despăgubirilor și valoarea de piață a imobilului la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea, implicit asupra valorii acestuia. Nu se poate reține prin urmare existența unui prejudiciu cauzat de nesoluționarea în termen a notificării constând în lipsirea reclamantei pe o perioadă îndelungată de timp de exercițiul concret al dreptului de folosință a imobilului, un drept care nu există în condițiile în care nu s-a dispus în sensul restituirii în natură a imobilului revendicat, și nici a unei sume de bani determinate cât timp contravaloarea despăgubirilor nu a fost stabilită.
De asemenea se va menționa și obligarea reclamantei la restituirea către pârâtul M. București, prin Primar General a sumei de 6167 lei actualizata ce reprezintă despăgubiri încasate, în condițiile în care s-a obligat pârâtul sa restituie în natura imobilul.
Împotriva acestor hotărâri, au declarat recurs la data de 16.04.2013, respectiv 30.07.2013 atât reclamanta N. A., cât și pârâtul M. București prin Primarul General la data de 08.05.2013, recursuri care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 16.09.2013.
În motivarea recursului său, recurentul-pârât a arătat că în mod greșit instanța a admis în parte acțiunea reclamantei N. A. R. și a constatat că are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 3, corp A, compus din vestibul, două camere, bucătărie, WC și pivniță în suprafață de 50,90 mp. și terenul aferent în suprafață de 97,60 mp. și obligă M. București să emită dispoziție prin care să restituie imobilul sus-menționat, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul I. O..
În motivarea cererii, s-a arătat de reclamanta sus-menționată că a formulat notificarea nr.5202/2001 transmisă instituției recurente prin intermediul executorului judecătoresc și înregistrată la M. București prin care a solicitat restituirea în natură pentru imobilul în litigiu.
Potrivit actelor depuse la dosarul de notificare rezultă că imobilul situat în București, ., sector 2, a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr.1818/1977 modificată prin Decizia nr.2097/1977, cu plata de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.
Apreciază că potrivit art.23 al.1 și 2 "În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conf.art.22, unitatea deținătoare este obligata să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivata, asupra cererii formulate ", Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi sancționata cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățita face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauza.
În alta ordine de idei, conf.art.22 din Legea nr.10/2001, rezulta că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu "acte" respectiv înscrisuri prin care se înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativa de proprietate în favoarea persoanei care îl invoca și numai după ce aceasta dovada a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitate a deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.
Mai mult, în art.22 din Legea nr.10/2001 astfel cum a fost modificata prin Legea nr.247/2005 se prevede ca" Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ..... pot fi depuse până la data soluționării notificări”.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată,recurentul învederează că în mod greșit (eronat) instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală aparții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanta având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării.
În cazul în care se va respinge motivarea Municipiului București, solicită să se facă aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3. Cod procedură civilă.
Având în vedere cele de mai sus, recurentul solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului său formulat împotriva sentinței civile nr.321/04.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă recurenta-reclamantă a arătat următoarele:
Prin sentința civila recurată, prima instanță a admis, în parte, acțiunea formulată, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, și, deși în dispozitiv nu se face nici o referire la capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului M. București, prin Primarul General, la plata de despăgubiri pentru refuzul de soluționare a notificării nr.5202/2001, în considerentele sentinței a fost analizat și acest capăt de cerere, prima instanța concluzionând ca cererea este neîntemeiată, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în sensul ca nu s-a probat ca notificarea nu s-a soluționat din culpa exclusivă a pârâtului.
Recursul privește acest capăt de cerere subsidiar, prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București la plata de despăgubiri, reprezentând lipsa de folosința, pentru ultimii 3 ani, pentru imobilul pentru care prin aceeași sentința a fost obligat pârâtul sa îl restituie în natura, constând din corpul A, situat în București, sectorul 3, ., prejudiciu produs reclamantei urmare refuzului de soluționare a notificării nr.5202/2001.
Recursul se întemeiază pe dispozițiile art.3041 Cod procedură civilă, după cum urmează: Pentru a motiva respingerea acestui capăt de cerere, prima instanța a reținut ca nu s-a făcut dovada faptului ca notificarea nr.5202/2001 nu s-a soluționat exclusiv din culpa pârâtului M. București, reținând ca pârâtul a solicitat reclamantei, în calitate de notificator, să depun o declarație autentica, din care să rezulte dacă s-au primit despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, solicitare la care nu a dat răspuns,
astfel ca s-a concluzionat ca nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, pentru a fi obligat pârâtul la plata contravalorii lipsei de folosința a imobilului.
Sentința recurată este neîntemeiata, în ceea ce privește respingerea acestui capăt subsidiar de cerere, prima instanța concluzionând în mod greșit ca nu s-a probat ca din culpa exclusiva a pârâtului M. București nu a fost soluționată notificarea nr._, deși din înscrisurile existente în dosarul cauzei rezultă cu certitudine că dosarul aferent notificării, formulata de reclamantă era complet încă din anul 2007. Acest aspect a fost reținut, prin considerentele sentinței recurate, chiar de prima instanța, care la pagina 5 alin. ultim a precizat ca la dosarul administrativ existau suficiente înscrisuri care puteau conduce la soluționarea notificării, iar pârâtul M. București nu a solicitat depunerea unor noi înscrisuri, astfel ca instanța a concluzionat ca este obligată sa soluționeze pe fond notificarea.
Astfel, în dosarul administrativ fost depusa adresa nr.4317/05.11.2001, emisa de .., prin care a comunicat reclamantei ca imobilul preluat abuziv de stat (corpul A din .), trecut în proprietatea statului în baza Legii nr.4/1973, prin decizia nr.1818/1977, a fost evaluat la suma de 6167 lei, despăgubiri care au fost ridicate la data de 12.09.1979, rezultând - din acel înscris ca autorul reclamantei a încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu, în suma precizata în adresa fostului ICRAL.
În aceste condiții, întrucât exista la dosarul cauzei înscrisuri certe din care rezulta plata de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, rezulta ca nu mai era necesar ca reclamanta să depună și o declarație pe propria răspundere, prin care să declare ca nu s-au încasat despăgubiri, astfel cum a solicitat Primăria Municipiului București la data de 22.07.2011.
Pe de alta parte, solicitarea adresata de pârât reclamantei, în sensul de a depune o declarație pe propria răspundere privind încasarea de către autorul său de despăgubiri pentru imobilul solicitat prin notificare, a intervenit doar la data de 22.07.2011, adică ulterior formulării acțiunii din cauza prezenta, astfel ca nu este întemeiata concluzia primei instanțe, ca nu se poate reține culpa exclusiva a pârâtului în nesoluționarea notificării în termenul legal. Până la momentul formulării acțiunii, prin care a solicitat soluționarea de către instanța judecătoreasca a notificării nr.5202/2001, pârâta nu a adresat reclamantei nici o solicitare de completare a înscrisurilor depuse în dosarul administrativ, deși a solicitat în mai multe rânduri acesteia sa confirme daca dosarul administrativ este complet.
În acest sens, depune anexat copiile adreselor nr. 217/4.01.2010, nr._/5.10.2010, nr._/24.11.2010, nr. 199/6.01.2011, nr. 9064/ 30.03.2011, prin care a solicitat pârâtei să îi comunice dacă dosarul aferent notificării nr. 5202/2001 este complet, solicitând totodată soluționarea urgenta a notificării, cereri la care nu a primit nici un răspuns.
Solicitarea pârâtei din data de 22.07.2011 este tardiva, la acea data existând deja înregistrat pe rolul Tribunalului București acțiunea de față, prin care a solicitat soluționarea pe fond a notificării, având în vedere refuzul nejustificat al pârâtei de soluționare a acesteia. Rezultă ca în prezenta cauza s-a probat culpa exclusiva a pârâtei în refuzul de soluționare a notificării, astfel ca respingerea de către prima instanța a capătului de cerere, prin care a solicitat obligarea Municipiului București la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosința a imobilului preluat abuziv, pentru ultimii 3 ani, este neîntemeiată.
A fost probată, de asemenea, existenta prejudiciului, constând în lipsa de folosința a părții din imobil preluata abuziv de stat, cuantumul cesteia fiind calculat prin raportul de expertiza tehnica în construcții, întocmit de expert tehnic S. D., la suma de 16.058 lei, reprezentând chiria pieței care putea să fie încasata de recurentă pentru perioada 01.07._12.
Legătura de cauzalitate intre prejudiciul înregistrat de recurenta-reclamanta și fapta ilicita, constând în refuzul de soluționare a notificării, este de asemenea probata, întrucât în situația în care pârâtul soluționa notificarea în termenul stabilit de Legea nr.10/2001, recurenta reintra în posesia imobilului preluat abuziv de stat mult mai devreme și astfel putea sa-și exercite toate atributele dreptului de proprietate asupra acestuia și în primul rând exercițiul dreptului de folosința, de care a fost lipsită în perioada precizată.
Lipsa rezolvării în termenul legal a notificării conduce la imposibilitatea
persoanei îndreptățite de a folosi bunul imobil care îi aparținea de drept și de care a fost lipsit o perioada foarte mare de timp, pârâta asumându-și riscul de a retine un bun imobil pentru care nu justifica dreptul de proprietate și nici unul din atributele acestui drept, fiind astfel atrasă răspunderea acesteia în condițiile art. 998-999 din vechiul cod civil, respectiv art.1381 și 1385 din Noul Cod Civil.
În concluzie, în prezenta cauza sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtei, urmare refuzului de a soluționa notificarea nr.5202/2001, motiv pentru care capătul de cerere prin care a solicitat obligarea acesteia la plata de despăgubiri, reprezentând lipsa de folosința a imobilului notificat, este întemeiat și solicit modificarea sentinței civile recurate și după rejudecarea cererii, admiterea acesteia și obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la plata către recurentă de despăgubiri în suma de 16.058 lei, pentru compensarea lipsei de folosința a imobilului în perioada 01.07._12.
Solicită recurentul modificarea sentinței civile recurate și pe capătul de cerere accesoriu, privind cheltuielile de judecata, prin admiterea tuturor cheltuielilor de judecata respectiv și a cheltuielilor cu expertiza evaluatoare a lipsei de folosința în cuantum de 1200 lei și în întregime a onorariului de avocat, în suma de 400 lei, conform art.274 Cod procedură civilă, apreciind ca în mod nelegal prima instanța a admis doar în parte acest onorariu, deși acțiunea a fost admisă integral pe capătul principal, iar capătul subsidiar prin care a solicitat obligarea Municipiului București la plata de despăgubiri, reprezentând lipsa de folosința a imobilului restituit în natura, a fost respins neîntemeiat, astfel cum am arătat în primul motiv de recurs.
Solicită integral cheltuielile de judecata de la fond în cuantum total de 3100 lei, respectiv expertiza topografica 1500 lei, expertiza evaluatorie 1200 lei și onorariu de avocat de 400 lei la fond.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299, art. 3041 Cod procedură civilă.
La data de 30.07.2013, recurenta-reclamantă N. A. R. a formulat recurs și împotriva sentinței civile nr.1213/03.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul civil nr._ , arătând că prin această sentință, instanță a dispus completarea sentinței civile nr.321/04.02.2013 în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere prin care se solicita obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la plata sumei de_ lei reprezentând despăgubirea pentru prejudiciul efectiv creat pentru lipsirea reclamantei de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru imobilul din București, sectorul 3, ., corp A.
Sentința recurată este neîntemeiată, în ceea ce privește respingerea acestui capăt de cerere, deoarece prima instanța a omis că prin sentința civilă nr.321 din 04.02.2013 M. București a fost obligat să restituie în natură imobilul din București, . sector 3 corp A.
Instanța astfel se contrazice singură. Nu a acordat prin sentința nr.1213 din 3.06.2013 suma reprezentând lipsa de folosință solicitată pe considerentul că nu a dispus restituirea în natură când de fapt aceeași instanță prin sentința nr.321 din 04.02.2013 a fost cea care a dispus obligarea Municipiului București la restituirea în natură chiar a aceluiași imobil din București, sectorul 3, ., corp A.
În aceste condiții, se impune admiterea prezentului recurs, deoarece în fapt recurenta a dovedit pretențiile solicitate. În urma preluării abuzive a imobilului de către stat, reclamanta a fost lipsită de un atribut important al dreptului de proprietate și anume de dreptul de folosință. Suma de bani solicitată reprezintă tocmai despăgubirile cuvenite reclamantei prin antrenarea răspunderii pârâtei pentru prejudiciul produs.
Sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale astfel cum sunt reglementate în art.998-999 cod civil și anume există un prejudiciu, un fapt ilicit și un raport de cauzalitate între primele două și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul respectiv M. București.
Prejudiciul creat reclamantei constă tocmai în lipsirea acesteia de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru construcție preluarea abuzivă și faptul că încă nu a fost restituită construcția deși ar fi trebuit să facă acest lucru și fără nici o justificare. Acest prejudiciu a fost evaluat de expert, iar instanța ar fi trebuit să admită cererea formulată. Fapta ilicită a Municipiului București constă în deținerea în continuare a construcției în litigiu, preluată abuziv de către stat și în exercitarea în ceea ce privește aceste bunuri a tuturor atributelor dreptului de proprietate, inclusiv cel a folosinței deși M. București ar fi trebuit să restituie imobilul de mult timp, de când chiar a fost notificată. Deținerea nelegală a construcției se coroborează cu lipsa răspunsului la notificare o perioadă foarte îndelungată fără ca pârâta să prezinte justificări pertinente pentru absența rezolvării pretențiilor reclamantelor până la data emiterii dispoziției contestate.
Totodată atât păstrarea bunului cât și lipsa răspunsului la notificare îi sunt imputabile deoarece pârâta cunoștea obligația legală de a rezolva cererea reclamantelor în condițiile și termenul stabilite prin art.25 din Legea nr.1 0/200 1 în forma actuală. De asemenea era sau trebuia să fie pe deplin conștientă asupra consecințelor juridice, dar și faptice, ale deținerii imobilului, deși acesta era pretins de o persoană care se considera proprietarul bunului și care a dovedit că întrunea cerințele unei asemenea calități.
Lipsa rezolvării în termen legal a notificării a generat, printre altele imposibilitatea reclamantei de a se bucura de bunul imobil care-i aparținea și de care a fost lipsit oricum o perioadă foarte mare de timp, pârâta asumându-și riscul de a păstra un bun pentru care nu justifica dreptul de proprietate și nici unul dintre atributele acestui drept.
Neîndeplinirea obligației de a rezolva notificarea în termenul prevăzut de lege a avut ca rezultat păstrarea nelegitimă a imobilelor pe toată perioada ulterioară expirării termenului legal de răspuns la notificare și până la emiterea dispoziției de retrocedare, deci se impune acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință.
În ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs aceasta este elocventă. Omisiunea pârâtei de a răspunde la notificare în termenul legal, corelată cu păstrarea imobilului reclamantei pe perioada de timp menționată mai sus, au generat lipsirea acesteia de exercițiul folosinței asupra bunului ca atribut al dreptului de proprietate.
A fost probată, de asemenea, existența prejudiciului, constând în lipsa de folosință a părții din imobil preluat abuziv de stat, cuantumul acesteia fiind calculat prin raportul de expertiza tehnica în construcții, întocmit de expert tehnic S. D., la suma de 16.058lei, reprezentând chiria pieței care putea să fie încasată de subsemnata pentru perioada 01.07._12.
Legătura de cauzalitate între prejudiciul înregistrat de reclamantă și fapta ilicită, constând în refuzul de soluționare a notificării, este de asemenea probata, întrucât în situația în care pârâtul soluționa notificarea în termenul stabilit de Legea nr.10/2001, recurenta reintra în posesia imobilului preluat abuziv de stat mult mai devreme și astfel putea să-și exercite toate atributele dreptului de proprietate asupra acestuia și în primul rând exercițiul dreptului de folosința, de care a fost lipsita în perioada precizata.
Lipsa rezolvării în termenul legal a notificării conduce la imposibilitatea persoanei îndreptățite de a folosi bunul imobil care îi aparținea de drept și de care a fost lipsit o perioada foarte mare de timp, pârâta asumându-și riscul de a retine un bun imobil pentru care nu justifica dreptul de proprietate și nici unul din atributele acestui drept, fiind astfel atrasa răspunderea acesteia în condițiile art. 998-999 din vechiul cod civil, respectiv art. 1381 și 1385 din Noul cod civil.
În concluzie, în prezenta cauza sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtei, urmare refuzului de a soluționa notificarea nr.5202/2001, motiv pentru care capătul de cerere prin care a solicitat obligarea acesteia la plata de despăgubiri, reprezentând lipsa de folosința a imobilului notificat, este întemeiat și solicit modificarea sentinței civile recurate și după rejudecarea cererii, admiterea acesteia și obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la plata către recurentă a despăgubirilor în suma de 16.058 lei, pentru compensarea lipsei de folosință a imobilului în perioada 01.07._12.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.299, art.3041 Cod procedură civilă.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs.
Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză împotriva acesteia, precum și prin prisma prevederilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată următoarele:
Recursul declarat de pârât este nefondat.
Nu pot fi primite criticile recurentului-pârât privind modul dec exercitare a atribuțiilor unității administrative, având în vedere dispozițiile art. 21-22 și art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art.21 alin. 1 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată „imobilele – terenuri și construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.
În acest sens, prin art. 22 alin. 1 din aceeași lege se prevede că „persoana îndreptățită va notifica... persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”, iar prin dispozițiile art.26 alin. 3 din legea menționată s-a precizat că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului...”.
Or, în condițiile reglementării controlului de legalitate a actului administrativ menționat la instanțele judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, instanța poate să dispună ea însăși, în cadrul acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului sau, după caz, să se pronunțe asupra îndreptățirii reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Referitor la împrejurarea că la dosarul administrativ reclamanta nu a depus acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită la restituire, în, Curtea constată că nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, întrucât rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în fața persoanei juridice notificate, ceea ce ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției, reglementat de art. 129 C.proc.civ..
Curtea nu poate primi, în acest context, nici criticile referitoare la lipsa probatoriului sub aspectul clarificării situației juridice, având în vedere înscrisurile aflate la dosar, înscrisuri din care rezultă că imobilul din București, ., sector 3, corp A, compus din vestibul, doua camere, bucătărie, WC și pivnița și terenul aferent în suprafața de 97,60 mp și construcție de 50,90 mp. a trecut în proprietatea statului în baza legii nr. 4/1973, făcând obiectul Deciziei nr.1818/17.11.1977, modificata prin Decizia nr. 2097/17.12.1977, fiind deci un imobil preluat abuziv, în sensul art. 2 alin.1 lit.h din Legea nr. 10/2001.
Neîntemeiate sunt și susținerile recurentului referitoare la nedovedirea în cauză a dreptului de proprietate pretins de reclamantă, în condițiile în care din actele aflate la dosar reiese fără echivoc că autorul imobilul situat în București, ., sector 2, a fost dobândit de Preotul N. I. - dec. 1927 - prin Ordonanța de Adjudecare nr._/1911, acesta fiind autorul reclamantei, conform jurnalului nr. 3098/23.02.1943 și jurnalului nr. 5287/13.04.1942, din care reiese că moștenitorul numitului N. I. I. decedat în 1942, este D. N., respectiv, conform certificatului de moștenitor nr.460/1988, din care rezultă că după defunctul N. D. zis și D. N. decedat la 05.01.1980, a rămas ca moștenitoare reclamanta.
Tribunalul a avut în vedere în raport de cele reținute, în ceea ce privește modalitatea de restituire, dispozițiile art. 9 și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, cât și cele ale art. 7 alin.11 din același act normativ, pârâtului revenindu-i obligația restituirii în natură a imobilului situat în București, ., sector 3, corp A, compus din vestibul, doua camere, bucătărie, WC și pivnița, în suprafața de 50,90 mp și terenul aferent în suprafața de 97,60 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiza efectuat de expert I. O..
In ceea ce privește critica vizând cheltuielile de judecată ce au fost acordate, Curtea constată că dispozițiile art. 274 C.proc.civ. sunt aplicabile în cauză în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, urmând a se ține seama și de cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecata – toate aceste elemente conturând instituția răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.
Sub aspectul evaluării prejudiciului, de principiu, legiuitorul s-a raportat la valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, plata experților, despăgubirile martorilor, dar și onorariul de avocat etc., precum si la alte cheltuieli pe care partea le va dovedi efectuate.
Având în vedere că, în speță, M. București, având calitate de pârât, a pierdut procesul, el trebuia să suporte plata cheltuielilor de judecată solicitate de partea adversă.
În privința incidenței dispozițiilor art. 274 alin.3 C.proc.civ., ce conferă judecătorilor dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, Curtea nu o poate primi, reținând că în prezenta cauză s-a dispus obligarea pârâtului prin sentința recurată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de expert specialitatea topografie suportat de reclamantă, în cuantum de 1500 lei și, respectiv, onorariul de avocat, în sumă de 200 lei.
Or, întrucât norma invocată este aplicabilă doar în ceea ce privește onorariile avocaților aleși, Curtea reține că suma reprezentând acest onorariu în cadrul cheltuielilor de judecată acordate este departe de a fi considerat excesivă față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, criteriile arătate de lege pentru cenzurarea acestor cheltuieli.
Recursurile formulate de reclamantă, vizând ambele sentințe pronunțate în cauză de tribunal, este, de asemenea, nefondat.
Capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului M. București la plata de despăgubiri, reprezentând lipsa de folosință, pentru ultimii 3 ani, pentru imobilul pe care, prin sentința nr. 321 din 04.02.2013, pârâtul a fost obligat sa îl restituie în natură, imobil constând din corpul A, situat în București, sectorul 3, ., prejudiciu pretins de recurenta-reclamantă urmare a refuzului de soluționare a notificării nr. 5202/2001, a fost în mod corect respins de tribunal, ca nefiind întemeiat, pentru considerentele pe care Curtea le va arăta în continuare și care le înlocuiesc în ceea mai mare parte pe cele expuse de prima instanță.
Astfel, Curtea constată că, față de faptul prejudiciabil invocat de reclamantă – refuzul nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea pentru restituirea imobilului preluat abuziv de stat în perioada regimului politic comunist – în mod judicios tribunalul a apreciat că analiza pretențiilor la despăgubiri trebuie făcută prin prisma întrunirii condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, potrivit dreptului comun (art. 998-999 din Codul civil de la 1865), având în vedere că Legea nr. 10/2001, ca lege specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu reglementează repararea prejudiciului cauzat foștilor proprietari deposedați decurgând din lipsa de folosință a imobilelor supuse restituirii, dar nici nu instituie vreo interdicție pentru persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii de a recurge la dreptul comun în acest scop .
Este deci necesar a se dovedi în raport de delictul civil invocat toate cerințele pentru întrunirea acestei răspunderi.
Curtea constată în acest sens că stabilirea în cauză a faptei ilicite a pârâtului ce a determinat o durată nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire, prin raportare la termenul prevăzut de legea specială pentru soluționarea notificării, precum și a vinovăției acestuia rezultată din modalitatea în care a înțeles să acționeze în cadrul procedurilor de restituire, determinând-o pe recurenta-reclamantă să se adreseze instanței pentru soluționarea pe fond a notificării formulate în anul 2001 nu poate, contrar susținerilor recurentei, să o prejudicieze pe plan material, din perspectiva imposibilității persoanei îndreptățite de a se folosi în toată această perioadă de bunul său, nepermițându-i exercitarea deplină a prerogativelor dreptului său de proprietate .
Astfel, Curtea trebuie să remarce că, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin.4 din nr. Legea 10/2001, „Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”.
Prin urmare, Curtea constată – inclusiv prin raportare la respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO invocat de recurenta-reclamantă în sprijinul pretențiilor sale – că recurenta-reclamantă este titulara unui bun actual de la data dispoziției de restituire în natură (coroborată cu cea a încheierii Protocolului de predare primire), în speță, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de restituire iar nu de la o dată anterioară, restabilirea calității sale de proprietar neoperând cu efect retroactiv.
In consecință, pentru perioada anterioară, recurenta-reclamantă nu se poate prevala de prerogativele dreptului de proprietate și, din această perspectivă, prejudiciul material pretins nu este unul cert sub aspectul existenței și cel al întinderii sale – condiție indispensabilă pentru nașterea obligației de dezdăunare conform art. 998-999 Cod civil.
Ținând seama și de cele expuse mai sus, Curtea constată că nu poate fi primită nici critica recurentei-reclamante vizând acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată pretinse în prima fază procesuală, tribunalul apreciind corect că, în cazul admiterii în parte a acțiunii deduse judecății, devin incidente prevederile art. 276 C.proc.civ., instanța reținând doar o culpă procesuală parțială a pârâtului.
In consecință, Curtea, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursurile, ca fiind nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenta-reclamantă N. A. R., împotriva sentințelor civile nr. 321 din 04.02.2013 și nr.1213 din 03.06.2013, ambele pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă și recursul formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr.321 din 04.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, și S. R., prin COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 31.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I. D. M. I. M.-A. N.-G.
GREFIER,
M. C.
Red. M.A.N.G
Tehnored. C.S./M.
Ex.2/21.01.2014
T.B.Secția a IV-a Civilă – L.I.F.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1820/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Uzucapiune. Decizia nr. 308/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
