Pretenţii. Decizia nr. 248/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 248/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-06-2012 în dosarul nr. 248/2012

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.248 A

Ședința publică de la 14.06.2012

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

GREFIER - S. R.

Pe rol se află soluționarea apelurilor (după casare), formulate de apelanta – reclamantă P. M. M. și de apelantul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA, împotriva sentinței civile nr. 1557 din data de 26.07.2010, pronunțate de Tribunalul Ialomița.

Obiectul cauzei – pretenții – despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă apelanta – reclamantă P. M. M., personal, lipsind reprezentantul apelantului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură (fax) a fost depusă, la data de 14.06.2012, orele 08.35, întâmpinare din partea apelantului – pârât, într-un singur exemplar.

Curtea procedează la legitimarea apelantei – reclamante, acesta prezentând CI . nr._ – CNP_.

Curtea, în urma verificărilor efectuate constată că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița are calitatea de apelant, sens în care se va rectifica citativul, precum și sistemul informațional al instanțelor, ECRIS.

La solicitarea instanței, apelanta – reclamantă, personal, susține că se opune depunerii la acest termen a întâmpinării de către partea adversă.

Curtea, având în vedere și poziția procesuală de opunere a apelantei – reclamante, califică prezenta întâmpinare ca și note scrise, nefiind respectat termenul legal pentru depunere.

Apelanta – reclamantă, personal, depune cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în decizia civilă nr. 2579, pronunțată de instanța supremă.

Curtea aduce la cunoștința apelantei – reclamante că Înalta Curte de Casație și Justiție este competentă în soluționarea cererii de îndreptare a erorii materiale strecurate în hotărârea ce a pronunțat-o, motiv pentru care restituie cererea părții.

Apelanta – reclamantă, personal, arată că înțelege ca cererea de îndreptare a erorii materiale să o depună la registratura Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât privește o hotărâre ce a fost pronunțată de către această instanță.

Apelanta – reclamantă, personal, arată că nu mai are alte cereri de formulat, probe de propus și administrat,ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelurilor.

Apelanta – reclamantă P. M. M. personal, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, având în vedere că soțul său a fost deținut politic, în prezent decedat și potrivit Legii nr. 221/2009 soția are dreptul să solicite despăgubiri, reprezentând prejudiciu moral suferit.

Solicită respingerea apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

CURTEA

Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița sub nr._ din data de 10.05.2010, reclamanta P. – M. M., domiciliată în municipiul Slobozia, . bis, județul Ialomița, a chemat în judecată S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în municipiul București, ., sector 5, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA, solicitând acordarea de despăgubiri civile în cuantum de 10.000.000 euro în echivalent lei la curs B.N.R. din ziua plății reprezentând prejudiciu moral suferit ca urmare a condamnării politice suferite de soțul său P. – M. G., solicitând și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanta arată că soțul ei a fost arestat în 1949 și condamnat la 4 ani închisoare de Tribunalul M. G., prin sentința penală nr.261/1950, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, pedeapsă pe care a executat-o în perioada 29.11.1949 – 11.05.1954 la Canalul D. – Marea N., astfel cum rezultă din biletul de eliberare nr.5207/11.05.1954.

În anul 1959 a fost judecat și condamnat inițial la 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, conform sentinței penale nr.551 din 26.09.1959 pronunțată de Tribunalul M. C., redusă la 14 ani muncă silnică prin Decizia nr.65 din 12.01.1960 a Tribunalului Regional București și ca urmare a contopirii cu pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr.261/1950, au rămas de executat 10 ani de zile închisoare, fiind eliberat la 31.07.1964 ca urmare a grațierii restului de pedeapsă prin Decretul nr.411/1964.

În timpul detenției soțul său a fost nevoit să îndure numeroase privațiuni și a fost supus torturii iar după prima perioadă de încarcerare nu i s-a dat voie să lucreze ca angajat, nu a avut voie să-și facă o calificare sau să facă studii superioare.

Toate suferințele l-au marcat pentru toată viața, având repercusiuni și asupra familiei astfel că pentru prejudiciul moral suferit, reclamanta solită admiterea acțiunii, întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În dovedirea cererii solicită proba cu acte.

Prin întâmpinarea depusă, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița a solicitat ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să fie avute în vedere criteriile indicate de Legea nr.221/2009, astfel cum a fost modificată prin OUG nr.62/2010.

Prin sentința civilă nr.1557 F/26.07.2010, Tribunalul Ialomița – Secția Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta P. – M. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița la plata către reclamantă a echivalentului în lei la data plății a sumei de 5.000 Euro, reprezentând despăgubiri.

Din actele și lucrările dosarului instanța a reținut următoarele:

Din extrasul sentinței penale nr.551 din 26.09.1959 a Tribunalului M. C., definitivă prin Decizia penală nr.65/1959 a Tribunalului M. București, rezultă că numitul P. Șt. G. a fost condamnat la 14 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru crimă și uneltire contra ordinei sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. 1 Cod penal combinat cu art.58 c.p., cu art.25 pct.6 cp.

Această pedeapsă a fost contopită cu pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr.261/1950 a tribunalului M. G., având de executat 10 ani de zile muncă silnică și 10 ani degradare civică.

Conform biletului de eliberare nr.26/62/ 1964 a început executarea la data de 16.03.1959, urmând să execute pedeapsa până la 26.09.1968 și a fost eliberat la 31.07.1964 ca urmare a grațierii restului de pedeapsă, prin Decretul nr.411/1964.

Conform certificatului de căsătorie . nr._ din data de 02.03.1966, P. – M. G. s-a căsătorit cu P. M. la 02.03.1966, luând numele comun de P. – M..

Din certificatul de deces . nr._ din data de 30.12.2009 eliberat de Primăria C., P. – M. G. a decedat la 09.12.2009, având ultimul domiciliu în localitatea Slobozia, județul Ialomița, reclamanta venind la succesiunea defunctului în calitate de soție.

Conform actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei rezultă că soțul reclamantei a beneficiat de indemnizația de 2.000 lei lunar în baza Hotărârii nr.16/05.07.1990 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului – Lege nr.118/1990 și i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin Decizia nr.2390/25.10.2007 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, beneficiind de drepturile prevăzute de O.U.G. nr.214/1999.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, constituie de drept condamnări cu caracter politic și condamnările dispuse prin hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, pentru faptele prevăzute de art. 209 din Codul penal.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 5.000 de euro, respectiv 2.500 euro.

Potrivit alin.1¹ al aceluiași articol la stabilirea cuantumul despăgubirilor „ instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.”

Așadar, pentru cele expuse anterior, tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soțul său prin condamnarea sa politică, respectiv condamnarea la 10 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru crimă și uneltire contra ordinei sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. 1 Cod penal combinat cu art.58 c.p. și cu art.25 pct.6 cp.

Cât privește criteriile de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit, tribunalul a avut în vedere în primul rând faptul că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

Totuși, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, s-a reținut că prin condamnarea soțului reclamantei, prezumată de drept ca având caracter politic, acestuia i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație – precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile de familie, cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Totodată tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin.1 lit.a din legea nr.221/2009, cu modificările aduse prin OUG nr.62 din 30.03.2010 precum și dispozițiile art.5 alin.1¹ potrivit cu care la stabilirea cuantumului despăgubirii se va ține cont de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.118/1990.

D. urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate și modul în care aceste consecințe au fost resimțite de către persoana condamnată și de familia acesteia, instanța a apreciat că pentru prejudiciul moral suferit se cuvine acordarea de despăgubiri în cuantum de 5.000 euro.

Pentru considerentele reținute instanța a apreciat cererea reclamantei întemeiată în parte, drept pentru care a admis-o în parte și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița la plata către reclamantă a echivalentului în lei la data plății. a sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri; au fost avute în vedere și dispozițiile art. 282 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta și pârâtul, cereri înregistrate pe rolul Curții de Apel București – Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.

Apelanta – reclamantă a criticat sentința primei instanțe pentru netemeinicie și nelegalitate, pentru următoarele motive:

În fapt, prin sentința civilă nr.1557 F din 26 iulie 2010 Tribunalul Ialomița a admis in parte actiunea reclamantei prin care a solicitat acordarea de despăgubiri civile de la S. R. pentru daunele morale suferite de soțul său P.-M. G., în prezent decedat, ca urmare a condamnării la pedeapsa rezultantă de 14 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinei sociale, conform dispozițiilor art.209 pct.1 Cod penal, cu aplicarea art.58, art.25 pet.6 Cod penal, pedeapsă aplicată prin sentința penală nr.261/1950 a Tribunalului M. G., și respectiv sentința penală nr.551/26.09.19S9 a Tribunalului M. C., ambele contopite, și executate în perioada 29 nov.1949 - 11 mai 1954, respectiv 16 martie 1959 - 31 iulie 1964 când a fost grațiat prin Decr.nr.411/24.07.1964 al Consiliului de Stat.

Instanța de fond a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP Ialomița, la plata către reclamantă a sumei de 5.000 EURO în echivalent lei la data plății.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere faptul că, deși cererea formulată de reclamantă este întemeiată în raport de dispozițiile Legii nr.221/2009, temeiul legal al acțiunii sale, a făcut aplicarea dispozițiilor modificatoare aduse prin OUG nr.62/2010, adică art.I pct.1 care modifică art.5 alin.1 lit.a) din lege, în sensul că au fost limitate, plafonate, despăgubirile ce pot fi acordate persoanelor condamnate politic sau urmașilor acesteia (soț/soție, descendenți grad I sau descendenți de gradul II). Astfel că, deși reclamanta a solicitat prin cererea introductivă echivalentul a 10.000 euro, instanța a acordat suma de 5.000 euro în echivalent lei conform dispozițiilor legale modificatoare din ordonanța de guvern.

Hotărârea este nelegală întrucât ulterior, prin Decizia CCR nr.1354 din 20 oct.2010 au ost declarate ca neconstituționale dispozițiile art.1 pct.1 care Iimitase cuantumul despăgubirilor acordate persoanelor condamnate sau care au suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, precum și art.II din OUG nr.62/2010 care se referă la suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.

Prin urmare, hotărârea instanței de fond este nelegală în raport de Decizia CCR pe care reclamanta a menționat-o; cuantumul despăgubirilor nu putea fi limitat luând posibilitatea instanței de judecată în a aprecia întinderea daunelor morale suferite prin condamnarea politică a soțului, hotărârea fiind și netemeinică, deoarece suma acordată de prima instanță este extrem de mică în raport de suferințele sale.

Este adevărat, Curtea Constituțională a pronunțat și Decizia nr.1358/21.10.2010, prin care au fost declarate ca neconstituționale și dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, întrucât acestea contraveni prevederilor art.1 alin.(3) și (5) din legea fundamentală, adică tocmai temeiul legal al acțiunii reclamantei. Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial din 15.11.2010.

In atare situație, astfel cum se menționează în considerentele deciziei, în conformitate cu prevederile art. 147 alin.(1) din Constituție, „Dispozițiile din legile … constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul..., după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".

Ținând seama de cele menționate, și în legătură cu obiectul cererii deduse judecății, în opinia reclamantei, s-a creat un vid legislativ, dispoziția, norma de drept care a constituit temeiul legal al acțiunii acesteia, precum și altor nenumărate cazuri aflate pe rolul instanțelor de judecată în diverse faze ale cercetării judecătorești, nu-și mai produce efectele sau nu mai există!

In speranța că legiuitorul va trebui să adapteze textul de lege declarat neconstituțional cu legea fundamentală, apelanta – reclamantă solicită să se ia act că după comunicarea motivelor de apel solicită suspendarea cauzei, fie prin acordul părților dacă acest lucru se poate realiza, fie în baza art.244 alin.1 pct. 1 C.proc.civ., soluționarea acestei cauze depinzând în totul de existența unui drept care ar urma să primească eventual o altă reglementare legală.

În situația respingerii cererii de suspendare a cauzei, apelanta – reclamantă a solicitat în conformitate cu dispozițiile art.242 alin.2 Cod de procedură civilă, judecarea apelului in lipsa sa.

Cererea de apel a fost întemeiată pe dispozițiile art.287 alin.2 și următoarele Cod de procedură civilă.

Apelantul – pârât consideră că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii, pentru următoarele considerente:

În motivarea soluției date, instanța de fond a reținut că, față de dispozițiile art.1 alin.2, art.5 alin.1 lit.a și art.5 alin.1^1 din Legea nr.221/2009, astfel cum a fost modificată cu prevederile OUG nr.62/2010, reclamanta este îndreptățita la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soțul său prin condamnare politica, respectiv condamnare la 10 ani de munca silnica si 10 ani degradare civica pentru crima si uneltire împotriva ordinei sociale, fapta prevăzuta de art. 209 pct. 1 din Codul penal, combinat cu art. 58 din Codul penal si art. 25 pct. 6 din Codul penal.

Din actele depuse la dosarul cauzei rezulta ca soțul reclamantei a beneficiat de indemnizația de 2000 lei lunar in baza Hotărârii nr. 16/5.07.1990 in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, indexata periodic conform legii.

De asemenea, i s-a acordat calitatea de luptător in rezistenta anticomunista, soțul reclamantei beneficiind de toate drepturile prevăzute de OUG nr. 214/1999, conform Deciziei nr. 2390/25.10.2007.

Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, se poate solicita instanței de judecata acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit l prin condamnare, la stabilirea cuantumului despăgubirilor urmând a se tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv OUG nr. 214/1999.

In raport de jurisprudența CEDO in materie de despăgubiri morale si de criteriile avute in vedere de către aceasta la stabilirea lor, in sensul ca despăgubirile trebuie sa aibă un caracter rezonabil, consideram ca prejudiciul acordat de către instanța de fond este excesiv. Potrivit jurisprudenței Curții, in cuantificarea prejudiciului moral, criteriile in baza cărora se stabilește cuantumul daunelor morale sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe baza echitabila, corespunzătoare prejudiciului real si efectiv produs reclamantului.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la a cuantificarea economica a unor drepturi si valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihica încercata de cel care le pretinde. Ea presupune o apreciere si o evaluare complexa a aspectelor in care vătămări le produse se exteriorizează si pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecata.

Prin urmare, chiar daca valorile morale nu pot fi evaluate in bani, atingeri le aduse acestora imbrica forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea sa aprecieze intensitatea si gravitatea lor si sa stabilească daca o suma de bani si in ce cuantum este potrivita pentru a repara prejudiciul moral produs.

Or, o astfel de evaluare nu a fost realizata de către instanța de fond.

La data de 1.07.2010 a intrat in vigoare OUG nr. 62/2010, pentru modificarea si completarea Legii nr. 221/2009, publicata in M.Of. nr. 446/1.07.2010.

Conform art.II al OUG nr. 62/2010, dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate si completate prin OUG nr. 62/2010, se aplica si proceselor si cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțata o hotărâre judecătoreasca definitiva pana la data intrării in vigoare a OUG nr. 62/2010.

Așadar, dispozițiile OUG nr. 62/2010 sunt de imediata aplicare si in speta dedusa judecatii.

Potrivit art. I pct. 1 din acest act normativ, art. 5 alin. I lit. a din Legea nr. 221/2009 se modifica in sensul ca, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, se acorda despăgubiri in cuantum de pana la 5.000 de euro pentru soțul/soția si descendenții de gradul I ai persoanei care a suferit condamnarea cu caracter politic in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Pct. 2 al aceluiași art. I din OUG nr. 62/2010 introduce alin. 1^1 la art. 5 din Legea nr. 221/2009, enumerând criteriile care trebuie avute in vedere de către instanța la stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Or, fata de aceasta precizare a OUG nr. 62/2010, se constata ca instanța de fond a acordat despăgubiri in cuantum de 5.000 de euro, acesta reprezentând, conform legiuitorului, pragul maxim pana la care se pot acorda despăgubiri, in baza aprecierii rezonabile a criteriilor enunțate la pct. 2 al art. I din OUG nr. _.

Pct. 2 al aceluiași art. I din OUG nr. 62/2010 introduce alin. 1^1 la art. 5 din Legea nr. 221/2009, enumerand criteriile care trebuie avute in vedere de catre instanta la stabilirea cuantumului despagubirilor.

Astfel, la stabilirea cuantumului despagubirilor prevazute de alin. I al art. 5 lit. a, asa cum a fost modificat prin OUG nr. 62/2010, instanta judectaoreasca va lua in considerare, fara a se limita la acestea:

-durata pedepsei privative de libertate;

-perioada de timp scursa de la condamnare;

-consecintele produse in plan fizic, psihic si social;

-masurile reparatorii deja acordate in temeiul Decretului-lege nr. 118/1 990 si al OUG nr. 214/1999.

In raport cu jurisprudenta CEDO privind cuantumul daunelor morale, apreciem ca drepturile acordate pana in prezent sotului reclamantei in virtutea actelor normative Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv OUG nr. 214/1999, cu modificarile si completarile ulterioare, acopera prejudiciul moral suferit de catre acesta.

Referitor la intinderea prejudiciului, in practica judiciara s-au invocat in considerentele hotararilor motivarile CEDO in cauza D.-Burueana si D. impotriva Romaniei, precum si Stoianova si N. impotriva Romaniei. Astfel, instantele au apreciat ca sumele solicitate de catre reclamanti sunt nerezonabile si nejustificate, tinand seama de imprejurarea ca nu poate fi stabilita o unitate de masura pentru aprecierea intinderii unui prejudiciu moral, legea nr. 221/2009 nedeterminand niciun criteriu in acest sens.

OUG nr. 62/2010, de imediata aplicare, stipuleaza criteriile in raport de care se poate stabili cuantumul despagubirilor.

În drept, apelantul – pârât și-a întemeiat apelul pe dispozitiile art.282 din Codul de procedura civila, art. 1, art. 5 din Legea nr. 221/2009, art. I si II din OUG nr. 62/2010.

Având in vedere motivele invocate mai sus, solicită admiterea apelului si desfiintarea hotararii instantei de fond cu privire la acestea.

La data de 04 03 2011, pârâtul a formulat întâmpinare față de apelul reclamantei, prin care a invocat deciziile Curții Constituționale nr 1354 și 1358 din anul 2010, publicate în Monitorul Oficial la data de 15 11 2010, susținând în concluzie că nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, prin raportare la caracterul obligatoriu al deciziilor instanței de contencios constituțional.

Prin decizia civilă nr.95/07.06.2011, Curtea de Apel București – Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis apelul, a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 30.000 Euro, în echivalent lei la cursul oficial al BNR din ziua plății efective, cu titlu de despăgubiri și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate în ceea ce privește admiterea în parte a pretențiilor.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea, analizând apelul reclamantei, a reținut, cu privire la cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri, următoarele considerente:

Instanța de fond a admis în parte acțiunea, apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile OUG nr.62/2010 care plafonează cuantumul despăgubirilor, optând pentru acordarea sumei maxime de 5000 euro, cu luarea în considerare a consecințelor negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor sociale lezate și modul în care aceste consecințe au fost resimțite de către persoana condamnată și de familia acestuia.

În opinia Curții, în cauză nu puteau fi aplicabile dispozițiile OUG NR.62/2010, întrucât acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 1.06.2010, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 10.05.2010.

Cu privire la dispozițiile art.II din OUG nr.62/2010, Curtea a considerat că acestea contravin dreptului reclamantei la un proces echitabil, într-un sistem legislativ previzibil care exclude schimbarea regulilor în timpul jocului, făcând inaplicabile modificări ulterioare datei la care reclamanta a demarat procedura contencioasă în contradictoriu cu S. R.. Față de calitatea pârâtului, cu atât mai mult se impune a se aplica cu prioritate art.6 din CEDO, întrucât modificarea adusă Legii nr.221/2009 urmărește plafonarea unor despăgubiri, aspect favorabil instituțiilor care compun puterea executivă a pârâtului S. R..

Curtea a reținut că în intervalul scurs între judecarea fondului și judecarea apelului, printr-o decizie a Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile modificatoare limitative aduse Legii nr.221/2009, însă apreciază că dispozițiile art.147 alin.4 din Constituția României trebuie interpretate în acord cu principiile fundamentale enunțate în Titlul I al aceleași Constituții, printre care se numără și principiul neretroactivității legii (art.15 alin.2 din Constituția României), în condițiile în care orice decizie a Curții Constituționale se impune cu autoritatea unei legi, dar nu poate retroactiva pentru demersurile juridice inițiate anterior deciziei Curții Constituționale, sintagma „pe viitor” primind singura interpretare constituțională în acord cu respectarea principiului neretroactivității, respectiv pentru situațiile/conflictele juridice născute după publicarea în Monitorul oficial a deciziei Curții Constituționale.

Față de împrejurarea mai sus expusă, Curtea a considerat că înlăturarea plafonului stabilit prin dispozițiile art.I din OUG nr.62/2010, ca și a prevederilor art.II din același act normativ, se poate realiza, în conformitate cu dispozițiile art.21 din Constituția României, prin raportare directă la prevederile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea autonomă de drept la un proces echitabil impunând o conduită legislativă previzibilă din partea Statului la momentul la care, bazându-se pe o reglementare aflată în vigoare, justițiabilul se adresează instanței de judecată.

În privința cuantumului despăgubirii, este evident că și instanța de fond a considerat că, în speță, condamnarea suferită de soțul reclamantei a avut urmări dinte cele mai grave asupra sa și a familiei sale, optând pentru acordarea de despăgubiri la limita plafonului instituit prin OUG nr. 62/2010.

Cum însă Curtea a apreciat, din motivele mai sus expuse, că dispozițiile OUG nr.62/2010 nu sunt aplicabile cauzei, devine clar că suma de 5000 euro este mult prea mică în raport de gravitatea concretă a condamnării suferite de soțul reclamantei. În acest sens este de subliniat că soțul reclamantei a suferi două condamnări care, scriptic, au însumat 14 ani, din care acesta a executat aproximativ 9 ani și 4 luni, în două privări distincte de libertate. O asemenea situație conturează persistența caracterului represiv a anchetelor penale la care a fost supus, urmate, în raport de infracțiunea reținută în ambele cazuri, respectiv uneltire împotriva ordinii sociale, de pedepse ce au impus invariabil privarea de libertate în intervalul 1949-1964, cu o „pauză” între 1954 și 1959.

Este unanim recunoscută, nemaiimpunându-se realizarea de probatorii pentru faptele de notorietate, duritatea extremă a regimului de detenție pentru deținuții politici în perioada cuprinsă între sfârșitul anilor 1940 și mijlocul anilor 1960. Bătăile, umilințele, privările de hrană și asistență medicală, lisa spațiului, precum și lipsa oricărui mobilier de bază din celule, toate acestea sunt, într-o enumerare sumară și care nu pot cuprinde și reflecta infernul unei existențe zilnice timp de 9 ani și patru luni, elemente certe ale unui tratament de „reeducare”, în realitate de exterminare, pentru „vina” de a nu accepta ideologia unui sistem politic ce a înțeles să se impună și să se mențină prin forță și intimidare.

O condamnare de lungă durată, cum a fost cazul celor suferite de către soțul reclamantei, are urmări grave în viața personală a oricărui condamnat politic. Astfel, acesta reușește cu mult mai greu o reinserție socială deplină, este urmărit permanent de stigmatul unei condamnări politice care exclude promovări în carieră sau recunoașteri ale meritelor în activitatea profesională desfășurată după eliberare.

Acestora li se adaugă restricționarea drastică a accesului la educație, la forme de învățământ superioare, accesul dificil la locuri de muncă mai bine plătite sau cu condiții normale de muncă, împrejurări care, cu siguranță, au dat o altă formă ansamblului întregii sale de existențe, oricât de lungă ar fi fost ea, întrucât soțul reclamantei nu a putut să se împlinească social și profesional și nu a avut posibilitatea de a încerca să atingă acele realizări pe care orice individ și le propune cu privire la ascensiunea sau,după caz, perfecționarea profesională.

Chiar dacă, raportat la durata de viață a soțului reclamantei, perioada de 9 ani ar putea fi privită ca fiind mică, în realitate aceasta a fost mai mult decât suficientă pentru a marca definitiv viața de după eliberare, stabilind un stigmat social de care soțul reclamantei a reușit să scape abia după anul 1989, atunci când starea fiziologică inevitabilă de senectute a micșorat substanțial,dacă nu cumva total, șansele reale ale acestuia de a da o nouă perspectivă vieții sale.

Recunoașterea morală și materială a calității de luptător anticomunist și de deținut politic nu sunt suficiente pentru a compensa, la nivel moral și material, suferința resimțită atât în timpul, cât și după eliberarea sa din închisorile regimului comunist. Din această perspectivă, devine limpede că suma de 5000 Euro este insuficientă pentru a compensa pecuniar suferința indiscutabilă a șotului reclamantei.

La fel ca și instanța de fond, și Curtea a considerat că aprecierea contravalorii despăgubirilor nu poate avea decât un caracter aproximativ, conturat în funcție de elementele concrete ale speței.

În cauză, cererea de chemare în judecată a fost introdusă de soția persoanei care a suportat cele două condamnări față de trista împrejurare a stingerii din viață a soțului înainte de apariția Legii nr.221/2009.

Este indiscutabil că reclamanta, în calitate de soție, i-a stat alături în momentele dificile în care stigmatul social a împiedicat progresul personal și chiar au dat o amprentă negativă familiei în ansamblul său, căsătoria cu un deținut politic nefiind cea mai bună cale de acceptare în rândurile societății în timpul regimului comunist.

Totuși, trista realitate că cel care a suportat cumplita represiune nu se mai găsește în viață, conferă un accent reparatoriu simbolic despăgubirilor solicitate, mult mai puternic decât în ipoteza în care însăși persoana care a îndurat regimul dur de detenție și urmările acestuia ar fi formulat în nume personal, direct și nemijlocit, o cerere similară.

Deși incontestabilă, nu se poate afirma că suferința soțului de după eliberare, ca care a fost martoră reclamanta s-a transmis sau a fost resimțită la fel de puternic de aceasta din urmă. Suferința celor dragi ne aduce suferință, însă nu o poate egala, după cum nu o poate transforma într-o modalitate de a pune un accent maximalist pe latura pecuniară a despăgubirii pretinse pentru repararea prejudiciului moral.

Față de pretențiile expuse în petitul cererii de chemare în judecată, se constată tendința spre un accent maximalist, în pretenția acordării a câte unui milion pentru fiecare an de detenție. Este de subliniat că, în perioada detenției, ale cărei chinuri fizice și psihice nu au fost contestate Curte, reclamanta nu era încă soția domnului P.-M. G., căsătoria celor doi celebrându-se în anul 1966, după eliberarea din cea de –a doua condamnare.

Or, nu se poate susține că reclamanta a fost martora, nici măcar din perspectiva vieții de familie compromise de condamnări, a chinurilor suportate de cel care avea să-i devină, în anul 1966, soț.

Pornind de la această realitate, instanța este chemată să vegheze la menținerea unui cât mai just echilibru între necesitatea de a compensa pecuniar o suferință psihică și fizică indiscutabilă și tendința de a aprecia mult prea subiectiv „contravaloarea” respectivei suferințe, mai ales când aceste tendințe se manifestă din partea unor membrii de familie care, deși i-au fost aproape celui ce a suportat condamnarea, nu au resimțit, nici măcar comparabil, intensitatea suferinței îndurate de membrul familiei ce a executat condamnarea în condiții greu de imaginat.

Neavând, din motive obiective, mărturia perspectivei personale asupra acestor aspecte exprimată de către soțul reclamantei, Curtea trebuie să dea dovadă de prudență și echilibru în analizarea pretențiilor pentru a nu transforma, nici măcar la nivel declarativ, un asemenea demers procedural într-un scop de a obține sume de bani în compensarea unei suferințe netrăite direct și nemijlocit.

Spre acest final, în considerarea situației faptice și a particularităților acesteia mai sus expuse, Curtea a apreciat că suma de_ euro reprezintă o sumă echilibrată, în egală măsură simbolică (în sensul compensării abstracte a unor stări sufletești reprezentate de suferință, umilință, lipsă de speranță și izolare) și îndestulătoare sub aspect strict pecuniar, aspect de care va beneficia în calitate de unică moștenitoare reclamanta, soția celui condamnat și persoana căreia i s-a recunoscut legitimare procesuală activă în virtutea legăturii matrimoniale, legătură care i-a oferit ocazia de a alina suferința soțului de după eliberarea din cea de –a doua condamnare, dar care nu a putut să-i transmită, nealterată, întreaga suferință resimțită de cel condamnat.

Pe cale de consecință, în baza art.296 Cod civil, cu referire la dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, Curtea a admis apelul declarat de către reclamantă și a schimbat în parte sentința apelată.

Împotriva deciziei Curții de Apel București au formulat recurs atât reclamanta cât și pârâtul.

Prin recursul declarat de reclamantă, s-a solicitat admiterea recursului, și pe fondul cauzei admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. De asemenea, a solicitat respingerea recursului promovat de pârât.

Prin criticile întemeiate pe dispozițiile art.304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă, recurenta a susținut că suma acordată cu titlu de despăgubiri este neîntemeiată, în raport de suferințele soțului său, rezultând o discriminare a persoanelor condamnate politic, sens în care sunt încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 din Constituția României.

În continuare, recurenta a arătat că Legea nr. 221/2009 se referă la victimele regimului totalitar, iar reparația care urmează a fi stabilită trebuie să fie mai mică decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime. În aprecierea sumei, trebuie avută în vedere o bază echitabilă, corespunzătoare pagubei produsă asupra ființei sale, ele trebuind să înlăture consecințele grave de natură morală, născute prin încălcarea drepturilor fundamentale garantate de Constituție, de prevederile art. 5 paragraf 5 din CEDO și art. 998 Cod civil.

Cererea de recurs formulată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct.5, 7 și 9 Cod procedura civilă, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei recurate, și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru nepronunțarea asupra cererii de apel formulată de către pârât.

În continuare, recurentul pârât a prezentat motivele de nelegalitate, subsumate art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr.983/24.02.2012, a admis ambele recursuri, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. G.F.P. Ialomița a fost găsit fondat de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru următoarele considerente:

Verificând legalitatea deciziei pronunțată de către instanța de apel, Înalta Curte a constatat întemeiat motivul de casare referitor la omisiunea de a se pronunța asupra apelului formulat de către pârâta S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, deși este evident că în considerentele deciziei au fost evocate motivele de apel formulate de către această parte.

Deși Curtea, în considerentele deciziei prezintă motivele invocate de către pârâtă prin cererea de apel, nu le analizează, ceea ce nu face posibilă exercitarea controlului judiciar în ceea ce privește criticile formulate de această parte, în lipsa dezlegărilor instanței de apel.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul art.312 alin.3 Cod procedură civilă, a admis ambele recursuri, a casat în întregime decizia atacată pentru a se asigura o judecată unitară și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cauza s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr._ .

Apelantul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la apelul formulat de apelanta – reclamantă P.-M. M..

În fapt, prin cererea de apel formulata, apelanta-reclamanta invoca dispozitiile art.5 par.5, art. 6 par.I, art.14, art.53, art. 12 alin. 2, alin. 3 si urmatoarele din Conventia EDO, considerand ca suma acordata drept despagubire de instanta de fond incalca principiul nediscriminarii, al egalitatii in drepturi a persoanelor condamnate politic, si dispozitiile art. 16 alin. 1 din Constitutia Romaniei. Considera ca prin stabilirea nivelului diferit al despagubirilor raportat la perioada de 10 ani inchisoare comunista s-au creat premisele discriminarii intre persoanele care, desi se gasesc in situatii obiectiv identice, beneficiaza de un tratament juridic diferit, incalcandu-se prevederile art. 14 din Conventia EDO, Protocolului 12. Apelanta considera ca aprecierea sumei pentru despagubire trebuie sa fie consonanta pe o baza echitabila corespunzatoare pagubei produse asupra fiintei sale, sa inlature consecintele grave de natura morala, sociale, nascute prin incalcarea drepturilor fundamentale garantate de Constitutie, de prevederile art. 5 paragraful 5 din Conventia EDO. Se mai sustine si faptul ca aprecierea echitabila insemna sa se tina seama si de cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane in situatii similare.

Prin Decizia civila nr. 95/7.06.2011, instanta a admis apelul reclamantei P.-­M. M., cu domiciliul in Slobozia, . bis, jud.I., a schimbat, in parte Sentinta civila nr. 1557/26.07.2010 pronuntata de Tribunalul I. in dosarul civil nr. _, in sensul ca a obligat parata sa plateasca reclamantei suma de 30.000 euro in echivalent in lei la cursul oficial al BNR din ziua platii efective, cu titlu de despagubiri, a mentinut restul dispozitiilor sentintei apelate in ceea ce priveste admiterea in parte a pretentiilor.

Apelantul învederează că prin Decizia nr.12/19.09.2011 pronuntata in dosarul nr. 14/2011 si publicata in M.OF. nr. 789/7.11.2011, Inalta Curte de Casatie si Justitie-Complet RIL, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G., si a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza 1 din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial

In speta de fata, apelanta-reclamanta nu a obtinut o hotarare definitiva pana la data publicarii deciziilor Curtii Constitutionale nr.1358/2010 și nr.1360/2010 in Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, astfel incat dispozitiile art.5 alin. 1 lit: a teza 1 din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele juridice și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauza nesolutionata definitiv la data publicării deciziilor instantei de contencios constitutional în Monitorul Oficia (prin decizia civila nr. 983/24.02.2012, Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursurile reclamantei si al paratului, a casat decizia nr. 95/7.06.2011 si a trimis cauza spre rejudecare in apel),

Cum acesta constituie un motiv de ordine publica, solicită admiterea exceptiei invocate si desfiintarea hotararii instantei de fond, respingand actiunea reclamantei ca fiind lipsita de temei legal.

Prin Sentinta civila nr. 1557/26.07.2010, instanta de fond a admis in parte cererea reclamantei P.-M. M., cu domiciliul in Slobozia, . bis, jud.I., obligand Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice la plata catre reclamanta a sumei de 5.000 euro echivalent in lei la data platii, reprezentand despagubiri morale.

In Monitorul Oficial al Romaniei Partea I nr. 761/15.11.2010 au fost publicate Deciziile Curtii Constitutionale nr. 1354/20.10.2010, nr. 1358/21.I0.2010 si nr. 1360/21.10.2010, prin care au fost declarate neconstitutionale dispozitiile art. I pct. 1 si art. II din OUG nr. 62/2010, respectiv art. 5 alin. I lit. a teza intai din legea nr._.

Deciziile Curtii Constitutionale, la care apelantul a facut referire anterior, produc efecte si asupra prezentei cauze, intrucat efectele deciziilor de constatare a neconstitutionalitatii sunt erga ormes, conform art. 31 alin. 1 si 3 din legea nr. 47/1992 si art. 147 alin. 4 din Constitutie, dupa publicare, acestea avand efecte asupra cauzelor aflate in curs de solutionare sau care se vor solutiona in viitor. Dispozitiile constatate ca neconstitutionale isi inceteaza efectele juridice in termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curtii Constitutionale, daca, in acest interval, Guvernul sau Parlamentul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei, conform art. 147 alin. 1 din Constitutie. Pe durata acestui termen, dispozitiile constatate ca neconstitutionale sunt suspendate de drept.

La data pronuntarii instantei de apel, termenul de 45 de zile prevazut de textul constitutional a expirat, dispozitiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 nu mai puteau fi aplicate, intrucat, dupa implinirea termenului mentionat, dispozitiile legale si-au incetat efectele.

Avand in vedere considerentele aratate, concluzia care se impune este aceea ca dispozitiile din lege declarate neconstitutionale nu se mai pot aplica, instanta investita cu solutionarea unei actiuni careia i se aplica norma declarata neconstitutionala avand obligatia sa nu aplice in acea cauza dispozitiile legale a caror neconstitutionalitate a fost constatata prin decizia Curtii Constitutionale.

Prin urmare, la data pronuntarii instantei de apel nu mai exista un temei jnridic pentru acordarea daunelor morale, ca masuri reparatorii, iar, fata de obligativitatea celor trei decizii ale Curtii Constitutionale, urmeaza sa se constate ca statul nu mai datoreaza despagubiri cu titlu de daune morale.

In situatia exceptiei de neconstitutionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitiva a Curtii Constitutionale produce efecte juridice cat priveste aplicarea normei juridice. In cazul in care se constata ca prevederea legala in cauza este neconstitutionala, cum este si cazul de fata, ea nu mai poate fi aplicata, procesul judecandu-se de instantele judecatoresti cu luarea in considerare a acestei noi realitati juridice. Ca atare, decizia Curtii Constitutionale paralizeaza efectele juridice ale normei juridice contestate si constatata ca nefiind conforma prevederilor Constitutiei. Efectele pentru viitor date deciziilor instantei constitutionale, in controlul a posteriori, semnifica faptul ca ele nu se aplica situatiilor juridice sau drepturilor castigate sub imperiul legii inainte de declararea ei ca neconstitutionala.

Dupa pronuntarea celor trei decizii ale Curtii Constitutionale dispozitiile art. 5 alin. I lit. a si-au incetat efectele juridice, astfel incat au ramas in vigoare doar prevederile art. 5 alin. I lit. b si c din legea nr. 221/2009.

Continutul art. 5 alin. I lit. a din Legea nr. 221/2009, in forma initiala, era urmatorul:

"(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II­-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare."

Anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 202/2010, continutul art. 5 alin. I lit a din legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificata prin OUG nr.62/2010, era urmatorul:

"(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II­-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:

1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;

2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul 1; 3.2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea."

Prin art. XIII din Legea nr.202/2010 s-au adus modificari la Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 396 din II iunie 2009, după cum urmează:

"2. La articolul 5, partea introductivă a alineatului (1) se modifică și va avea următorul

cuprins:

"Art. 5. - (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:".

Incetarea efectelor juridice ale dispozitiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, ca urmare a constatarii caracterului sau neconstitutional pe parcursul judecarii prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare in judecata, nu este de natura sa priveze reclamantul de aparenta "speranta legitima" dedusa din articolul mentionat (referitor la posibilitatea acordarii de daune morale).

Potrivit jurisprudentei instantei europene, CEDO, notiunea de bunuri poate cuprinde atat bunuri actuale, cat si valori patrimoniale, inclusiv, in anumite situatii bine stabilite, creante al caror titular demonstreaza ca acestea au o baza suficienta in dreptul intern si in virtutea carora reci amanta poate pretinde ca are cel putin o "speranta legitima" sa obtina exercitarea efectiva a unui drept (cauza Viasu impotriva Romaniei).

Persoanele care configureaza domeniul subiectiv al prevederii legale obiect al exceptiei de neconstitutionale, nu au o speranta legitima in sensul art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventia EDO, speranta dedusa din norma juridical neconstitutionala.

Sub aspectul aplicabilitatii art. I din protocolul I aditional la CEDa, in situatia declararii neconstitutionala a unei legi care dadea dreptul la despagubiri pentru privarea de proprietate suferita in timpul comunismului, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat in Cauza Slavov si altii impotriva Bulgariei. In aceasta speta, Curtea Europeana, observand ca legislatia prin care li se acorda reclamantilor dreptul la despagubiri fusese in vigoare doar intre 22 noiembrie 1997 si 21 martie 1998 si ca toate procedurile administrative se finalizasera dupa . deciziei Curtii Constitutionale prin care a declarat prevederile de modificare a legislatiei privind restituirea proprietatilor ca fiind neconstitutionale, a considerat necesara o analiza detaliata in legatura cu existenta in cauza a "sperantei legitime".

Sub acest aspect, Curtea Europeana a considerat semnificativ faptul ca dreptul la compensatii nu decurgea din lege, ci era conditionat de depunerea unei cereri si de aprobarea acesteia de catre autoritatea administrativa competenta. In consecinta, reclamantii nu se puteau astepta sa-si vada materializat dreptul la despagubiri inainte de finalizarea procedurii administrative, in cursul careia autoritatile ar fi verificat daca reclamantii indeplineau anumite conditii.

In acest sens, Curtea a observat ca unii reclamanti au formulat cereri in timp ce era in curs procedura in fata Curtii Constitutionale, in timp ce alti reclamanti au formulat astfel de cereri dupa ce s-a pronuntat Curtea Constitutionala. F. de niciunii dintre reclamanti Curtea de la Strasbourg nu a retinut existenta unei "sperante legitime", dat fiind faptul ca este rezonabil sa se creada ca toti reci amantii au fost constienti de existenta unei proceduri in fata Curtii Constitutionale, care limita asteptarile lor. Mai important decat atat, Curtea a retinut ca nu se poate sustine ca o legislatie care a fost contestata in fata Curtii Constitutionale imediat dupa . care a fost considerata contrara principiilor constitutionale, poate fi considerata o baza juridica solida. In consecinta. Curtea a stabilit ca reclamantii nu pot sustine ca au o "speranta legitima" ca cererile lor sa fie solutionate in temeiul unei legi, dupa invalidarea acesteia. De asemenea, reclamantii nu pot spera ca solutionarea cererii lor de compensatii sa se faca in temeiul unei legi in fOrma de la data introducerii cererii. iar nu in fOrma de la data solutionarii. In speta mentionata mai sus, Curtea Europeana a accentuat si faptul ca schimbarile au avut loc in contextul unei dificile tranzitii la economia de piata, iar in aceste conditii statul are o larga marja de apreciere in ceea ce priveste adoptarea legilor prin care se urmareste indreptarea erorilor comise in timpul regimului anterior.

Avand in vedere toate aceste argumente, Curtea a considerat ca reci amantii nu aveau o "speranta legitima" sa obtina despagubiri, cererea lor fiind incompatibila rationae materiae cu dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1.

In ceea ce priveste dreptul de acces Ia un tribunal si respectarea principiului securitatii raporturilor juridice, analizate in lumina dispozitiilor art. 6 din CEDO, Curtea a afirmat in mod constant in jurisprudenta sa ca, in principiu, puterea legislativa nu este impiedicata sa reglementeze in materie civila introducand noi dispozitii normative cu efect retroactiv.

In cauza Unedic impotriva Frantei, Curtea a statuat asupra faptului ca exigentele principiului securitatii raporturilor juridice nu consacra un drept la jurisprudenta constanta.

In cauza, Curtea a acordat importanta cuvenita faptului ca nu s-a pus problema repunerii in discutie a unor drepturi definitiv castigate.

Lit. a din art. 5 alin. I al legii nr._, care constituia temeiul de drept al introducerii actiunii reclamantei, nu mai exista, deoarece textul legal a fost declarat neconstitutional. La solutionarea unui proces in care nu s-a pronuntat o hotarare definitiva, se aplica legea in vigoare la acel moment. Sub acest aspect, se constata ca, din punctul de vedere al efectelor produse, exista identitate intre situatia in care o lege veche este modificata, completata sau abrogata printr-o lege noua si situatia in care o lege sau o dispozitie legala este declarata neconstitutionala iar legiuitorul nu-si indeplineste obligatia de a aduce legea sau dispozitia legala in acord cu Constitutia. Identitatea de situatie impune identitatea de rationament, astfel ca in cauza sunt de retinut asertiunile cu privire la aplicarea legii civile in timp din Decizia nr. 6/27.09.1999 a Inaltei Curtii de Casatie si Justitie-Sectiile Unite in cadrul recursului in interesul legii.

In considerentele deciziei mentionate se arata ca in masura in care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite in momentul intrarii in vigoare a legii noi, acele raporturi nu se vor putea consolida decat in limitele determinate de legea noua si nu vor produce decat efectele pe care aceasta lege le ingaduie. Legea noua este aplicabila de indata tuturor situatiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge dupa ., precum si tuturor efectelor produse de situatiile juridice formate dupa abrogarea legii vechi. Evident, printre acestea sunt si situatiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma sa produca efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, in cazul in care legea ulterioara modifica efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publica, dispozitia din legea ulterioara se aplica si la efectele actului anterior nerealizate inca sub legea veche, intrucat ordinea publica trebuie sa aiba in esenta ei un caracter de unitate si de uniforma obligativitate pentru toti.

Concluzia celor aratate este aceea ca in speta se aplica legea in forma dobandita dupa declararea neconstitutionalitatii, chiar daca aceasta declarare s-a petrecut in cursul procesului. Raportul juridic dedus judecatii are caracterul unei fapte in desfasurare (facta pendentia), astfel ca legea noua (forma legii dupa data la care decizia de neconstitutionalitate produce efecte) se aplica in virtutea principiului aplicarii imediate a legii civile.

Apelanta-reclamanta nu se afla in situatia in care legiuitorul ar fi privat-o de un bun fara dreapta si prealabila despagubire, deoarece pana la pronuntarea deciziilor Curtii Constitutionale aceasta nu a obtinut o hotarare definitiva care sa dea nastere unei creante in patrimoniul sau.

În materia restituirilor, au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, prin Legea fondului funciar nr.18/l99l, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.l din 5 ianuarie 1998, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.l8/1991 și ale Legii nr.169/l997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.8 din 12 ianuarie 2000, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură.

Totodată, prin Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.279 din 29 noiembrie 1995, apoi prin Legea nr. I 0/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.798 din 2 septembrie 2005, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.653 din 22 iulie 2005, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menționate mai sus.

De asemenea, cetățenii aparținând minorităților naționale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăților, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.83/l999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.797 din I septembrie 2005.

Având în vedere toate aceste reglementări, Curtea Constitutionala a constatat că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.

În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.2l4/l999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, 1, nr.650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/200l, cu modificările și completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.688 din 30 octombrie 2001 - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.

Totodată, potrivit Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistenta anticomunistă. În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.

Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului - lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.631 din 23 septembrie 2009, cu modificările și completări le ulterioare, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/l999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, prevederile decembrie 1989.

Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art.4 din Decretul - lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât si pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, cu clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art.8 din Decretul - lege nr.ll8/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu, au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei neimpozabilă, dacă ulterior nu s-a recăsătorit (art.5 din Decretul - lege nr.118/l990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.1O/2001 [art.5 alin.(1) lit. b) din Legea nr.221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art.5 alin.(1) lit. c) din Legea nr.221/2009].

Curtea Constitutionala a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și altii împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricârei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubiri lor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții.

Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate conc1uziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul - lege nr.118/1990 și Legea nr.221/2009, având acest scop.

Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art.61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" ­este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.

Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul - lege nr.118/1990 și art. 5 alin.(I) lit. a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Astfel, potrivit art.4 alin.(1) din Decretul ~ lege nr.1l8/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art.1 alin. (1) lit. a), b) si e) si alin.(2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin.(2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art.1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate. "

Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art.5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [ ... ] a) caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[ ... ]".

Curtea a stabilit că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de-o parte, Decretul - lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu numeroase modificări și completări, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.2l4/l999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar, pe de altă parte, Legea nr.22l/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Raspunderea statului trebuie sa se faca in acord cu principiul proportionalitatii, iar posibilitatea compensarii prejudiciului moral cu o suma de bani stabilita cu titlu de daune morale are drept scop nu atat a repune victima . cu cea avuta anterior, cat a-i procura satisfactia de ordin moral, susceptibil a mai mult de o recunoastere a insasi masurii luate asupra sa, ca fiind abuziva, principiu urmarit de legiuitorul roman atat prin Decretul-lege nr. 118/1990 si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, cat si prin Legea nr. 221/2009.

Referitor la daunele morale in general, sub aspectul cuantumului, statuand in echitate, astfel cum prevede art. 41 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a adoptat o pozitie moderata prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparatie morala, invocand, cu titlu de exemplu, "Cauza Taralunga, Cauza Temesan sau Cauza O.".

Scopul acordarii de despagubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista este nu atat repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate . cu cea avuta anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfactie de ordin moral, prin insesi recunoasterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind in deplina concordanta cu recomandarile Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei.

Acordarea de despagubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care, in temeiul art. 61 din Constitutie: "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii", este competent sa stabileasca conditiile si criteriile de acordare a acestui drept.

In prezent, fata de considerentele aratate mai sus, art. 5 alin. 1 lit. a din legea nr. 221/2009, care reprezinta temeiul juridic al actiunii reclamantei, nu mai poate constitui o baza legala pentru acordarea despagubiri lor solicitate.

De asemenea, fata de existenta actelor normative cu caracter reparatoriu mentionate in prezenta, nu se poate retine incalcarea art. 5 din CEDO, actele respective prevazand acordarea masurilor reparatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele condamnate din motive politice persecutate in regimul comunist.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozitiile art. 1, art. 5 din Legea nr. 221/2009, art. I si II din OUG nr. 62/2010, Deciziile Curtii Constitutionale nr. 1354/2010, nr. 1358/2010, nr. 1360/2010, art. 31 alin. 1 si 3 din Legea nr. 47/1992 si art. 147 alin. 1 si 4 din Constituție, art. 115 din Codul de procedura civila.

Avand in vedere motivele invocate mai sus, apelantul – pârât solicită respingerea apelului apelante-reclamante, admiterea apelului Statului R. prin Ministerul Finantelor Publice si desfiintarea hotararii instantei de fond, in sensul respingerii actiunii reclamantei ca neintemeiata.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de ataca promovată, Curtea, analizând actele și lucările dosarului și sentința apelată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, reține următoarele:

Prin cererea de apel formulată de apelantul pârât la data de 17 08 2010, a criticat soluția primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor morale stabilite de prima instanță, invocând aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor OUG 62/2010. Prin întâmpinarea formulată, atât cu ocazia judecării apelului,cât și în rejudecare, pârâtul a invocat incidența în cauză a deciziilor 1354 și 1358 din 2010 a Curții Constituționale, susținând în esență faptul că după declararea neconstituțională a prevederilor art 5 alin 1 lit a din legea 221/2009, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, solicitate de reclamantă. În întâmpinarea formulată în urma casării cu trimitere de către Înalta Curte, pârâtul a invocat și decizia civilă nr 12/2011 a instanței supreme, care tranșează chestiunea relativă la aplicarea deciziilor Curții Constituționale cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, la momentul publicării acestora în Monitorul Oficial.

Pentru a clarifica aceste aspect, Curtea apreciază necesar să examineze modificările care au survenit după înregistrarea cererii de chemare în judecată de către reclamantă, pentru a avea o imagine clară asupra consecințelor pe care aceste modificări le-au produs asupra legii speciale, edictate de legiuitor în domeniul reparării prejudiciilor cauzate celor persecutați politic în perioada regimului comunist și mai ales pentru a putea stabili corelarea acestui act normativ cu celelalte norme legale care au reglementat această chestiune.

Astfel, la data de 30 06 2010 legea 221/2009 a fost modificată prin OUG 62/2010, în sensul că se recunoștea expres posibilitatea celor care au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic să obțină despăgubiri în temeiul acestui act normativ, plafonându-se totodată cuantumul daunelor morale în funcție de categoria din care face parte reclamantul: a) cel care a suferit condamnarea sau măsura administrativă, b) soțul acestuia și descendenți de gradul I și c) descendenții de gradul al II lea.

Aceste modificări aduse legii 221/2009 au fost cenzurate sub aspectul constituționalității de către instanța de contencios constituțional, care a statuat că plafonarea despăgubirilor contravine dispozițiilor art 16 alin 1 din Constituție, care dau expresie principiului egalității în drepturi a cetățenilor precum și prevederilor art 15 alin 2 din legea fundamentală care consacră principiul neretroactivității.

În esență, Curtea Constituțională a reținut,, prin decizia nr 1354/2010, faptul că, în ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, există unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 -, și consideră că acesta este determinat de o . elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.

Tratamentul juridic diferențiat aplicat celor care se consideră îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică, în funcție de momentul în care hotărârea pronunțată de instanța privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează drepturile persoanelor care nu dețineau o hotărâre definitivă la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010. În consecință, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea în drepturi.

Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în speță cea legată de aplicarea art. 14, cât și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (a se vedea, în special, Hotărârea Marcky împotriva Belgiei din 13 iunie 1979,). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ și nu unul restrictiv (a se vedea Engel și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, și Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984,).

De asemenea, Curtea a constatat că prevederile art 5 alin 1 lit a din legea 221/2009 încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).

Ulterior deciziei 1354/2010, Curtea Constituțională, sesizată fiind nou cu o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art 5 lit a din legea 221/2009, s-a pronunțat prin decizia 1358/2010, în sensul constatării unei neconcordanțe cu legea fundamentală a prevederilor acestui text de lege, motivat de faptul că la edictarea sa legiuitorul nu a respectat regulile de tehnică legislativă, dând astfel naștere unor reglementări paralele și a unor situații de incoerență și instabilitate, aducându-se atingere valorii supreme de dreptate, așa cum este consacrată de dispozițiile art 1 alin 3 din Constituție.

În esență, Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziei anterior citate faptul că legiuitorul, pornind de la actele cu caracter de recomandare adoptate de Consiliul Europei în materia condamnării regimului comunist a atrocităților comise de statele totalitare care au îmbrățișat această doctrină politică, este vorba de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr 1096/1996 și 1481/2006, adoptase deja o . acte normative în acest domeniu. Instanța de contencios constituțional a avut în vedere OUG 214/1999 și decretul lege 118/1990. Primul act normativ se încadrează a în categoria celor care urmăreau reabilitarea persoanelor condamnate politic și se referă la acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, și a fost aprobat cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Prin această ordonanță s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că edificatoare sunt prevederile celui de-al doilea act normativ( decretul lege 118/1990) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009. În același domeniu, Curtea Constituțională a reținut că se integrează și OUG 214/1999 și legea 221/2009, acestea reprezentând o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.

Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].

Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea Constituțională, pornind de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art 1 din CEDO, în sensul de a putea sau nu considera că destinatarii acestor acte normative cu caracter reparatoriu sunt deținătorii unui bun în sensul Convenției, care înglobează în conținutul său atât drepturile cu caracter patrimonial(de creanță sau de proprietate), inclusiv speranța legitimă de a dobândi un bun, izvorâtă din existența unei legislații sau a unei practici judiciare constante favorabile, Curtea Constituțională a reținut următoarele: instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).

Instanța de contencios constituțional a concluzionat că măsurile reparatorii pe care le acordă statul persoanelor condamnate politic în perioada comunistă sau care au fost victimele represiunii comuniste în orice alt mod, nu sunt rezultatul unei obligați legale, care își are izvorul în trecut, ci sunt acordate în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.

Curtea reține că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubi că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Analizând comparativ prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".

În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.

Instanța de contencios constituțional a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederile art 5 lit a din legea 221/2009 se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Aceeași soluție cu aceeași argumentare a fost dată de Curtea Constituțională și prin decizia nr 1360/2010.

Concluzionând, față de cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, în condițiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispozițiile legale declarate neconstituționale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficiențelor, Curtea constată că prevederile art 5 lit a din legea 221/2009 au fost declarate neconstituționale atât sub aspectul acordări de daune morale titularului( celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive) cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului.

În ceea ce privește efectele pe care le-a produs declararea neconstituțională a prevederilor art 5 din legea 221/2099 după introducerea cererii de chemare în judecată de către reclamantă, prin raportare la principiul neretroactivității legii, Curtea, analizând aceste aspecte din perspectiva prevederilor art 6 din CEDO coroborat cu art 14 din aceeași Convenție, apreciază că nu se poate reține încălcarea normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru faptul că instanța de judecată nu a înțeles să dea eficiența juridică corespunzătoare deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională pentru următoarele considerente:

Curtea are în vedere caracterul obligatoriu al acestor decizii, în sensul că decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice.

În cazul în care se decide că prevederea legala în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se de instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul ,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, prin hotărârea primei instanței, care este susceptibilă de apel, cât și de recurs, nu s-a recunoscut, în mod definitiv, vreun drept în favoarea reclamantului, acțiunea fiind respinsă ca nefondată. Pe cale de consecință, Curtea reține că reclamanta nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât soluția primei instanțe, de acordare a daunelor morale, nu este definitivă astfel încât să aibă putere de lucru judecat sub acest aspect.

De asemenea, Curtea reține că aplicarea dispozițiilor legii 221/2009, astfel cum au fost cenzurate de instanța de contencios constituțional, nu înseamnă că legea este interpretată în defavoarea reclamantului, ci instanța de judecată are obligația legală să dea eficiență prevederilor legii 221/2009, în forma rezultată în urma exercitări controlului de neconstituționalitate și să le aplice situaților juridice născute ulterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale, precum și celor care, deși deduse judecății, nu fost definitiv soluționate. Curtea consideră că nu suntem în situația unei discriminări, care să conducă la nerespectarea prevederilor art 14 din CEDO, pentru motivele anterior expuse, pornind de la efectele controlului de constituționalitate pe are îl exercită Curtea Constituțională, conceput ca un mecanism absolut necesar într-o societate democratică pentru a se asigura supremația principiului legalității și respectarea dispozițiilor legii fundamentale.

În ceea ce privește necesitatea respectarea principiului neretroactivității, Curtea are în vedere și faptul că acest aspect a fost examinat prin decizia civilă nr 12/2011, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, prin care s-au reținut următoarele:

Înalta Curte pornește în analiza sa prin a sublinia faptul că acest principiu are o dublă consacrare legislativă, atât constituțională cât și legală, iar împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie acestui principiu constituțional, al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în cazul în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare. Instanța supremă apreciază că nu se poate susține faptul că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Având în vedere că în cazul de față este vorba, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță, trebuie luat în considerare, faptul că la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.

În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată s-a pronunțat de altfel instanța supremă, printr-o decizie în interesul legii, (este vorba de Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011), prin care s-a statuat că faptul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, în sensul că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, precum și faptul că, dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai subzistă după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată, astfel că instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale.

Raportându-ne la situația concretă din cauza dedusă judecăți, Curtea reține că reclamanta a formulat acțiunea la data de 10 05 2010 (anterior adoptări deciziilor Curții Constituționale), fiind soluționată în primă instanță la data de 26 07 2010 ( după adoptarea OUG 62/2010, care a fost declarată neconstituțională, sub aspectul plafonări daunelor morale, prin decizia 1354/2010). La momentul( 15 11 2010) publicări în Monitorul Oficial a deciziei nr 1358/2010, cauza se afla în faza apelului, fiind soluționată prin decizia casată la data de 07 06 2011, deci ulterior momentului de la care deciziile instanței de contencios constituțional au devenit obligatorii. Prin urmare, prezenta cauza nu era soluționată definitiv la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curți Constituționale.

Pe cale de consecință, pentru aceste rațiuni, Curtea consideră că în soluționarea acestei cauze, trebuie ținut cont de faptul că dispozițiile art 5 alin 1 lit din legea 221/2009 nu mai pot constitui temei pentru pretențiile formulate de reclamantă, datorită declarării neconstituționale a acestor prevederi legale, efectele deciziei Curții Constituționale producându-se în privința atât a acțiunilor introduse pe rolul instanțelor de judecată anterior pronunțării deciziei de neconstituționalitate cât și celor care au fost înregistrate ulterior acestui moment.

Din această perspectivă, apar ca nefondate criticile formulate de reclamantă prin cererea de apel, cu privire la cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță, din perspectiva faptului că OUG 62/2010, căreia prima instanță i-a dat eficiență, a fost declarată neconstituțională prin decizia nr 1354/2010, având în vedere toate chestiunile analizate în cele ce preced, în condițiile în care, potrivit celor stabilite Curtea Constituțională prin deciziile 1358 și 1360 din 2010, nu se mai poate pune problema dreptului la despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral, în condițiile legii 221/2009, iar aceste decizii sunt incidente și proceselor în curs de judecată la data publicării lor în Monitorul Oficial( sub rezerva soluționării definitive).

Pe cale de consecință, față de dispozițiile art 296 cod procedură civilă, Curtea va admite apelul pârâtului, va schimba în tot sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea ca nefondată și va respinge ca nefondat apelul reclamantei. Se va lua act că nu se cer cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta – reclamantă P. – M. M., domiciliat în Slobozia, . bis, județ Ialomița, împotriva sentinței civile nr.1557 F/26.07.2010, pronunțată Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în contradictoriu cu apelantul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA, cu sediul în Slobozia, ..14, județ Ialomița.

Admite apelul formulat de apelantul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA, împotriva aceleiași sentințe.

Schimbă în tot sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantei ca nefondată.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 14.06.2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

M. H. I. S.

GREFIER

S. R.

Red.I.S.

Tehdact.R.L./I.S.

4 ex./

Trib.Ialomița - I. R.M.

← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1105/2012. Curtea de Apel...		Pretenţii. Decizia nr. 1112/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 34/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1291/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 250/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1105/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1112/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI