Pretenţii. Decizia nr. 1112/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1112/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-06-2012 în dosarul nr. 1112/2012

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.1112

Ședința publică de la 14.06.2012

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

JUDECĂTOR - C. N.

GREFIER - S. R.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror V. D. C..

Pe rol se află soluționarea recursurilor promovate de recurentul – reclamant I. M. și de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1958 din dat de 09.11.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._ .

Obiectul cauzei – pretenții – despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă

și consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, în baza delegației pe care o depune.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea procedează la legitimarea recurentului – reclamant, acesta prezentând CI . nr._ – CNP_.

Recurentul – reclamant, consilierul juridic al intimatului – pârât și reprezentantul Ministerului Public arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat,ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Recurentul – reclamant I. M., personal, având cuvântul, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului promovat de instituția pe care o reprezintă privind respingerea și a primului capăt de cerere, ca neîntemeiat și respingerea recursului promovat de reclamant.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea ambelor recursuri, apreciind că sentința pronunțată de Tribunalul București este legală și temeinică privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative suferite de autorul reclamantului, atât în ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind daunelor morale.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19.05.2011 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă reclamantul I. M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să se constatate că tatăl său a fost deținut politic și să i se acorde despăgubiri morale în valoare de 10.000 Euro.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 15.08.1952 tatăl său, de profesie paroh la Biserica Sf. Treime din Ploiești, a fost ridicat de la domiciliu printr-o măsură administrativă cu caracter politic, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu la Capul Midia, jud. C., cu internarea în colonia de muncă forțată din ., unde a fost supus la rele tratamente și înfometare. Reținerea tatălui reclamantului în această colonie a durat până la 15.09.1953.

A mai arătat reclamantul că, la data eliberării, tatălui său nu i s-a înmânat niciun document din care să rezulte motivele reținerii și durata acesteia, astfel că la data de 24.11.2010 reclamantul a solicitat C.N.S.A.S. copii de pe înscrisurile din dosarele lui I. V..

În drept au fost invocate dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.

În susținerea cererii, scutită de plata taxei judiciare de timbru conform art. 5 alin. 3 din Legea nr. 221/2009 și a timbrului judiciar potrivit art. 1 alin. 2 O.G. nr. 32/1995, au fost depuse la dosar înscrisuri.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a depus întâmpinare.

Prin notele scrise depuse la dosar la data de 24.10.2011, reclamantul a arătat că tatăl său a fost internat în colonia de muncă în perioada 16.08._53, după cum rezultă din înscrisurile eliberate de C.N.S.A.S..

În ședința publică de la 09.11.2011, reclamantul a depus cerere completatoare a temeiului de drept, arătând că înțelege să își întemeieze cererea și pe următoarele prevederi: art. 20 din Constituția României, Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29.11.1985, art. 5 și 6 CEDO.

Susține reclamantul că, constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 de către Curtea Constituțională a României nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Prin sentința civilă nr.1958/09.11.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul I. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, astfel cum a fost completată, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a dislocării și internării în colonie de muncă în perioada 16.08.1952 – 31.08.1953 luată împotriva tatălui reclamantului, I. V., fiul lui V. și M., născut la 24.09.1901 în loc. Cornurile, jud. Ploiești, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale ca neîntemeiat.

Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a rețineut următoarele:

În fapt, s-a reținut că reclamantul invocă faptul că tatăl său a fost supus unei măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009, întrucât împotriva acestuia s-a luat măsura dislocării din localitatea de domiciliu și internării în colonie de muncă în perioada 16.08._53.

Tribunalul a reținut că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, dacă faptele s-au petrecut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009). În cauză, măsura administrativă a dislocării invocată de reclamantă s-a petrecut în perioada august 1952 – august 1953, intrând, astfel, în sfera de incidență a Legii nr. 221/2009.

Cu privire la caracterul politic al acestei măsuri, tribunalul a observat că aceasta nu se regăsește printre cele enumerate de dispozițiile art. 3 din legea nr. 221/2009, de drept calificată ca având acest caracter politic, fiind necesar a se stabili în concret prin raportare la prevederile art. 4 alin. 2 din același act normativ.

În acest sens tribunalul a apreciat că se impune examinarea cu caracter incidental a naturii măsurii la care a fost supus tatăl reclamantului.

Astfel, s-a constatat din fișa personală, referatul din 13.02.1954 și adresa nr. 42/_ din 01.10.1955 a Ministerului Afacerilor Interne, existente în dosarul individual al tatălui reclamantului aflat în arhiva C.N.S.A.S., faptul că I. V., fiul lui V. și M., născut la 25.09.1901, a fost internat în colonie de muncă 60 de luni până la data de 31.08.1953, pentru că a fost membru în comitetul județean al Partidului Național Liberal B. Ploiești, or este evident că o astfel de măsură luată de S. R. față de un membru al unui partid politic determinată de apartenența la acel partid este o măsură cu caracter politic.

În consecință, față de aceste considerente, tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 3-4 din Legea nr. 221/2009, a constatat caracterul politic al măsurii dislocării și internării în colonie de muncă luată împotriva tatălui reclamantului.

În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri morale, tribunalul are în vedere dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a, b din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:

1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;

2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;

3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Cu toate acestea, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din_, s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Prin urmare, tribunalul a stabilit care este efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Astfel, art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dispune că „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit O.U.G. nr. 62/2010, fiind suspendate timp de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, înseamnă că acestea nu se produc în intervalul de timp menționat. Efectul suspendării constă în suprimarea temporară a acțiunii normei juridice, astfel încât tribunalul urmează a nu se raporta în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică. În plus, constatând că, la împlinirea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale, dispozițiile constatate neconstituționale nu au fost puse în acord cu prevederile Constituției, acestea și-au încetat efectele juridice.

Totodată, tribunalul a reținut că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor - art. 147 alin. final din Constituție dispune imperativ că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Decizia Curții Constituționale fiind publicată în Monitorul Oficial anterior formulării cererii de chemare în judecată, la pronunțarea prezentei hotărâri nu mai poate fi aplicată norma juridică declarată neconstituțională, pe care se întemeiază capătul de cerere al reclamantului având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru daune morale.

Spre deosebire de situația unei simple modificări legislative, ori abrogării unui text de lege pe care se întemeiază cererea dedusă judecății, cazuri în care acțiunea va fi judecată întotdeauna pe temeiul legii în vigoare la data introducerii acțiunii – în caz contrar fiind atinse principiile securității juridice și al preeminenței dreptului – în cazul în care prin decizia Curții Constituțională o lege este declarată neconstituțională, aceasta nu mai poate fi aplicată nici proceselor în curs, întrucât starea de neconstituționalitate se prezumă a fi existat încă de la data adoptării respectivei norme, ceea ce îi afectează valabilitatea, și aceasta chiar dacă textul constituțional limitează efectele deciziei de neconstituționalitate la perioada ulterioară publicării acesteia.

Hotărând astfel, tribunalul nu a statuat că nu au existat prejudicii morale, cauzate de dislocarea și internarea tatălui reclamantului într-o colonie de muncă, măsură vădit ilegală și contrară drepturilor omului, fiind un abuz specific al regimului totalitar comunist din România, ci doar că nu mai există temeiul legal care permite repararea pecuniară a respectivelor prejudicii morale, ori o situație de fapt produce consecințe juridice în măsura în care se încadrează în ipoteza unei norme de drept, care ordonă ori permite respectiva consecință juridică.

În ceea ce privește susținerea reclamantului din cuprinsul cererii completatoare în sensul aplicării cu prioritate a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, tribunalul reține că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale.

În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999 persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al măsurilor a căror săvârșire a atras confiscarea bunurilor.

Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietățile care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).

Astfel, tribunalul a reținut, din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.

Aceleași considerente au fost reținute de tribunal și în legătură cu Rezoluțiile nr. 1096/1996, nr. 1481/2006 și nr. 40/34/29.11.1985 ale Consiliului Europei invocate de reclamant în cuprinsul cererii completatoare având în vedere că statul român a adoptat măsurile specifice apreciate ca fiind necesare pentru eliminarea moștenirii fostului sistem comunist totalitar prin acordarea de compensații materiale victimelor regimului comunist. În condițiile în care puterea legiuitoare a înțeles să circumscrie aceste despăgubiri, potrivit aprecierilor anterioare, instanța nu i se poate substitui prin acordarea altor despăgubiri în afara celor deja recunoscute prin procedeul legislativ. În plus, tribunalul apreciază că Rezoluțiile menționate nu sunt incidente în cauză față de împrejurarea că acestea nu au aplicabilitate directă în dreptul național, au caracter de recomandare, statul având libertatea de a stabili modalitatea de transpunere a acestora în dreptul național.

Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a apreciat că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înțeles să-și organizeze apărarea, a dispărut temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, și având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, astfel că va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Ca urmare, acțiunea reclamantului a fost admisă în parte, numai în privința constatării caracterului politic al măsurii administrative luată față de tatăl acestuia.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat recurs ambele părți.

Recurentul – reclamant I. M. a solicitat admiterea recursului, asa cum a fost formulat si modificarea in parte (doar sub aspectul daunelor morale) hotararea recurata si pe fond admiterea cererii de chemare in judecata asa cum a fost formulata, dat fiind că hotărârea recurata este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

Prin sentinta apelata instanta de fond a admis primul capat de cerere si a constatat caracterul politic al masurii administrative a dislocarii si internarii in colonie de munca in perioada 16.08._53 luata impotriva tatalui meu I. V. si a respins capatul de chemare prin care am solicitat acordarea de daune morale, motivat de faptul ca prin decizia 1358/12.1 0.201 O s-a declarat neconstitutional art 5 alin 1 lit a) din Legea 221/2009.

Respingerea cererii de acordare de daune morale ca neîntemeiată, adică fară fundament sau fară temei legal, fară posibilitatea de a soluționa cauza pe baza unor dispoziții legale, conform acestei motivări a instanței, ceea ce este absurd având în vedere L 221/2009 constituțională la momentul introducerii cererii și prevederile internationale în materie, lege care a fost adoptată pentru ca toți cei care fac dovada că împotriva lor au fost luate măsuri abuzive cu caracter politic, să poată să-și valorifice acest drept prin acordarea de daune morale pentru prejudicial cauzat.

Consideră recurentul – reclamant că soluția pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009 care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal cât și cele prevăzute de lege, drept pentru care se impune modificarea sentinței recurate și reținând cauza spre judecare să analizați toate actele depuse și să pronunțați o soluție temeinică și legală, având în vedere că recurentului i-au fost încălcate drepturile conferite de lege.

Mai mult, prin respingerea actiunii ca ramasa fara temei juridic, ca urmare a declararii ca neconstitutional a acestui temei juridic, pe parcursul procesului, vine in contradictie cu principul egalitatii in fata legii, consacrate de art 16 alin (1) din Constitutie, conform caruia, in situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cat si cu principiul 2 nediscriminarii, consacrat de art 14 din CEDO care interzice discriminarea in legatura cu drepturile si libertatilor pe care Conventia le reglementeaza, prin raportare la dreptul de acces la instanta si principiul egalitatii armelor, consacrate de art 16 alin l din CEDO, care a fost explicitat in jurisprudenta instantei de contencios a drepturilor fundamentale ale omului in sensul ca: interventia inopinata a legiuitorului creeaza un obstacol in dreptul de acces efectiv la o instanta pentru una dintre partile unui litigiu, putand fi vazut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substantei acestui drept.

Curtea Constituțională, în momentul în care a declarat OG nr. 62/2010 neconstituțională, face urmatoarea precizare:

"Încalcarea art. 15 alin (2) din Constituție privind principiul neretroactivității legii:

,,"4. De asemenea, Curtea constată că prevederile legale criticate încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constitutie, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în prima instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificata prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a nascut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croatia. paragraful 81).”

Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Recurentul – reclamant critică soluția din fond sub acest aspect, considerând că respingerea ca neîmemeiata acțiunii nu poate fi incidentă în această lege specială și că se impunea acordarea unei sume bani avand în vedere măsurile abuzive la care a fost supus autorul său în toată această perioadă.

Totodată, un alt motiv este cel conform căruia, considerând că este un viciu al acestei sentințe constând în aprecierea eronată a conținutului probelor ca și interpretarea temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea constituind motive de recurs în cadrul cărora să se reexamineaze fondul cauzei și pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

De altfel, legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 si 14 din CEDO, care primează.

Art.5.

Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepția urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale ...

Orice persoana care este victima unei arestări sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii.).

În ceea ce privește evitarea unei duble reparații, este evident valabilă atât în privința prejudiciului de ordin material, dar și mai mult în ceea ce privește a celui de ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens în temeiul si în conditiile normelor aplicabile.

Este clar că prin aceste reparații anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparatii morale, oricum, premisa pe care se sprijina decizia Curții Constituționale e total gresita, drepturile conferite de DL_ NU au natura juridica a unor despagubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizatii) ce tin de legislatia muncii, vechime în muncă etc., mai mult, chiar legea 221 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Instanța de judecată trebuia să țină cont de dispozitiile internationale, respectiv art 5, 6 și 14 din CEDO si Rezolutia 1096 din 1996 a CE.

Potrivit dispozițiilor art.20 din Constituția României, intitulat" Tratatele internaționale privind drepturile omului": "Dispozitiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate În concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe Între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementarile internaționale, cu excepția cazului În care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. "

Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne Încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținand dispozitii mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art.20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

În al doilea rând, constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr.1358/21 octombrie 2010 si nr.1360/21 octombrie 2010, ambele publicate in M.Of. nr._ noiembrie 2010, ca Legea nr.221/2009, art.5 alin 1, este similar DL 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art.20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale În materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate În contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu În care își găsesc aplicarea.

Pentru soluționarea justă a cauzei civile dedusă aprecierii judecătorești, consider că Justiția este un factor esențial de echilibru și stabilitate socială în statul de drept, fiind necesară abordarea unitară, cu consecința sporirii eficienței actului de justiție și de asigurare a compatibilității sistemului judiciar și implicit a practici românești, cu cele ale statelor UE.

Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia ȘI aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.

Practica neunitară este sancționată de CEDO, iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancționată.

Prin Decizia 160 din 1 aprilie 2004, Curtea Constituționala a statuat pentru o anumită categorie de persoane, ce aveau ca obiect anumite reparații pentru constrangerile și privațiunile suferite în trecut, ce-i drept alte drepturi, că:

"Stabilirea categoriilor de persoane cărora li se acorda anumite reparații pentru constrangerile și privațiunile suferite în trecut ( ... ), intră în atribuțiile exclusive ale autorității legiuitoare, cu condiția ca, evident, să nu instituie privilegii ori discriminări între persoanele care se încadrează în aceeași categorie și se afla într-o situație identică."

În cauzele de față, Curtea Constituțională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment, si care sunt beneficiari ai indemnizațiilor conferite de DL 118/1990.

Mai mult decât atât, recurentul consideră că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului si cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994.

În acest sens se impune si citarea cauzelor Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea Britanie în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art 14 atunci când persoane aflate în situatii identice sau compatibile sunt tratate preferential unele fată de altele, Iară a exista o justificare obiectivă si rezonabilă de proportionalitate între mijloacele folosite si scopul urmărit.

NECESITATEA RESPECTĂRII ACTELOR INTERNAȚIONALE ÎN MATERIE

Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", interzice limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiției totalitare comuniste (foștii condamnați politici), și recunoaște expres regimul criminal de exterminare promovat de sistemul comunist totalitar.

Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare" recunoaște expres același regim de exterminare a foștilor condamnați politici (înfometare, deportări, tortură, munca forțată și alte forme de teroare fizică și psihică colective, persecuția, atacuri la libertatea de conștiință etc.).

Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, cere statelor să faciliteze accesul la justiție și tratament echitabil a victimelor (deci inclusiv a foștilor deținuți politici din regimul totalitar supuși exterminării, relelor tratamente și torturii, care constituie crime împotriva umanității și abuzuri de putere) pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri, compensații și asistență.

Recurentul citează textul privind comportamentul de care trebuie să dea dovadă statele: ,,Accesul la justiție și tratamentul echitabil. Victimele trebuie să fie tratate cu compasiune și respect pentru demnitatea lor. Ele au dreptul la acces la mecanismele de justiție și la căi de atac prompte, pentru prejudiciile pe care le-au suferit. Mecanismele judiciare și administrative trebuie să fie stabilite și consolidate în cazul în care este necesar pentru a permite victimelor să obțină compensații prin proceduri formale sau informale care sunt rapide, lf corecte, necostisitoare și accesibile".

De asemenea, recurentul reamintește că paragraful 104 din Hotărârea CEDO în cauza D. P. împotriva României (publicată în Monitorul Oficial nr. 830/05.12.2007) precizează într-o manieră exemplară și fără echivoc că: "statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlature - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale"; deoarece Convenția europeană face parte integrantă din ordinea juridică interna a statului român (v. art. 11 si art. 20 din Constitutie), potrivit par. 103 din aceeași Hotărâre CEDO: "Acest aspect implică obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminență față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de catre legiuitor".

În ceea ce privește dovada abuzurilor suferite de recurent, abuzuri dispuse, supravegheate si coordonate de persoane care au acționat în numele Statului, fiind expresia autorității statale, consideră că S. este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia, dar credem că sunt arhicunoscute abuzurile comise.

Dacă valorile unui om nu pot fi prețuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează în forme concrete, judecătorul având căderea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor.

În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care tatal recurentului - reclamant a fost supus și nu a se limita sa-și motiveze respingerea actiunii pentru Deciziile Curții Constituționale.

Aceste consecințe dăunatoare au fost probate și solicită instanței să le aprecieze corect, să aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despagubiri echitabile - cu reală funcție reparatorie.

Recurentul – reclamant susține că, asa cum a precizat si prin cererea de chemare in judecata, tatal său I. V. a fost ridicat de la domiciliul sau si a fost internat fortat in colonia de munca de la Capul Midia. Jud Constanta. A fost ridicat la data de 15.08.1952 si a fost pus in libertate la data de 15.09.1953. In urma sa a ramas familia fara nici un sprijin financiar. Recurentul ca fiu al său a avut foarte mult de suferit. Este stiut faptul ca fii detinutilor politici au fost la randul sau supusi unor masuri discriminatorii. Nu au fost primiti la scoala, au fost marginalizati si cel mai important au fost lipsiti de sprijinul material si moral al parintilor lor, care se aflau inchisi in inchisorile comuniste.

In incheiere recurentul citează un paragraf din "Raportul Final" intocmit de Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, raport prezentat in Parlamentul Romaniei, care in opinia sa este foarte potrivit cu speta de fata si solicită instanței să îl analizeze in profunzime: "În fiecare atom al acestui univers de suferință se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar își păstrează gândurile, sentimentele și memoria proprie. Luând fiecare caz în parte, te cutremuri mai mult decât în (ața statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri. Fixând un singur chip înțelegi mai mult decât dintr-un convoi de sclavi. Istoricul care a murit la Sighet pentru că a refuzat să-și abjure scrierile; bătrânul colonel care a străbătut toate fronturile și a murit de septicemie după ce lipitorile i-au supt venele în orezăria unde fusese dus la muncă forțată; cei trei copii bănățeni - doi gemeni de un an și fratele lor mai mare - morți de frig în decurs de o săptămână în bordeiul deportării lor în B.; studentul care s-a sinucis la Pitești ca să scape de torturile "reeducării"; țăranul cu un iugăr de pământ, mort în închisoarea unde a ajuns pentru că pusese la poștă o scrisoare" cu conținut denigrator"; fiii și fiicele respinși de la școală ca "dușmani ai poporului"; mamele obligate să divorțeze de tații închiși pentru a salva" dosarul de cadre al copiilor"; savantul care și-a sacrificat viața pentru a salva de pneumonie un tânăr; marii ctitori ai României coborâți de pe culmile Unirii din 1918 în temnițele mucegăite de la G., Sighet, Aiud și Râmnicu Sărat ... Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzații la adresa regimului criminal care ne-a scos pentru o jumătate de veac din Europa și a încercat să ne facă să uităm cine am fost Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uităm."

Apreciază recurentul - reclamant că, cele expuse mai sus, justifică acordarea de daune morale și, pe cale de consecință, solicită instanței să îi admită recursul, să dispună modificarea in parte a sentintei recurate in sensul admiterii cererii introductive așa cum a fost formulată, dat fiind că hotărârea recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct.8 și 9 C.proc.civ.).

În drept, disp. art 299-316 C proc civ, art. 304 pct.8 și 9 C. pr.civ., și cele menționate mal sus.

Recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în recursul său susține următoarele:

In fapt, prin cererea inregistrata la data de 19.05.2011 pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a V-a Civila, reclamantul I. M. a chemat in judecata pe paratul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice solicitand sa se constate ca tatal sau a fost detinut politic si sa i se acorde despagubiri morale in valoare de 10.000 Euro

Prin sentinta civila nr.1958 din data de 09.11.2011 Tribunalul Bucuresti a dispus urmatoarele:

- a admis in parte actiunea formulata de reclamant in contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice;

- a constatat caracterul politic al masurii administrative a dislocarii si internarii in colonie de munca in perioada 16.08.1952 _ 31.08.1953;

- a respins capatul de cerere privind obliga rea paratului la plata despagubirilor morale ca neintemeiat.

Hotararea pronuntata de catre Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a Civila a fost data cu încălcarea si aplicarea gresita a legii, motiv prevazut de dispozitiile art.304 pct.9 din Codul de procedura civila.

In primul rand, in ceea ce priveste constatarea dislocarii autorului reclamantului, pentru o perioada de 1 an, ca ar constitui o masura administrativa abuziva cu caracter politic in sensul art.3 si art.4 alin. 2 din Legea nr.221/2009, recurentul – pârât solicită admiterea recursului si respingerea actiunii ca fiind netemeinica si nelegala avand in vedere urmatoarele considerente:

Conform art.3 din Legea nr.221/2009: "Constituie masura administrativa, cu caracter politic orice masura luata de organele fostei militii sau securitati, avand ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unitati si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, daca au fost intemeiate pe unul sau mai multe dintre urmatoarele acte normative:

a) Decretul nr.6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr.60 din 10 martie 1950, Decretul nr.257 din 3 iulie 1952, Decretul nr.258 din 22 august 1952, Decretul nr.77 din 11 martie 1954 si Decretul nr.89 din 17 februarie 1958;

b) Hotararea Consiliului de Ministri nr.2/1950, Hotararea Consiliului de Ministri nr.1.154 din 26 octombrie 1950, Hotararea Consiliului de Ministri nr.344 din 15 martie 1951, Hotararea Consiliului de Ministri nr.337 din 11 martie 1954, Hotararea Consiliului de Ministri nr.237 din 12 februarie 1957, Hotararea Consiliului de Ministri nr.282 din 5 martie 1958 si Hotararea Consiliului de Ministri nr.1.1 08 din 2 august 1960;

c) Ordinul nr.100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Directiunii Generale a Securitatii Poporului;

d) Ordinul nr.5/Cabinet/1948, Ordinul nr.26.500/Cabinetl1948, Ordinul nr.490/Cabinet/1952 si Ordinul nr.8/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;

e) deciziile nr.200/1951, nr.239/1952 si nr.744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;

f) Ordinul nr.838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securitatii Statului."

Recurentul – pârât solicită să se observe ca masura administrativa la care a fost supus autorul reclamantilor, respectiv dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu la Capul Midia, jud. Constanta, nu se incadreaza la masurile aratate explicit in art.3 din Legea nr.221/2009 si de asemenea nu este o masura instituita de autoritatile comuniste.

F. de argumentele prezentate, solicită instanței sa admita recursul asa cum a fost formulat, sa modifice, sentinta civila atacata, in sensul respingerii actiunii formulata de catre reclamant ca neintemaiata.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă și Legea nr.221/2009.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea analizând actele și lucrările dosarului și sentința recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți, Curtea constată că aceștia au criticat soluția atacată, invocând nerespectarea principiului egalități în fața legii, principiul nediscriminării cât și temeinicia acțiunii promovată, din perspectiva rezoluțiilor 1096/1996 adoptată de Consiliul Europei, 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și_ a Adunării Generale O. prin raportare la dispozițiile art 20 din Constituție, precum și dispozițiile art 5,6 și 14 din CEDO

Pe cale de consecință, pentru a răspunde criticilor formulate de reclamant și pentru a verifica legalitatea sentinței recurate sub toate aspectele invocate, Curtea apreciază necesar să examineze modificările care au survenit după înregistrarea cererii de chemare în judecată de către reclamanți, pentru a avea o imagine clară asupra consecințelor pe care aceste modificări le-au produs asupra legii speciale, edictate de legiuitor în domeniul reparării prejudiciilor cauzate celor persecutați politic în perioada regimului comunist și mai ales pentru a putea stabili corelarea acestui act normativ cu celelalte norme legale care au reglementat această chestiune.

Astfel, la data de 30 06 2010 legea 221/2009 a fost modificată prin OUG 62/2010, în sensul că se recunoștea expres posibilitatea celor care au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic să obțină despăgubiri în temeiul acestui act normativ, plafonându-se totodată cuantumul daunelor morale în funcție de categoria din care face parte reclamantul: a) cel care a suferit condamnarea sau măsura administrativă, b) soțul acestuia și descendenți de gradul I și c) descendenții de gradul al II lea.

Aceste modificări aduse legii 221/2009 au fost cenzurate sub aspectul constituționalității de către instanța de contencios constituțional, care a statuat că plafonarea despăgubirilor contravine dispozițiilor art 16 alin 1 din Constituție, care dau expresie principiului egalității în drepturi a cetățenilor precum și prevederilor art 15 alin 2 din legea fundamentală care consacră principiul neretroactivității.

În esență, Curtea Constituțională a reținut,, prin decizia nr 1354/2010, faptul că, în ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, există unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 -, și consideră că acesta este determinat de o . elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.

Tratamentul juridic diferențiat aplicat celor care se consideră îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică, în funcție de momentul în care hotărârea pronunțată de instanța privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează drepturile persoanelor care nu dețineau o hotărâre definitivă la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010. În consecință, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea în drepturi.

Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în speță cea legată de aplicarea art. 14, cât și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (a se vedea, în special, Hotărârea Marcky împotriva Belgiei din 13 iunie 1979,). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ și nu unul restrictiv (a se vedea Engel și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, și Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984,).

De asemenea, Curtea a constatat că prevederile art 5 alin 1 lit a din legea 221/2009 încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).

Ulterior deciziei 1354/2010, Curtea Constituțională, sesizată fiind nou cu o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art 5 lit a din legea 221/2009, s-a pronunțat prin decizia 1358/2010, în sensul constatării unei neconcordanțe cu legea fundamentală a prevederilor acestui text de lege, motivat de faptul că la edictarea sa legiuitorul nu a respectat regulile de tehnică legislativă, dând astfel naștere unor reglementări paralele și a unor situații de incoerență și instabilitate, aducându-se atingere valorii supreme de dreptate, așa cum este consacrată de dispozițiile art 1 alin 3 din Constituție.

În esență, Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziei anterior citate faptul că legiuitorul, pornind de la actele cu caracter de recomandare adoptate de Consiliul Europei în materia condamnării regimului comunist a atrocităților comise de statele totalitare care au îmbrățișat această doctrină politică, este vorba de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr 1096/1996 și 1481/2006, adoptase deja o . acte normative în acest domeniu. Instanța de contencios constituțional a avut în vedere OUG 214/1999 și decretul lege 118/1990. Primul act normativ se încadrează a în categoria celor care urmăreau reabilitarea persoanelor condamnate politic și se referă la acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, și a fost aprobat cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Prin această ordonanță s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că edificatoare sunt prevederile celui de-al doilea act normativ( decretul lege 118/1990) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009. În același domeniu, Curtea Constituțională a reținut că se integrează și OUG 214/1999 și legea 221/2009, acestea reprezentând o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.

Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].

Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea Constituțională, pornind de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art 1 din CEDO, în sensul de a putea sau nu considera că destinatarii acestor acte normative cu caracter reparatoriu sunt deținătorii unui bun în sensul Convenției, care înglobează în conținutul său atât drepturile cu caracter patrimonial(de creanță sau de proprietate), inclusiv speranța legitimă de a dobândi un bun, izvorâtă din existența unei legislații sau a unei practici judiciare constante favorabile, Curtea Constituțională a reținut următoarele: instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).

Instanța de contencios constituțional a concluzionat că măsurile reparatorii pe care le acordă statul persoanelor condamnate politic în perioada comunistă sau care au fost victimele represiunii comuniste în orice alt mod, nu sunt rezultatul unei obligați legale, care își are izvorul în trecut, ci sunt acordate în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.

Curtea reține că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubi că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Analizând comparativ prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".

În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.

Instanța de contencios constituțional a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederile art 5 lit a din legea 221/2009 se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Aceeași soluție cu aceeași argumentare a fost dată de Curtea Constituțională și prin decizia nr 1360/2010.

Concluzionând, față de cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, în condițiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispozițiile legale declarate neconstituționale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficiențelor, Curtea constată că prevederile art 5 lit a din legea 221/2009 au fost declarate neconstituționale atât sub aspectul acordări de daune morale titularului( celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive) cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului.

În ceea ce privește critică, referitoare la efectele pe care le-a produs declararea neconstituțională a prevederilor art 5 din legea 221/2099, prin raportare la principiul egalități în fața legii, la principiul nediscriminării, precum și la dreptul de acces la instanță și la principiul egalități armelor în procedura judiciară Curtea, analizând aceste aspecte din perspectiva prevederilor art 6 din CEDO coroborat cu art 14 din aceeași Convenție, invocate de fapt de către reclamant, constată aceste aspecte au făcut deja obiect de analiză pentru instanța supremă în decizia civilă nr 12/2001, pronunțată în recurs în interesul legii.

Curtea constată că, în referire la chestiunea dreptului la un proces echitabil consacrat de prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și efectele deciziilor Curții Constituționale, instanța supremă a avut în vedere următoarele aspecte:

Art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană a arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.

De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".

Or, problema analizată de instanța supremă vizează tocmai o astfel de situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.

Sub acest aspect, Înalta Curte a luat în considerare cele statuate de CEDO în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), în sensul că nu se poate susține că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după . și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții Totodată, instanța europeană reține că reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată, cu mențiunea că ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii.

În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: "Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".

De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).

Rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".

Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.

Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.

În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).

Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, instanța supremă reține că nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte concluzionează în sensul că, aplicând în continuare o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În ceea ce privește principiul nediscriminării, consacrat de dispozițiile art 14 din CEDO, Înalta Curtea, prin aceeași deciziei pronunțată în interesul legii, a reținut următoarele:

Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

Înalta Curte a reținut că se pune problema garantării dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Concluzionând, instanța supremă, raportându-se nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, reține că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Totuși, pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicțional definitiv, incidența deciziilor menționate nu va fi recunoscută în faza procesuală a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunțării hotărârii.

Dând eficiență celor statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată, Curtea observă că acțiunea reclamantului a fost introdusă ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale, astfel că nu se poate pune sub semnul întrebării incidența acestor decizii, și pe cale de consecință nu se impune examinarea efectelor respectivelor decizii prin raportare la principiul neretroactivității, din moment ce acțiunea introductivă nu a fost înregistrată pe rolul instanței de fond anterior publicării lor în Monitorul Oficial.

Având în vedere dispozițiile art 316 cod procedură civilă, coroborate cu cele ale art 294 cod procedură civilă, Curtea reține că nu se pot formula cereri noi în fața instanțelor de control judiciar și nu este permisă schimbarea calități părților, a obiectului sau a cauzei cereri de chemare în judecată.

În ceea ce privește dispozițiile art 5 din CEDO Curtea reține în primul rând că reprezintă un temei juridic nou invocat direct în faza procesuală a recursului, ceea ce față de considerentele expuse în cele ce preced, nu poate face obiect de analiză de către instanța de control judiciar. Chiar trecând peste acest aspect, Curtea constată că reclamantul nu se poate prevala de dispozițiile convenționale anterior menționate, din considerente legate de competența ratione temporis a Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care, la momentul luării măsurii abuzive împotriva reclamantei, Convenția nu făcea parte din dreptul intern, aceasta fiind ratificată de România abia în anul 1994 prin legea 30/1994. Lipsa unei reglementări speciale anterior anului 1994, prin care să se dea satisfacție celor persecutați de regimul politic comunist, nu poate îndreptăți concluzia că nerespectarea drepturilor fundamentale invocate de reclamante au continuat până la data introducerii cererii de chemare în judecată, în condițiile în care însuși recurentul recunoaște că măsurile represive, privative de libertate și-au încetat efectele la nivelul anului 1953.

Pornind de la prevederile art 20 din Constituție, reclamantul a susținut aplicabilitatea în cauză a Rezoluțiilor 1096/1996, 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei și Rezoluția_ adoptată de Adunarea Generală a O..

Practic, reclamantul susține, prevalându-se de dispozițiile art 20 din Constituție, care permit instanțelor de judecată să dea prioritate reglementărilor internaționale, în materia drepturilor omului, în condițiile în care există neconcordanțe între acestea și legile interne, că instanța ar trebui să valorifice direct aceste norme internaționale, care recunosc celor care au fost persecutați de regimul dictatorial comunist, drepturi mai largi.

Făcând o analiză detaliată a actelor internaționale invocate de reclamant în cele ce preced, Curtea constată că acestea au fost avute în vedere de către instanța de contencios constituțional la pronunțarea deciziilor 1358 și 1360 din 2010.

Primul document internațional, la care face referire apelantul, este reprezentat de Rezoluția nr 1096/1996 adoptată de Consiliul Europei și se referă la măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri comuniste și prevede necesitatea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste, prin stabilirea unor reparații echitabile, care să exprime ideea de justiție . În conținutul acestei rezoluții se acreditează ideea că nu ar trebui limitate despăgubirile acordate victimelor justiției totalitare comuniste.

Rezoluția_ cuprinde de fapt o declarație cu privire la victimele infracțiunilor și a abuzului de putere, prin care li se recomandă statelor să faciliteze accesul liber la justiție și să aplice un tratament echitabil acestora.

Rezoluția nr 1481/2006 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei arată în esență faptul că spre deosebire de crimele comise de național-socialism( nazism), cu privire la care comunitatea internațională a fost avertizată, existând o condamnare oficială a acestora, căderea regimurilor totalitare comuniste nu a fost urmată de o anchetă internațională exhaustivă și profundă a ceea ce a însemnat în adevărata sa dimensiune regimul dictatorial comunist, astfel că se afirmă necesitatea sensibilizării opiniei publice internaționale în aceste sens. Scopul declarat al rezoluției a fost acela de face comunitatea internațională să conștientizeze dimensiunile reale ale fenomenului comunist în vederea evitării producerii unor crime similare în viitor, în condițiile în care aprecierea morală și condamnarea crimelor comise joacă un rol important în educarea viitoarelor generații.

În ceea ce privește victimele crimelor comise de către regimurile totalitare comuniste care mai sunt încă în viață, precum și familiile acestora, Adunarea generală a Consiliului Europei arată că trebui tratate cu compasiune, înțelegere și recunoașterea suferinței lor.

Rezoluția relevă faptul că mai există încă regimuri comuniste totalitare în unele țări ale lumii, în cadrul cărora crimele continuă să fie comise. Pretinsele interese naționale nu ar trebui să împiedice țările să-și exprime criticile justificate împotriva regimurilor comuniste totalitare actuale, Adunarea generală condamnând ferm toate încălcările drepturilor omului.

Consiliul Europei își justifică demersul arătând că dezbaterile ce au avut loc și condamnările pronunțate până în prezent, la nivel național, în unele state membre ale Consiliului Europei, nu scutesc comunitatea internațională să ia o poziție clară vizavi de crimele comise de regimurile comuniste totalitare, apreciindu-se că există o obligație morală în acest sens.

Consiliul Europei se consideră ca fiind bine plasat pentru a lansa o astfel de dezbatere la nivel internațional, în condițiile în care toate țările foste comuniste din Europa, cu excepția Belarusiei, sunt acum state membre și protecția drepturilor omului și a statului de drept sunt valorile fundamentale pe care acesta le apără.

Prin urmare, Adunarea generală a Consiliul Europei a condamnat ferm încălcările masive ale drepturilor omului comise de regimurile comuniste totalitare și își exprimă compasiunea, înțelegerea și recunoașterea suferinței victimelor acestor crime.

Totodată, rezoluția conține și o invitație pentru, toate partidele comuniste sau post-comuniste în statele sale membre care nu au făcut-o încă, de a-și reevalua istoria comunismului si a propriul lor trecut, cu consecința de a se ține în mod net la distanță de crimele comise de către regimurile comuniste totalitare și de a le condamne fără echivoc.

Consiliul Europei consideră că o astfel de claritate în poziția luată, adoptată de către comunitatea internațională, va sprijini continuarea reconcilierii și va încuraja istoricii din întreaga lume să-și continue cercetarea lor care vizează stabilirea și verificarea obiectivă a evenimentelor care au avut loc.

Examinând coroborativ conținutul acestor documente internaționale, Curtea constată că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității internaționale necesitatea condamnări ferme a comunismului, atât ca doctrină cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare.

Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.

Aceste documente internaționale au caracter esențialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conștiința comunității internaționale, în scopul repudierii complete a crimelor comise și de a proteja generațiile viitoare de astfel de atrocități.

Pentru ca aceste documente internaționale să poată da naștere unor drepturi în favoarea cetățenilor statelor membre la organizația internațională care le-a elaborat, este necesar ca normele juridice ce le consacră să aibă caracter obligatoriu și să fie direct aplicabile în ordinea juridică internă.

Principiul aplicabilității directe a prevederilor adoptate de organisme internaționale îl regăsim, ca regulă fundamentală, în dreptul comunitar, în sensul că normele acestuia se bucură de aplicabilitate directă în sistemele juridice naționale, fără a mai necesară adoptarea în prealabil a unei legislații interne suplimentare sau de transformare a dispozițiilor comunitare în norme interne.

Principiul aplicabilității directe creează o . consecințe atât pentru state cât și pentru autoritățile naționale inclusiv instanțele de judecată și particulari sub două aspecte: 1. statele sunt lipsite de posibilitatea de intervenție relativ la normele dreptului comunitar, cum ar dispozițiile tratelor comunitare, a regulamentelor și a directivelor în cazul în care nu au fost transpuse în ordinea juridică internă în termenele prevăzute și 2. dreptul comunitar are valențele unei ordini juridice interne, indiferent că este vorba de dreptul primar sau secundar. Ca o consecință directă a acestor principii ce guvernează aplicabilitate dreptului comunitar, pe cale jurisprudențială s-a arătat că Comunitatea Europeană constituie o nouă ordine juridică de drept internațional în beneficiul căreia statele și-au limitat drepturile lor suverane, în condițiile în care subiectele de drept ale acestei noi ordini nu sunt doar stele ci și naționalii lor, astfel că dreptul comunitar impune nu numai obligații persoanelor dar este destinat să confere drepturi care devin parte a moștenirii lor juridice. Prin urmare, persoanele pot întotdeauna să invoce prevederile dreptului comunitar în față tribunalelor naționale contra autorităților statului în virtutea unui efect direct vertical, în măsura în care statul respectiv nu le-a pus în aplicare în termen sau le-a pus în aplicare în mod incorect, atâta timp cât dispozițiile în cauză sunt suficient de precise și necondiționate și nu este necesară o măsură națională de care ă depindă luarea în considerare acestor dispoziții. Practic, se recunoaște posibilitatea particularilor de a invoca direct în fața autorităților judiciare naționale drepturile acordate prin normele dreptului comunitar.

În speță reclamanții invocă unele rezoluții ale Consiliului Europei în sprijinul drepturilor subiective pe care urmărește să le valorifice. Curtea consideră necesară să noteze faptul că aceste documente internaționale emise de Consiliul Europei nu sunt beneficiarele efectului aplicabilității direct, de care se bucură normele dreptului comunitar, deoarece nu se înscriu în categoria izvoarelor primare( formate din tratatele constitutive ale Comunităților Europene, la care se adaugă tratatele modificatoare și protocoalele anexe) și nici secundare( reprezentate de actele adoptate de instituțiile comunitare, care au caracter obligatoriu) ale dreptului comunitar. Curtea, de asemenea, consideră necesar să sublinieze faptul că rezoluțiile invocate de reclamant au caracter de recomandare și nu au forță juridică obligatorie.

Pe cale de consecință, Curtea apreciază că nu se poate considera că aceste documente internaționale ar consacra în concret vreun drept patrimonial în favoarea victimelor regimului comunist, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit datorită persecuției și abuzurilor la care au fost supuse, ele conținând doar norme de recomandare, principii orientative, statul fiind suveran în a aprecia în ce măsură alege să le dea eficiență în legislația pe care o adoptă. Spre deosebire de situația dreptului comunitar, în cazul actelor emise de Consiliul Europei, nu suntem în situația restrângerii suveranității statului pentru a ceda prioritate reglementărilor internaționale, care nu devin astfel parte integrantă din ordinea juridică internă. Prin urmare, nu se poate reține existența unei speranțe legitime în beneficiul celor supuși unor condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic și pe cale de consecință, nu se poate reține nici existența unui bun în sensul art 1 din Protocolul Adițional nr 1 la CEDO. Având în vedere că nu există o consacrare directă și efectivă a unui drept la despăgubiri prin documentele internaționale anterior menționate, nu rezultă modul în care ar fi incidente prevederile art 20 din Constituție, în condițiile în care nu există o reglementare internațională mai favorabilă, care să vină în contradicție cu cea internă, mai restrictivă și astfel să ia naștere obligația judecătorului de a da prevalență reglementărilor internaționale în materia drepturilor omului.

Pe de altă parte trebuie avut în vedere că legislația română s-a conformat necesității afirmate pe plan internațional de a adopta norme cu caracter reparatoriu în acest domeniu, în acest sens amintind în materia restituirilor: legislația fondului funciar, legea 112/1995 și legea 10/2001, cu toate modificările ulterioare, iar în materia reabilitării persoanelor persecutate din motive politice, avem în vedere OUG 214/1999 și decretul lege 118/1990, acest ultim act normativ reglementând și acordarea unor drepturi bănești sub forma unor prestații lunare și a unor gratuități în ceea ce privește asistența medicală și transportul cu mijloacele de transport în comun.

Ideea centrală care se desprinde din toate aceste documente internaționale este aceea că prin instituirea unui sistem reparator se urmărește în primul rând o satisfacție de ordin moral acordată victimelor regimului comunist, prin condamnarea publică și fermă acestui regim politic și prin considerația pe care statul trebuie să o manifeste față de acestea. Bineînțeles, acest lucru nu se opune acordări de despăgubiri în modalitatea și proporția aleasă de fiecare stat în parte, în funcție de posibilitățile concrete ale societății la acel moment.

În ceea ce privește invocarea Declarația Universală a Drepturilor Omului în ideea de fundamenta obținerea daunelor morale, Curtea reține că Declarația a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. ca rezoluție, neavând putere de lege. Scopul său, conform preambulului, este de a oferi un mod de înțelegere comun al drepturilor fundamentale și de a servi tuturor popoarelor si națiunilor drept standard comun de înfăptuire.

Deși Declarația Universală nu este un tratat, așa cum se arată în doctrina de specialitate, se admite că, odată cu trecerea timpului, Declarația s-a transformat dintr-o recomandare fără caracter obligatoriu într-un document cu valoare de normă juridică, fiind incontestabil rolul extrem de important atât pe plan internațional cât și pe plan național al Declarației Universale, care decurge din faptul că prevederile pe care le conțin și finalitățile urmărite, vizează direct texte cuprinse în pactele și în tratatele la care România este parte și, prin urmare, se înscriu în spiritul prevederilor art. 11 și 20 din Constituție. În același sens, Curtea reține că art. 20 din Constituția României din 1991, statuează că ,,Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”. Este însă de observat ca acest document internațional își păstrează trăsătura definitorie de a fi un summum de principii, care au rolul de a ghida societatea internațională în respectarea și implementarea drepturilor omului, fără a consacra în concret vreun drept patrimonial în favoarea victimelor regimului comunist, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit datorită persecuției și abuzurilor la care au fost supuse.

Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.

Din perspectiva celor arătate în cele ce preced, Curtea consideră că, dând eficiență celor statuate de Curtea constituțională prin deciziile anterior menționate, potrivit cărora prevederile art 5 lit a din legea 221/2009 au fost declarate neconstituționale atât sub aspectul acordări de daune morale titularului( celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive) cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului, analiza susținerile recurentului referitoare la modul de cuantificare a daunelor morale apare ca lipsită de utilitate.

În ceea ce privește recursul formulat de pârât, Curtea constată că aceasta a criticat sentința atacată sub aspectul constatării caracterului politic al măsuri administrative la care a fost supus tatăl reclamantului, susținând că nu se încadrează în dispozițiile art 3 din legea 221/2009.

Curtea apreciază critica ca nefondată având în vedere că prima instanță a reținut că măsura abuzivă aplicată autorului reclamantului nu se încadrează în dispozițiile art 3 din legea 221/2009, care reglementează măsurile administrative, cărora legiuitorul le-a recunoscut de drept caracter politic și a examinat existența acestui caracter prin raportare la prevederile art 4 din același act normativ. Dând eficiență acestor prevederi legale, tribunalul a reținut pe baza probelor administrate că măsura represivă luată de autoritățile statale din perioada regimului comunist se datorează calității de membru a tatălui reclamantului în cadrul comitetului județean al Partidului Național Liberal B. Ploiești, ceea ce denotă caracterul politic al acesteia.

Apreciind că neîncadrarea măsurii administrative în prevederile art 3 din legea 221/2009 nu împiedică constatarea caracterului politic al acesteia, în măsura în care acest aspect reiese din probe, Curtea apreciază critica formulată de pârât ca nefondată, reținând că în mod corect prima instanță a dat eficiență juridică prevederilor art 4 alin 2 din legea 221/2009, care permit celor care au făcut obiect al represiuni comuniste, să ceară constatarea caracterului politic a măsurii la care au fost supuși. Din probele dosarului rezultă că măsura fost luată de organele statului, astfel că nu este fondat critica potrivit căreia măsura nu ar fi fost luată de autoritățile comuniste.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul – reclamant I. M. și de recurentul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1958/09.11.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 14.06.2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. H. I. S. C. N.

GREFIER

S. R.

Red.I.S.

Tehdact.R.L./I.S.

2 ex.

TB-S.5 – E. D.

← Pretenţii. Decizia nr. 248/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 114/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 1291/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 250/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1105/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 248/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI