Pretenţii. Decizia nr. 249/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 249/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-10-2013 în dosarul nr. 249/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 249 A
Ședința publică de la 24.10.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți Ț. G. A. și Ț. M., împotriva sentinței civile nr. 1706 din 26.09.2012, pronunțată de Tribunalului București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, M. FINANȚELOR PUBLICE și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul M. A., în calitate de reprezentant al apelanților reclamanți, în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, conform delegației atașate la fila 32 din dosar, consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimații pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (apelant aderant) și Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 23.10.2013, a unor concluzii formulate de către apelanții reclamanți.
Reprezentantul intimatului pârât M. București, prin Primarul General, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, constând în atașarea dosarului administrativ în baza căruia s-au emis cele două dispoziții, probă pe care o apreciază ca fiind utilă soluționării cauzei în dovedirea bunei credințe și a inexistenței unei fapte ilicite a Municipiului București. Arată că a existat o hotărâre judecătorească pronunțată în anul 1997 și care nu a fost pusă în executare, iar ulterior s-a formulat o cerere în temeiul Legii nr. 10/2001.
Avocatul apelanților reclamanți arată că lasă la aprecierea instanței solicitarea formulată. Precizează că motivul pentru care a promovat prezenta acțiune îl constituie faptul că statul, după ce a preluat în mod abuziv imobilul în litigiu l-a închiriat, iar ulterior l-a vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, după care s-a tergiversat soluționarea notificării încă 9 ani de zile.
Referitor la susținerea părții adverse în sensul că hotărârea din 1997 nu a fost pusă în executare, urmează a se avea în vedere că imobilul era vândut la momentul respectiv.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București, prin Primarul General, arată că au fost și două apartamente vândute în temeiul Legii nr. 4/1973.
Curtea, deliberând cu privire la proba solicitată de intimatul-pârât M. București în sensul atașării dosarului administrativ care a stat la baza emiterii celor două dispoziții prin care s-a procedat la stabilirea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în raport de care se invocă lipsa de folosință în prezenta cauză, o apreciază ca neutilă și neconcludentă soluționării pricinii, motiv pentru care o respinge. Are în vedere temeiul de fapt și de drept al acțiunii introductive, pretențiile fiind fundamentate pe deținerea de către reclamanți a unui drept de proprietate asupra imobilului în tot intervalul de timp pentru care se solicită lipsa de folosință.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Avocatul apelanților-reclamanți solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea în parte a sentinței pronunțate de instanța de fond în sensul admiterii acțiunii, a omologării raportului de expertiză completat și pe cale de consecință obligarea pârâților la plata sumei de 1.090.963,99 lei, urmând a se avea în vedere concluziile scrise depuse la dosarul cauzei.
Referitor la cererea de aderare la apel formulată de către S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, pune concluzii de respingere ca nelegală și netemeinică, fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală pasivă.
În acest sens, urmează a se avea în vedere faptul că reclamanții au formulat critici numai cu privire la capătul de cerere prin care au solicitat obligarea intimaților la plata lipsei de folosință. Arată că prin hotărârea apelată a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, iar față de împrejurarea că reclamanții nu au formulat critici cu privire la acest aspect sentința instanței de fond a rămas definitivă și irevocabilă.
Totodată, instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, hotărâre care nu a fost apelată sub acest aspect, motiv pentru care apreciază că intimații pârâți prin cererea de aderare la apel nu pot formula critici cu privire la această chestiune, hotărâre care, de asemenea, este definitivă și irevocabilă.
Solicită obligarea intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond și apel.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii apelate ca temeinică și legală.
Solicită a se avea în vedere temeiurile de drept invocate de partea adversă, care precizează dispozițiile art. 485 și 487 din Codul civil, dar și răspunderea civilă delictuală, iar, în opinia sa, dispozițiile art. 485, art. 998 și art. 999 din Codul civil se exclud, având în vedere faptul că soluția instanței de fond vorbește atât despre culegerea de fructe civile pe care partea adversă pretinde că ar fi trebuit să le culeagă, dar și despre prejudiciul pe care reclamanții nu l-ar fi suferit.
Dacă totuși instanța va aprecia că trebuie analizate ambele texte de lege, solicită a se avea în vedere faptul că, deși nu s-a reținut un termen de prescripție cum ar fi fost normal, pentru că nu a fost identificat un moment de la care să curgă acest termen de prescripție, solicită admiterea cererii de aderare la apel, pentru că în speță operează această prescripție. Dacă nu este vorba de anul 1990, moment la care partea adversă putea să ceară fructele civile culese de către statul român, arată că nu înțelege de ce după anul 1997 nu s-a formulat o acțiune de către reclamanți.
În situația în care se va aprecia că cererea de apel este admisibilă, solicită schimbarea în parte a hotărârii apelate în sensul de a se reține prescripția achizitivă pe o perioadă anterioară introducerii acțiunii de cel puțin 3 ani de zile.
Solicită a se avea în vedere că acest termen de prescripție, în opinia sa, a început să curgă în mod categoric din anul 1997. În acest sens, urmează a se observa că anterior s-au emis cele două dispoziții de către Primarul General, fără a se evidenția vreun prejudiciu pe care să îl fi suferit partea adversă sau vreo faptă ilicită a Municipiului București.
Totodată, solicită a fi reținute apărările formulate de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21.01.2011, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr._ /2011, reclamanții Ț. G. A. și Ț. M. au chemat în judecată pe pârâții M. București, prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosința a imobilului situat în București, . (fost nr.38), sectorul 2, compus din teren în suprafață de 345 mp. și construcție compusă din parter, 2 etaje, mansardă și subsol, către reclamanți, pentru perioada_10, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului situat în București . fost 38, sector 2 compus din teren în suprafața de 345 mp. și construcție compusa din: parter, 3 etaje, mansarda și subsol, în baza sentinței civile nr._/12.l1.1997 pronunțata de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr.9888/1997, irevocabila, și a contractului de vânzare cumpărare nr._/20.07.1939 transcris sub nr._/20.07.1939 de Tribunalul I. - Secția notariat.
S-a arătat că acest imobil a fost preluat în mod abuziv de către stat în baza Decretului nr.92/1950, după care, prin sentința civila nr._/12.l1.1997 pronunțata de Judecătoria sectorului 2 București în dosarul nr. 9888/1997 irevocabilă, imobilul a fost retrocedat, instanța constatând și inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 și a actelor subsecvente acestuia, imobilului în litigiu.
S-a arătat și că, prin Dispozițiile Primarului General nr._/18.01.2010 și nr._/18.03.2010, s-a restituit imobilul în litigiu, cu excepția apartamentelor cumpărate în baza Legii nr.112/1995, pentru care s-au stabilit masuri reparatorii, astfel cum rezulta și din protocolul nr.5470/29.04.2010.
Având în vedere faptul ca actul de preluare abuziva a statului, respectiv Decretul nr.92/1950 și actele subsecvente acestuia au fost constatate inaplicabile cu efect retroactiv - ex tune - reclamanții au solicitat admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 483-487, 998-999, 1073 cod civil art. 20, 41, 44 din Constituția României, art. 1 și 6 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO, art.17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului precum și orice alte dispoziții legale în materie.
În cauză au fost încuviințate și administrate probele cu înscrisuri și expertiză contabilă.
Prin sentința civilă nr.1706/26.09.2012 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a respins acțiunea formulată împotriva acestuia ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere că legitimarea procesuală pasivă, condiție de exercițiu a acțiunii civile reprezintă identitatea între persoana chemată în judecată în calitate de pârât și acela ținut de îndeplinirea obligației din conținutul raportului juridic dedus judecății, sarcina de o justifica, incumbând reclamantului.
Așa fiind, în cauza dedusă judecății, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice alături de ceilalți doi pârâți, S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și M. București, la plata contravalorii lipsei de folosința a imobilului situat în București, . (fost nr.38), sectorul 2, compus din teren în suprafață de 345 mp. și construcție compusă din parter, 2 etaje, mansardă și subsol, pentru perioada_10, imobil preluat de stat în temeiul Decretului nr.92/1950, fără a justifica chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor Publice.
Astfel, tribunalul a observat că nu există nicio dispoziție legală care să îi confere calitate pasivă pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, cu atât mai mult cu cât preluarea imobilului pentru care sunt solicitate despăgubiri, nu a intrat în patrimoniul acestui pârât, neexistând dovezi ale faptului că în perioada solicitată acest pârât a folosit imobilul ce aparține reclamanților.
A aprecia de plano, în asemenea litigii, M. Finanțelor are calitate procesuală pasivă, doar din perspectiva preluării abuzive a imobilului de către S. R., reprezintă un argument lipsit de temei legal și nu poate justifica atragerea în proces a acestui pârât.
În consecință, față de considerentele expuse tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată împotriva sa ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
În ceea ce privește excepția invocată de pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul o a apreciat ca neîntemeiată, față de pretențiile afirmate de reclamanți precum și temeiurile de drept invocate dar și față de faptul că imobilul a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, toate aceste aspecte fiind de natură a justifica chemarea în judecată a acestui pârât.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a considerat că, față de modul în care reclamanții au înțeles să își formuleze pretențiile, acest aspect nu a putut fi soluționat decât prin raportare la fondul acestor pretenții, nefiind cu putință a determina în concret momentul la care dreptul la acțiune s-a născut, astfel că a respins excepția invocată ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, analizând probatoriul administrat, tribunalul a reținut că prin acțiunea dedusă judecății, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosința a imobilului situat în București, . (fost nr. 38), sectorul 2, compus din teren în suprafață de 345 mp. și construcție compusă din parter, 2 etaje, mansardă și subsol, pentru perioada_10.
Prin sentința civilă nr._/12.11.2007 definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București (fila 3), a fost admisă cererea formulată de reclamantul Ț. G. A., constatându-se inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 și a actelor subsecvente acestora, imobilului situat în București, .(fost nr. 64).
Totodată, pârâții S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și CGMB au fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie, imobilul anterior menționat compus din teren în suprafață de 345 mp. și construcția edificată pe acesta alcătuită din parter, trei etaje mansardă și subsol.
Tribunalul a reținut că această hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă nu a fost pusă în executare, la dosarul cauzei nefiind făcută nicio dovadă a demersurilor întreprinse în acest sens.
Ulterior, prin Dispoziția nr._.03.2010 emisă de Primarul General al Municipiului București (fila 4) în soluționarea notificărilor formulate în temeiul prevederilor legii nr.10/2001, de către reclamanții din prezenta cauză, a fost propusă acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele și terenul aferent acestora, situate în imobilul din ., fost 64, înstrăinate în baza legii nr.112/1995, imposibil de restituit în natură.
La data de 29.04.2010 prin Protocolul de predare - preluare a imobilului
anterior menționat, încheiat între Administrația Fondului Imobiliar și reclamanții Ț. G. A. și Ț. M., a fost restituit în natură celui dintâi și folosință specială reclamantei Ț. M., terenul în suprafață de 222,69 mp. situat la adresa din București, ., fost nr. 64, sector 2.
Așa fiind, potrivit situației de fapt expusă și având în vedere perioada pentru care reclamanții solicită acordarea lipsei de folosință, tribunalul a apreciat că examinarea pretențiilor acestora trebuie să se realizeze pe etape, respectiv, de la data preluării, 1950 până la rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr._/12.11.2007, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, în anul 1998, și ulterior pentru perioada cuprinsă între anul 1998 și 18.03.2010 data emiterii Dispoziției nr._.03.2010 a Primarului General al Municipiului București.
În ceea ce privește perioada 1950-1998, marcată de preluarea abuzivă a imobilului în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 și data restituirii acestuia în natură prin hotărâre judecătorească irevocabilă, tribunalul a apreciat pretențiile ca fiind neîntemeiate.
Are în vedere că pe durata 1950-1998, reclamantul Ț. G. A. nu justifică un drept, nemaiavând în proprietate imobilul, posesorul putând păstra fructele acestuia doar până la momentul introducerii acțiunii în revendicare, conform art. 485 din Codul Civil de la 1865, aplicabil în cauză, întrucât buna sa credință a încetat la momentul promovării acțiunii în revendicare, din acest moment fiindu-i cunoscute viciile titlului în baza căruia poseda bunul, conform art. 487.
Cum odată cu formularea, în anul 1997 a acestei acțiuni, reclamantul Ț. G. A. nu a solicitat și acordarea lipsei de folosință, pe care o putea pretinde doar de la acel moment și până la punerea în posesie, 29.04.2010, conform textului legal anterior evocat, tribunalul a apreciat cererea sa ca neîntemeiată pentru întreaga perioadă analizată. (1950-1998).
Cât privește intervalul cuprins între_10, tribunalul a considerat, de asemenea, ca nefiind justificate pretențiile constând în acordarea lipsei de folosință a imobilului.
Sub acest aspect, tribunalul a constatat că, deși creditor al unei obligații de predare a bunului imobil în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile reprezentată de sentința civilă nr._/12.11.2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, ce constituia titlu executoriu, reclamantul nu efectuat nici un demers în vederea aducerii la îndeplinire pe cale silită a acestuia.
Prin urmare, lipsa de diligență a creditorului, poate fi imputată doar acestuia și ea este de natură a conduce la aprecierea ca neîntemeiată a pretențiilor sale referitoare la acordarea lipsei de folosință pentru perioada examinată.
Totodată, tribunalul a observat că reclamantul nu a mai întreprins nici un demers concret în scopul redobândirii imobilului în temeiul hotărârii judecătorești menționate, în condițiile în care acesta a ales calea reglementată de prevederile legii nr.10/2001, procedură în care, de altfel a și fost emisă Dispoziția nr._/18.03.2010.
Reținând și că reclamantul s-a declarat de acord cu soluția acordării de măsuri reparatorii prin echivalent a construcției și a terenului aferent apartamentelor ce o compun, dar și în considerarea argumentelor ce preced, tribunalul a apreciat că lipsa de folosință pretinsă nu are un suport legal.
Raționamentul expus în privința reclamantului Ț. G. A. subzistă și este deopotrivă valabil și în ceea ce o privește pe reclamanta Ț. M., cu mențiunea că aceasta nu justifică dreptul la acordarea lipsei de folosință pe întreaga perioadă analizată, și din perspectiva faptului că un asemenea drept ar fi existat numai în măsura care aceasta formula o acțiune în revendicare prin care să fi solicitat și aceste despăgubiri, în caz contrar, perceperea fructelor de către pârât fiind întemeiată pe dispozițiile art. 485 din Codul civil de la 1864.
D. urmare, lipsa de diligență a reclamantei și absența oricărui demers concret până la depunerea notificării în temeiul legii nr.10/2001 și care în nici un caz nu are semnificația unei acțiuni în revendicare, și care să producă efectele prevăzute de art.487, se opune acordări lipsei de folosință solicitată de reclamantă.
Împotriva acestei sentințe, la data de 17.12.2012 reclamanții Ț. G. A. și Ț. M. au declarat apel, apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 17.05.2013.
În motivarea apelului, reclamanții au arătat că sentința apelată este nelegală și netemeinică precizând că ei sunt proprietarii imobilului situat în București . fost 38, sector 2 compus din teren în suprafața de 345 mp. și construcție compusa din: parter, 3 etaje, mansarda și subsol, în baza sentinței civile nr._/12.11.1997 pronunțata de Judecătoria sectorului 2 București în dosarul nr. 9888/1997 irevocabila și a contractului de vânzare cumpărare nr._/20.07.1939 transcris sub nr._.07.1939 de Tribunalul I. - Secția Notariat.
Menționează că acest imobil a fost preluat în mod abuziv de către stat în baza Decretului nr.92/1950.
Prin sentința civila nr._/12.11.1997 pronunțata de Judecătoria sectorului 2 București în dosarul nr. 9888/1997 irevocabila imobilul a fost retrocedat, instanța constatând și inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 și a actelor subsecvente a acestuia imobilului în litigiu.
Prin Dispozițiile Primarului General nr._/18.03.2010 și_/18.03.2010 s-a restituit imobilul în litigiu cu excepția apartamentelor cumpărate în baza legii nr.112/1995 pentru care s-au stabilit masuri reparatorii, astfel cum rezulta și din protocolul nr.5470/29.04.2010.
Având în vedere faptul ca actul de preluare abuziva a statului, respectiv Decretul nr. 92/1950 și actele subsecvente acestuia au fost constatate inaplicabile efectele se produc retroactiv - ex tune.
În urma preluării abuzive a imobilului de către stat reclamanții au fost lipsiți de un important atribut al dreptului de proprietate și anume exercitarea dreptului de folosința deoarece pârâții au preluat și posedat în mod abuziv imobilul în litigiu au obligația de a restitui fructele de la data preluării acestuia.
Prejudiciul creat reclamanților consta în lipsirea acestora de exercitarea concreta a dreptului de folosința pentru imobilul preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950 astfel cum rezulta din sentința civila nr._/12.11.1997 pronunțata de Judecătoria sectorului 2 București în dosarul nr. 9888/1997 fiind restituit în natura prin aceeași sentința.
Acest prejudiciu a fost evaluat de expertul tehnic Argintineanu S. prin raportul de expertiza tehnica judiciara.
Fapta ilicita a pârâților constă în preluarea și deținerea abuziva a imobilului în litigiu și în exercitarea în ceea ce privește acest imobil a tuturor atributelor dreptului de proprietate, inclusiv cel al folosinței.
Preluarea și deținerea abuziva a imobilului a generat imposibilitatea reclamanților de a se bucura de imobilul care le aparținea și de care au fost lipsiți o perioada foarte mare de timp o pârâții asumându-și riscul de a păstra un bun pentru care nu justificau dreptul de proprietate și nici unul dintre atributele acestui drept.
Preluarea abuziva a imobilului corelata cu păstrarea imobilului reclamanților pe perioada de timp care formează obiectul cererii de chemare în judecata_10 au generat lipsirea reclamanților de exercițiul folosinței asupra bunurilor ca atribut important al dreptului de proprietate și valorificarea concreta a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le asigura titularului dreptului.
Prejudiciul creat reclamanților prin lipsirea lor de folosința imobilului nu este reparat prin restituirea bunului solicitat.
Potrivit jurisprudenței constante a CEDO simpla restituire a bunului revendicat sau acordarea de masuri reparatorii sub forma de despăgubiri nu este suficienta pentru repararea tuturor consecințelor violării dreptului de proprietate suferite de proprietarul de bunul sau impunându-se acordarea de despăgubiri bănești constând în lipsa de folosința pentru perioada în care proprietarului i s-a încălcat dreptul de proprietate.
Deci în baza art. 485, 998-999 Cod civil și art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO reclamanții solicită admiterea cererii de chemare și obligarea pârâților la plata către reclamanți a sumei de 1.090.963,99 lei reprezentând despăgubiri bănești pentru prejudiciul rezultat din lipsa de folosința a imobilului situat în București . fost 38, sector 2 pentru perioada_10.
Pentru aceste motive solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile nr.1706/26.09.2012 pronunțata de Tribunalul București - Secția a V-a în dosarul nr._ și pe fond admiterea acțiunii, omologarea aportului de expertiza completat întocmit de experta Argintineanu S. și pe fond obligarea pârâților la plata sumei de 1.090.963,99 lei și la plata cheltuielilor de judecata.
În drept au fost invocate dispozițiile art.292 - 298 Cod procedură civilă, art. 480, 483-487, 998-999, 1073 Cod civil, art.20, 41, 44 din Constituția României, art. 1 și 6 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr.1 al CEDO, art.7 din Declarația Universala a Drepturilor Omului.
La data de 01.08.2013, pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice au formulat cerere de aderare la apelul formulat de reclamanți, solicitând schimbarea în parte a sentinței civile nr.1706/26.09.2012 pronunțata de Tribunalul București - Secția a V-a civila în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și respingerea cererii de chemare în judecata, ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.
În motivarea cererii de aderare la apel, pârâții au a arătat că hotărârea pronunțata de Tribunalul București este în parte nelegală și netemeinica având în vedere având în vedere faptul ca instanța de fond aceasta în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiata invocata de instituția pârâtă reținând ca" față de modul în care reclamanții au înțeles să își formuleze pretențiile, acest aspect nu poate fi soluționat decât prin raportare la fondul acestor pretenții, nefiind cu putință a determina în concret momentul la care dreptul la acțiune s-a născut.
Astfel, așa cum rezulta din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamanta, prin sentința civila nr._/12.11.1997, definitivă și irevocabila, pronunțata de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr.9888/1997 s-a dispus obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul General al Municipiului București să lase în deplina proprietate și liniștita posesie imobilul situat în București, ., sector 2.
S-a mai susținut că, față de faptul ca acțiunea din prezenta cauză este o acțiune patrimoniala, aceasta este supusa termenului de prescripție de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958.
Potrivit art.7 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita începe sa curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Prevederile Decretului nr.167/1958, republicat privitor la prescripția extinctivă: "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. (art.1 alin1)
Termenul prescripției este de 3 ani (. . .) (art.3 alin. (1)."
Față de cele prezentate, rezulta că reclamanții aveau posibilitatea sa solicite acordarea contravalorii lipsei de folosința de la data pronunțării sentinței nr._/12.11.1997 de către Judecătoria Sectorului 2 București, data la care reclamanților li s-a recunoscut dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu prin admiterea acțiunii în revendicare.
Faptul ca reclamanții nu au înțeles sa pună în executare sentința civila anterior menționata, aspect reținut de altfel și de instanța de fond, nu este imputabila pârâtului cu atât mai mult cu cat sentința era definitiva și irevocabila prin neapelare.
Mai mult decât atât, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, " reclamantul s-a desistat practic și nu a mai întreprins nici un demers concret în scopul redobândirii imobilului în temeiul hotărârii judecătorești menționate, în condițiile în care acesta a ales calea reglementata de prevederile Legii nr. 10/2001, procedura în care de altfel a și fost emisa Dispoziția nr.2539/18.03.2010 ".
În concluzie, având în vedere ca prezenta acțiune întemeiata pe dispozițiile art.998-999 cod civil este o acțiune patrimoniala și prescriptibila în termenul general de prescripție de 3 ani se apreciază că dreptul reclamanților de a cere contravaloarea lipsei de folosința a imobilului situat în București, . (fost 38), sector 2 s-a născut la data la care a fost pronunțată sentința civila nr._ de către Judecătoria Sectorului 2 București respectiv de la data de 12.11.1997 acest drept fiind supus termenului general de prescripție prevăzut de Decretul nr.167/1958.
Or, de la data pronunțării sentinței civile mai sus menționate respectiv 12.11.1997 și data introducerii prezentei acțiuni respectiv 21.01.2011 au trecut mai mult de 3 ani, fiind depășit cu mult termenul general de prescripție reglementat de Decretul nr.167/1958.
Prin urmare, rezulta fără putința de tăgada că în speța de față a intervenit prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților.
În consecința, având în vedere motivele expuse mai sus, pârâții solicită admiterea cererii de aderare la apel formulată, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 1706/26.09.2012 pronunțata de Tribunalul București Secția a V-a Civila în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților și respingerea acțiunii ca prescrisa.
Pârâtul arată că hotărârea instanței de fond este criticabila întrucât în mod eronat a reținut ca Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuala pasiva în prezenta cauza motiv pentru care înțelege sa reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice având în vedere că prin "calitate procesuala" se înțelege titlul sau modul în care o persoana participa în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuala pasivă presupune existenta identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.
Așadar în raporturile juridice obligaționale, cum este și cel dedus judecații, calitatea procesuala pasiva aparține persoanei căreia îi revine obligația ce intra în conținutul acelui raport juridic, potrivit regulilor de drept material.
În cauza de față, potrivit legii, nu exista obligația proprie a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de persoana juridica de drept public, de a plăti către reclamanți contravaloarea lipsei de folosita a imobilului în litigiu. O asemenea obligație nu este stabilită în sarcina Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, prin nici o dispoziție legala, cu atât mai mult cu cât nu exista dovezi ale faptului că în perioada pentru care se solicita despăgubiri S. R. a folosit imobilul ce aparține reclamanților.
De asemenea, nu ne aflam nici în ipoteza de la art.28 alin.3 din Legea nr.10/2001, singura prevăzută de lege în care Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, poate sta în judecata, atunci când deținătorul imobilului nu a fost identificat, deoarece din actele existente la dosarul cauzei rezulta faptul ca reclamanții au formulat notificare către Primăria Municipiului București aceasta fiind și unitatea deținătoare.
Prin urmare având în vedere ca în speța dedusa judecații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este deținătorul imobilului în litigiu iar din actele existente la dosarul cauzei rezulta faptul ca reclamanții au formulat notificare-către Primăria Municipiului București aceasta fiind și unitatea deținătoare, pârâtul nu are obligația de a plăti despăgubiri reprezentând contravaloare lipsa de folosință către reclamanți.
La data de 04.09.2013, apelanții-reclamanți au formulat întâmpinare la cererea de aderare la apel formulată de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea cererii ca nelegală și netemeinică.
În motivarea întâmpinării, apelanții-reclamanți au arătat că prin sentința civila nr.1706/26.09.2012 pronunțata de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă in dosarul nr._ instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reclamanții neformulând apel pe acest aspect. Deci hotărârea instanței de fond a rămas definitiva si irevocabila pe acest aspect, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nemaiavând calitate procesuala pasivă, astfel încât nemaifiind parte în dosar nu poate sa mai invoce excepția prescripției.
De asemenea prin sentința civila nr.1706/26.09.2012 pronunțata de Tribunalul București - Secția a V-a in dosarul nr._ instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiata, iar reclamanții nedeclarând apel pe acest aspect nici pârâții prin aderarea la apel nu pot sa formuleze motive de apel pe acest aspect, hotărârea instanței de fond a rămas definitivă si irevocabilă in acest sens.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nemaiavând calitate procesuala pasiva în cauza nu mai poate invoca excepția prescripției. Nici pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuala pasiva, conform deciziei nr.26/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Hotărârea instanței de fond a rămas astfel definitivă și irevocabilă in ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.
Mai mult, dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la data de 18.03.2010 când a fost emisa dispoziția nr._/18.03.2010.
Chiar intimații-pârâți S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, si Ministerul Finanțelor Publice recunosc prin cererea de aderare la apel faptul ca S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuala pasiva si solicita admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Rezultă, în opinia reclamanților, că cererea de aderare al apel este formulata de persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, si Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât solicită respingerea acesteia ca nelegala si netemeinica.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.115 - 118 Cod procedură civilă, precum și orice alte dispoziții legale in materie.
Nu s-au administrat probe în apel.
Examinând sentința apelată și actele dosarului în raport de motivele de apel formulate în cauză prin apelul principal și prin cererea de aderare la apel și de dispozițiile legale incidente, Curtea constată că apelul este nefondat.
Având în vedere în prealabil criticile aduse sentinței prin apelul incident, întrucât acestea vizează modul de soluționare al unor excepții procesuale de fond care trebuie analizate cu prioritate, Curtea constată pentru început că, sub aspect procedural, contrar apărărilor invocate de apelanții-reclamanți, nu există nici un impediment pentru repunerea în discuție în faza devolutivă a apelului, pe această cale, a legitimării procesuale pasive a Statului R. și respectiv, a prescripției materiale a dreptului la acțiune, excepții respinse de tribunal prin sentința apelată.
Potrivit art. 293 alin.1 C.proc.civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea sentinței și care se poate face până la prima zi de înfățișare – condiții legale care sunt pe deplin întrunite în prezenta cauză.
Curtea reține totuși că, deși semnatarul cererii de aderare la apel, Ministerul Finanțelor Publice, susține că ar fi formulat-o atât ca reprezentant al Statului R. (în aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954), cât și în nume propriu, în condițiile în care tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și soluția nu a fost atacată pe calea unui apel principal, acesta apel incident poate fi primit numai în măsura în care se constată că a fost formulat exclusiv de intimatul-pârât S. R., prin reprezentantul său arătat de lege.
De altfel, din cuprinsul cererii rezultă fără echivoc că Ministerul Finanțelor Publice acționează exclusiv ca reprezentant al Statului R., susținând interesele acestuia în ceea ce privește lipsa legitimării sale procesuale, invocată și la judecata în fond a pricinii, excepție respinsă, ca neîntemeiată, de tribunal.
Curtea constată în continuare că soluția dată acestei excepții a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în cauză, prin raportare la obiectul raportului juridic dedus judecății.
Curtea reține în acest sens că prin acțiunea dedusă judecății reclamanții au pretins să fie angajată răspunderea civilă delictuală a pârâților S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a Ministerului Finanțelor Publice și a C.G.M.B., conform dispozițiilor art. 998-999 din Codul civil din 1864, pentru privarea acestora de folosința imobilului situat în București . fost 38, sector 2– imobil naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 – în perioada_10.
Ținând seama că fapta ilicită invocată este reprezentată de deposedarea de imobil prin Decretul nr. 92/1950, iar prin sentința civilă nr._/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București pronunțată în dosarul nr. 9888/1997 s-a reținut cu putere de lucru judecat, pe de-o parte, că preluarea imobilului s-a făcut fără un titlu valabil, iar pe de altă parte, legitimarea procesuală a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și a C.G.M.B. în acțiunea în revendicare, ambii pârâți fiind obligați la restituirea imobilului, Curtea constată că aceștia se legitimează procesual și în acțiunea de față, întemeiată, de asemenea, pe dreptul comun.
Nu are deci nicio relevanță sub aspectul analizat că reclamanții au înțeles să notifice M. București, ca unitate deținătoare, pe calea Legii nr. 10/2001, pentru obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ, dat fiind temeiul juridic al cererii deduse judecății, remarcându-se totodată că legea specială menționată nu prevede repararea acestui tip de prejudiciu decurgând din lipsa de folosință preluate în perioada regimului politic comunist și deținute abuziv de stat.
De asemenea, este eronată susținerea reclamanților privind incidența în speță a deciziei de recurs în interesul legii nr. 27/14.11.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat, obligatoriu, conform art. 3307 C.proc.civ., exclusiv asupra lipsei calității procesuale a statului român în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin.3 din Legea nr. 10/2001, respectiv, asupra inadmisibilității acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobile preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd în legea specială măsuri reparatorii, îndreptate direct împotriva statului român.
In ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea constată că este fondată critica adusă sentinței de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru considerentele ce succed.
Întrucât prin cererea dedusă judecății se solicită despăgubiri ce constau în lipsa de folosință pentru toată perioada deposedării de proprietate, acțiunea are un obiect patrimonial, iar dreptul la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, sens în care dispune art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Având în vedere că apelanții-reclamanții invocă și prin prezentul apel principiile decurgând din jurisprudența CEDO în materia respectării dreptului de proprietate și a dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că instituția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune este reglementată prin Decretul nr. 167/1958 prin norme clare, accesibile și previzibile, iar din perspectiva garanțiilor de ordin substanțial recunoscute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie remarcat că stabilirea termenelor de prescripție constituie în jurisprudența CEDO o „ingerință" compatibilă cu exigențele Convenției.
Art. 8 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, termenul fiind acela de 3 ani – termenul general instituit de art. 3 alin.1 din același act normativ.
In speță, fapta ilicită invocată a fost punerea în aplicare a Decretului nr. 92/1950 (aspect statuat cu putere de lucru judecat prin hotărârea pronunțată în revendicarea acestei proprietăți) dată la care reclamanții au cunoscut atât paguba – preluarea posesiei de către stat - cât și pe cei care le-au pricinuit-o, respectiv, pârâtul S. R., prin autoritățile acestuia, respectiv C.G.M.B..
Prejudiciul reclamat în cauză a operat succesiv, lipsa de folosință pretinsă raportându-se la contravaloarea folosinței (chiria pe piața liberă, dat fiind temeiul delictual al cererii) de care proprietarul a fost lipsit întrucât nu a avut posesia proprietății sale, iar pentru actele cu executare succesivă, cum este și perceperea chiriei, curge o prescripție distinctă pentru fiecare prestație eșalonată în timp, astfel cum dispune art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Prescripția dreptului la acțiune în repararea prejudiciului descris, va începe să curgă astfel la data nașterii dreptului la acțiune, potrivit regulii instituite prin art. 7 din Decret.
Curtea constată că cererea de acordare a despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credință (legea civilă nepermițând solicitarea de restituire a fructelor civile sau a contravalorii lor anterior acestui moment, cum, de altfel, în mod judicios, s-a arătat și in sentința apelată, prin raportare la prevederile art. 485 din Codul civil de la 1864).
Or, această dată este cea a promovării acțiunii în revendicare, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 486-487 din Codul civil din 1864. Potrivit art. 486 C.civ., „posesorul este de bună credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute”, iar art. 487 C.civ. prevede că „el încetează de a fi cu bună credință din momentul când aceste viciuri îi sunt cunoscute”.
Prin urmare, reținând că acțiunea în revendicare a fost formulată de reclamantul Titeica G. împotriva Statului R. și Consiliului General al Municipiului București în anul 1997, fiind finalizată irevocabil prin sentința civilă nr._/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București pronunțată în dosarul nr. 9888/1997 (cerere care nu a fost însoțită și de o cerere de obligare a pârâților la plata de despăgubiri în sensul pretins prin cererea de față), tribunalul trebuia să constate – în aplicarea textelor legale sus-menționate – că de la acest moment s-a născut dreptul la acțiune în privința despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.
Astfel, dacă până în anul 1990 nu era posibilă formularea acțiunii în revendicare existența regimului anterior de până în decembrie 1989, fiind asimilată unei cauze de forță majoră, susceptibilă de a menține acest motiv de suspendare a prescripției extinctive, în temeiul art. 13 lit. a) din același Decret, ulterior, promovarea cererii în revendicare (care este imprescriptibilă), sub condiția admiterii ei, determină momentul la care posesorul (pârâtul din cauză) devine de rea credință, astfel cum prevede art. 487 C.civ.
Alăturarea cererii accesorii pentru lipsa de folosință acțiunii în revendicare avea semnificația întreruperii prescripțiilor distincte pentru fiecare prestație succesivă privind contravaloarea lipsei de folosință, în condițiile art. 16 alin.1 lit. b) din Decret, dacă cererea principală era admisă, conform art. 16 alin.2, iar, în speță, trebuie remarcat că reclamantul a avut câștig de cauză, pârâții fiind obligați să îi lase imobilul în deplină proprietate și posesie.
Curtea constată așadar că este eronată concluzia tribunalului în sensul că nu este cu putință a determina în concret momentul la care dreptul la acțiune s-a născut.
Stabilind, potrivit celor mai sus arătate, caracterul prescriptibil al cererii de față și momentul de când termenul general de prescripție a început să curgă, Curtea reține că excepția prescripției dreptului la acțiune trebuia admisă de tribunal pentru perioada_08, cererea introductivă fiind formulată la data de 21.01.2011.
Examinând în continuare criticile formulate de apelanții-reclamanți vizând respingerea pe fond a pretențiilor deduse judecății, în limitele impuse de intervenirea prescripției extinctive deja arătate, Curtea constată că în mod greșit tribunalul a apreciat asupra caracterului neîntemeiat al cererii pentru lipsa de folosință a imobilului în perioada
21.01._10.
Curtea reține că în cauză, așa cum s-a arătat deja, fapta ilicită constând în deposedarea de imobil prin Decretul nr. 92/1950 a fost stabilită chiar printr-o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă.
În mod evident, sunt îndeplinite și celelalte două condiții ale răspunderii civile delictuale, legătura de cauzalitate și vinovăția care rezultă din calificarea dată Decretului nr. 95/1950 ca fiind un act normativ abuziv, neconstituțional, adoptat de autoritățile comuniste ale statului.
Principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin deposedarea abuzivă de imobil impune obligarea autorului faptei ilicite la acoperirea daunelor produse care să vizeze atât prejudiciul efectiv, cât și beneficiul nerealizat.
Anterior promovării acestei cereri, prejudiciul decurgând din suprimarea posesiei a fost reparat parțial, prin restituirea părții din proprietate care se afla în posesia Municipiului București, sens în care a fost emisă dispoziția nr._/18.03.2010 a Primarului General, la data de 29.04.2010 fiind încheiat între părți procesul-verbal de predare primire (protocolul aflat la fila 5 dosar fond).
In aplicarea art. 998-999 C.civ., Curtea reține că prima instanță trebuia în condițiile de mai sus să oblige pârâții la plata de despăgubiri, pentru perioada în care dreptul nu s-a prescris, în limitele cererii formulate de reclamanți, conform art. 129 alin.6 C.proc.civ. (respectiv, până la data de 18.03.2010), prejudiciul pretins fiind unul cert și determinat prin raportul de expertiza întocmit în cauză, împotriva căruia pârâții nu au înțeles să formuleze obiecțiuni.
Tribunalul a apreciat însă că ar trebui sancționată lipsa de diligență a creditorului care nu a întreprins nici un demers pentru redobândirea imobilului în temeiul hotărârii judecătorești obținute în procesul de revendicare.
Curtea reține însă că această împrejurare nu poate fi considerată de natură a exonera pârâții de răspundere, având în vedere că anterior obținerii recunoașterii dreptului de proprietate asupra imobilului prin hotărârea respectivă, dar și ulterior acestui moment pârâții au înstrăinat părți din acest imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, neînțelegând să respecte cele statuate printr-o sentință civilă definitivă și irevocabilă care îi obliga să predea imobilul în deplină proprietate și posesie.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudența sa că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 paragraful 1 din Convenție, putându-se aduce atingere în acest mod și dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei recunoaște un drept de proprietate sau poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, mai ales când obligația de a dispune executarea hotărârii în cauză revine unei autorități administrative( Metaxas c. Greciei, 8415/02; S. P. c. României 2004, P. c. Moldovei,_/99).
In această situație, reclamanții au înțeles să recurgă și la procedurile administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, finalizate prin emiterea dispozițiilor nr._ și_ din 18.03.2010 de către Primarul General al Municipiului București.
In acest context, trebuie arătat că nici împrejurarea că reclamanții nu au înțeles să conteste dispoziția prin care, conform Legii nr. 10/2001, li s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru părțile înstrăinate din imobil nu prezintă vreo relevanță în privința temeiniciei pretențiilor la despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, neputându-le lipsi de „suport legal”, așa cum eronat se afirmă prin sentința apelată, cu atât mai mult cu cât acest prejudiciu nu face obiectul reparațiilor acordate de legiuitor prin legea specială privind imobilele preluate abuziv de stat în perioada regimului politic comunist.
Curtea constată că trebuie înlăturat și argumentul primei instanțe că, în ceea ce privește pe apelanta-reclamantă Titeica M., în lipsa formulării de către aceasta a acțiunii în revendicare, ar fi incidente dispozițiile art. 485 C.civ. care le-ar permite pârâților să culeagă fructele ca posesori de bună credință, fiind evident că aceștia nu mai pot fi considerați posesori de bună credință după introducerea acțiuni în revendicare, prin sentința pronunțată stabilindu-se cu putere de lucru judecat lipsa de valabilitate a unicului titlu care îi îndreptățea pe pârâți să dețină respectivul imobil.
In consecință, Curtea, în baza art. 296 C.proc.civ., va admite apelul formulat de apelanții-reclamanți și cererea de aderare la apel formulată de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, schimbând în parte sentința apelată.
Va fi admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada_08 și va fi admisă acțiunea în pretenții formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și M. București prin Primarul General, numai în ceea ce privește perioada 21.01._10.
Vor fi obligați pârâții, în solidar, având în vedere dispozițiile art. 1003 din Codul civil de la 1864, la plata către reclamanți a sumei de 273.382,63 lei reprezentând lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 21.01._10, stabilită pe baza calculelor și concluziilor din raportul de expertiză contabilă de la fond, astfel cum a fost completat, care au ținut seama de valoarea chiriei încasate de autorități și, după caz, de chiria de pe piața imobiliară (în privința părților de imobil înstrăinate).
Astfel, în privința chiriei încasate (fila 162) reiese că suma datorată este de_,37 lei, in cazul apartamentelor vândute (fila 163) lipsa de folosință este evaluată pentru perioada arătată la 232.443,80 lei, iar în cazul terenului, la 30.832,46 lei (fila 164) – sume calculate de instanță pe baza valorilor stabilite de expert pentru fiecare an/perioadă din an.
Văzând și dispozițiile art. 274 și 277 coroborate cu art. 298 C.proc.civ., vor fi obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți pentru prima fază a procesului și pentru faza apelului, în raport de culpa procesuală reținută în sarcina acestora, în limitele pretențiilor găsite întemeiate.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 20 alin.5 din Legea nr. 146/1997, constatându-se că la judecata în primă instanță taxa judiciară de timbru datorată de reclamanti nu a fost plătită conform legii, vor fi obligați aceștia să achite aceasta taxa, precum și cuantumul timbrului judiciar aferent pretențiilor, conform art. 9 din O.G. nr. 32/1995.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții-reclamanți Ț. G. A., domiciliat în București, ..80, sector 1, și Ț. M., domiciliată în Germania, Schweitzer str.19,_ Heusenstamm, ambii prin procurator B. V., cu domiciliul în București, ..12, sector 6, și cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat M. A. în București, ., ., ., sector 6, împotriva sentinței civile nr.1706 din 26.09.2012 pronunțată de Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. R., prin M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, și M. BUCUREȘTI, prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6.
Admite cererea de aderare la apel formulată de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada_08 și respinge acțiunea în pretenții pentru această perioadă, ca fiind prescrisă.
Admite acțiunea în pretenții formulată de reclamanții Ț. G. A. și Ț. M. în contradictoriu cu pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și M. București prin Primarul General, în ceea ce privește perioada 21.01._10.
Obligă pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 273.382,63 lei reprezentând lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 21.01._10.
Obligă pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, în sumă de 8350 lei.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă intimații-pârâți S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și M. București, prin Primarul General,în solidar, la plata sumei de 3427,42 lei - cheltuieli de judecată în apel.
Dă în debit reclamanții cu suma de 15.025,60 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar pentru fond.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. I. M.-A. N.-G.
GREFIER,
M. C.
Red. M.A.N.G
Tehnored. C.S./M.
Ex.7
T.B.Secția a V-a Civilă – E.P. J.
| ← Anulare act. Decizia nr. 54/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 1779/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
