Pretenţii. Decizia nr. 32/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 32/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2012 în dosarul nr. 32/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 32A
Ședința publică de la data de 27.01.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - M. L. D.
GREFIER - D. L.
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a participat domnul procuror V. D. C..
Pe rol rejudecarea după casare a cererilor de apel formulate de apelantul reclamant D. P. C. - domiciliat în București, ., ..B, ., sector 3 și de apelantul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – cu sediul în București, .,sector 5, cauza având ca obiect ”pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de apeluri.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns apelantul reclamant D. P. C. personal, lipsind apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea pune în discuție dacă mai sunt cereri noi de formulat asupra capătului de cerere privind pretențiile.
Apelantul reclamant învederează instanței că nu are de formulat cereri noi cu privire la capătul de cerere privind pretențiile solicitate.
Totodată, învederează că la ultimul termen la Înalta Curte de Casație și Justiție a fost întrebat direct de către președintele instanței dacă suma de 10.000 Euro îl satisface, sumă cu care nu poate fi de acord.
Nu poate fi de acord cu această sumă, întrucât prin decizia atacată instanța de fond a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 Euro, însă la intervenția Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, suma a fost diminuată. Învederează că prezentul dosar se judecă de cca. 2 ani de zile. Cuantumul despăgubirilor acordate reprezintă o recunoaștere mai mult simbolică a calității de luptător anticomunist, deoarece consecințele negative determinate de persecuțiile politice la care a fost supus nu pot fi înlăturate printr-o reparație materială indiferent de cuantumul acesteia.
Toți cei care au fost luptători anticomuniști au fost condamnați după trei principii și anume onoare, principiu și sacrificiu. Acum un an și jumătate a fost invitat la R. (Italia) unde a ținut prelegeri cu privire la partidul comunist din România.
Nu are ce să mai adauge, deoarece consideră că din documentele depuse la dosar rezultă în mod indubitabil caracterul politic al măsurilor luate împotriva sa.
Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București, consideră că este de netăgăduit suferințele fizice și psihice cauzate apelantului reclamant, însă există un cadru legislativ și anume Legea nr.221/2009, care în opinia sa trebuie coroborată cu deciziile Curții Constituționale nr. 1354, 1358 și 1360/2010 și cu decizia în interesul legii nr. 12/19.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Ambele apeluri trebuie rejudecate în limitele impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare.
În raport de constatarea neconstituționalității a art. 5 din Legea nr. 221/2009 și de cadrul legislativ existent la acest moment, solicită admiterea apelului declarat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerea apelului declarat de apelantul reclamant.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 27.08.2009, sub nr._/3/2009, reclamantul D. P. C. a chemat in judecata pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să îl oblige pe pârât la plata sumei de 400.000 euro.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că i-a fost încălcat dreptul la integritate fizica si psihica, ca urmare a tratamentului la care a fost supus in perioada 1948 – 1950 în închisorile MAI Jilava, Curtea Marțiala – Uranus, Pitești, G.. Astfel, a arătat că a fost arestat în data de 9 iulie 1948 judecat si condamnat la 2 ani închisoare corecțională, prin sentința nr. 2263/28.12.1948 de către Tribunalul M. București. A fost eliberat de către Penitenciarul G., la data de 21.09.1950. Așadar, in mod abuziv, i s-a prelungit detenția cu diferența dintre 9 iulie si 21 septembrie (adresa Penitenciarului G.).
După ieșirea din penitenciar s-a prezentat la Facultatea de D., fiind in anul II la arestare, pentru continuarea studiilor, însă a fost respins din cauza dosarului. După câțiva ani, a intrat la I.S.E.P (actuala Academie Comercială), de unde după absolvirea a 2 ani a fost exmatriculat, din aceleași motive politice.
La o anchetă a Securității, i s-a spus ca nu are nici o șansa sa termine o facultate, deoarece refuza orice colaborare cu „organul”.
Prejudiciul pe care l-a suferit a fost mare si dureros. La ieșirea din Penitenciarul G. i s-a aplicat pe buletinul de populație, stampila cu D.O. (domiciliu obligatoriu), datorita acestui fapt, bilunar trebuia sa se prezinte la circa de Miliție, in raza cărei domicilia. Era sub observație cu caracter permanent, aflând in luna martie 2001, la citirea primului din cele 14 dosare, de la C.N.S.A. ca îl urmăreau 20 de indivizi permanent.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 332/04.03.2010 Tribunalul București Secția a III-a Civilă a admis in parte acțiunea formulata și precizata; a obligat paratul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 200.000 Euro, in echivalent lei la data achitării, reprezentând contravaloare prejudiciu moral; a respins pretențiile in ceea ce privește daunele materiale si daune morale (pana la concurenta sumei de 400.000 euro), ca neîntemeiate și a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
În motivarea hotărârii, tribunalul a reținut că pPrin sentința nr. 2263/28.12.1948 a Tribunalului M. București, reclamantul D. S. P. C., în vârstă atunci de 23 de ani, student la Facultatea de D. a fost condamnat la 2 ani de închisoare corecțională pentru delictul de omisiune a denunțării complotului, prevăzut de dispozițiile art. 209 Cod penal.
Reclamantul s-a aflat în detenție în perioada 09.07._50, astfel cum reiese din Hotărârea nr. 499/131/23.09.1993 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate politic, conform Decretului Lege nr. 118/1990 – fila 2. De asemenea, din adresa nr. 772/11.02.2002, reiese că reclamantul a executat o parte din pedeapsa stabilită prin sentința nr. 2263/28.12.1948, respectiv de la 09.06.1950 la 20.09.1950, în Penitenciarul G..
Conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 și alin. 2 lit. a din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 185 - 187, 190, 191, 1931, 194, 1941 - 1944, 1961, 197, 207 - 209, 2091 - 2094, 210 - 218, 2181, 219 - 222, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 2311, 258 - 261, 267, 2687, 2688,_,_,_,_, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 5786 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;
Dispozițiile art. 5 alin. 1 din același act normativ statuează că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Dispozițiile legale mai sus expuse, privind obligația de plată a daunelor de către stat în cazul condamnărilor cu caracter politic, au în vedere reparația integrală a prejudiciului cauzat. În ceea ce privește însă daunele materiale, se poate observa că legea specială le limitează la echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare, iar reclamantul nu a făcut nici o dovadă cu privire la aceste aspect, cu atât mai mult cu cât din sentința nr. 2263/28.12.1948 a Tribunalului M. București nu reiese că s-a dispus confiscarea vreunor bunuri, astfel încât, pentru aspectele învederate, tribunalul va respinge pretențiile in ceea ce privește daunele materiale, ca neîntemeiate.
În ceea ce privește prejudiciul moral, tribunalul a reținut cu prioritate că, în cauză, condamnarea suferită se încadrează în prevederile art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 (art. 209 Cod penal ).
Tribunalul a apreciat că acest prejudiciu moral nu se poate rezuma la determinarea "prețului" suferinței psihice, care este inestimabilă, ci determină aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului si implicației acestuia pe toate planurile sociale ale vieții persoanei vătămate. Trebuie să se aprecieze ce a pierdut reclamantul pe plan psihic, social, profesional si familial din ceea ce ar însemna o viață normală și liniștită pentru aceasta in momentul respectiv, dar și in viitor.
Daunele morale, ca echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocate de cel condamnat, pentru vătămarea intereselor sale personale nepatrimoniale, cum ar fi libertatea de mișcare și de exprimare, onoarea, reputația, imaginea și încrederea acordată în societate, dreptul la instruire profesională, dreptul la muncă.
În speță, prin privarea de libertate ca urmare a stării de detenție, drepturile și libertățile fundamentale ale reclamantului au suferit o atingere serioasă, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri, întrucât acesta a avut de suportat, atât pe perioada detenției, cât și ulterior, o . consecințe, în sensul că a fost izolat de colectivitate și de familie, nu a mai putut obține un loc de muncă conform pregătirii sale (la data condamnării era student la Facultatea de D.), a suferit oprobriul public.
Este evident că, prin lipsirea de libertate, ca urmare a unei condamnări cu caracter politic, pe o perioadă de peste 2 ani, la o vârstă când viața de adult abia începe (23 de ani), în închisori unde tratamentul degradant al deținuților era de notorietate, reclamantul a suferit o vătămare gravă a drepturilor sale, iar traumele psihice provocate de o atare măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, ca urmare a atingerii aduse valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere toate consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, precum și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, este dificil a se apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, in raport de consecințele suferite de persoana vătămată, trebuie sa aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze pentru aceasta ceea ce îi lipsește ca urmare a condamnării cu caracter politic, criteriile de avut în vedere fiind acelea al echității și al proporționalității, potrivit cărora dacă prejudiciul suferit de persoana vătămată este unul grav, atunci aceasta este îndreptățită la acordarea unei despăgubiri corespunzătoare.
Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, față de perioada de detenție a reclamantului, de atingerea adusă de măsura condamnării și de suferințele fizice și psihice cauzate acestuia, ținând cont, raportat la prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza a II-a din Legea nr. 221/2009, și de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990, Tribunalul a stabilit despăgubiri morale, necesare și suficiente, în cuantumul de 200.000 euro, respingând pretențiile in ceea ce privește daune morale pana la concurenta sumei de 400.000 euro.
Împotriva acestei sentințe au formulat apeluri pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamantul D. P. C..
În motivarea apelului, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că, prima critică se referă la aprecierea greșită a probelor administrate și la cuantumul despăgubirilor morale.
Apelantul-pârât a învederat faptul că intimatul-reclamant a beneficiat de o reparație a prejudiciului prin recunoașterea drepturilor sale, în conformitate cu dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare și ale OUG nr.214/1990 cu modificările și completările ulterioare.
Apelantul a învederat că dificultatea de evaluare, ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral, nu trebuie interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce presupune o analiză a particularităților fiecărei cauze, printr-o individualizare judiciară, în raport de împrejurările de fapt și de drept, ce se relevă cu ocazia fiecărei solicitări în fața instanței de judecată.
Prin urmare, există riscul ca reparația făcută în temeiul acestei legi dacă nu este una echilibrată, să conducă la crearea unui prejudiciu mai mare decât reparația în sine. Or, în materia restrângerii exercițiului drepturilor și libertăților și Constituția recunoaște și consacră principiul proporționalității consecințelor juridice cu situația care le-a generat.
Astfel, în considerarea definiției răspunderii juridice, care îi revine inclusiv statului român ca subiect de drepturi și obligații, potrivit art. 25 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, principiile acestei răspunderi se află în strânsă legătură cu principiile fundamentale ale dreptului, cu referire la principiul justeței sau al proporționalității răspunderii juridice.
Apelantul a arătat că, posibilitatea compensării prejudiciului moral cu o sumă de bani stabilită cu titlu de daune morale, are drept scop nu atât a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacția de ordin moral, susceptibilă mai mult de o recunoaștere a însăși măsurii luate asupra sa, ca fiind abuzivă, principiu urmărit și de legiuitorul român atât prin Decretul Lege nr.118/1990, O.U.G. nr.214/1999 sau Legea nr. 221/2009.
Învederează că în cauză, faptul că se recunoaște de către legiuitor, ope legis, caracterul politic al condamnărilor pronunțate pentru faptele prevăzute la art. 1 alin.(2) și alin.(3) din Legea nr.221/2009, reprezintă o importantă reparație morală, față de care orice sumă de bani nu poate asigura o cuantificare realistă a suferințelor produse prin măsurile abuzive enunțate prin Legea nr. 221/2009.
Apelantul a mai arătat că intimatul-reclamant a fost condamnat prin sentința nr.2263/29.12.1948 pentru delictul de omisiunea denunțarii complotului, prevăzută de art.209 pct. III Cod penal, la doi ani de inchisoare din care i s-a imputat prevenția de la 9 iulie 1948, fiind eliberat în data de 07.07.1950, și că scopul urmărit de legiuitor prin reglementările cuprinse în Legea nr.221/2009 au fost atins, ținând cont că acestea vizau în principal reabilitarea de drept a persoanelor ale căror condamnări de natură politică își produc în continuare efectele, iar în subsidiar de a acorda măsuri reparatorii cu caracter simbolic, care să poată fi obținute de persoanele îndreptățite cu un efort minim.
De altfel, intimatului reclamant i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și i-au fost acordate măsuri reparatorii pentru perioada cât s-a aflat în detenție, fapt ce rezultă din Hotărârea nr.409/23.09.1993 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului - Lege nr.118/1990 precum și din Decizia nr.390 din 21.03.2002 emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă.
S-a mai arătat că legiuitorul a prevăzut faptul că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări ulterioare.
Faptul că intimatul reclamant nu a mai putut obține un loc de muncă conform pregătirii sale, la data condamnării fiind student la Facultate de D. și ulterior, în anul 1958 la Facultatea de Planificare din cadrul Institutului de Științe Economice și Planificare V. lIici Lenin, nu putea fi de natură a influența hotărârea instanței de fond cu atât mai mult cu cât nu au fost prezentate decât niște adeverințe care atestau o situație de fapt și din care nu reieșea că acesta a fost exmatriculat din motive ce țineau de convingerile sale politice, motivul excluderii sale putând avea o cu totul altă cauză. De altfel, în acea perioadă stigmatul de deținut politic nu i-ar fi permis intimatului să aibă acces la o formă de învățământ mai ales superior, situație care nu se regăsește în speța de față, acesta devenind student la Facultatea de Planificare ulterior executării pedepsei privative de libertate.
Apelantul a mai arătat că prezintă relevanță și perioada îndelungată de timp scursă de la data producerii prejudiciului și până în prezent, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăși înlăturarea efectelor hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic constituind o satisfactie rezonabilă.
Învederează că, referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenția C.E.D.O., Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa constantă, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. Astfel, cu titlu de exemplu, s-a invocat cauza Tară L., prin care s-a stabilit cu titlu de reparație morală suma de 1.000 euro, cauza T. în care suma cu titlu de reparație morală este de 1.600 euro, cauza O., prin care suma de 1.000 a fost acordată cu titlu de reparație morală.
În motivarea apelului, reclamantul D. P. C. a arătat că formulează critici cu privire la cuantumul despăgubirilor morale învederând că suma stabilită de către prima instanță cu titlu de despăgubiri morale nu este de natură a acoperi prețul suferinței psihice, care este „inestimabilă”.
Apelantul a arătat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale trebuie să se aibă în vedere împrejurarea că în perioada comunistă a constitui7 subiectul și obiectul unei supravegheri continue a securității, așadar a vieții de om.
Prin decizia civilă nr. 491A/03.09.2010 Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantul D. P. C., ca nefondat, a admis apelul declarat de pârâtul S. R., a schimbat în parte sentința civilă nr. 332/04.03.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a III -a Civilă, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 Euro reprezentând despăgubiri, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere, cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, faptul că, la data pronunțării sentinței apelate, Legea nr.221/2009 nu prevedea un plafon maxim al cuantumului despăgubirilor morale, care puteau fi acordate persoanelor care fuseseră condamnate politic și că, ulterior, a fost adoptată O.U.G. nr.62/2010, prin care s-a stabilit posibilitatea instanței de judecată de a dispune a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: „10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”, conform art.5 alin.1 lit. a pct.1 din Legea nr.221/2009, modificată prin O.U.G. nr.62/2010.
În raport de modificările legislative intervenite, instanța de apel a constatat că argumentele formulate de către apelantul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice sunt întemeiate din prisma cuantumului daunelor morale acordate de către instanța de fond, care depășesc cu mult plafonul maxim stabilit de către legiuitor.
Prin decizia civilă nr. 7407/21.10.2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul D. P. C. și de pârâtul S. R., a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a avut în vedere motivul de ordine publică, invocat din oficiu, referitor la efectele deciziei nr. 1354/_ a Curții Constituționale, care vizează cuantumul despăgubirilor la care este îndreptățit reclamantul pentru prejudiciul moral încercat ca urmare a condamnării politice din perioada comunistă. Prin această decizie s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010.
Instanța de recurs a mai arătat că dreptul reclamantului la despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter politic la care a fost supus în perioada comunistă, pe temeiul art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, este stabilit în mod irevocabil, fiind recunoscut prin hotărârile pronunțate în fond și apel, necontestate pe acest aspect în calea de atac a recursului.
De asemenea, instanța de recurs a mai stabilit faptul, că la cuantificarea daunelor morale, instanța de trimitere va avea în vedere criteriile legale și jurisprudențiale în materie, respectiv: natura măsurii aplicate reclamantului, durata acestei măsuri, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative suferite de reclamant în plan fizic, psihic și social, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată reclamantului situația profesională sau socială, măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 sau OUG nr. 214/1999. totodată, instanța de trimitere va avea în vedere și criticile formulate de pârât relative la relevanța măsurilor reparatorii deja acordate reclamantului în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, urmând a se aprecia asupra acestui aspect din perspectiva dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza a II-a și alin. 11 din Legea nr. 221/2009.
În rejudecarea apelurilor, cauza a fost re-înregistrată pe rolul Curții de apel București, secția a IV-a civilă, sub nr._ .
Analizând sentința apelată, în limitele devoluțiunii fixate conform motivelor de apel formulate și a deciziei de casare, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. 1 C.pr.civ. și art. 315 C.pr.civ., și analizând actele și lucrările dosarului, în raport de normele legale incidente, Curtea reține următoarele:
Situația de fapt a fost în mod corect stabilită de către prima instanță de fond, în sensul că prin sentința nr. 2263/28.12.1948 pronunțată de Tribunalul M. București, reclamantul D. S. P. C. a fost condamnat la 2 ani de închisoare corecțională pentru delictul de omisiune a denunțării complotului, prevăzut de dispozițiile art. 209 Cod penal.
Reclamantul s-a aflat în detenție în perioada 09.07._50, astfel cum reiese din Hotărârea nr. 499/131/23.09.1993 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate politic, conform Decretului Lege nr. 118/1990, deci o perioadă de 2 ani.
Din adresa nr. 772/11.02.2002, reiese că reclamantul a executat o parte din pedeapsa stabilită prin sentința nr. 2263/28.12.1948, respectiv de la 09.06.1950 la 20.09.1950, în Penitenciarul G..
Reclamantului i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, fiind emisă în acest sens decizia nr.390/21.03.2002.
Ca urmare a recunoașterii acestei calități, reclamantul Dumitescu P. C. a beneficiat de prevederile dispozițiilor Decretului-Lege nr.118/1990, conform Hotărârii nr. 409/23.11.1993 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990.
Infracțiunea pentru care a fost arestat și condamnat reclamantul – omisiune de denunț - prevăzută de art. 228 din Codul Penal al României de la 1936 în forma republicată în 1948 este menționată expres în art. 1 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2099, constituind de drept condamnare cu caracter politic.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.
Dispozițiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, care stabileau o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010, publicată în M. Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, publicate în M. Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La data de 7 noiembrie 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 789 decizia în interesul legii nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. 14/2011. Prin această decizie, instanța supremă a stabilit că: „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
În conformitate cu dispozițiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, de la data publicării deciziei în interesul legii nr. 12/2011 în Monitorul Oficial, dezlegarea dată de instanța supremă problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanță.
Prin decizia în interesul legii instanța supremă a arătat că „în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” și a decis că „există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului”.
Aplicând aceste dezlegări cu caracter obligatoriu la speța de față, Curtea constată - așa cum de altfel a stabilit și instanța supremă prin decizia de casare - că dreptul reclamantului de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dispusă prin sentința nr. 2263/1948 pronunțată de Tribunalul M. București a fost stabilit în mod irevocabil, având în vedere și faptul că atât sentința de fond cât și decizia din apel care a menținut soluția de admitere a acțiunii, au fost pronunțate anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziilor nr. 1358/2010 și ne. 1360/2010 ale Curții Constituționale. În consecință, Curtea reține că reclamantul deține, în sensul deciziei în interesul legii nr. 12/2011, o hotărâre definitivă pronunțată în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 care să i-a constatat dreptul de a obține acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, problemă ce a fost ridicată prin ambele apeluri formulate în cauză și cu privire la lămurirea căreia instanța de recurs a dispus rejudecarea apelurilor, instanța de apel reține că este fondată acea critică susținută de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice conform căreia instanța de fond nu a luat în considerare faptul că reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999.
De asemenea, pentru a se limita gradul de aproximare, instanța va ține seama (potrivit dispozițiilor art. 315 alin. 1 C.pr.civ.) de îndrumările cu caracter obligatoriu ale deciziei de casare în sensul de a ține cont de anumite criterii legale, instituite chiar de legiuitor pentru determinarea valorii prejudiciului moral suferit.
Astfel, prin art. 5 alin. 11, Legea nr. 221/2009 a prevăzut o . criterii legale pentru cuantificarea daunelor morale: „La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Spre acest demers, Curtea constată că, prin Hotărârea nr. 409/23.11.1993 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, în baza Decretului-lege nr. 118/1990 reclamantului i s-a recunoscută perioada 09.07.1945 (reprezentând data arestării pentru fapta de omisiune de denunț) -07.07.1950 (reprezentând data eliberării sale) ca fiind vechime neîntreruptă în muncă; respectiv perioada de 1 an, 11 luni și 28 de zile.
Prin aceeași Hotărâre, i s-a acordat o indemnizație lunară în sumă de 1117 lei, sumă ulterior indexată, potrivit desfășurătorului comunicat de Casa de Pensii a Municipiului București de la filele 96-98 din dosarul de fond), și i-au fost recunoscute toate celelalte drepturi prevăzute la art. 3 alin. 2 din Decretul-lege nr. 118/1990, adică asistență medicală și medicamente în mod gratuit în unitățile sanitare de stat și la art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, adică asigurarea de către primării cu prioritate a unui spațiu locativ corespunzător din fondul locativ de stat (fila 2 din dosarul de fond).
De asemenea, în baza O.U.G. nr. 214/1999 a fost emisă decizia nr. 390/21.03.2002 a Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă prin care reclamantului i-a fost recunoscută și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, reclamantul beneficiind de toate drepturile prevăzute de acest act normativ (fila 19 din dosarul de fond).
Totodată, Curtea are în vedere, în ceea ce privește susținerile formulate prin apelul declarat de reclamant, faptul că măsura condamnării cu caracter politic dispusă prin sentința nr. 2263/1963 a Tribunalului M. București, prin care a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională pentru delictul de omisiunea denunțării complotului prevăzută de art. 228 Cod penal - a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial complex, pornind de la suferințele psihice și psihice la fost expus ca urmare a încălcării dreptului fundamental la libertate și continuând cu prejudiciul psihic, social, profesional și de imagine încercat de acesta și după eliberare, valori care definesc personalitatea umană.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.
Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
De asemenea, Curtea arată că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții.
În schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.
Instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
La stabilirea cuantumului daunelor morale instanța mai are în vedere și faptul că au trecut mai mult de 50 de ani de zile de la suferința provocată prin măsura condamnării cu caracter politic, astfel că, instanța are în vedere și faptul că, prin trecerea timpului, s-au atenuat consecințele negative ale regimului comunist, iar suferințele provocate reclamantului s-au mai estompat.
În al doilea rând, Curtea constată că este corectă și acea susținere a apelantului-pârât potrivit căreia aceste despăgubiri trebuie să fie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudența Curții E.D.O., care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparație morală, în aplicarea art. 41 din Convenția E.D.O.
În consecință, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, Curtea găsește justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de apelantul-reclamant cu titlu de prejudiciu moral și apreciază că suma de 20.000 Euro este suficientă pentru a oferi o reparație pentru atingerea adusă prin condamnarea cu caracter politic dispusă prin sentința nr. 2263/1963 a Tribunalului M. București.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 C.pr.civ., Curtea va respinge apelul declarat de reclamant, va admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va schimba în parte sentința civilă apelată în sensul că va obliga pe pârât la plata sumei de 20.000 Euro echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri daune morale, va păstra celelalte dispoziții ale sentinței (privind admiterea în parte a acțiunii și respingerea restului pretențiilor).
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelantul D. P. C. împotriva sentinței civile nr. 332/04.03.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondat.
Admite apelul declarat de apelantul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 332/04.03.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu apelantul-reclamant D. P. C..
Schimbă în parte sentința civilă 332/04.03.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, în sensul că obligă pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 20.000 Euro echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri daune morale.
Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.01.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. M. S. M. L. D.
GREFIER
D. L.
Red.dact.jud.MSC
4 ex./28.02.2012
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 12/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 381/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
