Pretenţii. Decizia nr. 381/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 381/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 381/2013

Dosar nr._ (_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 381

Ședința publică de la 28.02.2013

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - C. G.

JUDECĂTOR - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

GREFIER - I. A. G.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul - reclamant C. O. M., împotriva sentinței civile nr. 2067 din 21.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul - pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

P. are ca obiect - pretenții - despăgubiri Legea nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul - reclamant C. O. M., personal și asistat de avocat A. C. care depune la dosar împuternicirea avocațială nr._/2012 eliberată de Baroul București, lipsind intimatul - pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea procedează la legitimarea recurentului - reclamant C. O. M. cu CI . nr._, CNP_ eliberată de SPCEPS1 biroul nr. 4 la 22.07.2005, după care acordă cuvântul în dezbaterea probatoriului.

Apărătorul recurentului reclamant solicită administrarea probei cu înscrisuri respectiv cele aflate la dosarul cauzei.

Curtea după deliberare încuviințează pentru recurentul - reclamant proba cu înscrisuri, respectiv cele aflate la dosar apreciind-o utilă cauzei, după care având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Apărătorul recurentului - reclamant arată că sentința pronunțată de instanța de fond este nelegală și netemeinică.

Cu privire la nelegalitate solicită să se aibă în vedere că instanța în mod greșit nu s-a pronunțat pe toate capetele de cerere, respectiv că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la constatarea caracterului politic față de autorii reclamantului – părinții acestuia, nepronunțându-se nici în dispozitiv și nici în considerente, și nici nu a reținut dacă este vorba de o condamnare cu caracter politic sau nu, deși acest capăt de cerere era distinct și trebuia să se pronunțe o soluție de respingere sau admitere a acestui capăt. Arată față de cele mai sus, că soluția ar fi de casare și trimitere a cauzei spre rejudecare, deoarece instanța de recurs nu se poate pronunța prin admiterea recursul și modificarea sentința recurată, prin admiterea acțiunii în totalitate.

Cu privire la cea de a doua critică arată că instanța de fond a invocat deciziile Curții Constituționale, decizii care constituie temeiul respingerii acțiunii cu privire la acordarea despăgubirilor. Menționează că cele două decizii au declarat neconstituționale alte temeiuri de lege decât cele invocate ca temei juridic, respectiv art. 5 pct. 1 ind. 1 din lege, pct. 1 ind. 1 ce nu au fost declarate neconstituționale prin niciuna din decizii menționate de tribunal. Așa încât apreciază că instanța de fond trebuia să aibă în vedere în totalitate Legea nr. 221/2009, așa cum a fost obiect al excepției de neconstituționalitate și nu să aplice excepția, fără a analiza și temeiul juridic indicat de reclamant. Față de cele arătate apreciază că instanța in mod greșit a aplicat dispozițiile deciziilor invocate pentru respingerea unor astfel de cereri, așa încât acest motiv de recurs ar atrage în ceea ce privește competența de soluționare pe fond a recursului, admiterea și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii.

Menționează că deși instanța urmează a analiza criticile formulate, apreciază că prezenta acțiune era admisibilă în totalitate și nu așa cum a procedat instanța, așa încât față de prima critică se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cheltuielile de judecată vor fi solicitate pe cale separată.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 29 martie 2011 și înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă sub nr._ , reclamantul C. O. M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului forțat pentru reclamant și familia sa C. V. – tatăl și C. A. – mama, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 și obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 15.000 euro, potrivit art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că au fost strămutați prin decizia MAI nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 din zona frontierei de vest – orașului Jlimbolia în orașul Râmnicu V..

A mai arătat reclamantul că această măsură a însemnat pentru ei lipsa mijloacelor de subzistență, traiul în condiții precare, într-o locuință de numai 20 mp., măsura lezându-le totodată demnitatea, onoarea, dar și libertatea individuală.

A mai arătat reclamantul că în ceea ce îl privește, după dislocare, nu i s-a permis să își continue studiile la liceul din localitatea de domiciliu, spunându-i-se că este de origine burgheză, ulterior permițându-i-se înscrierea la Colegiul C.D. L. din Timișoara.

În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri și a depus un set de acte.

Prin sentința civilă nr. 2067 din 21 noiembrie 2012, Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul C. O. M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, instanța de fond a analizat probele existente la dosarul cauzei, reținând următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului forțat pentru reclamant și familia sa la Râmnicu V. și să dispună obligarea Statului R. la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 15.000 euro.

Din adresa nr._ din 18 februarie 1991 emisă de Ministerul de Interne rezultă că C. O. M. a fost dislocat împreună cu părinții săi în baza deciziei MAI nr. 200/1951 în Râmnicu V. la data de 18 iunie 1951, măsura fiind ridicată în septembrie 1956 prin Decizia MAI nr. 6100 din 20 decembrie 1955 (fila 7 dosar fond).

Cum dislocarea a fost dispusă în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, menționată la art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, iar în favoarea reclamantului a fost emisă hotărârea nr. 1877 din 04 decembrie 1991 în baza Decretului-lege nr. 118/1990, nu mai este necesară intervenția instanței pentru a se constata caracterul politic al măsurii dislocării.

Ca reparație, prin hotărârea nr. 1877 din 04 decembrie 1991 emisă în baza Decretului-lege nr. 118/1990 S. R. i-a acordat reclamantului o pensie lunară, pe care o încasează și în prezent precum și alte drepturi expres prevăzute (fila11 dosar fond).

A mai reținut tribunalul că reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte că reparația atât morală cât și materială acordată de S. R. pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative a dislocării, nu este suficientă și rezonabilă.

În ceea ce privește reparația morală, tribunalul a reținut în primul rând, faptul că reclamantul a înțeles să adreseze astfel de cereri instanțelor în ceea ce îl privește, iar pentru reparația pretinsă pentru suferința părinților nu a înțeles să adreseze astfel de cereri instanțelor, deși după 22 decembrie 1989, au fost emise mai multe acte normative cu caracter reparatoriu, alături de dispozițiile dreptului comun.

În acest sens, tribunalul a reținut și decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională. În decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională reținea că: „aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate”.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că unul dintre motivele care au condus la declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 a fost și acela că legea încalcă principiul „evitării paralelismului” din Legea nr. 24/2000, legiuitorul prevăzând în acte normative succesive reparații morale și materiale.

Astfel, Curtea a reținut că: „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă – există reglementări paralele, și anume, pe de-o parte, Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu numeroase modificări și completări, și OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989”.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că reclamantul a beneficiat de o reparație morală și materială, acordată în baza altor legi speciale de reparație suficientă și echitabilă, iar reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte o situație contrară, obligația revenindu-i potrivit art. 129 alin. 1 Cod de procedură civilă coroborat cu art. 1169 Cod civil.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului precum și Curtea Constituțională din România au apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 09 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 04 martie 2003 în cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).

În ceea ce privește jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut, de asemenea, că în cauza B. împotriva României, Curtea a statuat următoarele: „32. Curtea reafirmă imediat că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate înainte de a ratifica Convenția (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei (GC), nr._/98, paragraful Jă, CEDO 2004-IX)”.

În acest sens, tribunalul a reținut și Decizia nr. 12 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție „Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și stabilește că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1 360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”, decizie care este obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

Pentru toate aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea.

La data de 27 decembrie 2012 a declarat recurs C. O. M. împotriva sentinței civile pe care o consideră nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente: sentință nelegală și netemeinică sub aspectul greșitei aprecieri a probatoriului administrat în cauză, sentință nelegală sub aspectul lipsei de pronunțare asupra capătului de cerere ce viza constatarea caracterului politic al măsurii administrative ce îi viza pe părinții săi C. V. și C. A..

În motivare, a arătat că a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru ca în contradictoriu cu acestea să dispună: să se constate caracterul politic al măsurii administrative a dislocării suferite și stabilirii domiciliului obligatoriu, atât față de reclamant cât și de părinții săi C. V. și C. A., în conformitate cu prevederile art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009 modificată; obligarea pârâtului la plata daunelor morale, în cuantum de 15.000 euro în echivalent în lei la data acordării despăgubirilor (data plății efective) reprezentând prejudiciul moral provocat de măsura administrativă suferită în nume propriu, cât și în calitate de moștenitor al autorilor săi, victime ale aceleiași măsuri, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a, pct. 1 (10.000 euro) și pct. 2 (5.000 euro) din Legea nr. 221/2009 modificată, atât în nume personal, cât și ca moștenitor al părinților săi C. V. și C. A..

A arătat instanței de judecată faptul că prin decizia MAI nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 au fost strămutați din zona frontierei de vest – orașul Jimbolia în cantonul Valea Raii, aflat la 7 km de centrul orașului Râmnicu V..

Prin această decizie a autorităților de la acea vreme au fost lipsiți de mijloace de subzistență, fiind obligați să locuiască toți într-o cameră de 20 mp., în condiții precare, fără apă, curent și căldură, această măsură a autorităților lezându-le demnitatea, onoarea, dar și libertatea individuală, neavând dreptul de a părăsi acest domiciliu.

Toate acestea au fost probate cu înscrisuri, înscrisuri care au fost reținute de către instanța de fond în motivarea sentinței, însă aceasta a apreciat că a beneficiat de o reparație morală și materială acordată în baza altor legi speciale făcând referire la Decretul-lege nr. 118/1990.

Față de modalitatea de aplicare a deciziilor nr. 1358/2010 astfel cum a reținut-o instanța de judecată consideră că aceasta este aplicată cu caracter retroactiv la o situație de drept născută cu mult înainte de apariția sa, recurentul fiind forțat să respecte o normă care nu era născută la data nașterii dreptului său la despăgubire, ba mai mult această normă nu exista nici măcar în momentul introducerii cererii sale.

A solicitat instanței de judecată înlăturarea aplicării acestei decizii în virtutea faptului că judecătorul intern este primul judecător al convenției și în situația în care constată că există contradicții între o normă de drept intern și convenție judecătorul intern este obligat să aplice cu prioritate convenția. De altfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D. P. contra Românie în paragraful 101 constată că în mod regretabil Curtea Constituțională a pronunțat decizii împotriva practicii Curții și tot în această decizia în paragraful 104 se constată încă o dată obligativitatea judecătorului intern de a aplica cu prioritate Convenția în detrimentul legislației interne.

Această contradicție din speță nu este numai rezultatul unei dizarmonii între legislația internă și cea internațională, ci este și rezultatul dizarmoniei între deciziile Curții Constituționale și legea supusă controlului de constituționalitate.

Astfel prin decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a fost publicată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, constatându-se că acestea sunt neconstituționale, prin decizia Curții Const1țutionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, constatându-se că acestea sunt neconstituționale, niciuna din aceste două decizii invocate de către tribunal și de către instanțe în general pentru respingerea unor acțiuni similare cu cea a dosarului nu au vizat și controlul de constituționalitate al art. 1^1 al art. 5 cum a fost introdus de pct. 2 al art. 1 din OG nr. 62 din 30 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 446 din 01 iulie 2010 și care prevede (1^1) „La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. 1, instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobata cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Astfel că acest text de lege dă posibilitatea instanțelor de judecată să stabilească atât despăgubiri cât și cuantumul lor în funcție de probele administrate, totodată acest text de lege făcând trimitere expresă la faptul că persoanele care au beneficiat de Legea nr. 118/1990 nu sunt exceptate de la aplicarea Legii nr. 221/2009.

Recurentul consideră că actele care dovedesc faptul că el și familia sa au fost dislocați și au trăit în condiții inumane erau suficiente pentru a convinge instanța de judecată de faptul că beneficiile acordate de Legea nr. 118/990 nu sunt suficiente. De altfel recurentul în calitate de moștenitor al părinților săi subrogându-se în toate drepturile și obligațiile acestora consideră că poate solicita despăgubirile cuvenite părinților săi, moștenirea sa fiind cu titlu universal astfel că el a dobândit toate drepturile și obligațiile născute în patrimoniul părinților săi inclusiv dreptul la despăgubire iar textul care reglementează persoanele care pot solicita despăgubiri, în speță art. 4 din Legea nr. 221/2009 care prevede: „(1). Persoanele condamnate penal în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. 2 pot solicita instanței de judecata sa constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. 3. Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesata.

(2) Persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecata sa constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. 3 se aplica în mod corespunzător.

(3) Instanța de judecata este obligata sa ia toate masurile pentru obținerea sau, după caz reconstituirea dosarului în care a fost pronunțații hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

(4) Cererea este imprescriptibilă, fiind scutiți de taxă de timbru, iar competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căreia domiciliază persoana interesată. Cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

(5) Judecarea acestor cereri se face cu participarea obligatorie a procurorului”, nu a fost declarat neconstituțional până în prezent iar legea specială nu interzice coroborarea sa cu legea generală care este codul civil mai exact capitolul cu privire la moșteniri.

De altfel alin. 4 al art. 4 vorbește de persoană interesată iar recurentul în calitate de moștenitor consideră că este cea mai interesată persoană să obțină o reparație morală și materială a ororilor la care au fost supuși părinții săi împreună cu el de altfel acesta fiind obligat atât moral cât și legal să apere onoarea familiei sale în speță a părinților săi. De altfel consideră că ororile la care au fost supuse persoanele din categoria celor din care fac și recurentul parte sunt de notorietate foarte multe probe fiind de prisos.

De altfel a dovedit la instanța de fond faptul că a fost împiedicat să urmeze o școală că avea condiții inumane de locuit atât el cât și părinții săi astfel că aceste aspecte dovedesc răul făcut de regimul comunist unui copil care dorea să urmeze o școală dar și părinților acestuia care erau neputincioși în a-și susține copilul pentru continuarea studiilor.

Un alt aspect deloc de neglijat vizează și lipsa de motivare cu privire la capătul de cerere referitor la părinții săi instanța nemaiamintind în nici un fel de situația acestora și de constatarea măcar a caracterului politic al măsurii administrative luate față de ei.

În ceea ce privește constatarea caracterului politic instanța de fond se referă doar la situația sa și face trimitere la Decretul nr. 118/1990 considerând că această lege a rezolvat acest aspect dar nu analizează și situația părinților săi care nu au beneficiat de această lege astfel că în privința lor nici o instituție a statului nu și-a spus părerea cu privire la caracterul politic abuziv al măsurii administrative astfel că instanța era obligată să se pronunțe cu privire la acest aspect.

Față de faptul că alin. 11 al art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu exclude de la despăgubire persoanele care beneficiază de Decretul nr. 118/1990, recurentul consideră că instanța de fond în mod greșit i-a exclus de la despăgubire având text legal care îi permitea să stabilească despăgubirea, dar totodată având și dispozițiile art. 129 Cod de procedura civilă care obligă instanța la stabilirea adevărului și totodată la administrarea de probe chiar și din oficiu. După cum se poate lesne observa din practicaua sentinței recurate instanța de fond a reținut că recurentul a solicitat proba cu martori pe al doilea capăt de cerere cel care viza despăgubirile dar a arătat că nu este în măsură să îi indice întrucât sunt persoane foarte în vârstă și trebuie să se asigure că acestea se pot prezenta în față instanței. Deși recurentul a dorit să își dovedească și acest capăt de cerere, instanța a reținut în considerente faptul că el avea obligația să dovedească faptul că drepturile ce i-au fost acordate în baza Legii nr. 118/1990 nu sunt suficiente pentru repararea ororilor suferite dar nu face nici o referire la proba solicitată de acesta nici dacă a fost admisă și a fost decăzut din probă și nici dacă i-ar fi fost respinsă și pe ce considerente instanța a reținut solicitarea sa de probatorii, dar s-a pronunțat doar pe înscrisuri care le-a considerat administrate la termenul la care i-a dat cuvântul pe fond fără a face vorbire și de cea de-a doua probă solicitată în speță cea cu martori. Astfel că în atare situație nu se poate vorbi de o lipsă de diligență a părții de a solicita și a-și administra probatoriul pe care îl consideră necesar pertinent și util în cauză.

Recurentul opinează în sensul că instanța de fond fiind prea grăbită să aplice dispozițiile celor trei decizii ale curții constituționale, a uitat și de celelalte dispoziții ale Legii nr. 221/2009 precum și de principiul că legea specială se completează cu legea generală în speță cu codul civil astfel că fiind convinsă că acțiunea sa este neîntemeiată nu s-a mai aplecat asupra tuturor probelor solicitate în cauză.

Așa cum a arătat anterior reclamantul recurent este moștenitorul părinților săi moștenirea părinților fiind cu una cu titlu universal astfel că el este continuatorul drepturilor și obligațiilor lor, acest aspect vizând legea generală și este și persoană interesată în spălarea memoriei pătate a părinților mei prin cele două aspecte solicitate: constatarea caracterului politic al măsurii administrative cu privire la părinții săi precum și solicitarea de despăgubiri în vederea unei reparații materiale minime pentru ororile suferite.

În ceea ce privește cererea sa, recurentul solicită să se observe ca odată cu apariția Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept legitim și apreciază că prin respingere ca neîntemeiata a acțiunii sale se aduce o evidentă atingere noțiunii de bun și a obligației statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată de România prin Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, se ajunge la o încălcare atât a art. 6 din Convenție cât și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, motiv pentru care se apreciază că absența totală a despăgubirilor creează reclamantului o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el neputând fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (M. A. ș.a. c. României, par. 137).

Recurentul arătă faptul că din punctul său de vedere deciziile Curții Constituționale nu a făcut decât să genereze un nou val de procese discriminatorii și o discrepanță majoră între beneficiarii aceleiași Legi nr. 221/2009, parte din ei primind despăgubiri, parte fiind respinsa acțiunea ca neîntemeiată.

Recurentul mai arătă faptul că prin deciziile sale Curtea europeană protejează inclusiv speranța legitimă nu numai drepturi efective și concrete speranța legitimă fiind inclusă în categoria de drepturi efective.

Astfel față de toate aceste aspecte consideră că instanța fondului a aplicat în mod greșit deciziile Curții Constituționale atât din perspectiva neretroactivității legii civile, cât și din perspectiva Convenției care obligă le respectarea dreptului de proprietate și la aplicare legii unitare precum și la înlăturarea legilor care creează discriminări între cetățenii aceluiași stat.

A solicitat modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și motivată.

În drept, și-a întemeiat motivarea pe baza dispozițiilor art. 3041 și art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, Legea nr. 221/2009, OUG nr. 62/2010 și totodată a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, potrivit prevederilor art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă.

Intimatul nu a depus întâmpinare, potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, deși avea această obligație procesuală.

În recurs, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 305 Cod de procedură civilă, recurentul propunând doar probele care existau deja în dosarul de fond.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 299 și urm. Cod de procedură civilă.

Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de recurs, conform prevederilor art. 3041 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Sub un prim aspect preliminar, Curtea reține că în raport de temeiul juridic al acțiunii reclamantului: Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv din perspectiva dispozițiilor constituționale, convenționale, onusiene, internaționale sau comunitare invocate, soluția primei instanțe de judecată este legală și temeinică.

2. Constatând faptul întemeierii cererii prezente, pe prevederile evocate, Curtea constată sub acest aspect, în mod preliminar, faptul că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; privind reabilitarea celor condamnați din motive politice și privind acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 40/34 din 29 Noiembrie 1985, intitulată „Declarația Principiilor de bază ale Justiției victimelor crimei și abuzului de putere”, nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 aprobate cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, inter alia: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente.

3. În ceea ce privește Legea 221/2009, se constată că acest act normativ cu caracter reparator, stabilește în mod limitativ, prin dispozițiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o . astfel de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).

Așadar, domeniul măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special, este unul restrâns, configurat exclusiv de cele trei măsuri reparatorii amintite.

În consecință, în virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptățite nu ar putea solicita cu șanse reale de succes, decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor confiscate și repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării militare.

Orice cerere în afara domeniului amintit, realizată pe calea specială a acestui act normativ, va fi apreciată ca atare, nefondată.

Sub aspectul dreptului la daune morale stabilit de art. 5 al.1 lit. a teza întâi din lege, Curtea constată în temeiul interpretării sistematice și teleologice a dispozițiilor Legii 221/2009, că termenul „condamnare” din sintagma „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, are o semnificație generală, el vizând nu doar ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, ci și situația aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic. Dovada irefutabilă a acestei concluzii rezidă în reglementarea din cuprinsul primului alineat al articolului în discuție, care acordă beneficiul celor trei categorii de drepturi instituite și pentru persoanele ce au fost subiecții unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, (…)pot solicita instanței (…) obligarea statului la (…)”.

În ceea ce-l privește pe reclamant, aceasta a solicitat în temeiul legii în discuție, acordarea de despăgubiri civile reprezentând daune pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor cu caracter politic, luate împotriva sa și a familiei sale (fila 1 dosar fond).

4.Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, Curtea constată că prin mai multe decizii recente (Decizia nr. 1358/2010 și Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituțional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicității reglementării într-o materie și ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei juridice analizate.

Având în vedere și faptul că obligația de reacție legislativă a Parlamentului, în scopul armonizării dispozițiilor legale constatate neconstituționale, obligație impusă de art. 147 din Constituție, nu a fost respectată, Curtea constată că potrivit normei constituționale evocate, prevederile legale menționate și-au încetat aplicabilitatea, nemaiproducând efecte juridice.

Sub acest aspect, trebuie subliniat faptul că domnia legii, caracteristică esențială a statului de drept, impune tuturor, obligația respectării legii și a supremației Constituției, dar în același timp, prin instituirea controlului constituționalității legilor, presupune învestirea cu o anumită autoritate, cu o forță juridică deosebită a actelor pe care le emit autoritățile publice care au misiunea de a se pronunța asupra conformității legii cu Constituția.

Din această perspectivă, problema efectelor pe care le produc deciziile Curții Constituționale, problemă care doctrinar, comportă diverse abordări, este tranșată prin dezvoltările inclusiv jurisprudențiale arondate singurului text din Constituție consacrat actelor Curții Constituționale: art.145 intitulat Deciziile Curții Constituționale, articol care în alineatul (2), prevede: "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României".

Astfel, soluția problemei în discuție nu poate fi decât aceea că deciziile prin care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă prin admitere, excepțiile de neconstituționalitate, sunt obligatorii și produc efecte erga omnes și nu numai inter partes litigantes, deși sunt pronunțate în cadrul unor litigii care există în fața justiției între anumite părți determinate.

Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art.145 alin.(1) din Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.

De altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a stabilit că "deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes” (Decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr.151/2000).

Curtea Constituțională și-a fundamentat această susținere pe dispozițiile art.145 alin.(2), art.16 alin.(1) și art.51 din Constituție, reținând în esență, că în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curții, să nu se aplice în procesul în cadrul căreia excepția a fost ridicată, dar pe de altă parte, nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești.

Nu mai puțin, cât privește conturarea sferei subiectelor de drept ale deciziilor pronunțate în temeiul art.144 lit.c) din Constituție, cărora le sunt opozabile, Curtea a mai stabilit că "astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art.23 alin.(3) și alin.(6) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate(…).

Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art.144 lit.c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art.145 alin.(1) din Constituție. Fără îndoială că în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, potrivit art.51 din aceasta".

Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale, obligație care nu afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a cauzei reclamantului, echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție.

Astfel, principiul neretroactivitatii formulat și în chiar primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă (inclusiv de ordin substanțial) se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după ., neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).

Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente), devenind astfel neîntemeiate, criticile relative neaplicării legii noi în cazul prezent.

Aprecierea este de altfel, impusă și de către instanța supremă ce, prin Decizia în interesul legii nr.12/2011 în dosarul nr. 14/2011, obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”, cum este și cazul prezent.

În consecință, cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamant, pentru sine și pentru părinții săi, în temeiul acestor dispoziții legale care nu mai produc efecte juridice, devine întradevăr nefondată.

5. Sub un alt aspect, cel de convenționalitate, Curtea constată că abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său neconstituțional, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, precum și modificarea dispoziției procedurale care permitea promovarea inclusiv a apelului în cauzele de acest gen, nu sunt de natură să răpească reclamantului (atât în nume personal, cât și ca moștenitor al părinților săi, aparenta „speranță legitimă” dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale).

Astfel, se reține că potrivit jurisprudenței instanței europene Curtea Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept (hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunțată în cauza V. împotriva României, par. 58).

În legătură cu acest aspect, Curtea constată că:

i. În realitate, persoanele care configurează domeniul subiectiv al prevederii legale obiect al excepției de neconstituționalitate, nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția EDO, speranță dedusă din norma juridică neconstituțională.

Analiza în discuție a fost deja realizată de către instanța de contencios constituțional, la momentul soluționării excepției de neconstituționalitate care a schimbat algoritmul juridic al cauzei prezente, Curtea Constituțională raportându-se cu această ocazie, la cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, în care Curtea EDO a analizat incidența admiterii excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale prin care s-a dispus acordarea unor măsuri reparatorii pentru bunuri confiscate de statul bulgar prin hotărâri judecătorești, asupra drepturilor reclamanților de a obține anumite indemnizații, legea bulgară prevăzând posibilitatea contestării în instanță, a deciziilor emise în cadrul unei proceduri desfășurate în fața unui organ administrativ:

„Curtea observă că legislația bulgară a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat doar între 22 noiembrie 1997, când a intrat în vigoare Legea privind compensarea, și 21 martie 1998, atunci când dispozițiile sale relevante au fost declarate neconstituționale. Chestiunea în discuție este dacă dreptul reclamanților, care nu s-a materializat niciodată, deoarece procedurile administrative pentru obținerea de despăgubiri s-au finalizat după declararea neconstituționalității, poate fi considerat o „speranță legitimă".

Potrivit jurisprudenței Curții, o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern.

Spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente. Reclamanții nu se puteau aștepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. Unii dintre reclamanți au depus cererile în timp ce procedura în fața Curții Constituționale era deja în derulare, în timp ce restul le-au depus după ce această instanță a declarat neconstituțională prevederea pe care o invocau.

În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea constată că aceștia nu ar fi putut avea o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În urma deciziei Curții Constituționale, situația juridică a fost clarificată și a devenit evident faptul că Legea privind compensarea din 1997, coroborată cu Legea privind restituirea din 1992, nu a dat naștere la niciun drept în ceea ce privește proprietățile preluate în conformitate cu Legea privind confiscarea din 1946.

Curtea nu este convinsă nici chiar că despre primii s-ar putea spune că au avut o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În momentul în care au depus cererile, prevederea legală care servește drept temei pentru acestea era contestată în fața Curții Constituționale de mai multe luni, iar această instanță declarase admisibile contestațiile. Nu este posibil ca reclamanții să nu fi cunoscut aceste aspecte.

Mai important, este greu de admis că un act normativ care imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.

Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autoritățile au obligația de a acționa într-un mod adecvat și consecvent. Pare incoerent să se dea o speranță, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanță considerabilă faptului că dispoziția în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziții grele de la o economie planificată de stat la una de piață”.

Curtea reține incidența silogismului judiciar evocat și în cauza prezentă dedusă judecății. Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituțională, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile sau cel puțin definitive în cauză. Din acest punct de vedere, caracterul nedefinitiv al deciziei judiciare poate fi echivalat cu lipsa epuizării procedurii administrative din cauza soluționată de Curtea europeană, cu aceleași efecte juridice.

Invocarea hotărârii pronunțate la data de 02.02.2010, de Curtea europeană în cauza nr. 7975/06 K. .. Georgiei, nu este de natură să infirme această concluzie, atât timp cât silogismul instanței de contencios european s-a grefat pe premiza existenței unei norme juridice interne (în vigoare și neabrogate ulterior) care stabilea acest drept, concomitent cu lipsa unei reglementări interne de punere în aplicare a acestei dispoziții juridice generatoare. Or, în cazul prezent, dedus judecății, elementul distinctiv este reprezentat de inexistența (ca urmare a abrogării prin declararea ca neconstituțională) unui astfel de temei normativ. În consecință, nu se poate realiza o analogie cu cauza georgiană, pentru a fi trasă aceeași concluzie.

În concluzie, în temeiul jurisprudenței consacrate chiar de către instanța de contencios european, se poate concluziona în sensul inexistenței unei „speranțe legitime” în patrimoniul reclamantului (privit atât în nume personal, cât și ca moștenitor al părinților săi sau persoană interesată, cum invocă) și pe cale de consecință, a inexistenței vreunei restrângeri a vreunui drept fundamental, în sensul art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

ii. Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor expuse la punctul anterior, am aprecia că totuși, reclamantul avea o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, cu toate acestea am constata că neaplicarea temeiului legal enunțat nu privează reclamantul, de posibilitatea beneficierii efective de dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat în perioada comunistă, ca finalitate a instituirii acestei norme cu caracter restaurator.

În cadrul acestui raționament juridic, prezenta instanță de recurs pleacă de la premisa necontestată că această speranță legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei indicate inclusiv de către reclamant.

Această recunoaștere și condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice, exempli gratia acordarea unor despăgubiri civile, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandând în această direcție, un tratament juridic egal cu cel al persoanelor azi condamnate pe nedrept, pentru infracțiuni de drept comun (a se vedea în acest sens, paragraful 8 partea finală din rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" ). Se observă că doar în privința prejudiciului material cauzat victimelor regimurilor comuniste, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a subliniat necesitatea reparării sale integrale (a se vedea paragraful 10 din rezoluția amintită).

Or, așa cum s-a menționat și în cadrul deciziilor Curții Constituționale evocate la punctul 4, în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituțională a arătat astfel,că „Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate”.

Or, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a prevederilor incidente din Legea ulterioară, redundantă, Legea 221/2009.

Existența paralelismului de reglementare în materia în discuție și deci, inexistența caracterului complementar al actului normativ ulterior, au reprezentat așadar, unul dintre motivele declarării neconstituționale a temeiului juridic în discuție.

În consecință, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop (fie ea privită și ca o formă juridică internă de transpunere a dispozițiilor art.1,2,3,4,5,7,8 din Convenția EDO sau din Declarația Universală a Drepturilor Omului), concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, Curtea apreciază că reclamantul a avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, posibilitate pe care de altfel, reclamantul a și fructificat-o în privința sa personală, beneficiind astfel, de realizarea finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Astfel, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege menționat, a recunoscut în favoarea reclamantului în nume personal, drepturile conferite de acest act normativ (conform filei 11 dosar fond).

Or, acest fapt are semnificația nu doar a prezervării speranței legitime amintite, circumstanțiate de scopul său evocat și regăsite în mod identic în ambele proceduri paralele, ci chiar realizarea acesteia, independent deci, de constatarea survenită a neconstituționalității.

În privința părinților săi, Curtea apreciază că reclamantul a avut posibilitatea deplină a recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, în vederea realizării finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, însă în mod voluntar a ales să nu beneficieze de ea.

Sub același aspect, trebuie menționat și faptul că criticile privitoare la împrejurarea că indemnizațiile acordate în temeiul actului normativ anterior, nu au natura juridică a daunelor morale, ci ar fi conexe legislației muncii, sunt neîntemeiate, în condițiile în care în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curții Constituționale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuție, paralelismul de reglementare și nicidecum, diferența de reglementare echivalentă invocatei existențe a unor naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative.

Tot sub aspectul prezent supus analizei, se impune a mai fi subliniat și faptul că deși Rezoluțiile adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, titulatură survenită în anul 1974, ilustrează orientări importante pentru Comitetul Miniștrilor, guverne, parlamente și partide politice naționale, Adunarea Parlamentară aflându-se de multe ori, la originea a numeroase tratate internaționale, convenții europene și alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislații europene, totuși ele nu reprezintă din punct de vedere juridic, norme compulsatorii, obligatorii, ci sunt doar recomandări, potrivit dispozițiilor art. 22 și următoarele din Statutul Consiliului Europei și al rezoluțiilor statutare.

În speță, scopul rezoluțiilor de demantelare a regimurilor comuniste, indicate de către reclamant, este de reinstaurare în vechile țări comuniste, a unor veritabile state de drept, de depășire a unor structuri si moduri de gândire inadecvate, de respectare a drepturilor omului, crearea unei culturi politice autentice și a unei societăți civilizate, de verificarea a posteriori a comportamentului persoanelor care, după căderea regimului comunist, au fost integrate în sau au ocupat funcții publice și care ar putea fi garanții Constituției și ai democrației, urmărindu-se concret, atât necesitatea condamnării ferme a comunismului, cât și inspirarea statelor dominate odinioară de acest regim totalitar și autocrat, în atitudinea lor față de victimele acestuia.

Nu mai puțin, Declarația de la Vilnius privind condamnarea stalinismului și nazismului, adoptată de Adunarea Parlamentară a OSCE, în anul 2009, în referire la Declarația de la Copenhaga din anul 1990, reprezintă un document politic, care nu are forța obligatorie a unui act normativ internațional, având în vedere că în cadrul OSCE, cele 56 state membre au un statut egal, deciziile fiind luate în temeiul consensului de natură politică și nu legală, juridică.

În consecință, din această perspectivă ilustrată prin toate aceste argumente, Curtea constată că chiar dacă am admite că reclamantul a avut o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, atunci în temeiul considerentelor expuse, am constata atât unicitatea, identitatea acesteia cu speranța legitimă dedusă din reglementările anterioare din domeniu, expuse în paragrafele anterioare, cât și realizarea sa efectivă, în privința sa personală, dar și facultatea exclusivă a reclamantului de a o fi fructificat în temeiul procedurilor reglementate de actele normative anterioare, în privința părinților săi.

Din această perspectivă, inclusiv cererea de probe cu martori (solicitată de reclamant, la fond) devine inutilă cauzei, considerentele prezentei instanțe substituind parțial, pe cele ale fondului sub acest element.

iii. Sub un alt aspect, Curtea constată că poziția tranșantă a Curții EDO transpusă în ultimul paragraf citat din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, realizează distincția clară pe care acest for european o realizează în privința controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale, în comparație cu intervenția legislativului sau executivului într-un proces judiciar pendinte.

Astfel, dacă pe de o parte, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), pe de altă parte, intervenția menționată, echivalentă cu soluționarea pe cale legislativă sau executivă, a procesului judiciar, este privită ca o imixtiune în activitatea judiciară:

Se apreciază astfel, că din perspectiva CEDO, „intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile litigiului, putând fi văzută ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței dreptului de acces” (Laure Milano, „Le droit â un tribunal au sens de la Convention europeenne des droits de l´Homme”, Dalloz, 2006, p.226), în vreme ce „dreptul garantat unui reclamant de art. 6 paragraful 1 de a supune litigiul unei instanțe pentru a obține o decizie asupra unor probleme de fapt sau de drept nu ar putea fi înlăturat printr-o decizie a executivului”, potrivit cauzei CEDO nr. 62/_ –1053, Tinnelly & Sons ltd and others and Mcelduff and others v. The United Kingdom, hotărâre din 10 July 1998.

Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează în privința celor trei ipoteze menționate, Curtea prezentă va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.

Nu în ultimul rând, Curtea observă că prevederile art. 6 CEDO nu sunt afectate nici prin modificarea procedurală referitoare la promovarea doar a recursului în astfel de cauze, atât timp cât dispozițiile convenției recunosc dreptul la un recurs efectiv (a se vedea art. 13 din Convenție). Or, raportat la limitele căii de atac a recursului reglementat în prezent, date fiind și dispozițiile art. 304 1 Cod Procedură Civilă, Curtea apreciază că garanțiile unui proces echitabil din acest punct de vedere, sunt asigurate în referire la acest reclamant.

iv. Nu în ultimul rând, prin prisma prevederilor art. 14 din Convenția EDO, comisia de elaborare a Convenției a statuat că „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Chiar dacă domeniul de aplicare al acestei dispoziții convenționale, constituit din drepturile care îl configurează, a fost inițial completat cu drepturi și libertăți neconsacrate expresis verbis convențional (inter alia, drepturile de natură socială), iar ulterior, prin reglementarea principiului nediscriminării prin art. 1 din Protocolul nr. 12 din 4 noiembrie 2000 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin conjugarea cu domeniul acestui articol, cu toate drepturile și libertățile recunoscute în sistemele de drept ale statelor parte, Curtea va constată în paragrafele următoare, că nu s-a produs în privința reclamantului, nici o încălcare a prevederilor convenționale în discuție.

Astfel, în analiza exegetică a acestor dispoziții, organele Convenției au realizat o interpretare și aplicare nuanțată, deoarece „a distinge nu înseamnă a discrimina”. Ele au arătat că dacă în ipoteza existenței unor situații distincte, cu particularități, trebuie aplicate tratamente diferențiate, în ipoteza unor situații analoage sau comparabile (calificare rezultată din împrejurările de fapt invocate în fiecare speță), trebuie în principiu, aplicate aceleași reguli, același tratament (cauza X c Marii Britanii, nr._/1983, hotărâre Comisiei EDO din 12.05.1986, cauza X c Norvegiei, nr._/1990, hotărâre Comisiei EDO din 19.05.1992).

Diferența de tratament va deveni, în opina Curții europene, discriminatorie, numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin c Suediei, hotărâre din 18.02.1991, cauza Hoffman c Austriei, hotărâre din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino c Italiei, hotărâre din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții c Marii Britanii, hotărâre din 22.10.1996).

Or, în condițiile în care astfel cum am arătat anterior, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită de Curtea EDO ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), se poate aprecia în mod întemeiat, faptul că admiterea unei excepții de neconstituționalitate (obligatorii pentru toate subiectele de drept și cu efecte erga omnes, astfel cum am arătat), se poate constitui într-un temei rezonabil și obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct și astfel, nediscriminatoriu.

Din această perspectivă, caracterul distinct al soluțiilor pronunțate în cauzele rămase irevocabile anterior admiterii excepției de neconstituționalitate a dispoziției din Legea 221/2009, de cel al cauzelor aflate pe rol la momentul respectiv, nu poate constitui în condițiile expuse, sursa unui tratament discriminatoriu aplicat celor din urmă și acest fapt indiferent de data sesizării instanței de judecată în aceste din urmă cauze.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că în condițiile în care prin cele două decizii menționate nr.1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, s-a statuat asupra existenței între Legea nr. 221/2009 și Decretul-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, a unui paralelism de reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptățite și în condițiile în care astfel cum am precizat anterior, reclamantul a beneficiat efectiv de procedura anterior reglementată și putea să beneficieze și în privința părinților, rezultă atunci că dumnealui nu poate invoca nici afectarea vreunui drept convențional din perspectiva art. 14 (dreptul la nediscriminare neavând o existență independentă, el putând fi invocat doar în referire la vreunul dintre drepturile și libertățile convenționale sau la drepturile de natură socială), dar nici a vreunui drept substanțial recunoscut legal (în speță, dreptul de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit), sub aspectul principiului nediscriminării evocat de art. 1 din Protocolul nr. 12, de art. 16 din Constituția României sau de art. 20 și 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Concluzia este reliefată și în privința suprimării căii de atac a apelului în astfel de cauze, atât timp cât recursul prezent este caracterizat prin devoluțiune integrală, date fiind dispozițiile art. 3041Cod Procedură Civilă.

6. Sub aspectul relativ motivului de recurs privitor la greșita nepronunțare asupra capătului de cerere privitor la constatarea caracterului politic al măsurii luate împotriva părinților săi, Curtea îl apreciază ca neîntemeiat, întrucât instanța a arătat în referire atât la reclamant, cât și la părinții acestuia, că măsura administrativă luată este de drept una cu caracter politic, nemaifiind necesară recunoașterea sa judiciară, acțiunea fiind respinsă inclusiv prin prisma acestui considerent. Or, recurentul nu a criticat prin motivele de recurs, aprecierea tribunalului asupra lipsei de interes în formularea acestui capăt de cerere, ci a formulat exclusiv critici legate de nepronunțare și de fond. Cert este însă, că prin considerentele evocate, se recunoaște și în privința părinților, caracterul politic al măsurii luate.

7. Nu mai puțin, Curtea constată că prin nici un considerent al sentinței, tribunalul nu a împiedicat recurentul să solicite despăgubiri morale și în numele părinților săi, astfel încât toate criticile legate de permisiunea legală în acest sens, de nedeclararea ca neconstituțională până în prezent, a art. 4 din Legea 221/2009, de necesitatea coroborării acestui text de lege cu Codul Civil, sunt neîntemeiate.

Tribunalul s-a pronunțat pe fond asupra cererii de despăgubiri formulate și pentru părinți, însă a apreciat pentru considerentele evocate, care se referă chiar și în mod expres la părinți (a se vedea pagina 2 din sentința recurată) că este nefondată, concluzie împărtășită și de către prezenta instanță de recurs, pentru considerentele anterioare care completează argumentele tribunalului.

8. Nu în ultimul rând, Curtea observă că nedeclararea neconstituționalității art. 5 al.11 din Legea 221/2009, nu este de natură a conferi recurentului (în nume personal, dar și în calitate de moștenitor al părinților săi sau persoană interesată), dreptul la a obține despăgubiri, cu ignorarea argumentelor legale anterior evidențiate.

Astfel, Curtea observă că în mod expres, textul legal invocat se întemeiază pe situația premisă a acordării despăgubirilor prevăzute la alineatul 1. Or, atât timp cât în cauză, în temeiul considerentelor evocate, s-a stabilit că nu pot fi acordate despăgubiri, deci situația premisă nu este îndeplinită, rezultă că nu este aplicabil nici alineatul 11,indiferent de maniera în care este interpretat, cu atât mai mult cu cât el stabilește doar modalitatea de cuantificare a despăgubirilor, neinstituind un drept distinct la despăgubiri, cum greșit apreciază recurentul.

Constatând totodată, și faptul că temeiul juridic al cererii a fost Legea 221/2009 și nu dreptul comun care nu a putut fi analizat de instanța de fond, ca urmare a principiului specialia generalibus derogant și a neformulării unei cereri distincte, întemeiate pe dreptul comun, de către reclamantul recurent, pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat de reclamant, reținând că hotărârea primei instanțe de judecată, de respingere a acțiunii, este legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de recurentul – reclamant C. O. M., împotriva sentinței civile nr. 2067 din 21 noiembrie 2012, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 28 februarie 2013.

Președinte, Judecător, Judecător,

C. G. M. H. I. S.

Grefier,

I. A. G.

Red.M.H.

Tehnodact.M.H./C.F.

2ex./28.04.2013

T.B.-S.4.-E.R.

← Pretenţii. Decizia nr. 32/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Obligaţie de a face. Încheierea nr. 07/2012. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 381/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI