Pretenţii. Decizia nr. 122/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 122/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-01-2012 în dosarul nr. 122/2012

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCURESTI

SECȚIA A III-A CIVILĂ

SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI De FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr. 122

Ședința publica de la 26.01.2012

Curtea constituită din :

P.: I. S.

JUDECATOR: C. N.

JUDECĂTOR: M. H.

GREFIER: S. R.

MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentant de procuror V. D. C..

Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate recurentul – pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, de recurentul M. P. - P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.1106 din data de 07.06.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V - a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă K. (J.) ERNATE M..

Obiectul pricinii – pretenții.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurentul M. P. - P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, prin procuror, lipsind reprezentantul recurentului – pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și intimata – reclamantă K. (J.) ERNATE M..

Procedura de citare este legal îndeplinită

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Reprezentantul Ministerului P. arată că nu mai are alte cereri de formulat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor, reținând totodată, faptul că s-a solicitat și judecarea cauzei în lipsă.

Reprezentantul Ministerului P., având cuvântul, solicită admiterea recursurilor în raport de dispozițiile deciziilor nr. 1358 și1360 ale Curții Constituționale.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 septembrie 2010, pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă, sub nr._, reclamanta K. R. M. (Născuta Jacbbi) a chemat în judecată S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței de judecata ca prin hotărârea ce se va pronunța: să oblige pârâtul ca în baza dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, să-i plătească suma de 250.000 euro (în lei la data achitării) cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani, 6 luni și 1 zi în care a fost dislocata și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Motivând cererea în fapt, reclamanta a arătat că în vederea punerii în executare a Deciziei MAI nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, împreună cu toată familia sa, au fost dislocați din localitatea Jimbolia T. și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea D. Noua – Călărași. În baza Deciziei nr. 6200 la data de 20 decembrie 1955 li s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Potrivit dispozițiile art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, dislocările efectuate in baza Deciziei MAI nr. 200/1951 constituie măsură administrativă cu caracter politic.

Cu privire la traumele suferite de către reclamantă, aceasta a susținut că în anul 1951, în ziua de 18 iunie, împreună cu familia au fost deportați din localitatea Jimbolia – T. și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea D. Noua – Călărași. În dimineața zilei de 18 iunie 1951 la ora 300 noaptea, s-au prezentat la familia lor, un soldat și un milițian, i-au trezit din somn și le-au spus că în numele legii trebuie ca în două ore să împacheteze atâtea bunuri cât încap într-o căruță și să meargă la gară pentru că urmau să primească un alt domiciliu. A menționat că sub stare de arest, li s-au ridicat toate actele de stare civila inclusiv buletinele de identitate. Dezorientați, neștiind ce se întâmplă, au început să strângă în grabă bunuri de strictă necesitate. Nu au avut voie să ia cu ei mai mult de două animale, câteva păsări. Restul bunurilor au rămas la dispoziția autorităților locale, neîntocmindu-se nici un proces – verbal de preluare, fiind deposedați fără nici un temei legal, de bunurile proprii.

Domiciliul obligatoriu în localitatea destinație a însemnat lipsa libertății de mișcare și a oricăror drepturi, iar dacă încercau să plece din . din post în post. Nu au beneficiat de asistență medicală, iar apa le era adusă cu cisternele de la râu, nefiind potabilă. Erau scoși cu forța la muncă la fermele de stat, fără a fi plătiți, fără hrană și apă.

La data de 20 decembrie 1955 li s-au ridicat restricțiile domiciliare, însă nu s-au mai putut întoarce în localitatea de baștină, întrucât toată agoniseala nu mai exista, astfel că au fost nevoiți să-și stabilească domiciliul în altă localitate.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 5 și următoarele din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009.

Pentru dovedirea celor susținute, au fost administrate probe cu înscrisuri, fiind depuse la dosar: adresa nr. 949 din 17 septembrie 2009 emisă de M. Apărării Naționale – Direcția Instanțelor Militare, acte de stare civilă.

Prin precizările și concluziile scrise depuse la dosarul de fond la 11 ianuarie 2011, având în vedere Deciziile Curții Constituționale prin care a fost declarat neconstituțional art.5 alin.1 din Legea nr. 221/2009, în baza căruia a formulat acțiunea, reclamanta a completat motivele de drept ale acțiunii sale.

Astfel, a invocat dispozițiile art. 20 din Constituția României, Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat și în acțiunea introductivă, precum și Recomandarea 2004 a Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei.

Reclamanta a considerat că problema de drept din cauză privește aplicarea directă a art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ordinea juridică națională în condițiile în care România a ratificat Convenția prin Legea nr. 30/1994, iar potrivit art. 11 alin. 2 din Constituție, Convenția face parte din dreptul intern.

Prin sentința civilă nr. 1106 din 07 iunie 2011, Tribunalul București – Secția a V a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta K. R. M. (născuta J.; a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la 10.000 euro daune morale către reclamantă, echivalent în lei la data plății efective.

Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a analizat cererea dedusă judecății prin prisma motivelor invocate și înscrisurile din dosar, constatând că reclamanta K. R. M. (născută I.), la vârsta de doi ani, împreună cu tatăl de 26 de ani și mama sa de 20 de ani, în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955 și în executarea Deciziei MAI nr. 200/1951, a fost strămutată din zona frontierei de Vest a României, în B., împreună cu familia, în toată această perioadă, având domiciliu obligatoriu în noua localitate D. Nouă, județ Călărași, creată prin strămutare.

Ajunși în B., au fost încartiruiți în câmp, sub cerul liber și sub pază, lipsiți de apă și mâncare, fiind nevoiți să-și construiască colibe și bordeie sub pământ pentru adăpost, iar ulterior, case din chirpici, toate situate într-o zonă inundabilă pe timp de ploaie.

După ridicarea interdicției, familia reclamantei nu s-a mai putut întoarce în localitatea de baștină, întrucât averea și gospodăria le fuseseră luate de autoritățile statului comunist, bunurile fiind distruse sau luate pur și simplu de alți cetățeni.

Atât în timpul transportului cu trenul de marfă și în vagonul de transportat animale, cât și ulterior, la domiciliul forțat din B., reclamanta, ca și ceilalți membrii ai familiei sale și alți cetățeni strămutați în condiții similare, au fost supuși unor condiții inumane, degradante din punct de vedere fizic și psihic, în măsură să le creeze grave suferințe fizice și psihice.

Reclamanta în mod special, fiind copil în vârstă de doi ani, a fost supusă nejustificat unor suferințe fizice, transportul într-un vagon de animale timp de trei zile, fără nici un fel de protecție, precum și expunerea în câmp liber la intemperii, lipsirea de asistență medicală, de hrană și îmbrăcăminte adecvată, punându-i într-un real pericol starea de sănătate și chiar viața.

Astfel, prejudiciul moral suferit este cert, iar în mare parte, nu poate fi reparat neapărat prin acordarea unor compensații materiale.

Reclamanta nu a beneficiat de drepturile prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990 și nu a primit nici o satisfacție sau reparație morală sau materială.

Legiuitorul român, după trecerea unei perioade de circa 19 ani, a ajuns la concluzia că reparațiile morale și materiale acordate persoanelor ce au fost persecutate din motive politice, nu au fost suficiente și nu au asigurat o reparație justă și rezonabilă pentru aceste persoane și pentru familiile lor, adoptând Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prin care au fost prevăzute noi modalități de reparare a unor astfel de prejudicii.

Tribunalul a constatată însă, că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, au fost declarate ca neconstituționale, dispozițiile art. I pct.1 și art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989; prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a României a declarat prevederile art. 5 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituționale, astfel că în prezent, dispozițiile legale pe care și-a întemeiat reclamantul acțiunea, au rămas fără efecte juridice.

Tribunalul a constatat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, au fost declarate ca neconstituționale, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pe considerentul că dispozițiile legale instituie o inechitate, fără o motivare temeinică, obiectivă și rațională.

Tribunalul a constatat de asemenea, că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, invocată de S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, textul de lege fiind declarat ca neconstituțional, cu toate modificările și completările ulterioare, pentru considerentul că în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, noua reglementare contravenind art. 1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă, reglementarea criticată încălcând și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.

Tribunalul a mai constatat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în același Monitor Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a acelorași prevederi ale art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, invocată de S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

În plus față de statuările aduse prin Decizia anterioară nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea a mai reținut, referitor la pretinsa încălcare a „art.104 din Tratatul de la Maastricht”, că începând cu 01 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dispozițiile art. 104 din Tratatul de la Maastricht privind evitarea deficitelor publice excesive au fost preluate în art. 126 (ex. – art. 104 TCE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, versiunea consolidată, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C83 din 30 martie 2010.

A remarcat tribunalul că ambele decizii au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, cu prorogarea termenului, conform legii, cele 45 de zile au expirat la 03 ianuarie 2011, dată până la care, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au corelat dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 cu Constituția.

Astfel, începând cu 04 ianuarie 2011, dispoziția legală declarată neconstituțională și-a încetat efectele juridice, motiv pentru care, tribunalul nu a mai putut soluționa cauza având ca obiect plata daunelor morale pe acest temei juridic, pe care și-a întemeiat reclamanta cererea introductivă.

După ce a evocat în continuare, dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituție, privind raportul dintre „dreptul internațional și dreptul intern”, art. 15, referitor la principiul universalității în dreptul constituțional, art. 16 privind „egalitatea în drepturi”, art. 20, art. 21, art. 124 alin. 1 și 2 din Constituție, precum și art. 147 alin. 4 din Constituție, a arătat că rămâne instanței judecătorești de drept comun, competența ca, din oficiu sau la cererea părții, să rezolve conflictul dintre normele de drept intern și normele, respectiv principiile dreptului internațional, care ar trebui să aibă prioritate, potrivit chiar dispozițiilor cuprinse în art. 20 alin. 1 din Constituția României, chiar și prin procedura formulării unei întrebări preliminare adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene potrivit art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

În consecință, tribunalul a apreciat că pentru o justă, legală și echitabilă soluționare a cauzei, trebuie cercetate și dispozițiile internaționale relevante pentru cauză, astfel încât, prin comparare cu dreptul intern, să poată fi determinată legea aplicabilă, în funcție de care să se decidă, dacă cererea reclamantului mai este admisibilă sau nu, precum și dacă este întemeiată.

A enunțat dispozițiile internaționale apreciate relevante: Preambulul Cartei Națiunilor Unite, art. 7, art. 8, art. 9, art. 10 și art. 28 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 3 lit. a, b și c din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 9 pct. 5 din același Pact, art. 14 alin. 1, art. 26 din Pact, art. 5, art. 6 pct. 1, art. 13, art. 14, art. 17 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale încheiată la R., la 04 noiembrie 1950, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, din Protocol, art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin care se proclamă faptul că „demnitatea umană este inviolabilă” și că „aceasta trebuie respectată și protejată” sau art. 20 din Cartă: „toate persoanele sunt egale în fața legii”, precum și art. 47 din Cartă, reglementând „dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”, care prevede că „orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol”.

În fine, potrivit art. 52 alin. 1 din Cartă, privind „întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”, „orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți”.

Potrivit art. 52 alin. 5 din Cartă, „dispozițiile prezentei carte care conțin principii pot fi puse în aplicare prin acte legislative și de punere în aplicare adoptate de instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și prin acte ale statelor membre în cazurile în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, în exercitarea competențelor lor respective. Invocarea lor în fața instanței judecătorești se admite numai în scopul interpretării și controlului legalității unor astfel de acte”, iar alineatul nr. 7 din același articol, prevede că „instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre țin seama de explicațiile redactate în vederea orientării interpretării prezentei carte”.

A menționat faptul că prin jurisprudența sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut în mod constant ca în cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 al Convenției referitor la privarea nelegala de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale, astfel că abrogarea implicită a normei interne nu poate lipsi cererea reclamantului de efectele juridice urmărite.

A evocat Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimurile comuniste totalitare, Declarația asupra Principiilor de baza ale Justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985,

În spiritul normelor de drept internațional citate, tribunalul a considerat ca reparațiile morale se impun, în condițiile în care Decretul-lege nr. 118/1990 nu vizează neapărat despăgubirile morale, ci numai anumite reparații, indemnizații și facilitarea unor drepturi, care țin de legislația muncii și de asistența socială.

Prin însăși adoptarea Legii nr. 221/2009, statul a recunoscut abuzurile comise de autoritățile din perioada comunistă și dreptul la reparații morale, legiuitorul ajungând la concluzia că reparațiile anterioare nu au fost suficiente și adecvate.

Tribunalul a apreciat că intervenția inopinată a autorității și schimbarea cadrului normativ intern, care constituie un real obstacol în analizarea și realizarea dreptului pretins, îi violează solicitantului, dreptul efectiv la o instanță care să dispună asupra pretențiilor sale civile.

Refuzul de acces la instanță prin invocarea încetării efectelor juridice ale normei care a edictat dreptul pretins de reclamant, constituie o violare a principiilor egalității în fața legii și nediscriminării față de alte persoane aflate în aceeași situație, edictate de normele de drept internațional citate.

S-a constatat astfel, că dacă s-ar aplica normele de drept intern, respingând acțiunea reclamantului, se ajunge la aplicarea unui tratament diferențiat, unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă, deși dreptul pretins de către reclamant își găsește o justificare în normele de drept internațional citate, conform cărora are dreptul de a primi o despăgubire echitabilă.

Potrivit acelorași norme de drept internațional, există o disproporție vădită între măsura ori inactivitatea autorității interne, care a condus la lipsirea art. 5 lit. a teza întâia din Legea nr. 221/2009 de efecte juridice și scopul urmărit prin tratamentul inegal, respectiv mijloacele folosite de către autorități, astfel încât, cu atât mai mult, este admisibilă cererea reclamantului, pe temeiul normelor de drept internațional și în condițiile în care reclamantul a declanșat procedura judiciară în temeiul unei legi accesibile și permisibile.

Lentoarea instanței sau durata procedurilor, determinate de motive subiective sau obiective, independente de voința solicitantului, nu pot fi imputate reclamantului.

Principiul de drept internațional al „așteptării legitime”, potrivit căruia, reclamantul și-a creat o speranță legitimă că va obține din partea autorității, repararea și recunoașterea drepturilor încălcate, în temeiul unei legi existente la data promovării acțiunii, justifică de asemenea, aplicarea normelor dreptului internațional mai favorabile, de către judecătorul național.

Nu în ultimul rând, amintim că în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza D. P. împotriva României (publicata în Monitorul Oficial nr. 830 din 05 decembrie 2007), s-a precizat fără echivoc, faptul că statutul conferit Convenției în dreptul intern, permite instanțelor naționale, să înlăture din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.

Orice arestare sau lipsire de libertate pe nedrept, produce atât celor în cauză, cât și familiilor acestora, în primul rând, suferințe morale, sociale și profesionale, astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea și libertatea, fiind cu certitudine, pasibile de a produce un prejudiciu moral care, atunci când reparațiile morale se dovedesc inutile sau ineficiente, justifică acordarea unor despăgubiri materiale.

În raport de suferințele fizice și psihice la care a fost supusă reclamanta personal, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro este suficientă și rezonabilă pentru a acoperi prejudicial material suferit, suma de 250.000 euro solicitată fiind excesivă.

Conform art. 5 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, „Hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt puse în executare de Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București”, ceea ce înseamnă că toate compensațiile materiale stabilite de instanță, chiar și în baza dispozițiilor de drept internațional citate, se vor acoperi din bugetul de stat.

Fără a nega dreptul la reparații morale al persoanelor supuse unor astfel de situații inumane, degradante, nu trebuie omis totuși, aspectul că aceste compensații cuantificate din punct de vedere material, pentru daunele morale suferite, constituie sarcini asupra bugetului de stat, iar repararea unor nedreptăți comise de autoritățile statului la un moment istoric dat, nu se poate face prin împovărarea excesivă a generațiilor următoare, care nu au nici o vină pentru cele ce s-au întâmplat.

Pentru toate aceste considerente enunțate sintetic, tribunalul a apreciat că suma de 250.000 euro solicitată de reclamantă este excesivă, urmând să fie admisă în parte, cererea acesteia și să fie obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să-i plătească suma de 10.000 euro cu titlu de daune moale, echivalent în lei, la data plății efective.

La data de 29 septembrie 2011, MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București a declarat recurs împotriva sentinței civile, considerând-o ca fiind nelegală, față de neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, text de lege în baza căruia instanța de fond a acordat despăgubiri morale.

Pentru toate aceste motive, în baza art. 3041, 304 alin. 1 pct. 9 și art. 312 alin. 3 Cod de procedură civilă solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și pe fond, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor morale ca neîntemeiată.

La data de 30 septembrie 2011, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs împotriva aceleași sentințe civile.

În motivare, a arătat în esență că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Astfel, este criticabilă motivarea instanței cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor reclamantei, din perspectiva standardelor impuse de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 5 și 6, care garantează dreptul la un proces echitabil.

În acest sens arată faptul că referitor la incidența standardelor impuse de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie pornit de la faptul că instanța europeană a fost confruntată cu problema de a ști în ce măsura intervenția puterii legislative sau a puterii executive într-o procedură judiciară aflată în curs de derulare este de natura să pună în discuție dreptul la un tribunal garantat de acest text.

Curtea Europeană a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care exista motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței).

Motivul acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacuna a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg - Slachthuis Verbis împotriva Belgiei 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei (2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.

Făcând aplicabilitatea acestor principii în cauza de față, se constată pe de o parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal pentru a înlătura un paralelism legislativ, contrar normelor de tehnică legislativă.

În acest context, recurentul – pârât apreciază că nu se poate considera că s-a produs o încălcare a standardelor impuse de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurentul – pârât arată faptul că principiul neretroactivității se aplică doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi, rezultate din constatarea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009, nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

De asemenea, recurentul – pârât consideră că persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre irevocabilă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

Tot în acest sens recurentul – pârât învederează instanței faptul că nu se poate pune semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor și duce la crearea unui conflict de legi în timp, ivindu-se problema juridică a aplicării legii materiale în timp) și încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității lor (nu provine de la legiuitor și nu poate da naștere conflictului de legi în timp, deoarece norma pur și simplu încetează sa mai existe).

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, „speranța legitimă” sau „așteptării legitime” este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern: o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de un temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.

Or, nu se poate reține că un act legislativ care, la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale, fiind găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Acest aspect este în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât timp instanța de contencios european a reținut ca speranță legitimă nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior.

Acest aspect rezultă și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. D. fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile integral în speța de față.

Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia „Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Or, art. 145 alin. 2 din Constituție prevede că „Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că acțiunea formulată de reclamantă este întemeiată, recurentul – pârât solicită să se aibă în vedere faptul că suma acordată drept despăgubiri morale, respectiv 10.000 euro, este exagerat de mare.

Prin urmare, recurentul – pârât a solicitat instanței să admită recursul așa cum a fost formulat, să modifice sentința civilă în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiata și în subsidiar, să procedeze la reducerea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În drept, și-a întemeiat recursul, pe baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, Legea nr. 221/2009, art. 6 art. 14 și art. 5 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Intimata nu a depus întâmpinare, potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, deși aveau această obligație procesuală.

În recurs, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 305 Cod de procedură civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele recursuri, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 299 și urm. Cod de procedură civilă.

Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererilor de recurs, conform prevederilor art. 3041 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

1. Sub un prim aspect preliminar, Curtea reține că în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 4 Cod Procedură Civilă, „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) 4. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.

Deci, în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoțită și de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica și cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat.

În considerarea principiului disponibilității, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant.

Prin urmare, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamantul din procesul judiciar.

Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamanta K. (Jacob) R. M. a indicat în mod expres, temeiul juridic al acțiunii sale: Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Chiar dacă prin notele scrise din data de 06.06.2011, ulterior declarării neconstituționale a art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, reclamanta a solicitat ca la momentul judecării cauzei, să fie avute în vedere și dispozițiile art.20 din Constituția României, Rezoluția 1096/1996 a Consiliului Europei și art. 5 CEDO, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, practica instanței de contencios european de la Strasbourg Codul Civil sau Declarația Universală a Drepturilor Omului, Curtea apreciază faptul că ele nu reprezintă o modificare a temeiului juridic al acțiunii, ci, potrivit chiar și considerentelor reclamantului din cuprinsul precizărilor respective, reprezintă temeiuri juridice interne sau internaționale superioare, incidente însă, și în silogismul juridic presupus de Legea 221/2009.

În consecință, nereprezentând o modificare nepermisă a temeiului juridic al cererii prezente, Curtea se va raporta în cadrul raționamentului său juridic, și la aceste norme europene sau universale.

2. Constatând faptul întemeierii cererii prezente, pe prevederile Legii 221/2009, Curtea constată sub acest aspect, în mod preliminar, faptul că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; privind reabilitarea celor condamnați din motive politice și privind acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 40/34 din 29 Noiembrie 1985, intitulată „Declarația Principiilor de bază ale Justiției victimelor crimei și abuzului de putere”, nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 aprobate cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, inter alia: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente.

3. În ceea ce privește Legea 221/2009, se constată că acest act normativ cu caracter reparator, stabilește în mod limitativ, prin dispozițiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o . astfel de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).

Așadar, domeniul măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special, este unul restrâns, configurat exclusiv de cele trei măsuri reparatorii amintite.

În consecință, în virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptățite nu ar putea solicita cu șanse reale de succes, decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor confiscate și repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării militare.

Orice cerere în afara domeniului amintit, realizată pe calea specială a acestui act normativ, va fi apreciată ca atare, nefondată.

Sub aspectul dreptului la daune morale stabilit de art. 5 al.1 lit. a teza întâi din lege, Curtea constată în temeiul interpretării sistematice și teleologice a dispozițiilor Legii 221/2009, că termenul „condamnare” din sintagma „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, are o semnificație generală, el vizând nu doar ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, ci și situația aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic. Dovada irefutabilă a acestei concluzii rezidă în reglementarea din cuprinsul primului alineat al articolului în discuție, care acordă beneficiul celor trei categorii de drepturi instituite și pentru persoanele ce au fost subiecții unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, (…)pot solicita instanței (…) obligarea statului la (…)”.

În ceea ce-o privește pe reclamantă, aceasta a solicitat în temeiul legii în discuție, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 250.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor cu caracter politic, luate împotriva sa (fila 1 dosar fond).

Natura juridică a despăgubirilor civile solicitate este în mod evident, aceea de daune acordate pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant, aspect care rezultă cu certitudine din considerentele cererii formulate.

4.Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, Curtea constată că prin mai multe decizii recente (Decizia nr. 1358/2010 și Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituțional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicității reglementării într-o materie și ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei juridice analizate.

Având în vedere și faptul că obligația de reacție legislativă a Parlamentului, în scopul armonizării dispozițiilor legale constatate neconstituționale, obligație impusă de art. 147 din Constituție, nu a fost respectată, Curtea constată că potrivit normei constituționale evocate, prevederile legale menționate și-au încetat aplicabilitatea, nemaiproducând efecte juridice.

Sub acest aspect, trebuie subliniat faptul că domnia legii, caracteristică esențială a statului de drept, impune tuturor, obligația respectării legii și a supremației Constituției, dar în același timp, prin instituirea controlului constituționalității legilor, presupune învestirea cu o anumită autoritate, cu o forță juridică deosebită a actelor pe care le emit autoritățile publice care au misiunea de a se pronunța asupra conformității legii cu Constituția.

Din această perspectivă, problema efectelor pe care le produc deciziile Curții Constituționale, problemă care doctrinar, comportă diverse abordări, este tranșată prin dezvoltările inclusiv jurisprudențiale arondate singurului text din Constituție consacrat actelor Curții Constituționale: art.145 intitulat Deciziile Curții Constituționale, articol care în alineatul (2), prevede: "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României".

Astfel, soluția problemei în discuție nu poate fi decât aceea că deciziile prin care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă prin admitere, excepțiile de neconstituționalitate, sunt obligatorii și produc efecte erga omnes și nu numai inter partes litigantes, deși sunt pronunțate în cadrul unor litigii care există în fața justiției între anumite părți determinate.

Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art.145 alin.(1) din Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.

De altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a stabilit că "deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes” (Decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr.151/2000).

Curtea Constituțională și-a fundamentat această susținere pe dispozițiile art.145 alin.(2), art.16 alin.(1) și art.51 din Constituție, reținând în esență, că în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curții, să nu se aplice în procesul în cadrul căreia excepția a fost ridicată, dar pe de altă parte, nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești.

Nu mai puțin, cât privește conturarea sferei subiectelor de drept ale deciziilor pronunțate în temeiul art.144 lit.c) din Constituție, cărora le sunt opozabile, Curtea a mai stabilit că "astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art.23 alin.(3) și alin.(6) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate(…).

Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art.144 lit.c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art.145 alin.(1) din Constituție. Fără îndoială că în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, potrivit art.51 din aceasta".

Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale, obligație care nu afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a cauzei reclamantului, echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție.

Astfel, principiul neretroactivitatii formulat și în chiar primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă (inclusiv de ordin substanțial) se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după ., neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).

Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente), devenind astfel neîntemeiate, criticile relative neaplicării legii noi în cazul prezent.

Aprecierea este de altfel, impusă și de către instanța supremă ce, prin Decizia în interesul legii nr.12/2011 în dosarul nr. 14/2011, obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”, cum este și cazul prezent.

În consecință, cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamantă, în temeiul acestor dispoziții legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată.

5. Sub un alt aspect, cel de convenționalitate și conformitate cu dreptul comunitar, Curtea constată că abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său neconstituțional, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură să răpească reclamantei, aparenta „speranță legitimă” dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale).

Astfel, se reține că potrivit jurisprudenței instanței europene Curtea Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept (hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunțată în cauza V. împotriva României, par. 58).

În legătură cu acest aspect, Curtea constată că:

i. În realitate, persoanele care configurează domeniul subiectiv al prevederii legale obiect al excepției de neconstituționalitate, nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția EDO, speranță dedusă din norma juridică neconstituțională.

Analiza în discuție a fost deja realizată de către instanța de contencios constituțional, la momentul soluționării excepției de neconstituționalitate care a schimbat algoritmul juridic al cauzei prezente, Curtea Constituțională raportându-se cu această ocazie, la cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, în care Curtea EDO a analizat incidența admiterii excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale prin care s-a dispus acordarea unor măsuri reparatorii pentru bunuri confiscate de statul bulgar prin hotărâri judecătorești, asupra drepturilor reclamanților de a obține anumite indemnizații, legea bulgară prevăzând posibilitatea contestării în instanță, a deciziilor emise în cadrul unei proceduri desfășurate în fața unui organ administrativ:

„Curtea observă că legislația bulgară a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat doar între 22 noiembrie 1997, când a intrat în vigoare Legea privind compensarea, și 21 martie 1998, atunci când dispozițiile sale relevante au fost declarate neconstituționale. Chestiunea în discuție este dacă dreptul reclamanților, care nu s-a materializat niciodată, deoarece procedurile administrative pentru obținerea de despăgubiri s-au finalizat după declararea neconstituționalității, poate fi considerat o „speranță legitimă".

Potrivit jurisprudenței Curții, o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern.

Spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente. Reclamanții nu se puteau aștepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. Unii dintre reclamanți au depus cererile în timp ce procedura în fața Curții Constituționale era deja în derulare, în timp ce restul le-au depus după ce această instanță a declarat neconstituțională prevederea pe care o invocau.

În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea constată că aceștia nu ar fi putut avea o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În urma deciziei Curții Constituționale, situația juridică a fost clarificată și a devenit evident faptul că Legea privind compensarea din 1997, coroborată cu Legea privind restituirea din 1992, nu a dat naștere la niciun drept în ceea ce privește proprietățile preluate în conformitate cu Legea privind confiscarea din 1946.

Curtea nu este convinsă nici chiar că despre primii s-ar putea spune că au avut o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În momentul în care au depus cererile, prevederea legală care servește drept temei pentru acestea era contestată în fața Curții Constituționale de mai multe luni, iar această instanță declarase admisibile contestațiile. Nu este posibil ca reclamanții să nu fi cunoscut aceste aspecte.

Mai important, este greu de admis că un act normativ care imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.

Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autoritățile au obligația de a acționa într-un mod adecvat și consecvent. Pare incoerent să se dea o speranță, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanță considerabilă faptului că dispoziția în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziții grele de la o economie planificată de stat la una de piață”.

Curtea reține incidența silogismului judiciar evocat și în cauza prezentă dedusă judecății. Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituțională, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile sau cel puțin definitive în cauză. Din acest punct de vedere, caracterul nedefinitiv al deciziei judiciare poate fi echivalat cu lipsa epuizării procedurii administrative din cauza soluționată de Curtea europeană, cu aceleași efecte juridice.

Invocarea hotărârii pronunțate la data de 02.02.2010, de Curtea europeană în cauza nr. 7975/06 K. .. Georgiei, nu este de natură să infirme această concluzie, atât timp cât silogismul instanței de contencios european s-a grefat pe premiza existenței unei norme juridice interne (în vigoare și neabrogate ulterior) care stabilea acest drept, concomitent cu lipsa unei reglementări interne de punere în aplicare a acestei dispoziții juridice generatoare. Or, în cazul prezent, dedus judecății, elementul distinctiv este reprezentat de inexistența (ca urmare a abrogării prin declararea ca neconstituțională) unui astfel de temei normativ. În consecință, nu se poate realiza o analogie cu cauza georgiană, pentru a fi trasă aceeași concluzie.

În concluzie, în temeiul jurisprudenței consacrate chiar de către instanța de contencios european, se poate concluziona în sensul inexistenței unei „speranțe legitime” în patrimoniul reclamantei și pe cale de consecință, a inexistenței vreunei restrângeri a vreunui drept fundamental, în sensul art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

ii. Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor expuse la punctul anterior, am aprecia că totuși, reclamanta avea o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, cu toate acestea am constata că neaplicarea temeiului legal enunțat nu privează reclamanta, de posibilitatea beneficierii efective de dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat în perioada comunistă, ca finalitate a instituirii acestei norme cu caracter restaurator.

În cadrul acestui raționament juridic, prezenta instanță de recurs pleacă de la premisa necontestată că această speranță legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei indicate inclusiv de către reclamant.

Această recunoaștere și condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice, exempli gratia acordarea unor despăgubiri civile, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandând în această direcție, un tratament juridic egal cu cel al persoanelor azi condamnate pe nedrept, pentru infracțiuni de drept comun (a se vedea în acest sens, paragraful 8 partea finală din rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" ). Se observă că doar în privința prejudiciului material cauzat victimelor regimurilor comuniste, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a subliniat necesitatea reparării sale integrale (a se vedea paragraful 10 din rezoluția amintită).

Or, așa cum s-a menționat și în cadrul deciziilor Curții Constituționale evocate la punctul 4, în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituțională a arătat astfel,că „Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate”.

Or, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a prevederilor incidente din Legea ulterioară, redundantă, Legea 221/2009.

Existența paralelismului de reglementare în materia în discuție și deci, inexistența caracterului complementar al actului normativ ulterior (cum greșit apreciază reclamantul), au reprezentat așadar, unul dintre motivele declarării neconstituționale a temeiului juridic în discuție.

În consecință, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop (fie ea privită și ca o formă juridică internă de transpunere a dispozițiilor art. 5 din Convenția EDO sau din dreptul substanțial comunitar ilustrate de prima instanță de judecată sau din Declarația Universală a Drepturilor Omului), concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, Curtea apreciază că reclamanta a avut posibilitatea deplină (de care însă, nu a înțeles să uzeze) a recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, în vederea realizării finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Sub același aspect, trebuie menționat și faptul că aserțiunile tribunalului privitoare la împrejurarea că indemnizațiile acordate în temeiul actului normativ anterior, nu au natura juridică a daunelor morale, ci ar fi conexe legislației muncii, sunt neîntemeiate, în condițiile în care în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curții Constituționale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuție, paralelismul de reglementare și nicidecum, diferența de reglementare echivalentă invocatei existențe a unor naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative.

Tot sub aspectul prezent supus analizei, se impune a mai fi subliniat și faptul că deși Rezoluțiile adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, titulatură survenită în anul 1974, ilustrează orientări importante pentru Comitetul Miniștrilor, guverne, parlamente și partide politice naționale, Adunarea Parlamentară aflându-se de multe ori, la originea a numeroase tratate internaționale, convenții europene și alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislații europene, totuși ele nu reprezintă din punct de vedere juridic, norme compulsatorii, obligatorii, ci sunt doar recomandări, potrivit dispozițiilor art. 22 și următoarele din Statutul Consiliului Europei și al rezoluțiilor statutare.

În speță, scopul rezoluțiilor de demantelare a regimurilor comuniste, indicate de către reclamant, este de reinstaurare în vechile țări comuniste, a unor veritabile state de drept, de depășire a unor structuri si moduri de gândire inadecvate, de respectare a drepturilor omului, crearea unei culturi politice autentice și a unei societăți civilizate, de verificarea a posteriori a comportamentului persoanelor care, după căderea regimului comunist, au fost integrate în sau au ocupat funcții publice și care ar putea fi garanții Constituției și ai democrației, urmărindu-se concret, atât necesitatea condamnării ferme a comunismului, cât și inspirarea statelor dominate odinioară de acest regim totalitar și autocrat, în atitudinea lor față de victimele acestuia.

Nu mai puțin, Declarația de la Vilnius privind condamnarea stalinismului și nazismului, adoptată de Adunarea Parlamentară a OSCE, în anul 2009, în referire la Declarația de la Copenhaga din anul 1990, reprezintă un document politic, care nu are forța obligatorie a unui act normativ internațional, având în vedere că în cadrul OSCE, cele 56 state membre au un statut egal, deciziile fiind luate în temeiul consensului de natură politică și nu legală, juridică.

În consecință, din această perspectivă ilustrată prin toate aceste argumente, Curtea constată că chiar dacă am admite că reclamanta a avut o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, atunci în temeiul considerentelor expuse, am constata atât unicitatea, identitatea acesteia cu speranța legitimă dedusă din reglementările anterioare din domeniu, expuse în paragrafele anterioare, cât și facultatea exclusivă a reclamantei de a o fi fructificat în temeiul procedurilor reglementate de actele normative anterioare.

iii. Sub un alt aspect, Curtea constată că poziția tranșantă a Curții EDO transpusă în ultimul paragraf citat din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, realizează distincția clară pe care acest for european o realizează în privința controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale, în comparație cu intervenția legislativului sau executivului într-un proces judiciar pendinte.

Astfel, dacă pe de o parte, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), pe de altă parte, intervenția menționată, echivalentă cu soluționarea pe cale legislativă sau executivă, a procesului judiciar, este privită ca o imixtiune în activitatea judiciară:

Se apreciază astfel, că din perspectiva CEDO, „intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile litigiului, putând fi văzută ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței dreptului de acces” (Laure Milano, „Le droit â un tribunal au sens de la Convention europeenne des droits de l´Homme”, Dalloz, 2006, p.226), în vreme ce „dreptul garantat unui reclamant de art. 6 paragraful 1 de a supune litigiul unei instanțe pentru a obține o decizie asupra unor probleme de fapt sau de drept nu ar putea fi înlăturat printr-o decizie a executivului”, potrivit cauzei CEDO nr. 62/_ –1053, Tinnelly & Sons ltd and others and Mcelduff and others v. The United Kingdom, hotărâre din 10 July 1998.

Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează în privința celor trei ipoteze menționate, Curtea prezentă va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO sau de art.47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.

iv. Nu în ultimul rând, prin prisma prevederilor art. 14 din Convenția EDO, comisia de elaborare a Convenției a statuat că „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Chiar dacă domeniul de aplicare al acestei dispoziții convenționale, constituit din drepturile care îl configurează, a fost inițial completat cu drepturi și libertăți neconsacrate expresis verbis convențional (inter alia, drepturile de natură socială), iar ulterior, prin reglementarea principiului nediscriminării prin art. 1 din Protocolul nr. 12 din 4 noiembrie 2000 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin conjugarea cu domeniul acestui articol, cu toate drepturile și libertățile recunoscute în sistemele de drept ale statelor parte, Curtea va constată în paragrafele următoare, că nu s-a produs în privința reclamantei, nici o încălcare a prevederilor convenționale în discuție.

Astfel, în analiza exegetică a acestor dispoziții, organele Convenției au realizat o interpretare și aplicare nuanțată, deoarece „a distinge nu înseamnă a discrimina”. Ele au arătat că dacă în ipoteza existenței unor situații distincte, cu particularități, trebuie aplicate tratamente diferențiate, în ipoteza unor situații analoage sau comparabile (calificare rezultată din împrejurările de fapt invocate în fiecare speță), trebuie în principiu, aplicate aceleași reguli, același tratament (cauza X c Marii Britanii, nr._/1983, hotărâre Comisiei EDO din 12.05.1986, cauza X c Norvegiei, nr._/1990, hotărâre Comisiei EDO din 19.05.1992).

Diferența de tratament va deveni, în opina Curții europene, discriminatorie, numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin c Suediei, hotărâre din 18.02.1991, cauza Hoffman c Austriei, hotărâre din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino c Italiei, hotărâre din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții c Marii Britanii, hotărâre din 22.10.1996).

Or, în condițiile în care astfel cum am arătat anterior, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită de Curtea EDO ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), se poate aprecia în mod întemeiat, faptul că admiterea unei excepții de neconstituționalitate (obligatorii pentru toate subiectele de drept și cu efecte erga omnes, astfel cum am arătat), se poate constitui într-un temei rezonabil și obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct și astfel, nediscriminatoriu.

Din această perspectivă, caracterul distinct al soluțiilor pronunțate în cauzele rămase irevocabile anterior admiterii excepției de neconstituționalitate a dispoziției din Legea 221/2009, de cel al cauzelor aflate pe rol la momentul respectiv, nu poate constitui în condițiile expuse, sursa unui tratament discriminatoriu aplicat celor din urmă și acest fapt indiferent de data sesizării instanței de judecată în aceste din urmă cauze.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că în condițiile în care prin cele două decizii menționate nr.1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, s-a statuat asupra existenței între Legea nr. 221/2009 și Decretul-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, a unui paralelism de reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptățite și în condițiile în care astfel cum am precizat anterior, reclamanta ar fi putut fi beneficiara concretă a procedurilor anterior reglementate, rezultă atunci că dumneaei nu poate invoca nici afectarea vreunui drept convențional din perspectiva art. 14 (dreptul la nediscriminare neavând o existență independentă, el putând fi invocat doar în referire la vreunul dintre drepturile și libertățile convenționale sau la drepturile de natură socială), dar nici a vreunui drept substanțial recunoscut legal (în speță, dreptul de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit), sub aspectul principiului nediscriminării evocat de art. 1 din Protocolul nr. 12, de art. 16 din Constituția României sau de art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

6. Sub un ultim aspect, se impune a mai fi subliniat și faptul că Declarația Universala a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, de Adunarea Generala a Organizației Natiunilor Unite, reprezintă documentul politic cel mai dezvoltat, mai substanțial si mai complet, in raport cu declarațiile de drepturi si cu prevederile constituționale care au precedat-o, ea reflectând o concepție globală a drepturilor si libertăților individuale, constituind rezultatul acțiunii concentrate a forțelor progresiste din întreaga lume pentru triumful ideii respectului demnității umane, pentru recunoașterea si garantarea drepturilor fundamentale ale omului în condițiile lumii contemporane.

Declarația Universala nu cuprinde însă, prevederi privind sistemul internațional de garantare a acestor drepturi consacrate. Din această perspectivă, ea are caracterul unui angajament al statelor de a se orienta "în sistemul lor constituțional si legal" din principiile pe care le enunță, constituind astfel, numai o sursă de inspirație pentru dreptul intern al statelor.

Așadar, din punct de vedere juridic, Declarația Universala a Drepturilor Omului reprezintă o rezoluție a Adunării Generale a O., adică un act internațional lipsit de forță obligatorie, având doar caracter de recomandare pentru statele membre ale Organizației Națiunilor Unite, cum de altfel, se prevede și în art. 13 pct. 1 din Carta 0.N.U. După cum a proclamat Adunarea Generală O., Declarația reprezintă „un ideal comun care se dorește a fi atins de toate popoarele”, forța sa morală fiind una deosebită, dincolo de toate încălcările uneori atroce, ale drepturilor omului, produse în diverse regiuni ale globului.

Tocmai de aceea, ulterior proclamării sale, s-a impus necesitatea ca prevederile Declarației Universale sa fie incluse în tratate internaționale, în convenții care să le transforme în obligații juridice, pentru statele participante la aceste acte. Aceasta este și interpretarea corectă a prevederilor art. 20 din Constituția României, care în alineatul său prim, stabilește un principiu de reglementare internă (inclusiv sub aspectul aplicabilității dreptului național) în concordanță cu Declarația, dar care în alineatul secund, nu impune prioritatea Declarației în caz de neconcordanță cu dreptul intern, ci doar a pactelor și tratatelor asumate de țara noastră, ca obligații juridice incumbând, spre deosebire de Declarație care, așa cum am precizat, nu are caracter normativ compulsatoriu.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va admite ca fondate, recursurile promovate de MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile pe care o va modifica în tot, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurentul M. P. – parchetul de pe lângă Tribunalul București și recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1106 din 07 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă K. (Jacob) R. M..

Modifică în tot, sentința recurată în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 26 ianuarie 2012.

Președinte, Judecător, Judecător,

I. S. C. N. M. H.

Grefier,

S. R.

Red.M.H.

Tehnodact.M.H./C.F.

2ex./04.03.2012

T.B.-S.5.-S.V.

← Pretenţii. Decizia nr. 68/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Legea 10/2001. Decizia nr. 370/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 122/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI