Pretenţii. Decizia nr. 572/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 572/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-03-2013 în dosarul nr. 572/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 572R
Ședința publică din data de 12.03.2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE - M. LĂMÂIȚA C. LL.M
Judecător - A. P.
Judecător - L.-C. D.
Grefier - C. B.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București – reprezentat de procuror B. M.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant S. E. G. împotriva sentinței civile nr. 1978 din data de 12.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cauza având ca obiect „pretenții – Legea 221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns recurentul-reclamant S. E. G. prin avocat C. Lacrima cu împuternicire avocațială . nr._/2012 aflată la fila 2 din dosarul de fond, lipsă fiind intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind excepții de invocat, cererii de formulat sau probe de administrat, Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul avocatului recurentei-reclamantă în susținerea recursului.
Recurentul-reclamant S. E. G., prin avocat, arată că a înțeles să formuleze recurs împotriva sentinței civile nr. 1978 din data de 12.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, întrucât o consideră în integralitate netemeinică și nelegală.
Arată că acțiunea formulată de recurentul-reclamant este întemeiată în baza Legii 221/2009 și vizează două capete de cerere:
Primul este demonstrarea condamnării cu caracter politic, al tatălui recurentului-reclamant, la 20 de ani muncă zilnică, în temeiul art. 1937 din vechiul Cod Penal, punct pe care prima instanță a înțeles să îl respingă, motivând că fiind o condamnare în temeiul art. 1 alin.1, alin.2 lit. a din Legea 221/2009 nu mai este nevoie de o hotărâre judecătorească care să constate caracterul politic al condamnării. Avocatul recurentului-reclamant, critică această motivare și consideră că este în spiritul și în esența Legii 221/2009 ca toți cei ce au fost condamnați politic, atât timp cât există o decizie de condamnare, caracterul politic al acesteia să rezulte dintr-o hotărâre judecătorească.
Al doilea capăt de cerere vizează acordarea de despăgubiri morale rezonabile în echitate, pentru toate pagubele care au fost cauzate tatălui recurentului-reclamant și direct familiei acestuia urmare condamnării sale politice și acest capăt de cerere fiind respins prin motivarea că prevederea art. 5 lit. a din Legea 221/2009, au fost declarate neconstituționale, că dispoziția art. 998 și 999 din fostul cod civil nu se mai aplică, dreptul material fiind prescris, iar cu privire la art. 3 din Codul Civil, în vigoare la data introducerii acțiunii nu s-a realizat o motivare. Dea asemenea consideră că și cel de-al doilea capăt de cerere este neîntemeiat, arătând că la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție au rămas definitive 127 de hotărârii întemeiate pe Legea 221/2009 prin care s-au acordat despăgubiri între 5000 și 300.000 de euro.
În concluzie solicită admiterea si celui de-al doilea capăt de cerere și acordarea despăgubirilor morale în echitate în raport de prejudiciile cauzate condamnatului și familiei acestuia.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefundat. Acesta arată că instanța de fond a arătat în motivare sentinței civile nr. 1978 din data de 12.11.2012, că tatăl recurentului-reclamant a fost condamnat pentru săvârșirea activității de „muncă intensă împotriva clasei muncitoare” prevăzut de fostul Cod Penal, infracțiune ce este prevăzută de Legea 221/2009 ca având caracter politic de drept.
În ceea ce privește acordarea de daune morale consideră că instanța de fond a reținut corect caracterul neconstituțional al art. 5 lit. a din Legea 221/2009 susținut și de Decizia în interesul Legii nr. 12/2011. De asemenea, analizând temeiul de drept al art. 998 și 999 din vechiul Cod Civil, în mod corect a constatat instanța că acest capăt de cerere este prescris.
Față de aceste aspecte solicită instanței să constate legalitatea si temeinicia hotărârii instanței de fond și sub aspectul respingerii pretențiilor în temeiul prevederilor art. 5 din CEDO, arătând că România a ratificat convenția de aderarea la acest tratat european în 1996 ulterior ivirii raportului juridic dedus judecăți.
Avocatul recurentului-reclamant având cuvântul în replică arată că de la data întării în vigoare a Legii 221/2009 au fost promovate câteva mii de acțiuni care au fost soluționate în mod discriminatoriu ca urmare a modificării legii pe durata funcționării acesteia în defavoarea titularilor acestor acțiuni și în beneficiul statului care încălcând principiul egalității armelor și beneficiind de puterea care o are de a modifica orice lege când apreciază, titularii acțiunilor s-au împărțit în 2 mari categorii, și anume cei care s-au judecat definitiv prin apel până la data de 25 octombrie 2010 și cei care s-au judecat ulterior, și astfel avem titulari de acțiuni care au beneficiat de plenitudinea legii și titulari de acțiuni cărora le-ai fost respinse acțiunile cu vehemență.
Curtea declara închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul, reține următoarele:
În ceea ce privește obligarea statului la plata daunelor morale, tribunalul reține că reclamantul și-a întemeiat acest capăt de cerere pe disp. art. 5 din Legea 221/2009, dispoziții declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
Conform art. 147 alin. 1 din Constituție dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile constituționale. Cum termenul s-a împlinit la data de 30.12.201, rezultă că textul de lege menționat trebuie considerat că nu există.
Așa cum rezultă din jurisprudența Curții de la Strasburg dispozițiile Convenției nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. De asemenea, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
În raport de această afirmație Curtea Constituțională a constatat în decizia amintită faptul că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, iar prin Decretul – lege nr. 118/1990 și OUG 214/1999 au fost acordate măsuri reparatorii persoanelor care au suferit măsuri administrative sau condamnări politice în perioada regimului comunist din România, astfel că nu este nici legală, dar nici nu se impune adoptarea unei noi reglementări cum este Legea nr. 221/2009 în același domeniu al drepturilor civile.
Totodată nu se poate reține că reclamantul are un „bun” în sensul Convenției pe motiv că adoptarea legii și aplicarea ei înainte de declararea neconstituționalității a determinat nașterea dreptului la un bun în patrimoniul reclamantului.
Descrierea noțiunii de „bun” în sensul Convenției include și noțiunea de speranță legitimă de a dobândi un bun. Aceasta înseamnă că legea și practica internă îi dau reclamantului motive să creadă că va avea căștig de cauză în fața instanțelor naționale.
Ca urmare a încetării efectelor textului de lege, tribunalul apreciază că reclamantul nu mai are o speranță legitimă de a dobândi compensații, așa cum a constatat Curtea prin decizia la care a făcut trimitere și Curtea Constituțională în decizia mai sus menționată.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, „speranța legitimă” este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
În această situație, dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu putea astfel să se aștepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuiau sa verifice dacă petentul îndeplineau condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale, și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții europene.
Se mai reține că dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor (nu se poate pune semnul egalității între abrogare, fie ea și implicită și încetarea efectelor ca urmare a declarării neconstituționale), neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.
Soluția este în acord cu jurisprudența CEDO (Cauza Slavov contra Bulgariei), cât timp instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți.
În ceea ce privește temeiul reprezentat de disp. art. 998-999 C. civ. tribunalul constată că acțiunea cu o astfel de cauză este prescrisă, întrucât conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 termenul general de trei ani a început să curgă de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Rezultă că la momentul de început a fost reprezentat de data de 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist din România astfel că termenul s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acțiunii.
Chiar dacă prin adoptarea Legii nr. 221/2009 statul a recunoscut dreptul la acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerată ca repunând în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale.
Repunerea în termen poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă, așa cum este cazul Legii nr. 18/1991 sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Tribunalul constată că Legea nr. 221/2009 nu conține o astfel de prevedere pentru repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii sunt de strictă interpretare și aplicare.
Cât privește art. 19 din Decretul nr. 167/1958, acesta stabilește că instanța poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.
Or, în speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea în situația anterioară.
Conform art. 25 din Decretul nr. 167/1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite până la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite că încep să curgă de la . acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul nr. 167/1958, pe data intrării sale în vigoare se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul nr. 167/1958. Astfel, fiind, o dată cu . Decretului nr. 167/1958 au fost implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX – art. 1837 și următoarele, precum și celelalte dispoziții din Codul civil privitoare la prescripția extinctivă.
În ceea ce privește argumentele legate de motivarea eronată a deciziei Curții Constituționale cu nr. 1358/15.11.2010, tribunalul constată că acestea nu pot fi reținute, întrucât în majoritate ele se constituie din statuări ale Curții de la Strasbourg, fiind de altfel citate și cauzele din care s-a citat, motiv pentru care ele sunt obligatorii prin prisma obligației asumate de statul român de a respecta Convenția și drepturile fundamentale ale omului.
Referitor la argumentele legate de aplicabilitatea disp. art. 5 pct. 5 din CEDO, tribunalul apreciază că nu pot sta la baza admiterii acțiunii având în vedere însăși jurisprudența CEDO potrivit căreia statul dispune de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior.
Pentru aceste considerente, tribunalul, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 1978/12.11.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă s-a respins acțiunea formulată de reclamantul S. E. G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs reclamantul S. E. G. cu următoarele precizări:
Consideră soluția primei instanțe ca fiind nelegală întrucât a fost data cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, și pe cale de consecință, în temeiul art. 304 -3041 raportat la art. 312 alin.(3) și următoarele din Codul de procedură civilă, se solicită admiterea prezentului recurs, modificarea în tot a soluției primei instanțe, dispunând:
1.) în temeiul art. 1 alin. 1 și alin. 2 lit. a din Legea 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie de drept, în temeiul acestei legi condamnare politică, condamnarea prin sentința penală nr. 175 din 21.08.1957, pronunțată de Tribunalul M. al Regiunii a II-a - Militară, rămasă definitiva prin decizia nr. 535 din 04.09. 1957 pronunțată de Tribunalul Suprem Colegiul M., a tatălui meu S. P., la 20 ani detențiune grea, confiscarea totală a averii pentru săvârșirea infracțiunii de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare, prevăzută de art. 1931 alin. 2 din fostul Cod penal.
2.) Conform prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a ... din Legea nr. 221 din 2009, raportat la art.1164, art.1165, art.1349 alin.1, art.1373, art.1381 din noul Cod civil (art. 998-999 din vechiul Cod civil) și art. art. 5 pct.5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, să obligați intimatul parat la plata unor despăgubiri bănești cu titlu de despăgubiri morale în echitate, pentru prejudiciul civil, social, profesional, fizic, psihic și moral suferit de tatăl meu, S. P. și de întreaga familie, urmare a condamnării politice sus arătate.
A.) Soluția primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. 1 alin. 2 lit.a din Legea nr.221 din 2009.
Prin sentința penală nr. 175 din 21.08.1957 pronunțată de Tribunalul M. al Regiunii a II-a Militară, tatăl său, S. P., a fost condamnat la 20 ani de temniță grea și confiscarea totală a averii, plus obligarea la plata a 200 de lei cheltuieli de judecată, pentru săvârșirea infracțiunii de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare, prevăzută de art. 1931 alin. 2 din fostul Cod penal. Sentința a rămas definitivă în urma respingerii recursului declarat de S. P., prin decizia penală nr. 535 din 4 sept. 1957 pronunțată de Tribunalul Suprem Colegiul M..
Pentru executarea pedepsei, deținutul S. P. a fost arestat la data de 18.04.1957 și eliberat, din Penitenciarul G., la data de 29.07.1964, în baza Decretului de amnistiere nr. 411 din 1964.
Respingerea de către prima instanță a primului capăt din cerere ca lipsită de interes este consecința faptului că nu s-a procedat la analiza în concret a probelor administrate în cauză, ignorându-se faptul că în esența sa Legea nr.221 din 2009 asigură o reparație morală tuturor celor condamnați politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. De asemenea, consideră că prima instanță a ignorat importanța morală si civilă a anulării condamnării politice a tatălui său printr-o hotărâre judecătorească.
B.) Soluția primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 5 pct. 1 lit.a.... din Legea nr.221 din 2009 raportat la art. 998 si 999 din Codul Civil si art. 5 pct. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților.
Potrivit cu art. 5 pct. 5 din CEDO care prevede că: „Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.”
Termenul de prescripție al cererii sale privind acordarea de despăgubiri morale în echitate întemeiat pe dispozițiile art. 5 din Legea nr.221 din 2009 raportat la art. 5 pct. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și a art. 998-999 din Codul Civil, potrivit cu art. 5 alin. 1 lit. a ....din Legea nr.221 din 2009 s-a împlinit la data de 14 iunie 2012, or acțiunea a fost formulată și înregistrată în 12 martie 2012.
Potrivit cu Art. 5. - (1) „Art. 5. - (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4). în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:”.
În speță nu sunt aplicabile prevederile Dl nr. 167 din 1958 cu privire la prescripția dreptului material la acțiune ci dispozițiile speciale din Legea specială nr. 221 din 2009 care realizează o repunere pe cale de lege în termenul de prescripție.
Consecințele condamnării politice suportate de tatăl său și de întreaga familie nu s-au oprit numai la cele arătate, ci și la destrămarea familiei, întrucât în anul 1959, prin sentința civilă nr. 2647 din 26 martie 1959, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului N. B., s-a finalizat divorțul între tatăl său, S. P. și mama sa, S. N..
Criticile recurentului-reclamant sunt nefondate.
De necontestat, tatăl reclamantului S. P. a fost condamnat la 20 de ani de temniță grea și confiscarea totală a averii prin sentința penală nr. 175 din 21 august 1957 a Tribunalului M. al Regiunii a II-a militară pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 1931 alin. 2 C.pen., definitivă prin decizia penală nr. 535/04.09.1957 pronunțată de Tribunalul Suprem – Colegiul M..
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/02.06.2009 „ constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: a) art. 1931 din fostul Cod penal”, condamnări dispuse în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Reclamantul și-a precizat acțiunea la data de 12.11.2012 în sensul că temeiul juridic al celui de-al doilea capăt din acțiune îl reprezintă dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 1164, art. 1165, art. 1349 alin. 1, art. 1373, art. 1381 din Noul Cod Civil (art. 998-999 din vechiul Cod Civil), respectiv art. 5 pct. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Se solicită de către recurentul-reclamant potrivit primului motiv de recurs invocat, greșita soluționare a primului petit al acțiunii prin respingerea sa ca lipsit de interes, însă conform sentinței civile recurate, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată fiind soluționată la termenul din 12.11.2012, fără a exista o pronunțare distinctă privind lipsa de interes relativ la constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamant.
Ca atare, primul motiv de recurs va fi respins ca nefondat, instanța de fond reținând în considerentele sentinței civile pronunțate, condamnarea tatălui reclamantului conform sentinței penale nr. 175/21 august 1957 a Tribunalului Militare a Regiunii a II-a Militară.
Recurentul-reclamant a criticat sentința de fond întrucât aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale ar duce - în cauză - la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, însă prin Decizia nr.1360/21.10.2010 a Curții Constituționale s-a reținut: „Curtea constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea apreciază că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).”
Așadar, pentru aceste argumente critica va fi respinsă ca nefondată.
În ce privește respectarea dispozițiilor privind dreptul la un proces echitabil, Curtea Constituțională a precizat în considerentele Deciziei nr.12/ 19.09.2011, următoarele: „De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).
Rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel”.
În consecință, la momentul pronunțării deciziei civile asupra pretențiilor formulate de către reclamant, norma juridică invocată nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese, astfel că acțiunea dedusă judecății este nefondată, urmând ca în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. recursul să fie respins ca nefondat.
În ce privește al doilea motiv de recurs, Curtea reține că acțiunea este prescrisă întrucât conform art. 8 din D. 167/1958, termenul general de prescripție a început să curgă de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
De asemenea, în speță nu este incidentă instituția repunerii în termenul de prescripție, deoarece nu este reglementată explicit prin legea de acordare a reparațiilor bănești și nici nu reprezintă o situație pentru care instanța să dispună în baza art. 19 din D. 167/1958, repunerea în termen.
Ca atare critica va fi respinsă ca nefondată, constatând incidența art. 312 alin. 1 c.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant S. E. G. împotriva sentinței civile nr. 1978 din data de 12.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. LĂMÎIȚA P. A. L.-C.
C. LL.M D.
GREFIER
C. B.
Red. PA
Tehnored. .> 2 ex. / 15.10.2013
Tribunalul București – Secția a III-a Civilă
Judecător: I. I.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 569/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 579/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
