Acţiune în constatare. Decizia nr. 1558/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1558/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-09-2012 în dosarul nr. 1558/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1558R
Ședința publică de la data de 21.09.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - A. M.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta – reclamantă – pârâtă L. Noua N. și de recurentul – intervenient L. A. Ș. împotriva deciziei civile nr. 1006A/03.11.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți – reclamanți M. M. și M. S., cauza având ca obiect „ revendicare imobiliară- rejudecare, acțiune în constatare”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta – reclamantă – pârâtă L. N. N. – reprezentată de avocat T. V. V., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, recurentul – intervenient L. A. Ș. – reprezentat de același avocat, intimații – pârâți M. M. și M. S. – reprezentanți de avocat P. M. A..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților prezenți în sala de ședință, depun la dosar împuternicirile avocațiale și având cuvântul arată că nu au de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului declarat în prezenta cauză.
Recurenții L. Noua N. și L. A. Ș., prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate, admiterea acțiunii principale și a cererii de intervenție.
De asemenea, solicită, în principal respingerea cererii reconvenționale ca fiind lipsită de obiect și în subsidiar ca nefondată.
În susținerea motivelor de recurs, arată că, în mod greșit ambele instanțe anterioare, au pus în egalitate regimul imobilelor preluate în mod abuziv și a celor nepreluate abuziv.
Regimul juridic al imobilelor preluate, dar cu titlu, este diferit de cel al imobilelor preluate de stat în mod abuziv și fără titlu valabil, aspect esențial nesocotit de instanțele care au soluționat fondul și apelul.
Distincția este semnificativă, în contextul comparării de titluri pe criteriile izvorâte din Legea nr.10/2001, astfel art. 18 lit.c, la care se raportează instanța de apel, se referă la imobilele înstrăinate cu respectarea legii.
În speță, imobilul în litigiu a fost preluat de stat, fără titlu valabil, cu încălcarea art. II din Decretul nr.92/1950 și nu a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr.112/1995, astfel încât dreptul de proprietate transferat în patrimoniul lor prin moștenire legală le asigură dreptul la restituirea în natură a bunului.
Instanța de apel, în mod greșit reține în hotărârea pronunțată că, Legea nr.10/2001 îi acordă dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât distincția dintre imobilele preluate abuziv de stat, dar cu titlu și cele preluate de stat fără titlu este importantă și din perspectiva aplicării art. 45 din Legea nr._, care se referă la prezumția legală de nulitate absolută a contractului de înstrăinare prezumție care operează în favoarea proprietarului.
Prezumția legală potrivit art. 1200 C.civ., este determinată special prin lege, iar potrivit art. 1202 C.civ., prezumția legală este în favoarea reclamantului al cărui imobil a fost preluat de stat, fără titlu valabil.
Nu există nici o dispoziție legală în Legea nr.10/2001 sau în alt act normativ care să acorde preferabilitate titlurilor pârâților dobândit prin Legea nr. 112/1995.
Intimații – pârâți nu au răsturnat în vreun fel această prezumție și nici nu pot invoca buna credință.
Hotărârea instanței de apel care stabilește faptul că intimații au fost de bună credință la dobândirea imobilului și că reclamanta nu a răsturnat prezumția de bună – credință este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 45 din Legea nr.10/2001, raportat la art. 1 din Legea nr.112/1995 și art. 1898 C.civ., coroborat cu disp.art. 1200 și 1202 C.civ. precum și cu dispozițiile normelor metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, în vigoare la data încheierii actului de care se prevalează intimații.
Solicită a se avea în vedere situația concretă, în sensul că intimații au locuit în imobil împreună cu autoarea sa, au fost vecini și au cunoscut statutul socio-profesional al autoarei.
De asemenea, au cunoscut familia recurenților, intenția acestora de redobândire a proprietății și că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil de la autoarea recurenților.
Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și depune la dosar concluzii scrise.
Intimații – pârâți M. M. și M. S., prin avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat, pentru motivele expuse în întâmpinare; fără cheltuieli de judecată.
În combaterea recursului, arată că dosarul se află în a doua rejudecare în fața Curții de Apel București.
Instanța de recurs a stabilit ca în speță sunt aplicabile sunt dispozițiile Legii nr.10/2001.
Instanța în analiza temeiniciei/netemeiniciei acțiunii în revendicare a analizat cadrul legislativ, drept intern general și special și drept european.
Instanța a arătat pe de o parte care este motivarea sa în ceea ce privește trecerea cu sau fără titlu a imobilului în patrimoniul statului, motivare folosită și în compararea titlurilor.
Instanța de fond a procedat la compararea titlurilor conform criteriilor ce reies din Legea nr.10/2001 prioritară față de dreptul comun, așa cum s-a statuat prin decizia RIL nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Instanța de fond, urmare interpretării legislației de la momentul cumpărării imobilului de către pârâți și a probelor administrate, a reținut buna credință la cumpărarea bunului care era calificat ca fiind trecut cu titlu în patrimoniul statului.
Potrivit legislației interne și europene au titlu de proprietate autentic și protejat de lege.
Cumpărarea imobilului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare locuiau în calitate de chiriași.
De asemenea, arată că până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista nici o cerere de retrocedare sau proces pe rol.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
După reținerea cauzei în pronunțare, dar înainte de finalizarea ședinței de judecată, serviciul registratură a depus la dosar, concluziile scrise suplimentare formulate de recurenți, transmise prin fax și înregistrate la registratura secției la ora 12,45.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată la data de 30.01.2009, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, reclamanta L. N. N., minoră prin reprezentant legal L. D. C. a chemat în judecată pe pârâții M. M. și M. S., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate că statul a preluat fără titlu valabil imobilul din ., sector 3, București, iar pe cale de consecință, să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil, compus din construcție și teren.
În motivare, reclamanta a susținut că imobilul menționat în petitul acțiunii a fost proprietatea bunicii sale, L. Similica, și a fost preluat de stat fără titlu valabil, în baza Decretului nr. 92/1950, cu încălcarea dispozițiilor art. 480-481 Cod civil, a art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.
Pârâții au depus la dosar cerere reconvențională, prin care au solicitat să se constate că sunt dobânditori de bună-credință ai dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat prin acțiune, iar certificatul de calitate de moștenitor nr. 77/ 22.06.2006, invocat de reclamantă în dovedirea calității procesuale active este lovit de nulitate absolută.
În motivarea cererii, pârâții-reclamanți au susținut că au cumpărat imobilul revendicat de reclamanta-pârâtă în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea strictă a dispozițiilor acestei legi și după ce s-au asigurat că acesta nu este grevat de nici o cerere de restituire din partea foștilor proprietari.
Au susținut că au aflat pentru prima dată de existența unei acțiuni judecătorești privind imobilul în anul 2000, când au intervenit într-un proces care purta între pretinșii proprietari și C.G.M.B.
Cu privire la certificatul de calitate de moștenitor invocat de reclamanta pârâtă, pârâții reclamanți au susținut că este nul de drept, deoarece la momentul emiterii acestuia, defuncta L. Similica mai avea un moștenitor, respectiv pe numitul L. A. Ș., nepot de fiu predecedat, care nu figurează în certificat nici ca moștenitor și nici ca renunțător la succesiune.
Pârâții reclamanți au depus la dosar și întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, susținând că în condițiile constatării nulității absolute a certificatului de moștenitor, aceasta nu poate face dovada transmiterii în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.
Tot prin întâmpinare, au invocat și excepția inadmisibilității capătului 1 de cerere din acțiune, prin care se solicită să se constate că imobilul a fost preluat de Stat fără titlu valabil, arătându-se că prin acesta reclamanta solicită de fapt constatarea unei stări de fapt, cerere inadmisibilă, potrivit dispozițiilor art.111 Cod de procedură civilă.
În condițiile admiterii cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, pârâții reclamanți au invocat excepția inadmisibilității acțiunii principale și pentru faptul de a fi formulată de un singur succesor.
Pe fondul cauzei, pârâții reclamanți au solicitat respingerea acțiunii principale, ca neîntemeiată, susținând că titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat, iar o eventuală admitere a acțiunii ar conduce la înfrângerea principiului siguranței circuitului civil.
Reclamanta pârâtă a formulat întâmpinare la cererea reconvențională prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a pârâților reclamanți în formularea capătului de cerere privind anularea certificatului său de moștenitor, având în vedere faptul că aceștia nu au vocație la succesiunea dezbătută prin acest certificat, excepția lipsei de interes în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea bunei-credințe a pârâților reclamanți la achiziționarea imobilului, motivat de faptul că în cadrul unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, buna-credință nu are relevanță juridică, iar pe fondul cererii reconvenționale, a solicitat respingerea acesteia, arătând că pârâții reclamanți nu au fost de bună-credință la cumpărarea imobilului, în condițiile în care au locuit cu autoarea sa până în 1979 și știau că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.
La termenul de judecată din data de 26.06.2009, reclamanta pârâtă și-a precizat acțiunea principală, învederând că primul capăt de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului de către stat, slujește la deslușirea celui de-al doilea capăt de cerere și nu are identitate de sine stătătoare.
La termenul de judecată din data de 26.06.2009 s-a depus la dosar cerere de intervenție în interesul reclamantei pârâte de către numitul L. A. Ș. care, în calitate de fiu al defunctului L. A. și nepot al defunctei L. Similica, înțelege să susțină poziția procesuală a reclamantei.
Prin sentința civilă nr._/15.10.2009, Judecătoria sectorului 3 București a respins excepția inadmisibilității acțiunii principale și excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere din cererea reconvențională, referitor la constatarea dobândirii cu bună-credință a dreptului de proprietate asupra imobilului, ca neîntemeiate; a admis excepția lipsei calității procesuale active a pârâților reclamanți cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere din cererea reconvențională, referitor la anularea certificatului de moștenitor; a respins cel de-al doilea capăt de cerere din reconvențională ca fiind introdus de persoane fără calitate procesuală activă; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pârâte în formularea acțiunii principale, ca neîntemeiată; a admis primul capăt de cerere din reconvențională și a constatat că pârâții reclamanți au dobândit cu bună-credință imobilul situat în ., .; a respins acțiunea principală formulată de reclamanta pârâtă și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul L. A. Ș., ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, deși prin decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a concluzionat în sensul aplicării cu prioritate a legii speciale în raport cu legea generală, prin aceeași hotărâre, instanța a făcut trimitere și la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, reținând că rezolvarea concursului între legea generală și legea specială trebuie să se facă prin raportare la dispozițiile acestui tratat obligatoriu.
Instanța a considerat că respingerea acțiunii reclamantei pârâte ca inadmisibilă ar reprezenta o încălcare a dreptului de acces la o instanță, reglementat expres de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.
Cu privire la excepția lipsei de interes a capătului de cerere din reconvențională, referitor la constatarea bunei credințe a pârâților reclamanți la dobândirea imobilului, instanța a apreciat că este neîntemeiată, deoarece, în cazul în care acțiunea în revendicare ar fi admisă, pârâții reclamanți urmează a fi despăgubiți în temeiul Legii nr.10/2001, cuantumul despăgubirilor cuvenite variind, conform acestei legi, în funcție de buna sau reaua lor credință la momentul întocmirii actului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a pârâților reclamanți, pentru a solicita constatarea nulității absolute a certificatului de calitate de moștenitor invocat de reclamanta pârâtă în acțiunea principală, instanța a apreciat că este întemeiată, iar în condițiile în care aceștia nu au vocație la succesiunea rămasă de pe urma defunctei L. Similica, nu au nici legitimarea procesuală activă necesară pentru a solicita instanței constatarea nulității certificatului prin care s-a dezbătut succesiunea rămasă de pe urma acesteia.
Pe cale de consecință, instanța a apreciat că se impune și respingerea excepției inadmisibilității acțiunii principale, pentru nerespectarea regulii unanimității, din certificatul de calitate de moștenitor nr. 77/22.06.2006, rezultând că reclamanta pârâtă este unica succesoare a defunctei.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că imobilul în litigiu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, încadrându-se în ipoteza art. 1 și 2 din acest act normativ, fiind un imobil preluat abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, în baza Decretului nr. 92/1950.
În continuare, instanța a apreciat că restituirea imobilului este supusă reglementării acestei legi speciale, reclamanta fiind îndreptățită la restituirea imobilului în natură doar în condițiile prevăzute de art. 45 alin. 2 (fost art.46 alin.2) din lege, numai în cazul în care pârâții reclamanți ar fi fost de rea-credință la momentul încheierii actului lor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
Din probele administrate, s-a reținut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâții reclamanți nu aveau de ce să se îndoiască de titlul statului, atâta vreme cât un act normativ în vigoare, respectiv H.G. nr.11/1996, stabilea în mod expres că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu, iar Legea nr. 112/1995 le permitea să cumpere în aceste condiții imobilul în care locuiau în calitate de chiriași.
Mai mult decât atât, din adresa nr.586/12.06.2000, s-a reținut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autoarea reclamantei pârâte, aflată în viață în acel moment, nu formulase cerere de restituire în temeiul Legii nr.112/1995 și nici acțiune în revendicare pentru acest imobil.
Pe cale de consecință, instanța a apreciat că pârâții reclamanți au fost de bună-credință în momentul încheierii contractului nr. 8993/8.10.1998, capătul de cerere formulat în acest sens prin reconvențională fiind întemeiat.
În condițiile în care pârâții reclamanți dețin un titlu valabil pentru imobil, care nu a fost desființat în termenul prevăzut de lege, s-a considerat de instanța de fond că aceștia dețin, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., un bun ce se bucură de protecția convenției, iar privarea acestora de dreptul de proprietate ar reprezenta o sarcină exorbitantă, care nu s-ar încadra în excepția reglementată de art.1 din Protocolul nr.1.
În ceea ce privește pe reclamanta pârâtă, instanța a reținut că aceasta are posibilitatea să beneficieze de prevederile speciale ale Legii nr.10/2001, în temeiul căreia a și formulat notificare, în sensul a de a obține despăgubiri corespunzătoare valorii de piață a imobilului.
S-a considerat că această modalitate de reparare a prejudiciului suferit de reclamanta pârâtă, ca urmare a preluării nelegale a bunului, asigură un just echilibru între interesul public, cel al fostului proprietar și, respectiv cel al cumpărătorului de bună-credință și corespunde jurisprudenței C.E.D.O., care în repetate rânduri a condamnat România nu pentru soluțiile de respingere a acțiunilor în revendicare, ci pentru faptul că o asemenea privare combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art.1 din Protocolul nr.1.
Împotriva sentinței pronunțată de Judecătorie au declarat recurs reclamanta pârâtă și intervenientul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs, s-a susținut că instanța de fond nu a comparat titlurile de proprietate ale părților, ci a analizat doar titlul pârâților reclamanți, dar nu prin comparare cu titlul de proprietate al recurenților, și nici nu a analizat titlul acestora din urmă prin raportare la dispozițiile menționate în acțiune, respectiv art.480 – 481 cod civil și art.1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.
La termenul de judecată din 27.04.2010, tribunalul a calificat calea de atac exercitată de reclamanta pârâtă și intervenient ca fiind apel, având în vedere valoarea obiectului cauzei și dispozițiile art.2821 Cod de procedură civilă, iar
Prin decizia civilă nr. 465/27.04.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a Civilă, s-a dispus admiterea apelului, desființarea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că instanța de fond nu a respectat limitele învestirii, procedând la analiza titlului pârâților reclamanți din perspectiva atitudinii subiective a acestora la momentul cumpărării imobilului, dar fără a verifica preferabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, față de titlul reclamantei, fără a analiza comparativ titlurile autorilor părților față de situația concretă dată de acțiunea în revendicare.
A reținut, totodată, că instanța era învestită să verifice și valabilitatea titlului statului în preluarea imobilului, pornind de la criticile aduse acestuia de către reclamanta pârâtă și intervenientul accesoriu, ceea ce nu a făcut.
În consecință, apreciind că prima instanță nu s-a pronunțat, practic, asupra fondului cererii principale cu care a fost învestită de reclamanta pârâtă, instanța de apel a considerat că se impune, în temeiul dispozițiilor art.297 alin.1 Cod de procedură civilă, desființarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâții reclamanți, criticând-o pentru nelegalitate.
Prin decizia civilă nr. 25/17.01.2010, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie în dosarul nr._ (1454/2010), s-a admis recursul declarat de recurenții pârâți reclamanți M. M. și Moldovenu S., împotriva deciziei civile nr. 465 din 27.04.2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă-pârâtă L. N. N. și cu intimatul-intervenient L. A. Ș., s-a casat decizia civilă recurată și s-a trimis cauza aceluiași Tribunal pentru rejudecarea apelului.
Pentru a pronunța această decizie, analizând decizia instanței de apel, în raport de dispozițiile art. 297 Cod de procedură civilă și de criticile dezvoltate în scris de recurenți, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie a reținut că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, prin decizia recurată, instanța de apel a dispus desființarea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceiași instanță, reținând că aceasta nu s-ar fi pronunțat asupra capătului de cerere din acțiune privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu și a soluționat capătul de cerere privind revendicarea imobilului fără să compare titlurile de proprietate ale părților .
Din actele dosarului instanței de fond rezultă însă că deși a învestit instanța de fond cu o acțiune ce avea două capete de cerere, respectiv: constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în București, ., sector 3 și revendicarea imobilului de la pârâți, ulterior, reclamanta prin apărător a precizat că acțiunea sa este o acțiune de revendicare, cererea privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului fiind formulată în susținerea cererii de revendicare și nu ca un capăt de cerere distinct.
În considerentele sentinței pronunțate, instanța de fond a răspuns cererii reclamantei, reținând că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, intră sub incidența Legii nr. 10/2001, încadrându-se în ipoteza prevăzută de art. 1 și 2 din acest act normativ, fiind un imobil preluat abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Față de aceste considerente, în mod nelegal tribunalul a reținut că prima instanță nu ar fi analizat cererea reclamantei privind nevalabilitatea titlului statului .
Nefondată este și aprecierea potrivit căreia instanța de fond ar fi omis să analizeze titlurile de proprietate ale părților.
Din considerentele sentinței instanței de fond, rezultă că prima instanță a stabilit corect situația de fapt atunci când a reținut că imobilul revendicat prin acțiune a fost proprietatea autoarei reclamantei, a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, iar ulterior a fost înstrăinat pârâților, conform Legii nr. 112/ 1995 .
A procedat apoi la compararea titlurilor părților, dar nu potrivit criteriilor de comparare create de doctrină și de practica judecătorească în cadrul revendicării de drept comun, ci în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001, lege specială care se aplică prioritar în raport cu legea generală în materia restituirii imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, astfel cum s-a stabilit și prin decizia nr.33/2009 pronunțată de ÎCCJ, în recurs în interesul legii .
O astfel de soluționare a cauzei nu putea fi asimilată legal de tribunal cu ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 297 Cod de procedură civilă –cazul în care instanța a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului și nu putea atrage desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de fond, tribunalul fiind obligat să soluționeze pe fond cauza.
Neprocedând astfel și dispunând desființarea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceiași instanță,deși era învestit de apelanții reclamanți și cu motive de apel care vizau fondul cauzei deduse judecății, tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală ce va fi casată de instanța de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 312 pct. 3 Cod de procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 1006 A/03.11.2011 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă-pârâtă L. N. N., împotriva sentinței civile nr._/15.10.2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că motivul de apel în care se susține că instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la cererea de constatare a nevalabilității titlului Statului asupra imobilului a fost înlăturat, căci în considerentele sentinței pronunțate instanța de fond a răspuns cererii reclamantei, reținând că imobilul a fost preluat de Stat în baza Decretului nr. 92/1950, intră sub incidența Legii nr.10/2001, încadrându-se în ipoteza prevăzută de art.1 și 2 din acest act normativ, fiind un imobil preluat abuziv.
Nici critica în care se invocă faptul că prima instanță nu a comparat titlurile părților prin raportare la dispozițiile legale și a analizat doar titlul pârâților reclamanți nu poate fi reținută de Tribunal, deoarece instanța de fond a procedat la compararea titlurilor părților, dar nu potrivit criteriilor de comparare create de doctrină și de practica judecătorească în cadrul revendicării de drept comun, ci în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001, lege specială care se aplică cu prioritate în raport cu legea generală în materia restituirii imobilelor naționalizate, astfel cum s-a stabilit și prin Decizia nr.33/2009 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.
Tribunalul a înlăturat și motivul de apel în care se arată că instanța de fond în mod greșit a apreciat ca nefondată excepția lipsei de interes pe capătul de cerere reconvențională privind buna credință la cumpărare deoarece, în mod corect, a reținut prima instanță că în cazul în care acțiunea în revendicare este admisă pârâții reclamanți urmează a fi despăgubiți în temeiul Legii nr.10/2001, cuantumul despăgubirilor este însă diferit în funcție de buna sau reaua credință cu care au încheiat contractul de vânzare cumpărare, aplicându-se astfel art.501 sau art. 50 din Legea nr.10/2001, astfel încât pârâții reclamanți au un interes personal și direct în a solicita constatarea bunei lor credințe la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Nici criticile privind fondul cauzei, nu au fost reținute de tribunal, deoarece în mod corect a reținut prima instanță că pârâții au un titlu de proprietate valabil (câtă vreme au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 8993/08.10.1998) și, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceștia dețin un bun.
În aceste condiții reclamanta pârâtă are posibilitatea să beneficieze de prevederile speciale ale Legii nr.10/2001, în sensul de a obține despăgubiri corespunzătoare valorii de piață a imobilului.
Împotriva deciziei pronunțată de tribunal, au declarat recurs reclamanta L. N. N. și intervenientul L. A. Ș..
În motivarea recursului, s-a arătat că instanța, în mod greșit, a reținut că pârâții au un titlu de proprietate valabil câtă vreme au fost de buna credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 8993/08.10.1998 si a respins acțiunea în revendicare.
Nesocotind obiectul prezentei cereri revendicare prin comparare de titluri întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 Cod civil, art. 20 din Constituția României, art. 1 din Primul Protocol Adițional al CEDO și fără a arata motivul pentru care a nesocotit susținerile recurenților privind deținerea de către L. N. N. a unui bun în sensul prevăzut de Convenție, instanța a menținut sentința primei instanțe prin care s-a constatat ca parații au fost de buna credință la cumpărarea imobilului in litigiu, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare ca nefondată.
In consecință, fără a analiza în ce ne privește dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional, instanța considera incidente în speța dispozițiile art. 45 alin 2 din legea 10/20 1, și, întrucât parații reclamanți au dobândit cu buna credința imobilul, dreptul acestora este preferabil, iar în aceste condiții părțile dețin un bun conform art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Nu în ultimul rând, interpretând greșit practica CEDO in materie, instanța a considerat că foștilor proprietari deposedați abuziv de stat li se oferă un remediu efectiv prin acțiuni la Fondul Proprietatea (fond încă nefuncțional), în timp ce cumpărătorilor pe Legea nr. 112/1995 (cărora li se acorda despăgubiri de către Ministerul Finanțelor Publice la valoarea de circulație a imobilului) li s-ar crea o sarcina exorbitantă.
În opinia recurenților, motivarea instanței este dată cu aplicarea greșită a art. 1 din Legea 112/1995, a Legii nr.10/2001 si a principiului disponibilității, cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional al CEDO si al art. 480 - 481 Cod civil.
Hotărârea instanței este contrara art. 18 din Legea nr.10/2001, art. 6 din Legea 213/1998, art. 1 din Primul Protocol Adițional C.E.D.O.
Acțiunea în revendicare a fost formulată în temeiul art. 480 - 481 Cod civil și art. 1 din Primul Protocol
Recurenții au precizat că imobilul în speță a fost preluat de stat fără titlu valabil de la autoarea reclamantei, astfel cum aceasta sintagmă este definită de art. 6 din Legea 213/1998. ln consecința, dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei reclamantei, iar de la aceasta i-a fost transmis prin moștenire legală. Dreptul recurentei de proprietate este imprescriptibil si opozabil erga omnes, nefiind infirmat pana în prezent, reclamanta deținând un "bun" in sensul prevăzut de Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Vânzarea de către Stat a unui bun al altuia unor terți de buna credința se analizează într-o privare de bunuri, iar o astfel de privare, combinata cu absența totală a unei despăgubiri este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Strain vs. România, Rateanu vs România).
Este adevărat că potrivit art. 6 din Legea nr.213/1998, imobilele preluate fără titlu valabil de stat pot fi revendicate daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Dar Legea speciala nr.10/2001 nu cuprinde dispoziții contrare celor de mai sus in privința imobilelor preluate fără titlu valabil de către stat si ulterior înstrăinate către terți.
Dispozițiile de drept material ale Legii nr. 10/2001 consacră dreptul la restituirea în natură a imobilului preluat abuziv. Restituirea se realizează pe cale administrativa, daca imobilul se mai află în patrimoniul unei unități deținătoare, astfel cum e definit de art. 21 din Legea 10/2001.
Dar, în situația imobilelor înstrăinate de stat, legea nu mai prevede o procedura administrativa pentru restituirea în natură și nici nu se poate susține ca nefiind prevăzuta o procedura administrativă, dreptul proprietarului se stinge sau că acesta este obligat sa accepte doar masuri reparatorii în echivalent.
Legea specială prevede expres situația în care proprietarul nu poate accede la restituirea în natură, ci poate primi numai măsuri reparatorii în echivalent – art. 18 din lege.
Cu privire la speța dată, din art. 18 lit. a din Legea nr.10/2001, rezultă că masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
În cazul imobilelor pentru care statul nu a deținut titlu valabil, vânzarea nu s-a făcut cu respectarea Legii nr. 112/1995, ci chiar cu încălcarea acestei legi, respectiva a art. 1 din lege, care stabilesc sfera de aplicare.
Prin urmare, cum legea speciala nu îngrădește dreptul la restituirea în natură a imobilelor preluate fără titlu valabil și cum nu prevede o procedură pentru valorificarea acestui drept, urmează sa fie aplicat dreptul comun.
Legea nr. 1/2009 nu a modificat dispozițiile art. 18 lit. a interpretate mai sus. Astfel, numai in cazul imobilelor deținute de stat cu titlu valabil si înstrăinate, masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent. In celelalte cazuri, proprietarul are dreptul la restituirea în natură pe calea dreptului comun.
Prin urmare, dețin un bun in sensul prevăzut de Convenție, iar mijlocul procedural de valorificare a acestui bun este acțiunea în revendicare prin comparare de titluri.
Motivarea instanței că pârâții-reclamanți sunt de buna credință este contradictorie (art. 304 pct. 7 C pr civ) si dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C pr civ). Hotărârea instanței este dată cu încălcarea rolului activ al instanței sub acest aspect.
Instanța de fond a admis primul capăt din cererea reconvenționala cu privire la constatarea bunei credințe a pârâților reclamanți, soluție menținuta si de instanța de apel, deși a respins proba cu interogatoriu solicitata in dovedirea bunei sau rele credințe a pârâților reclamanți la dobândirea imobilului in temeiul Legii nr.112/1995.
S-a reținut că nu au dovedit reaua-credința a pârâților-reclamanți, hotărârea fiind din acest punct de vedere contradictorie si dată cu încălcarea rolului activ al instanței, consacrat de art. 129 C pr civ.
Instanța a interpretat în favoarea pârâților reclamanți dispozițiile legale incidente.
Deși s-a reținut că în cauză ar fi incidente dispozițiile Legii nr.10/2001, în ce privește buna sau reaua-credința a pârâților-reclamanți, instanța face aplicarea principiilor din dreptul comun, potrivit cărora buna credința se prezuma, iar reaua credința trebuie dovedita.
În realitate însă, în materia Legii nr.10/2001, astfel cum rezulta din doctrina si jurisprudența de specialitate si din interpretarea art. 45 alin 2, buna credință nu se prezuma ci trebuie dovedită, sarcina probei aparținând celui care invoca buna credință.
În opinia recurenților, pârâții reclamanți nu sunt de buna credință, întrucât este de notorietate modalitatea abuzivă în care Statul R. a deposedat foștii proprietari.
Contractul de vânzare-cumpărare este încheiat cu încălcarea art. 1 din legea 112/1995, iar parații-reclamanți sunt de rea credință, hotărârea instanței fiind netemeinică sub acest aspect.
Potrivit art. 1 din Legea nr.112/1995, în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în sfera de aplicare a acestui act normativ intră imobilele preluate de stat "cu titlu".
În prezenta cauză, imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, cu încălcarea art. 480 - 481 C civ si a art. 17 din DUDO.
Era de notorietate faptul că în perioada 06.03._09 statul a preluat fără titlu valabil imobilele trecute în patrimoniul sau, cu nerespectarea dispozițiilor art. 480 - 481 C.civ, a Constituției din acea vreme si a tratatelor internaționale la care România era parte.
Recurenții au arătat că imobilul este trecut fără titlu în patrimoniul statului, iar Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă în speță.
Cat privește noțiunea de "buna-credința", de natura a salvgarda contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil preluat fără titlu valabil, sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art.1898 din C.civ, conform cărora buna-credința este credința achizitorului ca cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
per a contrario, daca dobânditorul știa ori cu minime diligente putea să știe că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, el este de rea-credința.
Deși prima instanța a arătat în mod corect că pârâții-reclamanți aveau cunoștință că imobilul a fost naționalizat, că defuncta L. Similica este fosta proprietară, aplică în mod greșit dispozițiile art. 1898 Cod civil, reținând ca aceste aspecte nu sunt suficiente pentru a retine reaua credință a acestora (art. 304 pct. 9 C pr civ). soluție menținuta si de instanța de apel cu aceeași motivare,
În mod greșit instanța a reținut că parații-reclamanți sunt de bună credință, în opinia recurenților,susținerea că aceștia au un titlu translativ de proprietate valabil si beneficiază de "un bun" neavând suport legal.
Prin urmare, comparând titlul de proprietate al recurenților, care provine de la adevăratul proprietar, cu titlul de proprietate al paraților care provine de la un non dominus, titlul recurenților este preferabil.
Prin hotărârea atacata instanța a omis să precizeze motivul pentru care titlul paraților este preferabil. (art. 304 pct. 7 C pr civ).
Instanța s-a rezumat să menționeze că pârâții reclamanți dețin un titlu valabil, fără a motiva de ce titlul paraților reclamanți este preferabil față de titlul recurenților (titlu anterior si care provine de la adevăratul proprietar).
Motivarea instanței că respingerea acțiunii nu este contrara art. 1 din Primul Protocol întrucât Legea nr. 10/2001 oferă un remediu efectiv foștilor proprietari este contrara însăși art. 1 din Protocolul 1 si jurisprudenței CEDO care prevede ca lipsirea de proprietate combinata cu absenta totala a oricărei despăgubiri, fata de faptul ca Fondul Proprietatea nu este încă funcțional, contravine art. 1 anterior menționat.
Instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv in forma modificata prin Legea nr. 247/2005, apreciind ca aceasta lege nu funcționează, în prezent, . ar putea conduce la acordarea efectiva a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate, si ca aceasta lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de ., datorita unei absente prelungite a despăgubirii (cauza Porteanu), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci si la momentul acordării acesteia.
În concluzie, nu se poate susține, ca un contraargument valid, că reclamantei nu trebuie sa i se restituie imobilul în natură, întrucât i-ar fi recunoscut dreptul la despăgubiri.
Recurenții mai precizează că, chiar dacă ar avea posibilitatea să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot obține despăgubiri corespunzătoare valorii de piață a imobilului, având în vedere faptul ca potrivit OUG nr. 4/2012 Guvernul a hotărât suspendarea, pe o perioadă de 6 luni, a emiterii titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și a procedurilor privind evaluarea imobilelor pentru care se acorda despăgubiri, prevăzute de Titlul VII "Regimul stabilirii si plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005, urmând ca aceste despăgubiri sa fie plafonate, nicidecum sa fie acordate la valoarea de piață a imobilului.
Nu în ultimul rând, în situația în care instanța ar fi considerat că ambele părți se prevalează de un bun, pentru evitarea unei sancțiuni disproporționate in sarcina unei parți, instanța urma să aibă în vedere faptul că foștii proprietari deposedați de stat au un drept iluzoriu care nu poate fi valorificat (acțiuni la Fondul Proprietatea), pe când cumpărătorii pe Legea 112/1995 au dreptul la valoarea de circulație a bunului din fondurile Ministerului Finanțelor Publice.
In aceste condiții, restituirea în natură prin admiterea prezentei acțiuni în revendicare se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriași.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7 și 9 din Codul de Procedură Civilă.
În dovedirea susținerilor, nu a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.
Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul declarat din prisma criticilor formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct. 7 și 9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că recursul declarat de către recurenții-reclamanți este nefondat, întrucât instanțele de fond au făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art.480 din Codul Civil din 1864 și a dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 al Cedo, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește critica, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.7 din Codul de Procedură civilă, instanța de recurs învederează că hotărârea pronunțată cuprinde considerentele care au fost avute în vedere de către instanța de apel pentru soluționarea pe fond a cauzei și că acestea nu sunt contradictorii, așa cum susțin recurenții, prin motivele de recurs. Astfel, instanța de fond au menționat pentru care au considerat că titlul pârâților este preferabil, având în vedere dispozițiile legale invocate.
Faptul că partea nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu atrage incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.7 din Codul de Procedură Civilă.
Având în vedere considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.7 din Codul de Procedură Civilă.
În ceea ce privește criticile care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă se învederează că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Instanțele de fond au aplicat în mod corect decizia în interesul legii nr.33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la condițiile de promovare a acțiunii în revendicare specifice deduse judecății.
Acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept de proprietate asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a imobilului). Scopul declanșării acțiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului și reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant.
Cel care declanșează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obține restituirea efectivă în natură a bunului.
În cauza de față, instanța reține că recurenta-reclamantă L. Noua N. și de recurentul – intervenient L. A. Ș. invocă existența unui vechi drept de proprietate (în sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului) asupra imobilul imobilul - imobilul din ., sector 3, București.
În acest sens, exhibă ca titlu de proprietate titlul autoarei sale, respectiv al bunicii sale, L. Similica. Imobilul sus menționat a fost preluat de stat, conform Decretului 92/1950.
Se învederează că nu există nicio dispoziție administrativă sau vreo hotărâre judecătorească, prin care să recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului în patrimoniul recurenților, în sensul de bun actual.
Curtea va înlătura susținerile recurenților din cuprinsul motivelor de recurs în sensul că, prin dispozițiile Legii nr.10/2001 li s-ar fi recunoscut calitatea de proprietar.
În schimb, intimații – pârâți – reclamanți M. M. și M. S. invocă ca titlu de proprietate asupra imobilului litigios contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.
Curtea constată că, potrivit dreptului intern, respectiv dispozițiile art.480 din Codul Civil din 1864, titlul de proprietate vechi al recurentei-reclamante și al recurentului-intervenient nu este de natură a determina recunoașterea în patrimoniul acestora a dreptului de proprietate asupra bunului litigios (în sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului).
În acest sens, instanța de recurs va înlătura susținerea acestora în sensul că titlul de proprietate anterior dă naștere unui bun în patrimoniul lor asupra imobilului litigios, atâta timp cât, nu există nicio hotărâre judecătorească sau vreo dispoziție administrativă de recunoaștere a dreptului său de proprietate, în sensul de a obține restituirea efectivă în natură a imobilului litigios.
Însă, pentru soluționarea acțiunii în revendicare, este necesar să se stabilească dacă recurenta reclamantă și recurentul intervenient mai au în patrimoniul lor un „bun”, în sensul art.1 din Protocolul 1 al Convenției.
Astfel, potrivit jurisprudenței organelor Convenției, obiectul protecției articolului 1, îl formează așadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat și indentificabil.
În prezenta cauză prezintă interes cea de-a doua condiție (lit.b), ce a fost dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei Marea Cameră, hotărârea din data de 28.09.2004):
a) Art.1 nu recunoaște dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de un alt drept real, constituie în principiu un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept". În consecință, privările de proprietate anterioare ratificării Convenției nu intră în câmpul de aplicare a acesteia rationae temporis (Malhous c. Republicii Cehe);
b) Reclamantul nu poate susține existența unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care dispoziția ori măsura contestată se raportează la un "bun" în sensul Convenției; noțiunea de bun poate include fie "bunuri actuale", fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un "bun" în sensul art.1; aceeași este situația creanțelor condiționale, stinse ca urmare a nerealizării condiției (Prințul Hans-A. II de Liechtenstein c. Germaniei" Gratzinger . Cehe, D. c. României, 6.12.2007).
c. Art. 1 nu impune statelor contractante nici o obligație privind restituirea bunurilor dobândite anterior ratificării Convenției; statele sunt libere să determine domeniul de aplicare a legislației privind restituirea bunurilor, precum și condițiile restituirii (a se vedea și P. c. României);
d) Dacă însă statele, după ratificarea Convenției și a Protocolului nr. 1, adoptă o legislație privind restituirea totală ori parțială a bunurilor preluate într-un regim anterior, o astfel de legislație dă naștere unui nou drept de proprietate protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru restituire (Broniowski c. Poloniei);
e) noțiunea de "speranță legitimă": trebuie distins între o simplă speranță oricât de legitimă moral - și speranța legitimă, care trebuie să aibă o natură concretă și să se întemeieze pe o dispoziție legală, ori pe un act juridic, cum ar fi o hotărâre judiciară; dacă existența unui drept este controversată în dreptul intern, argumentele reclamantului fiind respinse în mod definitiv de instanțe, nu există o speranță legitimă (Jantner c. Slovaciei).
f) un interes patrimonial (creanță) nu poate fi considerat o " valoare patrimonială" susceptibilă de a constitui un "bun" în sensul art.1 decât dacă ea are o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu, dacă este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor judecătorești; o contestație reală, ori caracter serios al pretențiilor afirmate nu sunt suficiente pentru existența unei speranțe legitime.
Aplicând principiile enunțate la cauza de față, Curtea constată că recurenta-reclamanta L. Noua N. și recurentul – intervenient L. A. Ș. nu mai au în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul autorei acestora, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr.92/1950 și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și . fostului proprietar.
Din această perspectivă se pune în discuție împrejurarea dacă recurenta reclamantă și recurentul intervenient ar mai putea avea în patrimoniul lor„un bun” în sensul art.1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și dacă existența acestui bun ar putea da naștere în patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv, în condițiile în care acest imobil a fost dobândit cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data înstrăinării de către o terță persoană.
În concordanță cu soluția pronunțată de către instanța de apel, Curtea apreciază, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că L. Noua N. și L. A. Ș. nu mai au în patrimoniul lor nici un „bun” și nici o „speranță legitimă”, în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art.1 din Protocolul 1 al Convenției.
În acest sens, se invocă și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru. (paragraful 136 din cauza M. A. și alții împotriva României, paragraful nr.37 din cauza M. împotriva României).
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art.1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.
S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională. (paragraful nr.36 din cauza M. împotriva României).
De asemenea, în paragraful nr.135 din hotărârea pilot M. A. și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.
Ceea ce este esențial este că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari dreptul de a obține restituirea efectivă a bunului și se aduce în discuție existența unui nou drept, care se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.
În cauză de față, se constată că recurenta-reclamanta L. Noua N. și recurentul – intervenient L. A. Ș. nu mai au în patrimoniul lor un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, însă în patrimoniul acestora s-a născut un drept de indemnizare pentru imobilele înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995, dacă au formulat o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
Astfel, instanța constată că, în cadrul acțiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar se compară situația intimaților-pârâți, care au în patrimoniul lor un drept de proprietate actual asupra imobilului litigios și situația recurenților, care nu au în patrimoniul lor un drept la restituirea efectivă a imobilului litigios.
Inexistența dreptului la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul acestora atrage drept consecință respingerea acțiunii în revendicare formulată, în condițiile dreptului comun, în temeiul art.480 din Codul Civil, deoarece recurenții nu mai pot opune vechiul drept de proprietate, în scopul de a obține restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece au pierdut acest drept în mod definitiv și irevocabil.
În prezent, în cadrul acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun are relevanță numai împrejurarea că recurenta-reclamanta L. Noua N. și recurentul – intervenient L. A. Ș. nu mai au în patrimoniul nici un „bun”, în sensul de drept la restituirea efectivă a imobilului litigios. Astfel, instanța de recurs va înlătura toate criticile din memoriul de recurs referitoare la existența în patrimoniul acestora a unui bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 al Cedo. De asemenea, recurenții nu pot pretinde nici împrejurarea că li s-a recunoscut un drept de proprietate actual prin dispozițiile art.1 din Legea nr.10/2001, deoarece norma juridică menționată nu este aptă de a determina nașterea unui drept de proprietate actual în patrimoniul persoanei îndreptățite decât în condițiile art. 7 din Legea nr.10/2001, adică numai în situația în care este posibilă restituirea în natură a imobilului preluat abuziv în condițiile legii speciale.
Această împrejurarea este relevantă pentru soluționarea acțiunii în revendicare, deoarece ne aflăm în ipoteza în care reclamanții recurenta-reclamanta L. Noua N. și recurentul – intervenient L. A. Ș. nu pot invoca nici un drept la restituirea efectivă în natură a bunului, în schimb intimații – pârâți – reclamanți M. M. și M. S. invocă un drept de proprietate actual asupra imobilului din ., sector 3, București.
Comparând cele două situații juridice se constată că poziția intimaților-pârâți este preferabilă, deoarece aceștia au în patrimoniul lor un drept de proprietate asupra imobilului, pe care îl posedă în fapt și invocă în favoarea lor un titlu valabil, în temeiul căruia au dobândit un drept actual.
Curtea reține că, prin compararea titlurilor exhibate de către părțile litigante intimații – pârâți – reclamanți M. M. și M. S. au un drept de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor.
Argumentele invocate sunt în concordanță și cu decizia în interesul legii nr.33 /2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă, atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
Un alt argument în sprijinul respingerii acțiunii în revendicare este preferabilitatea titlului intimații – pârâți – reclamanți M. M. și M. S.
Cu privire la critica referitoare la preferabilitatea titlului, Curtea învederează că titlul exhibat de către intimații-pârâți este preferabil pentru următoarele considerente:
1.încheierea valabilă a actului de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr.112/1995. În acest sens, instanța va avea în vedere faptul că titlul pârâților nu este desființat, ci este valabil fiind apt de a produce efecte juridice specifice, respectiv recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului litigios în patrimoniul intimaților. Astfel, toate susținerile recurenților referitoare la prezumția de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare vor fi înlăturate cu motivarea că prezumția nu operează ope legis, ci trebuie constată de către instanța de judecată. În lipsa unei cereri de chemare în judecată în acest sens, actul juridic care ar putea fi eventual afectat de nulitate, potrivit susținerilor recurenților, este apt de a-și produce efectele juridice specifice.
2. aprecierea că imobilul se încadra în domeniul de aplicare al Legii nr.112/1995, așa cum era stabilit prin Normele de aplicare adoptate prin H.G. nr.20/1996, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,
3. neexistența vreunei hotărâri judecătorești prin care să se constate printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce privește celelalte criterii de comparație menționate de către recurenții prin motivele de recurs, Curtea învederează că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, având în vedere specificitatea acțiunii în revendicare formulată și anume împrejurarea că nu ne aflăm în prezența unei acțiunii în revendicare clasice, ci în cadrul unei acțiunii în revendicare specifice, care impune analizarea apărărilor și susținerilor părților din prisma dispozițiilor Legii nr.10/2001. Astfel, instanța de judecată nu poate face abstracție de dispozițiile Legii nr.10/2001, având în vedere faptul că ambele părți au invocat normele juridice cuprinse în actul normativ pentru a justifica preferabilitatea titlului lor.
De asemenea, Curtea va avea în vedere că dreptul la un „bun”, de care beneficiază intimații-pârâți este mai protejat din punct de vedere juridic și datorită efectelor principiul securității raporturilor juridice și a siguranței acestora.
Majoritatea condamnărilor dispuse de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, au fost determinate de împrejurarea că foști proprietari au pierdut în fața instanțelor naționale și nu au obținut o despăgubire efectivă din partea Statutului Român, nu pentru că s-a acordat prevalență titlului de proprietate al foștilor chiriași.
Ceea ce este extrem de important de subliniat este că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a statuat în toată jurisprudența sa că instanțele naționale au dat în mod greșit câștig de cauză fostului chiriaș, devenit proprietar, în cadrul acțiunilor în revendicare, ci au condamnat Statul Român pentru neluarea măsurilor legislative necesare pentru a acorda o dreaptă și prealabilă despăgubire fostului proprietar.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a considerat că Legea nr.10/2001 este contrară Convenției, ci mai mult, în cauza D. împotriva României a afirmat că deși „Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a fi privit ca și cum ar echivala cu acordarea efectivă a unei despăgubiri”, totuși „această concluzie nu înlătură dinainte orice evoluție pozitivă pe care ar putea să o aibă în viitor mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială în vederea despăgubirii persoanelor cărora, ca și reclamantul, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În acest sens, Curtea observă cu satisfacție evoluția recentă care pare să se evidențieze în practică și care se îndreaptă în direcția bună în materie (paragraful 15 de mai sus)”.
Pentru aceste motive, va înlătura criticile din motivele de recurs referitoare la neconcordanța Legii nr.10/2001 cu principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În multe rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că înălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este determinată de lipsa totală a despăgubirilor, nu de faptul că Legea nr.10/2001, ar crea în mod greșit o situație favorabilă foștilor chiriași, care au devenit proprietari și care exercită prerogativele dreptului de proprietate.
De asemenea, în toate cauzele împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut implicit imposibilitatea Statutului Român de a restitui în natură imobilele naționalizate, care au fost vândute și a transformat obligația de restituire în natură în obligația patrimonială de a plăti valoarea de circulație a imobilului.
Prin obligarea Statului Român la plata valorii bunului, s-a evidențiat împrejurarea că nu se pot crea neajunsuri unui particular, pentru lipsa adoptării unor măsuri eficiente de despăgubire de către Statul Român.
În prezent, recenta jurisprudență a Curții Europene recunoaște posibilitatea statului de a limita cuantumul despăgubirilor, așa cum s-a statuat în cauza pilot M. A. și alții împotriva României.
În acest sens, instanța constată că, în raport de faptul că intimații-pârâți dețin un „bun”, pe care îl posedă și cu privire la care exercită prerogativele de proprietari, nu se poate recunoaște în favoarea recurenților efectul principal al acțiunii în revendicare, respectiv redarea posesiei asupra bunului.
În ceea ce privește susținerea că reclamantei i s-ar crea o situație mai dezavantajoasă dacă se respinge acțiunea în revendicare, deoarece aceasta nu ar avea posibilitatea de a beneficia de o despăgubire eficientă Curtea constată că aceeași sarcină disproporțională s-ar naște și pentru intimații-pârâți, dacă aceasta ar pierde protecția juridică sporită a bunului ei.
Această situație este determinată de împrejurarea că Statul Român nu despăgubește în mod efectiv și imediat nici pe fostul proprietar și nici pe fostul chiriaș, devenit proprietar, astfel încât toate părțile din cauză au aceași poziție procesuală inferioară în raporturile cu Statul Român și trebuie să depășească aceleași ostacole pentru a obține o despăgubire efectivă.
Chiar dacă din analiza dispozițiilor Legii nr.10/2001, s-ar putea considera că poziția fostului chiriaș, devenit proprietar, care a fost obligat să restituie în natură bunul fostului proprietar, este mai favorabilă, totuși Curtea a constatat că și situația foștilor chiriași este incertă, sub aspectul dobândirii prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului, după caz, datorită unei reglementări contradictorii a dispozițiilor art. 50 și art. 50/1 din Legea nr.10/2001 și a practicii diferite a instanțelor de judecată pe acest aspect.
De asemenea, Curtea constată că foștii chiriași se bucură de incertitudine cu privire la cuantumul despăgubirii și cu privire la data primirii efective a acestei, fiind din această perspectivă în aceeași situație ca și foștii proprietari, care nu au dobândit bunurile în natură.
În această ipoteză, în care ambele părți ar avea aceeași poziție inferioară în cazul în care nu dobândesc bunul în natură, Curtea apreciază că trebuie să se acorde prevalență principiului securității raporturilor juridice și principiului siguranței raporturilor juridice, pentru a se evita accentuarea unei incertitudini juridice.
Prin urmare, în raport de toate considerentele expuse, se va considera ca fiind întemeiate criticile formulate de către recurenți cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art.480 din Codul Civil, sub aspectul preferabilității titlului recurentei.
În ceea ce privește critica referitoare la modalitatea de soluționare a excepției lipsei de interes pe primul capăt de cerere, Curtea învederează că această critică este nefondată, având în vedere intimații-pârâți au interes în constatarea dobândirii cu bună-credință a imobilului litigios, deoarece beneficiază de dispozițiile art.18 din Legea nr.10/2001.
Curtea va înlătura și susținerile recurenților referitoare la aplicarea greșită de către instanțele de fond a dispozițiilor art.1, art.18 și art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 pentru considerentele mai sus-expuse.
Cu privire la buna-credință a intimaților-recurenți, Curtea constată că recurenții se contrazic prin argumentele expuse în cuprinsul memoriului de recurs, deoarece la fila 6 invocă faptul că existența bunei-credințe trebuie dovedită, fiind invocate dispozițiile art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, iar la fila 7 susține că sunt incidente dispozițiile art.1898 din Codul Civil în 1864.
În realitate, buna-credință este prezumată, în raport de dispozițiile art.1898 din Codul Civil în 1864, care constituie norma juridică de drept comun. Pe cale de consecință, recurenții, adică cel care face o propunere în fața judecății, respectiv cel care invocă reaua-credință, trebuie să o dovedească. Sarcina probei în dovedirea relei-credințe ar fi revenit recurenților, care invocă reaua-credință.
În ceea ce privește relevanța dispozițiilor art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, Curtea învederează că acestea au incidențaă în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și nu în ipoteza unei acțiuni în revendicare.
Pentru motivele expuse, Curtea, în conformitate, cu dispozițiile art.312 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta – reclamantă – pârâtă L. Noua N. și de recurentul – intervenient L. A. Ș. împotriva deciziei civile nr. 1006A/03.11.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți – reclamanți M. M. și M. S..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta – reclamantă – pârâtă L. Noua N. și de recurentul – intervenient L. A. Ș. împotriva deciziei civile nr. 1006A/03.11.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți – reclamanți M. M. și M. S..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 21.09.2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
Z. D. C. M. S. A. M.
Grefier,
D. L.
Red. ZD
Tehnored. TI – 2 ex
17.09.2012
Jud. apel
O. S.
S. M.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1563/2012. Curtea de... | Pretenţii. Decizia nr. 577/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
