Pretenţii. Decizia nr. 1400/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1400/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-09-2012 în dosarul nr. 1400/2012

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1400

Ședința publică de la 12.09.2012

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - E. V.

JUDECĂTOR - A. D. T.

JUDECĂTOR - I. A. H. P.

GREFIER - Ș. P.

* * * * * * * * * * *

M. P. - P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror V. D. C..

Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și de către recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.1738 din 13.10.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimate-reclamante R. K. R. și R. S..

P. are ca obiect – pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009.

Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 05.09.2012, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 12.09.2012, hotărând următoarele:

CURTEA,

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la nr._ pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, reclamantele R. K. R. și R. S. au chemat în judecată S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul Legii nr.221/2009 să fie obligat pârâtul la 1.500.000 Euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de autorul acestora R. C. Romul N. ca urmare a încălcării și libertăților fundamentale ale acestuia, să fie obligat pârâtul la despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate de la același autor, precum și la cheltuieli de judecată.

Prin Încheierea de ședință din 09.03.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosar nr._ (filele114-115 din dosar), tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, privind acțiunea de plată a daunelor materiale și morale.

Cu privire la această excepție, tribunalul a constatat că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată”.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în temeiul căruia au pornit reclamantele acțiunea în justiție, s-a reținut că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare;

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;

c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.

Astfel, s-a reținut că acțiunea înregistrată la 4 noiembrie 2009, a fost formulată în termenul legal de 3 ani prevăzut de legea specială, acțiunea nefiind prescrisă, chiar dacă art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

Prin sentința civilă nr.1738/13.10.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte cererea reclamantelor R. K. R. și R. S., în contradictoriu cu S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să le plătească reclamantelor sumele de: 300.000 Euro cu titlu de daune morale și 5.414.062 Euro, cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând echivalentul valorii bunului confiscat prin hotărârea de condamnare, echivalent în lei privind sumele menționate, în funcție de data plății efective și integrale.

Analizând probele administrate în cauză tribunalul a reținut că în perioada 1949-1954, autorul reclamantelor a fost condamnat politic și a executat 5 ani de pedeapsă privativă de libertate.

S-a constatat că prin sentința penală nr.72/28.01.1950 pronunțată de Tribunalul M. București în dosarul nr.2317/1949 (filele 7-8 dosar), autorul acestora a fost condamnat în temeiul art.267 Cod penal pentru delictul de complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei, iar prin Legea nr. 221/2009 a fost stabilit caracterul politic de drept al acestei condamnări.

La 11.03.1949 autorul acestora a fost arestat de către organele de securitate, prin sentința menționată a fost condamnat la 5 ani de închisoare corecțională și s-a dispus confiscarea averii, respectiv a suprafeței de ½ din terenul de 2,5 ha reprezentând moșia P. Tătărani achiziționată de către autorul reclamantelor, R. C. Romul N. împreună cu tatăl său R. T..

De la data arestării și până la condamnare autorul a fost ținut în detenție în arestul securității după care a fost depus în Penitenciarele Jilava, G. și Peninsula, fiind supus la muncă forțată la Canalul D. Marea N..

A fost eliberat la 9.03.1954, după executarea integrală a pedepsei cu închisoare, iar de la eliberare și până la plecarea din țară în anul 1974, a fost urmărit permanent de organele de securitate.

S-a mai reținut că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/29.05.1945 a dobândit împreună cu tatăl său terenul de 2,5 ha arătat mai sus, iar în urma condamnării politice a fost confiscat acest teren, respectiv cota sa de ½ din terenul achiziționat.

Arestarea autorului a fost nelegală, acesta a fost supus torturilor de către organele de securitate, a fost supus unor chinuri inimaginabile atentându-se la viața și sănătatea fizică și psihică și fiind lipsit pe nedrept de libertate.

S-a reținut ca fiind deja notoriu, regimul de detenție inuman la care a fost supus autorul reclamantelor, reținut și în Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, în care este relevat pe larg regimul aplicat condamnaților politici, în special în închisorile Jilava, G. și la Canalul D. Marea N., în care și acesta a executat pedeapsa la care a fost condamnat.

Referitor la condamnarea autorului, s-a mai reținut și aspectul că acesta era fiul unui fost membru al Partidului Național Țărănesc, apropiat al Curții regale, fiind acuzat ca și tatăl său de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei de stat.

S-a mai reținut și aspectul că tatăl său, respectiv, bunicul reclamantei R. K.-R., a fost arestat în anul 1948, condamnat de asemenea pentru motive politice și a decedat în anul 1960, datorită regimului inuman de detenție care i-a fost aplicat în închisoarea de la Râmnicu Sărat, în urma torturilor aplicate, fiind aruncat într-o groapă comună, situație care i-a adus, de asemenea, autorului reclamantelor, mari suferințe psihice și afective, pierzându-și tatăl în aceste condiții vitrege.

Toate aceste suferințe cauzate, atât în timpul detenției, cât și după eliberare, datorită urmăririi continue de către organele de securitate, l-au silit să-și părăsească țara în care s-a născut și a trăit, reclamantele-moștenitoare suportând ele însele, suferințe psihice.

Referitor la condamnarea din speță, tribunalul a reținut că au fost în mod evident încălcate, drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de art.1-9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, citate în mod expres de către reclamante și în mod special, dreptul la viață, la libertate și securitatea persoanei, dreptul de a nu fi supus unor torturi, pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, dreptul de a beneficia de protecția legii, respectiv de a nu fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar.

După schimbarea regimului comunist din România, în 1989, autorul R. C. Romul N. nu a obținut recunoașterea drepturilor încălcate, obținând doar casarea sentinței de condamnare politică a tatălui său, care a fost condamnat în anul 1950 la 25 de ani de temniță grea și achitarea acestuia, iar reclamantele-moștenitoare nu au primit nici un fel de despăgubiri morale sau materiale.

Tribunalul a constatat astfel, că este vorba despre o condamnare cu caracter politic, care se înscrie în sfera măsurilor reparatorii vizate de Legea nr. 221/2009.

Legiuitorul a mai prevăzut aspectul că, “la stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Tribunalul a apreciat că aceste dispoziții legale se puteau aplica și la starea de fapt reținută mai sus, privindu-le pe reclamante, care au formulat cererea în baza acestor dispoziții legale, la data de 4 noiembrie 2009.

Tribunalul a constatat însă, că:

- prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, au fost declarate ca neconstituționale, dispozițiile art.I pct.1 și art.II din O. U. G. nr.62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989;

- prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și prin Decizia Curții Constituționale nr.1.360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a României, a declarat prevederile art. 5 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituționale, astfel că în prezent, dispozițiile legale pe care și-a întemeiat reclamantul acțiunea, au rămas fără efecte juridice.

În concluzie, tribunalul a apreciat că suntem în ipoteza în care, reclamantul a formulat acțiunea sub imperiul art. 5 lit. a din Legea nr.221/2009, invocând expres acest temei de drept, iar pe parcursul judecății a intervenit declararea neconstituționalității și pierderea efectelor juridice, conform art. 147 alin. 1 din Constituția României, instanța având, în primul rând, sarcina de a stabili dacă acțiunea cu care a fost sesizată, mai este sau nu admisibilă, iar în caz afirmativ, care este legea aplicabilă?

În consecință, tribunalul a apreciat că pentru o justă, legală și echitabilă soluționare a cauzei, trebuie cercetate și dispozițiile internaționale relevante pentru cauză, astfel încât, prin comparare cu dreptul intern, să poată fi determinată legea aplicabilă, în funcție de care să se decidă, dacă cererea reclamantului mai este admisibilă sau nu, precum și dacă este întemeiată.

Astfel, în spiritul normelor de drept internațional citate, tribunalul a considerăat ca reparațiile morale se impun, în condițiile în care, autorul reclamantelor sau acestea, nu au beneficiat de reparațiile prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990 și care nu vizează neapărat despăgubirile morale, ci, numai anumite reparații, indemnizații și facilitarea unor drepturi, care tin de legislația muncii si de asistența socială.

Prin însăși adoptarea Legii nr. 221/2009, statul a recunoscut abuzurile comise de autoritățile din perioada comunistă și dreptul la reparații morale și materiale, legiuitorul ajungând la concluzia că reparațiile anterioare nu au fost suficiente și adecvate.

Tribunalul a apreciat că intervenția inopinată a autorității și schimbarea cadrului normativ intern, care constituie un real obstacol în analizarea și realizarea dreptului pretins, le violează solicitantelor, dreptul efectiv la o instanță care să dispună asupra pretențiilor lor civile.

Refuzul de acces la instanță prin invocarea încetării efectelor juridice ale normei care a edictat dreptul pretins de reclamante, constituie o violare a principiilor egalității în fața legii și nediscriminării față de alte persoane aflate în aceeași situație, edictate de normele de drept internațional citate.

S-a constatat astfel, că dacă s-ar aplica normele de drept intern, respingând acțiunea reclamantelor, se ajunge la aplicarea unui tratament diferențiat, unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă, deși dreptul pretins de către acestea își găsește o justificare în normele de drept internațional citate, conform cărora au dreptul de a primi o despăgubire echitabilă.

Potrivit acelorași norme de drept internațional, există o disproporție vădită între măsura ori inactivitatea autorității interne, care au condus la lipsirea art. 5 lit. a teza întâia din Legea nr. 221/2009 de efecte juridice și scopul urmărit prin tratamentul inegal, respectiv, mijloacele folosite de către autorități, astfel încât, cu atât mai mult, este admisibilă cererea reclamantelor, pe temeiul normelor de drept internațional și în condițiile în care, acestea au declanșat procedura judiciară în temeiul unei legi accesibile și permisibile.

Lentoarea instanței sau durata procedurilor, determinate de motive subiective sau obiective, independente de voința solicitantelor, nu le pot fi imputate acestora.

Totodată, tribunalul a apreciat că instituirea unui tratament diferit între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice suferite, aflate în aceeași situație de fapt și juridică și care au acționat în termenul și condițiile stabilite de aceeași lege, în funcție de momentul în care instanța pronunță hotărârea, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, situație care, de asemenea, justifică și îndreaptă judecătorul spre aplicarea normelor de drept internațional.

Principiul de drept internațional al “așteptării legitime”, potrivit căruia, reclamantele și-au creat o speranță legitimă că vor obține din partea autorității, repararea și recunoașterea drepturilor încălcate, în temeiul unei legi existente la data promovării acțiunii, justifică de asemenea, aplicarea normelor dreptului internațional mai favorabile, de către judecătorul național.

Nu în ultimul rând, amintim că în Hotărârea CEDO pronunțată în cauza D. P. împotriva României (publicata în Monitorul Oficial nr. 830 din 5 decembrie 2007), se precizează fără echivoc, faptul că statutul conferit Convenției în dreptul intern, permite instanțelor naționale, să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.

În raport de suferințele fizice și psihice la care a fost supus autorul reclamantelor, ținând cont și de faptul că nici acesta și nici cele două moștenitoare nu au beneficiat și nu beneficiază de măsurile reparatorii luate prin Decretul-lege nr. 118/1990, tribunalul a apreciat că suma de 300.000 Euro este suficientă și rezonabilă pentru a acoperi prejudiciul moral suferit, suma de 1.500.000 Euro solicitată fiind excesivă.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că suma de 1.500.000 Euro solicitată de reclamante, este excesivă, motiv pentru care a admis în parte cererea acestora privind daunele morale și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să le plătească suma de 300.000 Euro cu titlu de daune morale, echivalent în lei, la data plății efective.

Tot referitor la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 221/2009, conform art. 5 alin. 1 lit. b, s-a prevăzut că “orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, au avut posibilitatea de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea Statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Cum nici autorului R. C. Romul N. și nici celor două moștenitoare reclamante, nu le-a fost restituit în natură terenul de 2,5 ha reprezentând moșia P. Tătărani, din . situat pe raza orașului Voluntari, satul P. și nu le-au fost acordate despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, sau ale altor legi cu caracter reparatoriu, tribunalul va admite cererea reclamantelor referitoare la daunele materiale și va obliga Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să le plătească acestora și suma de 5.414.062 Euro, cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând echivalentul valorii bunului confiscat prin hotărârea de condamnare, echivalent în lei, în funcție de data plății efective și integrale a despăgubirilor.

Sub acest aspect, tribunal a avut în vedere aspectul că prin raportul de expertiză tehnică de specialitate în topografie și cadastru întocmit de către expertul ing. C. V. T. (filele 33-39 din dosar), a fost identificat terenul de 2,5 ha reprezentând moșia P. Tătărani, din fosta Comună Băneasa, constatându-se că până în anul 1990, a fost inclus în „Ferma 9 R.” din ., iar în prezent acesta este situat pe raza orașului Voluntari, satul P. și a fost repartizat altor persoane în procesul aplicării Legii fondului funciar, nr. 18/1991, astfel că terenul nu este liber pentru a putea fi restituit în natură către moștenitoarele autorului de la care a fost confiscat.

Autoritățile nu au identificat un alt teren echivalent pentru a putea fi atribuit eventual, în compensarea celui confiscat.

Prin raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul ing. Barad M. (filele 58-74 și 102-111 din dosar), terenul de 2,5 ha reprezentând fosta moșie P. Tătărani, situat în prezent pe raza orașului Voluntari, satul P., a fost evaluat, conform valorii de circulație în zonă și standardelor internaționale de evaluare, la suma de 10.828.125 Euro, dreptul autorului fiind de ½ din valoarea bunului confiscat.

Împotriva sentinței civile nr.1738/13.10.2011 au formulat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică sentința pentru următoarele motive:

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă este netemeinică și nelegală (art. 304 pct. 9 Cod procedura civila), având în vedere următoarele motive:

1. Hotărârea instanței de fond este criticabilă întrucât în mod greșit a dispus obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamante a sumei de 300.000 de euro cu titlu de daune morale, fără a avea în vedere că, deși reclamantele au înțeles să-și întemeieze cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009,invocând expres acest temei de drept, ulterior reclamantele precizând temeiul de drept și anume art.998 din Codul civil, precum și art. 2 si 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, instanța a procedat la soluționarea prezentul litigiu în baza altor temeiuri de drept decât cele arătate de reclamante prin acțiunea sa, respectiv Constituția României și dispoziții internaționale precum Preambulul Cartei Națiunilor Unite, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, Protocolul nr. 12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului etc.

Astfel, conform principiului disponibilității instanța este ținută a se pronunța doar asupra a ceea ce s-a cerut fără a proceda la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost sesizată în acest scop de partea interesată.

Astfel, recurentul – pârât solicită să se observe că, deși în considerentele sentinței civile atacate instanța de fond a reținut că "reclamantele au formulat acțiunea sub imperiul art.5 lit. a din Legea nr. 221/2009 invocând expres acest temei de drept, iar pe parcursul judecații a intervenit declararea neconstituționalității și pierderea efectelor juridice, conform art. 147 alin. 1 din Constituția României instanța având în primul rând sarcina de a stabili dacă acțiunea cu care a fost sesizată mai este sau nu admisibilă, iar în caz afirmativ care este legea aplicabilă", totuși a procedat la soluționarea cauzei pe baza altor reglementari legale decât cele arătate de reclamante prin cererea de chemare în judecată.

Concluzia celor arătate este aceea că în speța se aplica legea în forma dobândita după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel ca "legea noua" (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplica în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

În ceea ce privește posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul sau dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului solicită să se aibă în vedere că nu se poate reține existența unei "speranțe legitime" a reclamantelor la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009cu referire la dispozițiile art. 5 alin. 1 Iit. a, ulterior declarate neconstituționale, care ar deveni iluzorie.

Astfel, trebuie avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința conținutului de speranța legitima, în sensul ca aceasta este legata de modul in care o cerere de chemare in judecata poate fi soluționata in raport de dreptul intern; o asemenea speranța trebuie sa aibă o baza suficienta in acea lege, respectiv sa fie susținuta de temei rezonabil justificat . drept cu o baza legala solida.

In aceasta situație dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției de a formula o cerere si de a fi admisa aceasta cerere de autoritatea judiciara competenta; petentul nu putea astfel sa aștepte ca dreptul sau la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuiau să verifice dacă petentul îndeplinea condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

In consecința, având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei litere a de la art. 5 alin. 1 din Legea nr.221/2009,nici pentru condamnări politice nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, concluzia care se impune este aceea ca prezenta acțiune este neîntemeiata, si in consecința, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea daunelor morale reclamantelelor ca neîntemeiat.

In subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia că acțiunea este legala si temeinica în ceea ce privește acordarea daunelor morale, pe fondul cauzei, în ceea ce privește obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 300.000 euro reprezentând despăgubiri morale, recurentul – pârât solicită să se aibă în vedere faptul ca suma acordata de către instanța, este exagerat de mare.

Astfel, instanța ar fi trebuit sa aibă în vedere faptul ca rațiunea dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând în dezdăunarea celor nevinovați si, in al doilea rând prevederile legale realizează o funcție preventiva, existenta unor asemenea dispoziții fiind de natura sa sporească vigilenta organelor judiciare in verificarea si aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor masuri nedrepte.

Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispozițiile privitoare la despăgubirile morale, care se acorda în considerarea persoanei ce a suferit efectiv acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală.

De asemenea, recurentul – pârât consideră ca în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, acesta trebuie stabilit într-o maniera aptă să reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului. Compensația pentru daunele morale nu trebuie sa ofere reclamantului confort financiar ori îmbogățire în detrimentul statului.

In ceea ce privește despăgubirile pentru prejudiciul moral recurentul consideră ca voința legiuitorului a fost în sensul de a acorda astfel de sume de bani doar dacă se apreciază în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzei ca reparația obținuta prin efectul Decretului lege 118/1990 si a O.U.G. nr. 214/1999 nu este suficientă.

Recunoașterea prin lege a unei astfel de posibilități si dificultatea de evaluare ori de cate ori este vorba de suferințe de ordin moral nu trebuie insă interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral, cum este suma de 50.000 euro solicitată de reclamanta prin acțiune.

De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin-moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prin urmare, Ia stabilirea cuantumului daunelor morale urmează a se avea în vedere perioada cât autorii reclamantelor au fost strămutați atingerea adusă drepturilor și Iibertăților fundamentale ale omului așa cum s-a arătat mai sus, lipsirea de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare pentru cel strămutat și familia sa.

Având în vedere motivele expuse mai sus, recurentul – pârât solicită instanței să admită recursul așa cum a fost formulat si sa modifice sentința civila atacata în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea daunelor morale ca neîntemeiata și în subsidiar de reducerea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, suma de 300.000 euro fiind mare.

Recurentul – pârât înțelege să critice sentința instanței de fond și în ceea ce privește acordarea daunelor materiale în cuantum de 5.414.062 euro reprezentând echivalentul valorii bunului confiscat prin hotărârea de condamnare.

Instanța la pronunțarea hotărârii nu a avut în vedere faptul că din acțiunea astfel cum a fost formulată, reclamantele au arătat că "Tot ce au obținut a fost casarea sentinței de condamnare politica a tatălui sau si achitarea acestuia".

Or, recurentul solicită să se observe că la dosarul cauzei reclamantele nu au depus hotărârea prin care a fost casata sentința penală de condamnare a autorului reclamantelor pentru a face dovada faptului ca s-a dispus înlăturarea pedepsei complimentare a confiscării averii în ceea ce îl privește pe autorul acestora, respectiv R. C. Romul N..

Astfel, recurentul consideră ca nu este dovedita desființarea sentinței penale de condamnare a autorului reclamantelor si înlăturarea pedepsei complimentare a averii.

Criticabila este hotărârea instanței de fond si in ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale reținând ca "prin raportul de expertiza tehnica de specialitate in topografie si cadastru întocmit de câtre expert ing. C. V. T. a fost identificat terenul de 2,5 ha reprezentând moșia P. Tatarani, din fosta . ca până în anul 1990 a fost inclus în Ferma 9 R., din ., iar în prezent acesta este situat pe raza orașului Voluntari satul P. si a fost repartizat altor persoane în procesul aplicării Legii fondului funciar nr. 18/1991, astfel că terenul nu este liber pentru a putea fi restituit în natură către moștenitoarele autorului de la care a fost confiscat ".

Astfel, recurentul – pârât învederează instanței ca din actele aflate la dosarul cauzei respectiv actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul I. - Secția notariat sub nr._/29.05.1945 rezulta ca terenul in suprafața de 2,5 ha situat în . dobândit de către numiții T. R. si C. R., fiecare deținând cate o cota de ½ în imobilul teren.

Din raportul de expertiza tehnica de specialitate în topografie și cadastru întocmit de către expert ing. C. V. T. se retine ca "terenul fosta proprietate R. din . făcut obiectul Legii nr. 18/1991 ajungand la data efectuării prezentei expertize în proprietatea fam. C. (în conformitate cu Legea nr. 18/1991)".

Mai mult decât atât, cu privire la terenul din zona P. Tatarani recurentul solicită să se observe ca pentru acest teren, moștenitorii defunctului R. C. au urmat procedura prevăzuta de Legea nr. 18/1991 care s-a finalizat prin respingerea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate prin Hotărârea nr. 772/02.09.2003, astfel cum rezulta din adresa atașează la prezentului recurs.

Or, având în vedere ca la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecata autorul reclamantelor a urmat procedura prevăzuta de Legea nr. 18/1991 care s-a finalizat prin respingerea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate prin Hotărârea nr. 772/02.09.2003 rezulta fără putință de tăgada ca despăgubirile materiale pentru imobilul teren în litigiu nu pot fi acordate în baza Legii nr. 221/2009.

In sensul celor menționate mai sus, recurentul – pârât arată că pe rolul Tribunalul București - Secția a IV-a Civila s-a aflat dosarul nr._/3/2009 ce a avut ca obiect acțiunea formulata de reclamantele R. K. R. si Somadin R. D. M. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin care s-a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea Statului R. la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de autorul reclamantelor numitul T. R. precum și despăgubiri materiale pentru cota de 1/2 din imobilul din ., sector 4, București, pentru imobilul situat in București, .-28, sector 4 precum si cota de 1/2, din imobilul teren de 2,5 ha situat pe moșia P. Tatarani, teren achiziționat împreuna cu fiul său, R. C. Romul N., prin contractul autentificat sub nr._/29.05.1945 de Tribunalul I. - Secția Notariat.

În altă ordine de idei, criticabila este hotărârea instanței si sub aspectul faptului ca deși instanța la termenul din data de 28.06.2011 a pus în vedere reclamantelor să depună la dosarul cauzei, înscrisurile din care sa rezulte demersurile efectuate în baza legii de acordare a măsurilor reparatorii referitoare la modalitatea de preluare a terenurilor, reclamantele nu au depus în acest sens nici un act, respectiv procesul – verbal de confiscare a averii sau proces – verbal de executare a sentinței penale de condamnare.

F. de cele prezentate rezulta neîndoielnic faptul că oricine pretinde un drept trebuie să dovedească existența acestuia, căci astfel dreptul său este lipsit de orice eficiență juridică; în practica, a nu dovedi un drept este ca si cum acesta nu ar exista: idem est non esse .>

Astfel, recurentul – pârât solicită să se observe că reclamantele nu au depus nici un act din care să rezulte continuitatea dreptului de proprietate pana la data confiscării cu privire la imobilul teren în litigiu sau ca terenul în suprafața de 2,5 ha se afla in proprietatea autorilor săi la data confiscării, așa cum rezulta din adresa nr. _/09.09.2003 emisa de Primăria Voluntari.

Mai mult, recurentul învederează instanței faptul că din dosarul prin care s-a soluționat notificarea făcuta de autorul reclamantelor în baza legilor speciale respectiv Legea 18/1991 si Legea 10/2001 rezulta faptul ca autorul reclamantelor la data pronunțării sentinței penale de condamnare nu mai avea în proprietate terenul din prezentul litigiu.

Autorul reclamantelor a înstrăinat acest teren prin actul de vânzare cumpărare din 25.05.1946 prin care se arata ca "numiții T. R. si C. R. in calitate de proprietari exclusivi ai terenului in suprafața de 2,5 ha situat pe moșia P. Tatarani județul I. vând în mod irevocabil către dna si dl. Z. si Ing.Fritz Mayer . către dl V. . terenul care face obiectul prezentului litigiu".

Acest aspect rezulta, așa cum s-a arătat mai sus si din adresa nr. _/9.09.2003 prin care Primăria Comunei Voluntari aduce la cunoștința Prefecturii Județului I. faptul ca "notificarea nr._/12.11.2001 depusa de domnul C. A. D., C. M. T., C. Jean V. C. si V. D., conform Legii 10/2001 la Primăria Municipiului București si adresa nr.8745/4.03.2003 prin care aceasta este transmisa către Primăria Voluntari in vederea soluționării (menționează ca C. A. D., C. M. T., C. Jean V. C. si V. D. sunt moștenitorii lui M. C. si I. V. care au achiziționat o suprafața de 400 m.p in anul 1946 de la T. R. si C. R. conform actului de vânzare cumpărare_.)

In acest sens, recurentul depune adresa Primăriei Voluntari nr._/9.09.2003 precum si actele de vânzare cumpărare despre care se face vorbire.

Mai mult, astfel cum rezulta din adresa nr. 388/3960/06.04.2010 emisa de Instituția Primarului Voluntari s-a decis invaliditatea dreptului de proprietate a domnului R. T. C. întrucât terenul care a aparținut autorilor R. C. si R. T. a fost lotizat si înstrăinat.

In al patrulea rând, recurentul - pârât critică hotărârea instanței ca fiind nelegala si netemeinica întrucât aceasta în mod greșit a dispus obligarea instituției recurente la plata sumei de 5.414.062 euro reprezentând echivalentul valorii bunului confiscat prin hotărârea de condamnare, omologând raportul de expertiza judiciara efectuat de dl expert Barad Morei in dosarul nr._/3/2009 al Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă.

Or, în speța de față instanța de fond fără temei legal și-a însușit concluziile raportului de expertiza judiciară efectuate într-un alt dosar decât cel ce face obiectul litigiului de fata dispunând obligarea instituției recurente la plata sumelor reprezentând echivalentul valorii bunului confiscat prin hotărârea de condamnare deși numai expertiza contabila judiciara dispusa în cauza ce face obiectul dosarului de față si încuviințata din oficiu de instanța sau la cererea părții interesate putea constitui mijlocul de dovada a pretențiilor reclamanților.

Prin urmare atâta timp cât în cauza de față nu a fost efectuata expertiza contabila judiciara pentru a se stabili valoarea de circulație cu privire la terenul in litigiu, instanța a procedat nelegal însușind in totalitate concluziile dlui expert Barad Morei efectuate într-un raport de expertiza judiciara in dosarul nr._/3/2009.

Față de argumentele prezentate, recurentul – pârât solicită instanței să admită recursul așa cum a fost formulat, să caseze sentința recurata si să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București pentru efectuarea expertizei topografice si tehnice necesara identificării si stabilirii valorii de circulație a bunului imobil teren situat pe moșia P. Tatarani.

La data de 16.12.2011, recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar completări la motivele de recurs formulate împotriva sentinței civile nr.1738/13.10.2011, precum și împotriva încheierii din data de 09.03.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, arătând următoarele:

Hotărârea pronunțata de Tribunalul București - Secția a V-a Civila este netemeinică si nelegală (art. 304 pct. 9 Cod procedura civila).

Recurentul – pârât solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii în tot a capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri morale ca neîntemeiat.

In ceea ce privește obligarea pârâtului Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata și a sumei de 5.414.062 euro cu titlu de despăgubiri materiale, în temeiul art.5 alin.(1) Iit.b) din Legea nr.221/2009, reprezentând echivalentul bunului confiscat prin hotărârea de condamnare, hotărârea instanței este criticabilă întrucât, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, moștenitorii defunctului R. C. au urmat procedura prevăzută de Legea nr.18/1991 care s-a finalizat prin respingerea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, astfel că reclamanții nu dețin niciun titlu care să facă dovada existenței în patrimoniul autorului lor a unui drept de proprietate al imobilului în litigiu.

De altfel, deși reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, pentru același imobil, cu toate acestea din înscrisurile prezentate de aceștia rezultă fără putință de tăgadă din actul de vânzare-cumpărare din 25.05.1946, terenul în suprafață de 2,5 ha situat pe moșia P. -Tătărani, județul I., a fost înstrăinat irevocabil, astfel că instanța a acordat despăgubiri materiale pentru ceea ce reclamanții nu au deținut niciodată în patrimoniul lor.

Mai mult decât atât, având în vedere că în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr._/3/2009 a fost pronunțată sentința civilă nr.1125/06.06.2011, prin care instanța a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților (R. K. R., Șomadin E. Theophil, M. F. -D.), cu privire la acordarea de despăgubiri materiale pentru terenul de 2,5 ha moșia P.-Tunari, acțiunea fiind promovată tot în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul Legii nr.221/2009, consideră recurentul – pârât că există putere de lucru judecat în privința acestui capăt de cerere, existând același raport juridic, ceea ce impune analiza cu prioritate și cenzurarea celor dispuse prin sentința recurată, raportat la art.163, coroborat cu art.166 Cod procedură civilă.

Având în vedere cele menționate mai sus, recurentul – pârât invoca excepția puterii lucrului judecat.

In ceea ce privește identitatea de părți, recurentul - pârât arată că aceasta condiție este îndeplinita. Astfel, solicită să se observe că atât în cauza ce face obiectul dosarului nr._/3/2009 cât și în dosarul nr._ a figurat ca reclamanta R. K. R..

In ceea ce privește celelalte două condiții: a identității de obiect și identității de cauza, condiție ceruta de art. 1201 Cod civil, si aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, așa cum se poate observa atât în cauza ce face obiectul dosarului nr._/3/2009 cât și în cauza ce face obiectul dosarului nr._ reclamantele tind să valorifice același drept de proprietate al autorului lor, invocând prevederi legale, respectiv Legea nr.221/2009, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Constituțiile României din 1948, 1952, 1965 si 1991, art. 998 Cod civil.

Față de cele prezentate rezulta fără putința de tăgada ca sentința civila 1125/06.06.2011 pronunțata de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2009 se bucura de putere de lucru judecat având în vedere ca sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1201 Cod civil.

Mai mult decât atât, recurentul – pârât solicită să se aibă în vedere ca doctrina si jurisprudența au precizat însă categoriile de hotărâri judecătorești care se bucura de putere de lucru judecat. În general, se considera ca pentru ca o hotărâre judecătoreasca sa se bucure de putere de lucru judecat ea trebuie sa îndeplinească anumite condiții, respectiv:

a)sa fie pronunțata de o instanța română;

b)sa fie pronunțata în materie contencioasa;

c) sa dezlege fondul cauzei.

Or, în speța de față, recurentul – pârât solicită să se observe că sunt întrunite toate condițiile legale mai sus menționate având în vedere ca sentința civila nr. 1125/06.06.2011 a fost pronunțata de o instanța română (Tribunalul București - Secția a IV-a Civila), a fost pronunțata în materie contencioasa si a dezlegat fondul cauzei.

Față de cele precizate, recurentul – pârât solicită admiterea excepției puterii lucrului judecat cu privire la sentința civila nr. 1125/06.06.2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civila prin care s-a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale pentru terenul de 2,5 ha moșia P. Tunari ca neîntemeiată.

Pe calea prezentelor completări la motivele de recurs, recurentul - pârât critică și Încheierea de ședință din data de 09.03.2011 pronunțată de Tribunalul București în dosar nr._, prin care s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, motivat de faptul că în mod greșit instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocata de instituția recurentă.

In cauza de față, în mod greșit instanța de fond nu s-a pronunțat în limitele investirii sale, întrucât, ca urmare a precizării de către reclamanți a temeiului de drept ca fiind art.998 Cod civil, se impunea să soluționeze cauza în baza acestui nou temei și nu să ignore cererea reclamanților care au înțeles să invoce prevederile dreptului comun ca urmare a faptului că dispozițiile art.5 alin.(1) lit.a) teza I din Legea nr.221/2009-temeiul inițial de drept, au fost declarate neconstituționale.

Apreciază recurentul - pârât ca in speța de față a intervenit prescripției dreptului material la acțiune al reclamantelor având în vedere "precizarea temeiului de drept al acțiunii", ca fiind dispozițiile art.998 Cod civil.

Or, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958, republicat privitor la prescripția extinctivă: "Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege (art.1 alin1)

Termenul prescripției este de 3 ani (. . .) (art.3 alin. (1)." .

In concluzie, recurentul – pârât apreciază ca, dreptul reclamantelor de a solicita despăgubiri morale si materiale cu privire la bunul confiscat prin sentința penala de condamnare s-a născut la data înlăturării regimului comunist respectiv după data de 22.12.1989, acest drept fiind supus termenului general de prescripție prevăzut de Decretul nr.167/1958.

Or, având în vedere ca prezenta acțiune a fost introdusa în 04.11.2009, au trecut mai mult de 3 ani, iar reclamanții nu au făcut dovada intervenirii niciuneia dintre situațiile prevăzute la art.13, respectiv art.16 din Decretul nr.167/1958, de natura a suspenda sau întrerupe cursul prescripției, consideră recurentul ca in cauza de față a operat prescripția dreptului material la acțiune al reclamantelor.

Față de cele prezentate anterior, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, modificarea încheierii de ședința din data de 09.03.2011 pronunțata de Tribunalul București Secția a V-a Civila in sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantelor si respingerea acțiunii in consecința.

Recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București critică nelegalitatea hotărârii având în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor att.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 și netemeinicia hotărârii cu privire la acordarea daunelor materiale.

Prin Decizia nr.1358/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională în dosarul nr.1070/D/2010 s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.2 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, decizie publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010.

În motivarea deciziei, Curtea a constatat că dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr.221/2009 contravin prevederilor art.1 alin.3 și 5 din Legea fundamentală. Curtea a constatat totodată că trimiterile din O.U.G. nr.62/2010 la lit. a alin.1 a art.5 din lege rămân fără obiect. Curtea a avut în vedere că acordarea de despăgubiri pentru daune morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin. 1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 contravine art.1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă și art. 1 alin. 5 din Constituție potrivit căruia :"în România respectarea [ ... ] legilor este obligatorie". Curtea a mai statuat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, existând în domeniu reglementări paralele (Decretul - Lege nr.118/1990, O.U.G. nr.214/1999 și Legea nr.221/2009) și prin lipsa de claritate și precizie a normei juridice, aspect ce duce la o aplicare excesivă și nerezonabilă.

În conformitate cu prevederile art.147 alin. 1 din Constituție, "dispozițiile din legile [ ... ] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [ ... ], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."

Prin urmare textul de lege în baza căruia instanța de fond a acordat despăgubiri morale nu se mai aplică începând cu data de 15 noiembrie 2010, fiind suspendat de drept de la această dată și încetându-și efectele juridice din data de 1 ianuarie 2011.

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, care în parte sunt comune, curtea constată că sunt fondate pentru următoarele considerente.

Sub un prim aspect,Curtea reține că în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 4 Cod procedură civilă, „cererea de chemare în judecată va cuprinde potrivit alin. 4. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.

În virtutea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, cadrul procesual, deci inclusiv cauza juridică a cererii de chemare în judecată, se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepțiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 132 Cod procedură civilă, cu respectarea condițiilor edictate de acest text legal.

În considerarea aceluiași principiu, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant.

Prin urmare, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamantul din procesul judiciar.

Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamanții au indicat în mod expres, temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. art. 5 din Legea nr. 221/2009 iar prin cererea precizatoare, formulată urmare declarării neconstituționalității art. 5 lit. a din legea 221/2009, art. 998 si urm. din Codul civil, precum si art. 2 si 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale .

Verificând în aceste limite, legalitatea și temeinicia sentinței recurate, Curtea reține în ceea ce îi privește pe reclamanți, că aceștia au solicitat, în urma precizărilor și modificărilor aduse petitului inițial al acțiunii introductive, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 1.500.000 Euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada în care, autorul lor, R. C. Romul N. a suferit măsura condamnării cu caracter politic, dispusă împotriva sa prin sentința penală nr. 72/1950 a Tribunalului M. București.

Analizând considerentele care au constitut suport al soluției adoptate de instanța de fond, Curtea constată că aceasta s-a raportat la temeiul de fapt și de drept invocat de reclamanți în susținerea pretențiilor deduse judecății, astfel cum a fost precizat ulterior, astfel că, soluția adoptată respectă întrutotul principiul disponibilității procesului civil.

Așadar, natura juridică a despăgubirilor civile solicitate primei instanțe, este în mod evident, aceea de daune acordate pentru prejudiciul moral suferit de către autorul reclamanților.

Sub un prim aspect, Curtea constată că în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamanții au indicat în mod expres, temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Câtă vreme acțiunea reclamanților s-a întemeiat pe prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea reține că în urma sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. 1 din Constituție: "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Aceste decizii au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Așadar, anterior soluționării cauzei în primă instanță, prin cele două decizii sus menționate Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, pe care reclamanții își fundamentează pretențiile, erau deja publicate în Monitorul Oficial iar termenul de 45 zile, prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituție, era de asemenea împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că instanța de recurs nu poate decât să constate corecta reținere în cadrul sentinței civile recurate a incidenței acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.

Curtea reține totodată că în cadrul deciziei nr. 1358/2010, instanța de contencios constituțional a constatat, în esență, următoarele:

„Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, „Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) „Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]".

În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că „În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.

(…) Curtea constată ca reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 – „Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. În același sens, art. 16, cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

(…) De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) – „Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative" prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte". Or, Curtea constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul ca „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită."

(…) Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă”.

În aceste condiții, Curtea, prin raportare la criticile concrete cu care a fost sesizată, urmează să analizeze, incidența admiterii excepției în privința situației juridice a reclamanților din cauza de față.

În acest sens, Curtea reține că, potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”, iar alin. 4 al aceluiași articol: „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Curtea de apel, are de asemenea în vedere faptul în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

În plus, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) și nu sunt limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes).

Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art.145 alin.(1) din Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.

De altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a stabilit că "deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes” (Decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr.151/2000).

Curtea Constituțională și-a fundamentat această susținere pe dispozițiile art.145 alin.(2), art.16 alin.(1) și art.51 din Constituție, reținând în esență, că în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curții, să nu se aplice în procesul în cadrul căreia excepția a fost ridicată, dar pe de altă parte, nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident că asemenea consecințe ar fi contrare principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice -art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, fiindcă ar însemna, sub cel dintâi aspect, ca o lege declarată neconstituțională prin decizia Curții Constituționale să nu se aplice față de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunțarea acelei decizii a Curții Constituționale), dar să se aplice față de alte subiecte de drept, iar sub cel de-al doilea aspect, ca autoritățile publice să aplice legea diferit față de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părți într-un proces în cadrul căruia excepția a fost ridicată. Tot astfel, asemenea consecințe ar fi contrare și principiului respectării Constituției art. 151 din Legea fundamentală.

Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art.144 lit.c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art.145 alin.(1) din Constituție. Fără îndoială că în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, potrivit art.51 din aceasta".

Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale.

Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și ca atare în aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de toate celelalte subiecte de drept, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale.

Astfel, în temeiul art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate, fiind obligatorie, este aplicabilă tuturor proceselor în curs de desfășurare, consecinta logică fiind aceea că atunci când se decide, pe calea excepției de neconstituționalitate, că legea (norma inferioară) a înfrânt, în conținutul ei, procesual sau substanțial, Constituția, judecătorul să nu o mai poată aplica la speța dedusă judecății, în caz contrar ajungându-se la încălcarea principiului fundamental pe care se întemeiază statul de drept, înscris în Constituția României în art. 1 alin. 5, potrivit cu care „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.

Pe de altă parte, pe calea excepției de neconstituționalitate se asigură protecția jurisdicțională în contra legislativului, plecând de la principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor, potrivit căruia judecătorul trebuie să facă întotdeauna să prevaleze norma superioară asupra normei inferioare, deci Constituția asupra legii: Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției nu este lege.

A admite contrariul înseamnă însă și a obliga pe judecător să aplice o normă legală care înfrânge Constituția, fiind evident lipsită de validitate, atunci când este examinată prin prisma normei superioare, adică atunci când este cercetată prin prisma acordului/dezacordului acestuia cu Constituția.

În același timp, efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul ,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, hotărârea de primă instanță nu a făcut decât să constate incidența acestor decizii în situația reclamantului, în favoarea căruia nu a fost recunoscut un drept la repararea prejudiciului moral invocat.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) Iit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regiI actum.

Nu este vorba, în această situație, despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților). Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supraviețuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situațiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât drepturile patrimoniale, cât și obligațiile corelative ale părților, configurate prin acordul lor de voință, își păstrează întinderea, durata, modalitățile de exercitare și de executare stabilite la data perfectării actului juridic).

Așadar, în cazul situațiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea ­principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după . legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.

Curtea retine totodată că în cauză, in urma constatării cu caracter obligatoriu a Curții Constituționale, că textul de lege pe care reclamanții își fundamentează pretențiile este neconstituțional, or, în raport de prevederile art. 147 alin. 4 din Constituție, nu există nici un impediment ca aceste decizii să se aplice și în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi.

De altfel, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra temeiniciei pretențiilor deduse judecății.

În speța de față, nu se aplică o nouă lege, pentru a se putea susține că s-a încălcat principiul consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care statuează în sensul aplicării legii mai favorabile în favoarea petiționarului, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății, astfel că nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curții Constituționale își produc efectele obligatorii, ne-am găsi în prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității unei legi aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei hotărârii definitive de către instanța de judecată .

Având în vedere sentința de fond, referitoare la aplicarea eronată în cauză a normelor înscrise în art. 20 din Constituție, respectiv a principiului prevalenței reglementărilor internaționale și a jurisprudenței Curții Europene, Curtea, va analiza în cele ce urmează, dacă există neconcordanță între o asemenea soluție, care rezultă din aplicarea dreptului intern și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, îndeosebi Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de Convenție și de actele sale adiționale, Curtea a extins noțiunea de „bun”, în sensul textului menționat, la situații în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări (cauza Pressos Compania Naviera S.A. împotriva Belgiei, hotărârea din 25 martie 1999).

În cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004, instanța de contencios european a statuat că „reclamantul era titularul unui interes patrimonial ce intră sub protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul său la despăgubiri avea o bază legală ce fusese menținută în mod continuu în dreptul intern și după . dispozițiilor Convenției cu privire la Polonia”. În schimb, în cauza Kopecký împotriva Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, Curtea a constatat că, în speță, creanța reclamantului era condițională, fiind necesară intervenția unei instanțe care să constate că toate condițiile impuse de lege pentru restituire erau îndeplinite.

Aplicând distincțiile menționate în cauza de față, se constată că situația este similară aceleia din ultima hotărâre, întrucât potrivit Legii nr. 221/2009, dispozițiile acesteia se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute anumite drepturi prin acte normative anterioare, cu condiția să nu fi beneficiat deja de despăgubiri, ceea ce impune anumite verificări din partea instanțelor învestite.

De asemenea, în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, în care Curtea a analizat incidența admiterii excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale prin care s-a dispus acordarea unor măsuri reparatorii pentru bunuri confiscate de statul bulgar prin hotărâri judecătorești, asupra drepturilor reclamanților de a obține anumite indemnizații în situația în care legea bulgară prevedea urmarea unei proceduri desfășurate inițial în fața unui organ administrativ, ale cărui decizii puteau fi atacate în instanță: Curtea a constatat că :,, legislația bulgară a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat doar între 22 noiembrie 1997, când a intrat în vigoare Legea privind compensarea, și 21 martie 1998, atunci când dispozițiile sale relevante au fost declarate neconstituționale. Chestiunea în discuție este dacă dreptul reclamanților, care nu s-a materializat niciodată, deoarece procedurile administrative pentru obținerea de despăgubiri s-au finalizat după declararea neconstituționalității, poate fi considerat o „speranță legitimă".

Potrivit jurisprudenței Curții, o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern.

Spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente. Reclamanții nu se puteau aștepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. Unii dintre reclamanți au depus cererile în timp ce procedura în fața Curții Constituționale era deja în derulare, în timp ce restul le-au depus după ce această instanță a declarat neconstituțională prevederea pe care o invocau.

În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea a constatat că aceștia nu ar fi putut avea o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În urma deciziei Curții Constituționale, situația juridică a fost clarificată și a devenit evident faptul că Legea privind compensarea din 1997, coroborată cu Legea privind restituirea din 1992, nu a dat naștere la nici un drept în ceea ce privește proprietățile preluate în conformitate cu Legea privind confiscarea din 1946. Curtea nu este convinsă nici chiar că despre primii s-ar putea spune că au avut o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În momentul în care au depus cererile, prevederea legală care servește drept temei pentru acestea era contestată în fața Curții Constituționale de mai multe luni, iar această instanță declarase admisibile contestațiile. Nu este posibil ca reclamanții să nu fi cunoscut aceste aspecte.

Curtea Europeană a apreciat că este greu de admis că un act normativ care imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.

Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autoritățile au obligația de a acționa într-un mod adecvat și consecvent. Pare incoerent să se dea o speranță, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanță considerabilă faptului că dispoziția în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziții grele de la o economie planificată de stat la una de piață”.

Având în vedere similaritatea dintre cauza anterior citată și cea cu care a fost investită prezenta instanță, Curtea apreciază că pe baza jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului, declararea ca neconstituțională a normei juridice reprezentate de art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură sa conducă la concluzia că reclamanții au o „speranță legitimă” de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor prin măsura condamnării acestuia, dispusă în timpul regimului comunist, în plus față de cele acordate prin actele normative anterioare și nici un ,,bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a interpretat prevederile art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, în cadrul analizei sale din Decizia nr. 1360/2010, Curtea Constituțională, s-a raportat inclusiv la această jurisprudență, reținând că în acord cu cele statuate obligatoriu de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ,,nu poate exista decât o obligație morala a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate in perioada comunista, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifica de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotararea din 23 noiembrie 1983 in Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 in Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 in Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta ca ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari”.

Referitor la incidența art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie pornit de la faptul că instanța europeană a fost confruntată cu problema de a ști în ce măsură intervenția puterii legislative sau a puterii executive într-o procedură judiciară aflată în curs de derulare este de natură să pună în discuție dreptul la un tribunal garantat de acest text.

Curtea a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999). Totuși, în cauză, Curtea a constatat că legea era aplicabilă litigiilor în curs, impunând în mod retroactiv o anumită soluție și determinând astfel soluționarea litigiului. Aplicarea sa de către instanța de apel a lipsit de obiect orice examinare a cauzei. În plus, facultatea la care erau angajați reclamanții era o instituție publică, aflată sub directa coordonare a Guvernului; în consecință, intervenția legiuitorului în proces avusese loc în condițiile în care S., prin facultatea respectivă, era parte (și pierduse deja în primă instanță). În concluzie, statul intervenise în mod decisiv pentru a asigura rezultatul unui litigiu în care era parte.

Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.

Făcând aplicarea acestor principii în cauza de față, se constată, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil sau a principiului egalității și nediscriminării, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.

Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează sub acest aspect, Curtea va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.

Nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Pe de altă parte, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nici o discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.

Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului. În situația analizată însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

De altfel, nu în ultimul rând, este de menționat faptul că la data de 19.09.2011, Înalta Curte de Casație si Justiție, a pronunțat decizia nr. 12 în cadrul recursului în interesul legii care viza această problemă de drept, statuând în sensul că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 li. A din legea nr. 221/2009, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În ceea ce privește criticile recurentului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, referitoare la excepția prescripției dreptului la acțiune, din perspectiva temeiului de drept invocat de reclamanți prin cererea precizatoare, reprezentat de art. 998-999 din Codul civil, curtea reține că sunt întemeiate.

Referitor la criticile care vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Curtea reține că prin acțiunea în justiție promovată, reclamanții urmăresc a valorifica pretenții patrimoniale, ca expresie a atingerii aduse unor drepturi personale nepatrimoniale.

Or, potrivit normei legale incidente-art. 1 din Decretul nr.167/1958- astfel de drepturi având un obiect patrimonial se sting prin prescripție, înăuntrul unui termen general de 3 ani, conform art. 3 alin.1 din Decretul nr.167/1958.

Nașterea dreptului la acțiune este în strânsă corelație cu încălcarea dreptului subiectiv, pentru că de la această dată se poate vorbi de o stare de conflict care trebuie lămurită în termenul prevăzut de lege.

În cauză, pretențiile reclamanților sunt întemeiate pe condamnarea politică dispusă împotriva autorului lor prin sentința penală nr.72/1950 a Tribunalului M. București, respectiv suferințele înregistrate de acesta, în timpul executării pedepsei cât și după eliberare, dar în timpul regimului comunist.

Or, atât condamnarea cât și consecințele persecutării politice în timpul regimului comunist, despre care reclamanții fac vorbire în cererea de chemare în judecată, sunt anterioare anului 1990.

Așadar, fiind vorba de o faptă săvârșită anterior anului 1990 - moment până la care, dată fiind natura regimului politic, în mod evident nu se putea acționa și, ca atare, nu putea fi opusă titularului dreptului prescripția, întrucât aceasta nu curge contra celui care este în imposibilitate de a acționa - în mod corect, instanța de fond trebuia sa stabilească faptul că prescripția a început să curgă după acest moment.

Ca urmare, promovarea acțiunii în pretenții la data de 04.11.2009, este realizată cu depășirea termenului de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 coroborat cu art. 8 din Decretul nr.167/1958, întrucât data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea nu poate fi stabilită mai târziu de 01.01.1990.

Faptul că reclamanții nu au uzat de mijlocele legale pentru a afla cine se face responsabil de producerea prejudiciului sau de a se îndrepta împotriva statului cu o acțiune întemeiată pe prevederile art. 998-999 din Codul civil, nu poate justifica amânarea sine die a momentului la care începe să curgă termenul de prescripție.

Astfel, Curtea constată că nimic nu i-a oprit pe reclamanți să acționeze S. R. în justiție, sub autoritatea căruia au și fost luate măsurile care justifica în opinia reclamanților despăgubirile solicitate, în vederea stabilirii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 din Codul civil și că, având la îndemână acțiunea în răspundere civila delictuală, aceștia nu trebuiau să aștepte publicarea unui act normativ prin care să se indice cine este cel vinovat de luarea unei asemenea măsuri împotriva sa, fiind lesne de înțeles că numai statul se putea face vinovat de săvârșirea unei asemenea fapte, specifice regimului dictatorial instituit.

Altfel, ar însemna că o instituție reglementată pentru asigurarea stabilității și înlăturarea incertitudinii în circuitul civil - prescripția extinctivă ­să se transforme în contrariul acesteia, dacă fiecărei persoane i-ar fi îngăduit să promoveze acțiunea în justiție în funcție de momentul în care și-ar procura mijloacele de probă.

Totodată, și jurisprudența C.E.D.O. confirmă legalitatea soluției referitoare la admiterea prescripției cu privire la temeiul juridic invocat in cererea precizatoare. Potrivit acesteia, instituția prescripției extinctive nu reprezintă în sine o atingere adusă dreptului subiectiv în substanța lui și nici o sarcină excesivă, disproporționată (impusă celui care își pierde dreptul prin opunerea prescripției), ci reprezintă mai degrabă, modalitatea de exercitare a unor drepturi care, lăsate în nelucrare vreme îndelungată, ar putea aduce atingere securității juridice a raporturilor civile și bunului mers al justiției (de ex. cauza JA Pye Oxford Land Ltd. C. Regatul Unitl30.08.2007).

Față de toate aspectele reținute, urmează să se constate că perioada mare de timp în care reclamanții nu au depus diligența valorificării dreptului subiectiv în justiție, face să pară nerezonabilă pretenția lor în acest sens, raportată la exigențele pe care le presupune prescripția extinctivă.

Afirmația reclamanților, îmbrățișată de instanța de fond, în sensul că prin adoptarea Legii nr. 221/2009, statul a renunțat tacit la invocarea prescripției, respectiv că au fost repuși în termenul de prescripție, nu este de natură să ducă la o altă consecință asupra excepției prescripției extinctive, câtă vreme, prevederile art. 5 lit. a din aceasta lege, au fost declarate neconstituționale, fiind așadar lipsite de orice efecte juridice, așa cum s-a arătat pe larg în analiza primei critici.

Pe de altă parte, curtea constată că, este vorba de temeiuri juridice diferite, cu termene de prescripție diferite, care încep să curgă la momente de timp diferite. Cu alte cuvinte, dacă pretențiile reclamanților întemeiate pe prevederile art. 5 lit. a din legea 221/2009 nu sunt prescrise, dar nu pot fi acordate in urma declarării neconstituționalității textului de lege, cele formulate prin cererea precizatoare, aflata la fila 100 din dosarul de fond sunt prescrise, pentru considerentele arătate anterior.

Așa fiind, câtă vreme deciziile Curții Constituționale sunt opozabile și produc efecte erga omnes, reclamanții nu se pot prevala de o prevedere legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca neconstituțională, pentru a putea obține, ulterior intervenirii deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, repunerea lor în termen sau într-o renunțare tacită la prescripție, ambele deduse însă exclusiv din adoptarea unei norme declarate, ca efect al controlului specific oricărei societăți democratice, neconstituțională, de către singura entitate cu atribuții în acest domeniu, recunoașterea unui drept material la acțiune deja stins, ca efect al prescripției.

Celelalte critici formulate in ambele recursuri, cu privire la modalitatea de soluționare a primului capăt de cerere si la cuantumul despăgubirilor morale acordate nu se mai impun a fi analizate, în raport de statuările anterioare.

Sunt întemeiate si criticile formulate cu privire la modalitatea de soluționare a capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor materiale reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.

Astfel, prin cererea de chemare in judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri materiale reprezentând cota de 1/2 din imobilul teren in suprafața de 2,5ha situat pe moșia P. Tătărani, teren deținut de autorul lor in coproprietate, în baza contractului de vânzare - cumpărare nr._/1945.

Această pretenție a fost întemeiată pe prevederile art. 5 lit.b din legea 221/2009, potrivit cărora orice persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, are dreptul de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri în echivalent in condițiile legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată cu modificările și completările ulterioare, sau ale legii 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare.

Din analiza textului de lege, rezultă că, pot fi acordate bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile legii 10/2001 sau ale legii 247/2005.

În cauză, bunurile solicitate de reclamanți intra în sfera de reglementare a legii 18/1991, aceștia urmând procedura instituită de această lege pentru suprafața de 2,5 ha, ce face obiectul prezentului litigiu.

Astfel, prin hotărârea nr. 481/31.07.2002 ( fila 18 dosar recurs ), emisă in temeiul legii 18/1991, se recunoaște dreptul de proprietate și se înscrie în anexa 38, poziția 3, R. C. R. N. cu suprafața de 2,5 ha, ce face obiectul prezentului litigiu.

Ulterior, prin hotărârea 772/20.11.2003 se aprobă radierea din anexa 38 a poziției 3, titular R. C. R. N., cu suprafața de 2,5 ha, hotărâre ce nu a fost contestată.

În consecință, în condițiile legii 221/2009, art. 5 lit.b pot fi acordate despăgubiri numai pentru bunurile ce intra în sfera de reglementare a legii 18/1991 si legii 10/2001, cu condiția ca cererile formulate in temeiul acestor legi să nu fi fost soluționate. Ori, in cauza de față, intimații - reclamanți au solicitat acest teren in temeiul legii 18/1991, cererea lor fiind respinsa cu motivarea că nu au făcut dovada confiscării terenului si nici nu au depus dovezi că nu au înstrăinat acest teren pana in anul 1950, situație în care nu pot obține despăgubiri în temeiul acestei noi legi de reparație.

Celelalte critici formulate de recurenți cu privire la cuantumul despăgubirilor materiale acordate, a modalității de omologare a raportului de expertiză, nu se mai impun a fi analizate, în condițiile in care, curtea a reținut că, în urma respingerii cererii reclamanților formulate în temeiul legii 18/1991, nu mai pot fi acordate despăgubiri in temeiul legii 221/2009, pe considerentul neîncadrării in prevederile lit. b ale art. 5.

Critica formulata de recurentul - parat privind excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 1125/06.06.2011 pronunțată de Tribunalul București secția a IV a civila in dosarul nr._/3/2009, nu este întemeiată, în cauză nefiind îndeplinită condiția triplei identități impusa de art. 1201 C. civil. Astfel, in prezentul litigiu, reclamanții solicită despăgubiri materiale si morale, ca urmare a condamnării autorului lor R. C. R. N., prin sentința penala nr. 72/1950, în timp ce în litigiul ce face obiectul dosarului nr._/3/2009 al Tribunalului București au fost solicitate despăgubiri în urma condamnării autorului lor, T. R. prin sentința penală nr. 1067/1950, fiind astfel vorba despre autori diferiți și condamnări diferite, indiferent că reclamanții sunt moștenitori ai ambelor persoane, cauza juridică fiind astfel diferită.

Pentru aceste considerente în baza dispozițiilor art. 312 C. pr.civ. curtea admite recursurile, modifică în tot sentința recurată, în sensul că respinge capătul de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor morale, astfel cum a fost precizat, ca prescris. Respinge în rest acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și de către recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.1738 din 13.10.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimate-reclamante R. K. R. și R. S..

Modifică în tot sentința recurată, în sensul că respinge capătul de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor morale, astfel cum a fost precizat ca prescris.

Respinge în rest acțiunea ca nefondată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 12.09.2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

E. V. A.-D. T. I.-A. H.-P.

GREFIER

Ș. P.

Red.A.D.T.

Tehdact.R.L./A.D.T.

2 ex./18.10.2012

TB-S.5 – S. V.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 97/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Revendicare imobiliară. Decizia nr. 569/2013. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 569/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 572/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 579/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1563/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI