Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 346/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 346/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-02-2012 în dosarul nr. 346/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.346
Ședința publică de la 27 februarie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - L. C.
M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de recurentul-reclamant M. JUSTIȚIEI PENTRU A. D”AVINO, precum și de recurentul M. P.-P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 1420 din 06.09.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-intervenient M. JUSTIȚIEI PENTRU SERVICIUL SOCIAL AUSL DIN PORRETT T. BOLOGNA ITALIA, cu intimata-pârâtă R. M. și cu Autoritatea Tutelară P. C. G..
Cauza are ca obiect – răpire internațională de copii.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 20 februarie 2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 27 februarie 2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 11.03.2011, reclamantul M. JUSTIȚIEI, în calitate de autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, reprezentant legal al petentului A. D"AVINO conform art. 7 din Legea nr. 369/2004, în temeiul art. 3, 4, 8 și 12 din convenția mai sus - menționată, în temeiul art. 1, art. 3 alin. 2, art. 8 alin. 2 și art. 11 din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției de la Haga, precum și în temeiul art. 11 din Regulamentul CE al Consiliului nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta R. M., să se dispună înapoierea minorelor V. R. D"Avino, născută în A. la data de 05.06.2006 și Camilla D"Avino, născută la Bologna la data 25.03.2008, la reședința obișnuită din Italia.
În motivarea în fapt a cererii, s-a arătat că M. Justiției a fost sesizat de Autoritatea Centrală din Italia cu cererea petentului A. D"Avino din 04.10.2010, formulată în temeiul Convenției de la Haga din 1980, prin care solicită înapoierea fiicelor sale, minorele V. R. D"Avino și Camilla D"Avino, la reședința obișnuită din Italia.
Cele două minore sunt fiicele din afara căsătoriei numiților A. D"Avino, cetățean italian și R. M., cetățean român, rezidenți în Rioveggio, Via Val di Setta nr. 8, .> Reședința obișnuită a minorelor este Italia, documentele eliberate de P. din Monzuno atestând faptul că minorele au reședința în această localitate.
Prin cererea adresată autorităților, tatăl minorelor, A. D"Avino, invocă deplasarea ilicită în România a celor doi copii de către mamă, fără a avea consimțământul lui. Din declarația sa rezultă că deplasarea în România s-a realizat cu sprijinul unei prietene, după ce anterior, la data de 17.06.2010 a părăsit locuința comună din Italia. Conform declarației sale, dl. A. D"Avino a luat cunoștință de această situație după data de 01.07.2010.
Împrejurarea că pârâta împreună cu cele două minore se află în România este confirmată cu adresa nr._/S4/ML/21.12.2010, emisă de Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Investigații Criminale, în care se comunică că în urma audierii, numita R. M. a declarat că în prezent locuiește, cu chirie, fără forme legale, împreună cu fiicele ei, în mun. A., ., .> Împrejurarea deplasării copiilor minori, fără a avea consimțământul persoanelor care exercită în mod legal autoritatea părintească, își găsește abordarea în art. 3 din Convenția de la Haga. Potrivit acestui text „deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat."
S-a mai arătat că, fapta mamei pârâte de a deplasa și de a reține minorele pe teritoriul României, fără acordul celuilalt părinte, reprezintă neînapoiere ilicită în sensul art. 3 din Convenția de la Haga, încălcându-se totodată și Decretul provizoriu pronunțat de Tribunalul pentru minori din Bologna la data de 24.06.2010.
Prin urmare, în acord cu scopul și obiectivele Convenției de la Haga, atunci când se constată că deplasarea într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată trebuie să dea eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție, care nu pune în discuție dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul.
Pe de altă parte, se arată faptul că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 12 alin. 1 din Convenție, potrivit cărora: „Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art. 3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată."
De asemenea, reclamantul a solicitat să se constate că minorele V. R. D"Avino și Camilla D"Avino sunt reținute ilegal pe teritoriul României, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 din Convenția de la Haga, astfel încât se impune admiterea acțiunii formulate de M. Justiției în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga și să dispuneți înapoierea copiilor la reședința obișnuită din Italia.
Totodată, s-a solicitat, în temeiul art. 11 din Legea nr. 369/2004, să se fixeze în cuprinsul hotărârii un termen scurt pentru executarea obligației de înapoiere, sub sancțiunea aplicării unei amenzi civile cuprinse între 5 milioane și 25 de milioane de lei, în favoarea statului român și de asemenea, în temeiul art. 26 din Convenția de la Haga, să fie obligată pârâta să plătească cheltuielile cauzate sau urmând a fi cauzate de operațiuni legate de înapoierea copiilor
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 112 -115 din Codul de procedură civilă, ale Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, aprobată prin Legea nr. 100/1992, pe dispozițiile Legii 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și ale art. 11 din Regulamentul CE al Consiliului nr. 2201/2003.
La data de 04.05.2011, parata R. M. a depus întâmpinare prin care a solicitat să se constate că neînapoierea minorei V. R. D"Avino si a minorei Catnilla D"Avino în Italia nu este ilicita, nefiind indeplinite condițiile prescrise de dispozițiile art.3 din Legea nr.100/1992 pentru aderarea României la Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale, de copii.
În întâmpinare parata a arătat că a conviețuit cu petentul în perioada 2006-2008, în România, plecând în Italia cu 2-3 luni înainte de nașterea minorei Camilla.
La circa o lună de zile după ce s-au mutat în Italia, petentul a fost arestat, iar apoi a aflat că a fost acuzat că făcea parte dintr-o rețea infracțională care se ocupa cu închirierea unor autoturisme scumpe, care ulterior erau vândute în Republica M., iar în fața autorităților italiene erau declarate furate. De asemenea, a fost acuzat de falsificarea unor cecuri.
A urmat o perioadă de 7 luni în care petentul a fost arestat la domiciliu, perioadă în care a locuit într-o garsonieră insalubră și plină de mucegai. Timp de un an de zile părțile au locuit în această garsonieră, după care s-au mutat într-un apartament închiriat.
A mai arătat parata faptul că, după ce petentul și-a încheiat afacerile judiciare, a început să lucreze, iar datorită faptului că era foarte gelos nu îi permitea să plimbe fetițele prin parc sau să o lase pe V. la grădiniță mai mult de ora 12,00.
De asemenea, în fiecare seară, petentul venea acasă în stare de ebrietate și nu era preocupat de educația celor două fetițe. Zilnic o agasa pe V. cu întrebări referitoare la cine venea în vizită la ei cât timp el era plecat și, în mod explicit era interesat dacă veneau bărbați în casă sau dacă parata a vorbit cu cineva la telefon.
A mai arătat parata ca, în momentul în care a decis să se întoarcă în România, adică în luna aprilie 2010, a avut în vedere interesul celor două minore, pentru binele cărora trebuia să le scoata din acest mediu în care erau în pericol și întrucât în Italia nu avea rude care să o ajute la creșterea fetițelor, a decis să se întoarcă în România pentru a beneficia de sprijinul familiei.
S-a mai arătat ca, pentru ca deplasarea în România, ori neînapoierea în Italia, să aibă un caracter ilicit, este necesar să fie îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art.3 lit.a) și b). În realitate, petentul nu a exercitat efectiv dreptul privind încredințarea cu privire la cele două minore, ci s-a folosit de acestea pentru a o obliga pe pârâtă să rămână în Italia, alături de el.
Parata contestă dreptul petentului de a solicita înapoierea minorelor, întrucât acesta nu poate invoca protecția Convenției de la Haga din anul 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, ca urmare a faptului că nu dispunea de un drept privind încredințarea pe care să-1 fi exercitat în mod efectiv la data deplasării minorelor în România. Dimpotrivă, atât pârâta cât și fetițele au fost în pericol în ultima perioadă a șederii lor în Italia, ceea ce a pus-o în situația să solicite protecția autorităților (a carabinierilor), iar față de petent s-a luat măsura îndepărtării de fetițe tocmai datorită faptului că reprezenta un pericol față de acestea.
La data de 16.06.2011, M. Justiției, în calitate de autoritate centrală română, a formulat cerere de intervenție în interes propriu pentru intervenientul SERVICIUL SOCIAL AUSL DIN PORRETTA T. BOLOGNA, ITALIA în contradictoriu cu R. M..
În motivarea cererii s-a arătat că în fapt, M. Justiției a fost sesizat de Autoritatea Centrală din Italia cu a doua cerere de înapoiere a minorelor, la reședința obișnuită din Italia, conform Convenției de la Haga din 1980.
S-a arătat că, cererea de intervenție este întemeiată și pe Decretul provizoriu pronunțat de Tribunalul pentru minori din Bologna la 24.06.2010.
Prin acest Decret, cele două minore a căror înapoiere se solicită, au fost încredințate Serviciului Social AUSL Bologna Porretta T. cu privire la anumite drepturi părintești, între care și plasamentul acestora, minorele urmând a fi protejate și a rămâne în instituție chiar și fără mamă, dacă aceasta va refuza plasamentul împreună cu minorele.
Astfel, având in vedere că Serviciului Social Ausl Bologna Porretta T. exercită autoritatea părintească cu privire la cele două fetițe minore, potrivit unei hotărâri judecătorești a instanței din Italia, ca instanță de la locul reședinței obișnuite, că minorele sunt reținute ilegal în România de către mama acestora care își exercită abuziv drepturile părintești, se solicită admiterea cererii de intervenție.
Prin încheierea din 16.06.2011, în temeiul art.49 alin.1 și 2, art.50 și art.52 C.proc.civ., tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de M. Justiției, în calitate de autoritate centrală, pentru intervenientul în interes propriu Serviciul Social AUSL din Porretta T. Bologna, Italia.
Pârâta a depus întâmpinare la cererea de intervenție voluntară, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată, arătând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile art.3 din Convenția de la Haga din 1980 pentru înapoierea minorelor către intervenient.
În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri, în cadrul căreia s-a depus la dosar și raportul de anchetă socială la domiciliul pârâtei, efectuat de P. C. G., din județul T. (filele 294-295), precum și proba cu interogatoriul din oficiu al reclamantului din străinătate, A. D"Avino, dispusă în conformitate cu dispozițiile art.9 alin.1 din Legea nr.369/2004 și art.11 alin.5 din Regulamentul (CE) nr.2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.
Prin încheierea din 02.06.2011, tribunalul a respins cererea de ascultare a minorelor în camera de consiliu, apreciind, în raport de dispozițiile art.11 din Regulamentul (CE) nr.2201/2003, art.9 alin.3 din Legea nr.369/2004, art.13 alin.2 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, art. 12 din Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, art. 6 litera h, art.24 alin. 2 teza a II-a și alin. 4 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, că aceasta este necorespunzătoare în conformitate cu vârsta și gradul lor de maturitate, copiii având vârsta de 3 ani și, respectiv, 4 ani.
Prin sentința civilă nr.1420/6.09.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins atât cererea principală, cât și cererea de intervenție în interes propriu, ca neîntemeiate, reclamantul fiind obligat la plata către pârâtă a sumei de 5.215 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Minorele V. R. D’Avino, născută la data de 05.06.2006, în A., România și Camilla D’Avino, născută la data de 25.03.2008, în Bologna, Italia, sunt fiicele din afara căsătoriei ale reclamantului din străinătate, A. D’Avino și ale pârâtei R. M., având dublă cetățenie, română și italiană.
La data de 18.06.2010, pârâta a părăsit Italia și s-a deplasat împreună cu minorele pe teritoriul României, aspect necontestat de părți. La această dată, pârâta a deplasat copiii pe teritoriul României fără a avea acordul tatălui, nefiind făcută dovada contrară a existenței acestui acord.
Declarația autentică ce consemnează acordul tatălui de deplasare a minorei V. R. D’Avino în România și în Italia, de către mamă, este din anul 2009, ulterior intervenind mai multe neînțelegeri între părinți cu privire la acest aspect, inclusiv cu privire la deplasarea din data de 11.04.2010, când s-a cerut înapoierea minorelor la reședința obișnuită din Italia, măsură îndeplinită de către pârâtă, astfel cum rezultă din declarațiile date de aceasta în fața organelor de poliție din Italia și din decretul provizoriu din data de 24.06.2010, pronunțat de Tribunalul pentru Minori din Bologna (filele 179-181, 69-70), coroborate cu susținerile din cererea de chemare în judecată și din întâmpinare. În ceea ce o privește pe minora Camilla D’Avino, nu s-a făcut dovada niciunui acord al tatălui pentru deplasarea sa în România de către mamă la data de 18.06.2010, copia pașaportului minorei, depusă la fila 186 din dosar, fiind copia unui pașaport individual al copilului, eliberat de Republica Italiană, fără nicio mențiune cu privire la acest acord și fără nicio viză de deplasare a copilului însoțit. Copiile ilizibile ale filelor 6 și 8 dintr-un pretins pașaport, aflate la fila 186 din dosar, nu pot fi asociate cu copia pașaportului individual al minorei Camilla D’Avino, despre care pârâta a susținut că este înscrisă în pașaportul mamei. În privința ambelor minore, tatăl susține că nu și-a exprimat acordul pentru deplasarea lor în România la data de 18.06.2010, de către mamă, iar, așa cum s-a arătat, pârâta nu a făcut dovada faptului pozitiv conex contrar, al existenței acestui acord.
Reședința obișnuită a copiilor imediat înaintea deplasării pe teritoriul României a fost la domiciliul comun al părinților lor, în Italia, Provincia Bologna, Comuna Monzuno, Rioveggio, ., nr.8, astfel cum atestă înscrisurile oficiale ce emană de la P. din Monzuno, Provincia Bologna, atașate cererii de chemare în judecată.
Potrivit art.4 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, Convenția se aplică oricărui copil care își avea reședința obișnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredințarea sau vizitarea, iar aplicarea sa încetează când copilul atinge vârsta de 16 ani.
Întrucât minorele își aveau reședința obișnuită într-un stat contractant, respectiv în Italia, imediat înainte de pretinsa încălcare a drepturilor privind încredințarea, iar în prezent minorele au vârsta de 5 ani și, respectiv, 3 ani, în cauză este aplicabilă Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
În conformitate cu art.3 din Convenție, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit. Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Totodată, potrivit art.5 lit.a din Convenție, dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reședinței sale.
În cauză au fost formulate două cereri de înapoiere a copiilor: cererea principală, formulată de către tată cu privire înapoierea copiilor la reședința obișnuită din Italia, menționată anterior și cererea de intervenție în interes propriu, formulată de Serviciul Social AUSL din Porretta T. Bologna, Italia, căruia i-au fost încredințate provizoriu minorele prin decretul provizoriu pronunțat de Tribunalul pentru Minori din Bologna la data de 24.06.2010.
Tribunalul a apreciat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile pentru înapoierea minorelor în Italia, prevăzute de art.3 alin.1 raportat la art.13 alin.1 din Convenția de la Haga din 1980, asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
Ulterior deplasării copiilor în România, prin decretul provizoriu pronunțat de Tribunalul pentru Minori din Bologna la data de 24.06.2010, cele două minore au fost încredințate provizoriu Serviciului Social AUSL din Porretta T. Bologna, Italia, dispunându-se plasamentul minorelor într-un mediu protejat, eventual cu mama sau fără mamă în cazul în care aceasta va pleca ori va refuza plasamentul împreună cu minorele.
Pentru a dispune această măsură, instanța străină a reținut că între părinți există un conflict grav și amândoi au acționat în mod dăunător față de copii, răpindu-i reciproc și deplasându-i în România și apoi din nou în Italia; că mama a acuzat comportamentul violent și consumul de alcool din partea tatălui minorelor, solicitând ajutorul autorităților italiene. În consecință, tribunalul italian a apreciat că se impune o măsură temporară și urgentă de restrângere a autorității părintești care să conducă în special la plasamentul minorelor într-o instituție protejată și a ordonat în special tatălui să nu se apropie de locurile frecventate de mamă și de minore încălcând astfel indicațiile serviciului social.
Anterior deplasării copiilor pe teritoriul României, la data de 19.05.2010 între părinții acestora s-a încheiat o convenție în fața organelor de poliție și a asistenților sociali din Bologna, Italia, prin care s-a stabilit că reclamantul A. D’Avino va părăsi imediat locuința de domiciliu, în care vor rămâne pârâta și minorele și nu va reveni fără acordul prealabil al Serviciului Social sau al carabinierilor, stabilindu-se totodată un program de vizitare a minorelor de către tatăl care nu va locui cu acestea. (filele 286-287)
Această convenție nu a fost avută în vedere de tribunal ca un acord al părinților cu privire la încredințarea copiilor către mamă, întrucât, pe de o parte, nu s-a făcut dovada că este valabilă conform legii italiene în materia răspunderii părintești, intervenientul în interes propriu invocând nulitatea unei asemenea convenții, iar pe de altă parte, prin plângerea făcută de pârâtă la organele de poliție din Italia la data de 24.05.2010, aceasta recunoaște că respectiva convenție nu a fost respectată de reclamant, indicând incidente violente între părți în locuința comună, după data de 19.05.2010, în special incidentele din 22-23 mai 2010. Or, câtă vreme ambii părinți au continuat să locuiască împreună cu minorele, nu se poate reține că tatăl a renunțat la exercitarea efectivă a dreptului privind încredințarea, drept pe care legea italiană îl recunoaște ambilor părinți deopotrivă, părinții exercitând drepturile părintești împreună, chiar dacă aceștia nu trăiesc împreună.
Această convenție din 19.05.2010, împreună cu plângerea din 24.05.2010 și cu decretul provizoriu pronunțat de Tribunalul pentru Minori din Bologna la data de 24.06.2010, dovedesc însă că există un risc grav ca înapoierea minorelor la reședința obișnuită din Italia, la domiciliul tatălui, să le expună unui pericol fizic și psihic, în sensul art.13 alin.1 lit.b din Convenția de la Haga din 1980, asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
Prin convenția din 19.05.2010, reclamantul a recunoscut în fața carabinierilor și a asistenților sociali că este în interesul superior al copiilor să nu locuiască împreună cu aceștia și s-a obligat să le lase în locuință numai pe mamă și pe minore, obligație pe care însă nu a respectat-o. Mai mult decât atât, tribunalul italian pentru minori a ordonat reclamantului să nu se apropie de locurile frecventate de mamă și de minore, în considerarea comportamentului violent al acestuia, care, pe lângă violențele exercitate asupra pârâtei, le-a încuiat în casă cu cheia pe mamă și pe minore.
În aceste condiții, având în vedere vârsta fragedă a copiilor, de 5 ani și, respectiv, 3 ani, precum și conflictul grav existent între părinții lor, este evident că înapoierea copiilor la domiciliul tatălui, care a constituit reședința lor obișnuită din Italia imediat înaintea deplasării ilicite în România, le poate crea un dezechilibru psihic considerabil, existând chiar și riscul grav de a fi expuși unui pericol fizic față de comportamentul tatălui.
În același timp, la data formulării cererii de înapoiere, reclamantul nu mai era titularul dreptului privind încredințarea minorelor, acestea fiind încredințate provizoriu serviciului social și nu s-a făcut dovada că efectele decretului provizoriu din 24.06.2010 au încetat.
Toate demersurile și deciziile referitoare la minori trebuie să fie subordonate principiului interesului superior al copiilor, potrivit dispozițiilor art.2 din Legea nr.272/2004 și art.3 alin.1 din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr.18/1990, republicată.
Potrivit art.19 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, hotărârea de înapoiere nu afectează fondul dreptului privind încredințarea, astfel încât în cadrul mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție, nu se pune în discuție dreptul privind încredințarea copilului unuia sau altuia dintre părinți.
Separarea copilului de unul dintre părinți, la vârsta la care nu își poate exprima în mod conștient opinia, în mod indubitabil expune copilul pericolului unei traume psihice, cu atât mai mult cu cât această separare s-ar produce în mod repetat și alternativ față de fiecare dintre părinți, împotriva voinței sale, în cazul înapoierii la tată după ce a stat vreme îndelungată cu mama și s-a adaptat noului mediu.
În speță, din raportul de anchetă socială privind copiii, efectuat la domiciliul actual al pârâtei în ., precum și din adeverințele școlare și actele medicale depuse la dosar, rezultă că minorele s-au adaptat noului mediu, sunt bine îngrijite de pârâtă, care dispune de condiții foarte bune de locuit, frecventează cursurile grădiniței, socializează cu copii de vârsta lor, vorbesc bine limba română și au o stare bună de sănătate, fiind înscrise la un medic de familie.
În cauză nu este incidentă ipoteza art.12 alin.2 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, care dă instanței posibilitatea să refuze înapoierea copilului care s-a integrat în noul său mediu, dacă cererea de înapoiere a fost formulată la mai mult de 1 an de la deplasarea sau reținerea ilicită a copilului, având în vedere că de la data deplasării ilicite a minorelor pe teritoriul României, 18.06.2010, până la data formulării cererii de înapoiere de către reclamant, oct.2010, a trecut mai puțin de 1 an.
Împrejurarea integrării copiilor în noul mediu prezintă însă relevanță în aprecierea existenței cazului prevăzut de art.13 alin.1 lit.b din Convenție, întrucât, pe lângă cele expuse anterior cu privire la pericolul pe care îl reprezintă comportamentul tatălui, reținut chiar de instanța italiană, având în vedere vârsta fragedă a copiilor se poate aprecia că returnarea lor în Italia în temeiul Convenției, este de natură a expune minorele unui pericol psihic prin crearea unui dezechilibru emoțional, copiii având nevoie de stabilitate și de un mediu securizat.
În ceea ce privește cererea de înapoiere către Serviciul Social AUSL din Porretta T. Bologna, Italia, tribunalul apreciază, de asemenea, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.3 alin.1 din Convenție.
Așa cum s-a relevat anterior, decretul provizoriu al Tribunalului pentru Minori din Bologna, prin care cele două minore au fost încredințate provizoriu Serviciului Social AUSL din Porretta T. Bologna, Italia, a fost pronunțat la data de 24.06.2010, ulterior deplasării copiilor pe teritoriul României, la data de 18.06.2010.
În aceste condiții, imediat înaintea deplasării ilicite a copiilor, dreptul privind încredințarea al Serviciului Social AUSL din Porretta T. Bologna, nu exista, el luând naștere în temeiul decretului provizoriu din data de 24.06.2010.
Rezultă că deplasarea copiilor pe teritoriul României la data de 18.06.2010 nu a avut loc prin violarea dreptului Serviciului Social AUSL din Porretta T. Bologna privind încredințarea, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art.3 alin.1 lit.a din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și, prin aceasta, nici condiția prevăzută de art.3 alin.1 lit.b din Convenție, deoarece un drept inexistent nu poate fi exercitat efectiv și nici nu poate fi împiedicat a fi astfel exercitat.
Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada că la data de 18.06.2010 exista o măsură administrativă sau judiciară prin care dreptul privind încredințarea minorelor să fi fost recunoscut în tot sau în parte Serviciului Social AUSL din Porretta T. Bologna, rezultă că cererea de înapoiere a minorelor către acest serviciu social nu poate fi primită în temeiul art.3 din Convenție.
Nici în privința cererii de intervenție nu este incidentă ipoteza art.12 alin.2 din Convenție, întrucât de la data deplasării ilicite, 18.06.2010 și până la data formulării cererii de înapoiere a copiilor de către serviciul social, 27.05.2011, cerere depusă la dosar la data de 02.06.2011, a trecut mai puțin de 1 an. Această împrejurare nu mai prezintă însă relevanță față de neîndeplinirea condițiilor art.3 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, deoarece, potrivit art.12 alin.1 din Convenție și art.11 alin.1 din Legea nr.369/2004, înapoierea copiilor se poate dispune numai în situația în care sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art.3 din Convenție.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.3 și art.13 alin.1 lit.b din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, raportat la art.11 alin.1 și 4 din Legea nr.369/2004, tribunalul a respins ca neîntemeiate atât cererea principală, cât și cererea de intervenție în interes propriu, formulate de M. Justiției, în calitate de autoritate centrală română pentru ducerea la îndeplinire a obligațiilor stabilite prin Convenție, pentru reclamantul A. D"Avino și pentru intervenientul în interes propriu Serviciul Social AUSL din Porretta T. Bologna, Italia .
În temeiul art.274 C.proc.civ., constatând culpa procesuală a reclamantului A. D"Avino, care a declanșat demersul judiciar, tribunalul l-a obligat pe acesta la plata către pârâtă a sumei de 5.215 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat, conform extrasului de cont depus la fila 330 din dosar. Tribunalul nu a acordat pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 6.439,32 lei, menționată în factura depusă la fila 329, deoarece factura poate face doar dovada obligației de plată, nu și a plății. Dovada plății onorariului de avocat s-a făcut cu extrasul de cont de la fila 330, pentru suma de 1250 EUR, reprezentând echivalentul sumei de 5.215 lei, la cursul de schimb al B.N.R. de la data plății.
Deși pârâta a solicitat cheltuieli de judecată de la reclamant și de la intervenient, tribunalul nu a obligat intervenientul la cheltuieli de judecată, având în vedere că Serviciul Social AUSL din Porretta T. Bologna, Italia, acționează ca instituție abilitată de lege și de instanța străină pentru protejarea drepturilor minorelor, acestui serviciu fiindu-i încredințați provizoriu copiii prin hotărârea instanței italiene.
Prin recursul declarat împotriva hotărârii mai sus menționată, MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București a susținut că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor Convenției de la Haga din 1980 și a Legii nr.369/2004.
Astfel, se susține în dezvoltarea motivelor de recurs, instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art.3 din Convenția de la Haga și, deși reședința obișnuită a copiilor era în Italia, iar în cauză nu s-au administrat nici un fel de probe din care să reiasă că tatăl minorelor ar fi fost decăzut din drepturile părintești sau nu și-ar fi exercitat efectiv drepturile părintești la momentul deplasării minorelor în România, în mod greșit a respins cererea reclamantului.
Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit, în speță împrejurarea fiind reprezentată tocmai de deplasarea ilicită a copiilor în România.
Având în vedere că pârâta a sesizat în repetate rânduri organele de poliție italiene cu privire la comportamentul tatălui minorelor, în urma unor astfel de sesizări fiind declanșată și procedura finalizată prin pronunțarea Decretului din data de 24.06.2010, este greu de crezut că aceasta nu avea cunoștință că urma să fie luată o decizie privind plasamentul minorelor în cadrul serviciului social. Chiar presupunând prin absurd că nu cunoștea măsurile ce urmau a fi dispuse de către Tribunalul pentru minori din Bologna, îi era cunoscut procesul verbal din data de 19.05.2010 întocmit la Biroul postului local de carabinieri, în care se reține că intimata se obligă să garanteze domnului D"Avino frecventarea cu fiicele sale, iar în așteptarea unei decizii a tribunalului, aceasta se obligă să nu părăsească teritoriul italian.
Aspectul reținut de către instanță că minorele s-au adaptat mediului din România, iar pârâta dispune de condiții foarte bune materiale, este nelegal și netemeinic câtă vreme în cauză nu a trecut mai mult de 1 an de la data deplasării ilicite a copiilor, iar condițiile materiale de care beneficiază sunt furnizate în exclusivitate de către actualul concubin al pârâtei. Din probatoriul administrat nu a reieșit că minorele ar fi expuse unui pericol fizic sau psihic sau că în orice alt chip să fie situate într-o situație intolerabilă prin înapoierea în Italia, nefiind identificată nici o situație de excepție din cele prevăzute de art.13 din Convenția de la Haga.
La rândul său, M. Justiției în calitate de Autoritate Centrală pentru petiționarul A. D"Avino, prin recursul întemeiat pe dispoziția art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, a susținut că, față de întregul material probatoriu care s-a administrat în cauză, nu s-a făcut dovada riscului grav în sensul art.13 alin.1 lit.b din Legea nr.100/1992, aceasta fiind doar o simplă presupunere a instanței întemeiată pe faptul că între părinți există un conflict grav și amândoi au acționat dăunător față de minore, însă din nici o probă administrată în cauză nu rezultă circumstanțele de pericol sau existența riscului grav determinat de comportamentul tatălui față de copiii minori.
Prin hotărârea pronunțată se legitimează acțiunea vădit ilicită întreprinsă de mama pârâtă, care avea obligația de a-și respecta angajamentul legal și convențional de a rămâne cu fetițele la reședința obișnuită până la rezolvarea procesului de încredințare. Procesul verbal din 19.05.2011 este folosit în mod părtinitor de către instanța de fond pentru că îl utilizează exclusiv împotriva petiționarului, fără să observe și faptul că prin același proces-verbal mama pârâtă se obligă să nu părăsească Italia.
Așadar, în condițiile în care nu s-a dovedit existența riscului grav pentru minore, în situația înapoierii la reședința obișnuită din Italia, iar tatălui exercita efectiv dreptul privind încredințarea, drept pe care legea italiană îl recunoaște ambilor părinți, în mod greșit a fost respinsă cererea reclamantului privind înapoierea minorelor la reședința obișnuită din Italia.
Aceeași concluzie este exprimată și în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de intervenție în interes propriu formulată de M. Justiției pentru Serviciul social AUSL Bologna Porretta T. care motivează pretențiile sale tocmai în baza Decretului Tribunalului pentru minori din Bologna.
Faptul că acest decret a fost pronunțat la un moment imediat ulterior celui la care mama pârâtă a deplasat minorele în România, în baza deciziei sale unilaterale, nu întemeiază concluzia instanței potrivit căreia, nu este îndeplinită condiția prevăzută la art.3 alin.1 lit.a din Legea nr.100/1992, deoarece anterior datei de 24.06.2010 tatăl minorelor avea drepturi părintești depline, neafectate de măsura plasamentului la serviciul social.
La acel moment, dreptul de încredințare al tatălui era deplin și tatăl era îndreptățit ca de comun acord cu mama fetelor să stabilească dacă se impune sau nu modificarea reședinței copiilor sau în lipsa acordului, decizia urma să fie luată de o instanță, timp în care părinții erau obligați să nu scoată copiii din Italia; ulterior, acest drept a fost transferat provizoriu către Serviciul social, însă la momentul pronunțării sale mama pârâtă nesocotise deja legea prin aducerea copiilor și reținerea acestora în România.
Așadar, în condițiile în care convenția înțelege să reglementeze și situația când încredințarea nu a putut fi efectivă tocmai din cauza acțiunii răpitorului, concluzia instanței cu privire la neîndreptățirea serviciului social de a solicita înapoierea este neîntemeiată; dreptul tatălui de a solicita înapoierea decurge din lege, în timp ce drepturile serviciului social decurg din Decretul Tribunalului pentru minori din Bologna și ambele părți au solicitat înapoierea minorelor în statul reședinței obișnuite cu respectarea legilor aplicabile și a hotărârii pronunțate de către instanța italiană.
În întâmpinarea formulată în recurs, la data de 30.01.2012, intimata pârâtă a susținut că recursurile sunt nefondate, întrucât în mod corect prima instanță a statuat că la data părăsirii Italiei împreună cu minorele, nu exista nici o măsură administrativă sau judiciară prin care un drept privind încredințarea să fi fost recunoscut în tot sau în parte serviciului social, iar hotărârile având ca obiect luarea unor măsuri cu privire la minori sunt hotărâri cu caracter constitutiv, astfel încât ele își produc efecte numai ex nunc, neputându-se reține în consecință că au caracter retroactiv. Deci, cât timp reclamantul nu avea un drept privind încredințarea, nu a fost împiedicat în exercitare, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.3 lit.b din Convenție. Prin sesizările adresate organelor de poliție, intimata a urmărit să se protejeze de violențele fizice și psihice exercitate de reclamant și să înlăture riscurile grave la care erau expuse cele două minore și nu au avut ca scop plasarea minorelor în cadrul serviciului social.
În condițiile în care, reclamantul s-a obligat să părăsească locuința în care locuiau minorele în Italia și a fost de acord cu intervenția organelor de poliție, este evidentă starea de pericol fizic și psihic la care ar fi expuse minorele în cazul înapoierii acestora în Italia.
În mod corect, prima instanță a reținut incidența prevederilor art.13 alin.1 lit.b din Convenție, iar înapoierea minorelor la domiciliul tatălui le expune la o situație intolerabilă sau chiar la pericole fizice sau psihice.
Minorele sunt bine îngrijite de intimată, s-au adaptat la mediul din România, beneficiază de condiții foarte bune de locuit, frecventează cursurile grădiniței, socializează cu copiii de vârsta lor, vorbesc bine limba română și au o stare bună de sănătate, fiind înscrise la un medic de familie.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a susținerilor formulate pe calea întâmpinării, având în vedere probele administrate în cauză analizate în condițiile art.304 ind.1 din Codul de procedură civilă, Curtea apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
În mod corect prima instanță a aplicat și interpretat dispozițiile art.3 coroborate cu cele ale art.13 din Convenția de la Haga și ale art.2 din Legea nr.272/2004.
Astfel, Tribunalul constată că, în speță, ipoteza reglementată prin norma art.3 din Convenție implică, pe de o parte, efectivitatea dreptului privind încredințarea, relativ la tatăl minorelor și, interpretând corect probatoriul administrat în prima fază procesuală, a reținut pertinența aplicării dispoziției art.13 alin.1 lit. b din Convenție, prin raportare la data introducerii acțiunii, coordonată temporală în raport cu care, pe de altă parte, nici dreptul intervenientului nu era actual.
Înapoierea de urgență a copilului în țara în care acesta își are reședința obișnuită este motivată de necesitatea ca acesta să nu mai fie considerat proprietatea părinților săi, ci să fie recunoscut ca persoană cu drepturi și necesități proprii. Astfel, adevărata victimă a răpirii este însuși copilul care riscă să-și piardă brusc echilibrul suferind traumatismul de a fi separat de părintele față de care s-a aflat tot timpul, incertitudinile și frustrările legate de adaptarea sa la o limbă străină, la condițiile culturale care nu îi sunt familiare, la noi profesori și o familie necunoscută (a se vedea Recomandarea 874(1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Raportul explicativ Perez -V. asupra Convenției de la Haga), situație care, în speța pendinte nu se regăsește.
Obiectivul Convenției, astfel cum este prevăzut în art.1, de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit și de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea care există într-un stat contractant, cât și obligația de cooperare a autorităților centrale, prev. de art.7, implică cunoașterea, aplicarea și respectarea dispozițiilor legale naționale în materie.
Pe de altă parte, conform prevederilor art.20 din Constituția României, drepturile și libertățile vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. În caz de neconcordanță cu legislația internă, acestea au prioritate cu excepția dispozițiilor mai favorabile.
Aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului trebuie făcută în acord cu principiile drepturilor internaționale, în particular cu acelea legate de protecția internațională a drepturilor omului. Astfel, drepturile enunțate în această Convenție, care prevăd obligații pozitive lăsate în seama statelor contractante, de ex. în problema reunirii copiilor cu părintele lor, trebuie să fie interpretate în lumina Convenției de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale.
În acest sens, instanța de judecată trebuie să adopte cu promptitudine implementarea dispozițiilor corespunzătoare Convenției de la Haga, întrucât lipsa celerității în rezolvarea proceselor legate de acordarea responsabilității parentale poate avea consecințe iremediabile asupra relațiilor dintre minorul și părintele care nu locuiește cu el.
Așadar, interesele ca și drepturile și libertățile tuturor celor implicați, trebuie luate în considerare conform art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la respectarea vieții private și de familie. Când contactele cu părintele par să amenințe aceste interese ori să interfereze cu acele drepturi, este sarcina autorităților naționale să stabilească echilibrul între ele.
Prin urmare, statul este obligat de a dispune măsurile pozitive în vederea realizării dreptului părintelui de a fi alături de copilul său dar și obligații pozitive inerente respectării efective a vieții de familie. În ambele situații trebuie avut în vedere raportul de proporționalitate care trebuie să existe între interesul persoanei și cel al societății, în ansamblul ei, ipoteze în care statul se bucură de o anume marjă de apreciere, și de care a uzat instanța de fond. Esențiale sunt, însă, atenția, promptitudinea și eforturile, adecvate și suficiente pentru a impune respectarea dreptului la înapoiere imediată a copilului deplasat sau reținut ilicit în consens cu el la respectarea vieții de familie.
Din interpretarea sistematică a normelor convenției se desprinde ideea evidentă dealtfel, că excepțiile de la regula „înapoierii de îndată a copilului” astfel cum sunt prevăzute de art.12, 13 și 20 din Convenția de la Haga, trebuie abordate cu maximă atenție pentru a nu duce la o întârziere a soluționării cererii de fond precum și să nu constituie, pe acest considerent, un caz de neînapoiere a copilului, motivat pe schimbarea situației de fapt inițială.
Excepțiile la înapoierea copilului trebuie să fie aplicate ca atare, ceea ce implică o interpretare restrictivă pentru a se evita ca prevederile Convenției să devină literă moartă. În fapt, Convenția se bazează în totalitate pe respingerea unanimă a fenomenului deplasărilor ilicite a copiilor și pe convingerea că cea mai bună metodă de a le combate, la nivel internațional, este de a nu le recunoaște consecințele juridice. Ca urmare, invocarea sistematică a excepțiilor menționate, substituind astfel forului reședinței copilului forul ales de răpitor, ar distruge orice edificiu convențional, golindu-l de spiritul de încredere mutuală care l-a inspirat.
Dintre prevederile relevante ale Convenției de la Haga, menționăm în continuare:
Art. 1 „Obiectivele prezentei convenții sunt:
a) - asigurarea promptei restituiri a minorilor mutați sau reținuți ilegal în orice stat contractant;
b) – asigurarea că drepturile de custodie și vizitare conform legislației dintr-un stat contractant sunt efectiv respectate în alte state contractante”.
Art. 2 „Statele contractante vor lua toate măsurile pentru a asigura pe teritoriile lor implementarea obiectivelor Convenției. În acest scop vor folosi cele mai rapide proceduri disponibile”.
Art. 3 „Mutarea sau reținerea unui minor vor fi considerate ilegale dacă:
a) – încalcă drepturile de custodie atribuite unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism, în comun sau exclusiv, conform legislației din statul în care minorul își are reședința chiar înainte de mutare sau reținere;
b) – la momentul mutării sau reținerii acele drepturi erau efectiv exercitate, fie în comun sau exclusiv, sau ar fi fost exercitate dacă nu ar fi existat mutarea sau reținerea. Drepturile de custodie menționate la Art.3 lit.a pot apărea mai ales prin aplicarea legii sau datorită unei decizii administrative sau juridice ori datorită unei înțelegeri cu efect legal conform legislației din statul respectiv.
Art. 6 „Un stat va desemna o autoritate centrală pentru a se ocupa de îndatoririle care sunt impuse de Convenție asupra acestor autorități ...”
Art.7 „Autoritățile centrale vor coopera între ele și vor promova cooperarea între autoritățile competente din țările respective pentru a asigura prompta înapoiere a minorilor și pentru a îndeplini celelalte obiective ale Convenției.
În particular, fie direct sau prin intermediar, vor lua toate măsurile potrivite:
- c) - pentru a descoperi unde se află un minor care a fost mutat sau reținut ilegal:
- d) - pentru a împiedica să mai fie rănit minorul ori să se mai aducă prejudicii părților interesate prin luarea sau contribuirea la luarea de măsuri conservatorii;
- e) - pentru a asigura înapoierea de bunăvoie a minorului sau pentru a realiza o rezolvare amiabilă a problemelor;
- f) – pentru a schimba, unde este cazul, informații privind originea socială a minorului;
- g) – pentru a oferi informații cu caracter general privind legislația din statul lor legată de aplicarea Convenției;
- h) - pentru a iniția sau facilita instituirea de proceduri administrative sau juridice în scopul de a obține înapoierea minorului și, dacă este cazul, să facă aranjamente pentru organizarea și asigurarea exercițiului efectiv al drepturilor de acces;
- i) – când circumstanțele o solicită, pentru a oferi sau facilita oferirea de ajutor și consiliere legală, inclusiv participarea consilierilor și sfătuitorilor legali;
- j) – pentru a realiza aranjamentele administrative necesare și potrivite pentru a asigura înapoierea în siguranță a minorului;
- k) – pentru a se informa reciproc în ceea ce privește funcționarea prezentei Convenții și, pe cât posibil, să elimine orice obstacole din calea aplicării ei”.
Art.11 – „Autoritățile administrative sau juridice ale statelor contractante vor acționa expeditiv în procedurile vizând înapoierea minorilor.
Dacă autoritatea administrativă sau juridică implicată nu a luat o decizie în termen de șase săptămâni de la data începerii procedurilor, solicitantul sau autoritatea centrală a statului solicitat, din proprie inițiativă sau la cererea autorității centrale din statul solicitant, va avea dreptul să solicite o declarație privind motivele întârzierii....”
Art.12 „Când un minor a fost mutat sau reținut ilegal ... și, la data începerii procesului înaintea autorității juridice sau administrative din statul contractant în care se află minorul, a trecut o perioadă mai mică de un an de la data mutării sau reținerii ilegale, autoritățile competente vor ordona înapoierea imediată a minorului.
Autoritatea juridică sau administrativă, chiar dacă procesul a început după expirarea perioadei de un an menționate în paragraful precedent, va dispune de asemenea înapoierea minorului dacă nu se demonstrează adaptarea minorului în noul său mediu.....”
Art.13 „Ignorând prevederile articolului precedent, autoritățile juridice sau administrative ale statului solicitat nu sunt obligate să dispună înapoierea minorului dacă persoana, instituția sau organismul care se opune restituirii demonstrează că:
- a) – persoana, instituția sau organismul care are în îngrijire persoana sau minorul nu își exercită efectiv drepturile de custodie la momentul mutării sau reținerii, ori consimțise la/sau avea cunoștință de mutare sau reținere;
- b) - există grave riscuri că înapoierea minorului să îl expună unor traume fizice sau psihice, ori să îl pună în orice alt fel într-o situație intolerabilă.
Autoritatea juridică sau administrativă mai poate refuza să dispună înapoierea minorului dacă acesta nu vrea să se întoarcă și a atins o vârstă și un grad de maturitate la care e potrivit să i se ia în considerare opiniile.
La luarea în considerare a circumstanțelor la care va face referire acest articol, autoritățile juridice și administrative vor cântări informațiile legate de originea socială a minorului oferite de autoritatea centrală sau de altă autoritate competentă din țara de reședință a minorului”.
Toate aceste prevederi legale, au fost avute în vedere de Tribunal, ca autoritate judiciară învestită cu cerea de înapoiere a celor două minore, iar argumentele avute în vedere la adoptarea soluției care face obiectul căii de atac pendinte sunt lipsite de echivoc și susțin temeinicia soluției.
Jurisprudența Curții E.D.O. este consecventă în materia protejării art.8 din Convenție, în sensul recunoașterii efectivității relației de familie, care presupune o anumită constanță și angajament între tată și copil pentru a crea de facto legături familiale.
Situația de fapt reținută de prima instanță este confirmată și de instanța de control judiciar, astfel că nu se mai impune reluarea acesteia; în plus, Curtea arătă că, în recurs, în condițiile reglementate prin dispoziția art. 1169 din Codul Civil, recurenții nu au produs dovezi cu privire la subzistența măsurii dispuse de autoritățile italiene, la momentul soluționării căii de atac și, presupunându-se că o măsură temporară nu poate fi dispusă sine die, există riscul ca la momentul executării hotărârii măsura încredințării copiilor către serviciul social să nu mai fie actuală.
Prin măsura dispusă, prima instanță a analizat corect proporția dintre dreptul la viața de familie al celor două minore și dreptul la viața de familie al tatălui acestora, neputându-se reține o ingerință în acest din urmă drept, în condițiile în care, în raportul în discuție, s-a considerat că, în funcție de stabilitatea relației și intențiile părintelui, interesul superior al copilului primează.
În condițiile în care, în cazul dedus judecății, existența vieții de familie comportă discuții relativ la împrejurările care, în final, au implicat intervenția autorităților în desfășurarea acesteia și scindarea relațiilor dintre copii și tată, în mod corect, prima instanță a stabilit, față de existența unei legături emoționale puternice dintre copii și mamă (raport din 25.05.2010 și din 17.06.2010 întocmit de Serviciul sanitar regional) și acomodarea minorelor în noul mediu familial și social ( în intervalul de mai mult de 1 an scurs de la data deplasării și până la data pronunțării hotărârii definitive ), că se impune respingerea acțiunii și a cererii de intervenție formulată în cauză.
Este evident că deplasarea minorelor, chiar și însoțite de mama acestora, într-un centru rezidențial social și într-un mediu conflictual, chiar protejat de autoritățile statului italian, nu poate fi o măsură care ar rămâne indiferentă echilibrului psihic, emoțional și nevoii de stabilitate a celor doi copii.
Criticile recurenților privind greșita interpretare a dispoziției art.3 și ale art. 12 din Convenție au fost îndepărtate, așa cum am arătat mai sus, întrucât instanța de fond a avut în vedere atât ipoteza deplasării ilicite, cât și aceea a neînapoierii celor două minore; față de împrejurările concrete ale cauzei, inclusiv, față de măsurile dispuse de autoritățile italiene, după momentul deplasării minorelor ce a avut loc la 18.06.2010, este dovedită implicit, fără a se face abstracție de probatoriul administrat în cauză, existența riscului grav pentru minore, în situația înapoierii la reședința obișnuită din Italia care este reprezentată de sediul unui centru de plasament, prin generarea unui dezechilibru psihic considerabil și poate chiar irecuperabil. Corect a stabilit prima instanță faptul că recurentul reclamant, prin procesul verbal din data de 19.05.2010 și-a asumat interdicția de a nu locui împreună cu cei doi copii, fiind în interesul superior al acestora scindarea relației de familie și că reîntoarcerea minorelor în centrul social generează un sentiment de alienare cu repercusiuni asupra echilibrului emoțional al acestora.
Ingerința în dreptul la viața de familie a recurentului reclamant este, așa cum am arătat în cele ce preced, inexistentă, iar în privința intervenientului temporară și justificată, prin prisma interesului superior al copilului minor.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziției art.312 din Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursurile ca nefondate, iar față de dispozițiile art.274 din același Cod, va dispune obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată efectuată de intimata pârâtă în cadrul acestei faze procesuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI și M. JUSTIȚIEI, în calitate de Autoritate Centrală pentru petiționarul A. D"AVINO împotriva sentinței civile nr.1420/6.09.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă R. M., intervenientul în interes propriu SERVICIUL SOCIAL AUSL din Porretta T. Bologna Italia și Autoritatea tutelară P. C. G. – JUDEȚUL T..
Obligă pe recurentul reclamant A. D"AVINO la 6.735,06 ron cheltuieli de judecată către intimata pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27 februarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.M.
Tehnored.B.I.
2 ex/6.03.2012
-----------------------------------------------
T.B.- Secția a IV-a – D.I.T.
Cu opinia divergentă a d-nei judecător H. M., în sensul: Admiterii recursurilor, modificării în parte a sentinței civile recurate, în sensul că admite cererea de intervenție în interes propriu, dispune înapoierea celor două fetițe în Italia, la reședința stabilită în intervenient în temeiul Decretului provizoriu al Tribunalului pentru Minori din Bologna din 24.06.2010, conform art.11 alin.1 din Legea nr.369/2004, sub sancțiunea unei amenzi civile în sarcina pârâtei și în favoarea Statului român de 2.500 lei, urmând ca cheltuielile pentru înapoierea copilului să cadă în sarcina pârâtei. Menține celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la respingerea cererii reclamantului A. D"Avino și a obligării acestuia la cheltuielile de judecată.
Argumentele prezentei opinii divergente sunt următoarele:
A. 1. Sub un prim aspect, constat faptul că dispozițiile internaționale relevante care sunt incidente în cauză se regăsesc parțial, în Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii din 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992.
Scopul Convenției de la Haga este definit în cuprinsul art. 1 în conformitate cu care, „prezenta convenție are drept obiect: a) de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant; b) de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea, care există într-un stat contractant."
În acord cu aceste dispoziții, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane sau oricărui alt organism, acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale;
b) dacă, la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună, ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi intervenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la litera a), poate rezulta între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, rezultă protecția pe care statele o acordă interesului superior al minorilor, dezvoltării lor fizice și psihice și în acest context, vieții familiale, înțelese ca o legătură nu doar biologică, dar și juridică, care trebuie însă, să aibă caracter efectiv.
2. Sub un al doilea aspect, observ că în evaluarea respectării cerințelor impuse de articolul 3 al Convenției de la Haga, într-un caz concret, trebuie analizat dacă deplasarea sau neînapoierea/reținerea unui copil este ilicită. În acest sens, Curtea (în minoritate) apreciază că deplasarea sau neînapoierea sunt două acțiuni distincte, care au loc în momente diferite, putând exista, în consecință, fie constatarea că deplasarea a fost legală, iar neînapoierea nu, fie constatarea că ambele sunt ilicite.
Tot astfel, pentru a putea aprecia asupra întrunirii condițiilor impuse de art. 3 Convenția de la Haga din 1980, Curtea (în minoritate) observă că acestea vor trebui raportate la art. 14 din această Convenție, conform căruia, pentru a stabili existența unei deplasări sau neînapoieri ilicite, în înțelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama, în mod direct, de legea și hotărârile judecătorești sau administrative, recunoscute sau nu în mod formal, în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
Potrivit raportului explicativ al Convenției, întocmit de E. Perez-V. în aprilie 1981: „situațiile avute în vedere decurg din folosirea actelor de violență pentru a crea legături artificiale de competență judiciară internațională, în vederea obținerii încredințării copilului” (11).
„În primul rând, în toate ipotezele suntem confruntați cu deplasarea unui copil în afara mediului său obișnuit, unde el se afla încredințat unei persoane fizice sau juridice care exercita asupra lui un drept legitim privind încredințarea. Bineînțeles, trebuie să fie asimilat unei asemenea situații refuzul de a reintegra copilul în mediul său, după un sejur în străinătate, consimțit de persoana căreia îi fusese încredințat. În ambele cazuri, consecința este de fapt aceeași: copilul a fost sustras mediului familial și social în care trăia. De altfel, în acest context interesează mai puțin natura titlului juridic care era la baza exercitării dreptului de încredințare asupra persoanei copilului: din acest punct de vedere existența sau absența unei decizii referitoare la încredințarea copilului nu schimbă cu nimic datele sociologice ale problemei” (12).
„În al doilea rând, persoana care deplasează copilul (sau care este responsabilă de deplasare, când acțiunea materială este executată de un terț) speră să obțină de la autoritățile țării unde copilul a fost dus, dreptul de încredințare a acestuia. Este vorba deci de cineva care aparține cercului familial al copilului, în sensul larg al termenului; în fapt, în cele mai multe cazuri, persoana în cauză este tatăl sau mama” (13).
„Obiectivele Convenției, care apar în primul articol, pot fi rezumate după cum urmează: dat fiind că un factor caracteristic al situațiilor avute în vedere rezidă în faptul că răpitorul pretinde ca acțiunea sa să fie legalizată de autoritățile competente ale statului de refugiu, un mijloc eficient de descurajare este ca acțiunile sale să fie lipsite de orice consecință practică și juridică. Pentru a reuși, Convenția consacră, în primul rând, printre obiectivele sale, restabilirea statu-quo-ului, prin “înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în oricare stat contractant” (16).
„Într-un ultim efort de a clarifica obiectivele Convenției trebuie subliniat că așa cum rezultă îndeosebi din dispozițiile primului său articol, ea nu urmărește să reglementeze problema atribuirii dreptului de încredințare. Asupra acestui punct, principiul neexplicat care se află la baza Convenției este că discutarea pe fond a cauzei, adică a dreptului de încredințare contestat, dacă aceasta are loc, va trebui să fie angajată în fața autorităților competente ale statului în care copilul își avea reședința sa obișnuită înaintea deplasării sale; și aceasta, atât dacă deplasarea a avut loc înainte ca o decizie de încredințare să fie dată – situație în care dreptul de încredințare încălcat se exercită ex lege – precum și dacă o asemenea deplasare s-a produs cu încălcarea unei decizii preexistente” (19).
Într-adevăr, aceste constatări, în ipoteza în care soții/părinții nu sunt despărțiți, eventual prin desfacerea căsătoriei, anterior deplasării sau neînapoierii, nu ar trebui să aibă în mod esențial, o consecință asupra măsurii încredințării minorilor unuia dintre părinți, cele două evaluări fiind distincte și făcându-se după reguli diferite și conform unui standard al probelor diferit, această interpretare rezultând fără echivoc din dispozițiile art. 19 ale Convenției de la Haga, în conformitate cu care: „o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul Convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea”.
În fine, Curtea constată că în sprijinul acestei interpretări referitoare la conceptele de deplasare și reținere ilegală, vine și Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie familială și a responsabilității părintești, care definește termenii de „deplasare sau reținere ilicită” în articolul 2 pct. 11, stabilind că încredințarea va fi exercitată împreună când, urmare a unei hotărâri judecătorești sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părintești nu va putea decide locul de reședință al copilului, fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești.
3. Sub un al treilea aspect, Curtea observă că de asemenea, temeiul juridic al prezentei cauze deduse judecății, îl reprezintă și dispozițiile din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie familială și a responsabilității părintești, act normativ comunitar pe de o parte invocat în mod expres, atât de partea reclamantă, cât și de cea intervenientă, prin mandatarul dumnealor comun, dar totodată, și reținut expressis verbis de către prima instanță de judecată, în cadrul sentinței sale recurate (a se vedea paragraful accentuat al paginii 5 a hotărârii).
În consecință, algoritmul juridic al prezentei cauze trebuie în mod obligatoriu, să se grefeze inclusiv pe dispozițiile incidente din cadrul regulamentului comunitar enunțat.
B. 1. Procedând, în continuare, la analiza circumstanțelor particulare ale speței, din perspectiva acestor dispoziții relevante si a ansamblului probator administrat în cauză, instanța (în minoritate) reține în concordanță de altfel, cu statuările exprese ale tribunalului, confirmate de către majoritatea completului de judecată de recurs, că pe de o parte, cele două minore s-au născut și au locuit în Italia, unde își aveau așadar, reședința habituală la momentul deplasării în România (18.06.2010) și pe de altă parte, că la momentul deplasării în România, cei doi părinți aveau atributul autorității parentale.
Imediat ulterior deplasării copiilor în România, prin decretul provizoriu pronunțat de Tribunalul pentru Minori din Bologna la data de 24.06.2010, cele două minore au fost încredințate provizoriu Serviciului Social AUSL din Porretta T. Bologna, Italia, dispunându-se plasamentul minorelor într-un mediu protejat, eventual cu mama sau fără mamă în cazul în care aceasta va pleca ori va refuza plasamentul împreună cu minorele.
Nici una dintre părți nu a contestat aspectul că această hotărâre judecătorească italiană ar fi transferat responsabilitatea părintească, adică dreptul privind încredințarea (potrivit conceptului consacrat de convenția incidentă), către serviciul public.
2. Grefat pe această situație de fapt recapitulată, constat în privința tatălui copiilor, că potrivit dispozițiilor art.1 lit.b din Convenția de la Haga, care definește scopul său, cu caracter de principiu (aplicabil deci, în mod obligatoriu pentru orice procedură inițiată în temeiul său), „prezenta convenție are drept obiect: … b) de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea, care există într-un stat contractant."
Potrivit metodelor de interpretare gramaticală, literală, dar și teleologică a textului normativ evocat, rezultă că mecanismul instituit de acest act juridic multilateral al statelor contractante, este acela de a salvgarda drepturile de încredințare care există pe parcursul desfășurării procedurii reglementate, în sensul că ele continuă să subziste până cel puțin la momentul finalizării acesteia.
Adoptarea tezei contrare (a caracterului suficient al existenței dreptului de încredințare cel puțin la momentul acțiunii ilicite) ar determina un rezultat de neacceptat din perspectiva principiului interesului superior al copilului: acela ca minorul să fie întors practic, la o persoană ce nu mai are atributul autorității parentale fie din motive imputabile (ceea ce ar fi foarte grav, exempli gratia în caz de conduită total necorespunzătoare a părintelui), fie din motive neimputabile (boală, deces), când de asemenea, copilul s-ar afla într-o situație de risc evident, fiind lipsit de supravegherea corespunzătoare necesară în considerarea căreia a fost trimis înapoi.
De altfel, inclusiv din perspectiva persoanei ce întretimp a pierdut dreptul de încredințare, procedura ar deveni caducă, lipsită de efectul legitim prezumat urmărit – al protejării dreptului său de încredințare, ca urmare a dispariției juridice a însuși obiectului protecției.
Rezultatul ilustrat al analizei exegetice este confirmat de altfel și de dispozițiile art.11 al.1 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003, conform cărora: „În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s-a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr-un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii…”, dar și de dispozițiile art. 2 pct. 8 din Regulamentul comunitar, potrivit cărora "titular al răspunderii părintești înseamnă orice persoană care exercită răspunderea părintească față de un copil”. Folosirea timpului prezent al verbului a exercita, precum și modul concret de reglementare ilustrează evident, intenția legiuitorului comunitar de a se raporta exclusiv la persoanele ce au dreptul de încredințare atât la momentul acțiunii ilicite, cât și la cel al inițierii procedurii de înapoiere și pe parcursul desfășurării acesteia.
Așadar, în temeiul acestor considerente și întrucât prin decretul provizoriu pronunțat de Tribunalul pentru Minori din Bologna la data de 24.06.2010, dreptul de încredințare asupra celor două minore a fost transferat din patrimoniul tatălui (ca de altfel, și din al mamei) către Serviciul Social, am apreciat că tatăl nu se mai poate prevala începând cu acel moment, de un drept de încredințare existent, actual, referitor la minore, care să poată fi protejat, apreciere valabilă așadar, și pentru momentul contemporan.
Ca atare, cererea sa de înapoiere a minorelor în temeiul Convenției de la Haga, dar și a Regulamentului comunitar, este neîntemeiată, nefiind îndeplinită cerința dedusă din articolele evocate, dumnealui nefiind titularul unui drept de încredințare actual.
De altfel, însuși tatăl minorelor a solicitat alternativ, repatrierea copiilor și încredințarea lor către Serviciul Social, potrivit hotărârii italiene (fila 299 dosar fond – ultimul paragraf).
În consecință, sub acest aspect, am apreciat că sentința primei instanțe de judecată este corectă, impunându-se așadar, menținerea dispozițiilor aferente din hotărârea recurată (privitoare la respingerea cererii reclamantului persoană fizică și obligarea acestuia la plata de cheltuieli de judecată către pârâtă), substituind însă integral, motivele reținute de tribunal, cu prezentele considerente.
3. În privința serviciului public, apreciez în mod preliminar, împrejurarea că potrivit cererii de intervenție în interes propriu (fila 225 dosar fond), acțiunea intervenientului se întemeiază pe fundamentul neînapoierii copiilor, aspect care rezultă fără dificultate din analiza conținutului concret al cererii formulate, partea grefându-se pe hotărârea italiană, dar și pe refuzul mamei – apreciat abuziv, de a reîntoarce copii în Italia.
Întrucât cererea intervenientului se raportează la premisa reținerii ilicite (nu a deplasării ilicite) a copiilor în statul român, în sensul tezelor secunde din art.1 lit. a din Convenția de la Haga și din art.11 al.1 din Regulamentul comunitar, rezultă că elementul inexistenței unui drept de încredințare la momentul deplasării copiilor în România, este total irelevant în algoritmul juridic al cauzei.
În cadrul acestei ipoteze, distribuția drepturilor părintești se analizează în raport cu data/perioada refuzului continuu de înapoiere al copilului. Or, în raport de acest interval (care continuă și în prezent), intervenientul are dreptul de încredințare asupra fetițelor, în temeiul sentinței italiene, fiind așadar, deplin îndreptățit să solicite protecția juridică evocată.
Sub acest aspect, constat (în acord de altfel, cu instanța de fond) că în cauză, nu s-a realizat dovada încetării efectelor decretului judiciar italian declarat efectiv și învestit cu concursul exercitării forței publice, atributul „provizoriu” stipulat în cadrul titulaturii sale, vizând caracterul nedefinitiv al măsurii dispuse înțeles însă, în sensul subzistenței sale până la momentul luării unei măsuri definitive cu privire la copii, măsură care (potrivit dovezilor administrate în cauză) nu s-a luat încă. Acest ultim fapt negativ menționat echivalează juridic cu menținerea dispozițiilor decretului.
Sub un al doilea element, constat că mama fetițelor, intimata din prezenta cauză, a refuzat în mod categoric să reîntoarcă copii, în Italia, țara de reședință, poziție subiectivă rezultând inclusiv din atitudinea procesuală adoptată de intimată în cauza judiciară pendinte, aceasta afirmând repetat, în cadrul întâmpinărilor și concluziilor formulate, că solicită respingerea cererii de înapoiere la reședința obișnuită din Italia, pentru varii motive.
În consecință, această neînapoiere a minorelor, la reședința lor obișnuită, în pofida dreptului de încredințare al intervenientului, determină concluzia întrunirii condițiilor cumulative ale art. 3 din convenție și art. 11 din regulament, pentru reținerea neînapoierii fără drept (ilicite) a copiilor.
În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor de excepție ale art. 13 lit. b din Convenție, motivul esențial al instanțelor în adoptarea soluțiilor pronunțate, constat că chiar și în ipoteza reținerii unui risc grav ca înapoierea copiilor să-i expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip, să-i situeze într-o situație intolerabilă, totuși, din perspectiva regulamentului comunitar care are prioritate, această împrejurare nu este idonee în mod singular, să conducă la respingerea cererii intervenientului.
Astfel, potrivit art. 60 lit. e din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești: „În relațiile dintre statele membre, prezentul regulament prevalează asupra următoarelor convenții în măsura în care acestea privesc materiile reglementate de prezentul regulament: (…) Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii”.
De aceea, deși art. 13 lit. b din Convenția de la Haga prevede că: „Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă”, totuși, între statele membre ale Uniunii Europene (în rândul cărora se situează și România), aplicarea acestui text de lege este drastic restrânsă prin dispozițiile art. 11 alin. 4 din Regulamentul nr. 2201/2003: „O instanță nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga din 1980 în cazul în care se stabilește că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa”.
Or, din punctul meu de vedere, decretul italian din data de 24.06.2010, pronunțat de Tribunalul pentru Minori din Bologna, prin care cele două minore au fost încredințate Serviciului Social AUSL din Porretta T. Bologna, Italia, dispunându-se inter alia: plasamentul minorelor într-un mediu protejat, eventual cu mama sau fără mamă în cazul în care aceasta va pleca ori va refuza plasamentul împreună cu minorele; realizarea relațiilor cu tatăl în mod protejat, cu dreptul serviciului social de a le întrerupe dacă sunt deranjate; supravegherea minorelor și a relației cu părinții; susținerea minorelor, prin sprijin psihologic util, inclusiv contrar opiniei părinților; informarea la zi și în detaliu, de către serviciu, a tribunalului de minori, asupra situației curente; ordonarea părinților de a colabora cu serviciul și de a îi urma indicațiile; ordonarea în special tatălui, de a nu se apropia de locurile frecventate de mamă și de minore, încălcând astfel, indicațiile serviciului social, reprezintă o astfel de măsură corespunzătoare luată de statul italian pentru a asigura protecția fetițelor după înapoierea acestora.
Trebuie menționat faptul că evaluarea de măsuri judiciare ca obligații incumbând inclusiv mamei fetițelor, s-a realizat în temeiul unor constatări nefavorabile la adresa mamei, ale persoanelor abilitate legal în acest sens, conform cărora: ambii părinți au acționat dăunător față de fete, mama mai răpindu-le în trecut și aducându-le în România (fiind obligată tot în temeiul Convenției, să le readucă la reședința din Italia), inabilitatea mamei de a se descurca cu copiii, de a le oferi o educație precisă, de a le impune reguli, evitând instructajul oferit de persoanele de specialitate (fila 27 dosar fond).
Caracterul corespunzător al măsurilor dispuse prin decretul expus, în sensul evocat de art. 11 alin. 4 din Regulament, rezultă de altfel, inclusiv din perspectiva intimatei ce prin întâmpinarea de la fila 176 dosar fond, a recunoscut că a beneficiat de protecție din partea statului italian într-o astfel de „casă protejată”, în care petentul nu avea voie să le vadă pe fetițe decât 1 oră pe săptămână, o singură dată. Potrivit raportului efectuat de personalul casei respective, după o ședere de circa o lună în centru, invocând dificultăți în adaptarea la programul casei de trezire și de masă, precum și iertarea întretimp a tatălui fetițelor, intimata a solicitat să i se permită ieșirea din sistemul de protecție și să revină la reședința comună, lucru care s-a realizat la cererea dumneaei expresă (filele 22-24 dosar recurs).
În temeiul acestor argumente, apreciez că autoritățile italiene au luat măsurile corespunzătoare impuse de Regulament, astfel încât finalitatea urmărită de Convenția de la Haga din 1980, și anume respectarea dreptului copiilor de a nu fi reținuți în numele unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei lor, să fie atinsă.
Reținând și împrejurarea că în cauză, nu este incidentă teza art.12 al.2 din Convenția de la Haga, privitoare la posibilitatea respingerii cererii în situația scurgerii unui termen mai mare de 1 an de la neînapoiere, ambele sesizări fiind realizate în interiorul termenului evocat, toate mijloacele de apărare ale intimatei relative integrării minorelor în noul mediu din România, fiind în consecință, nerelevante cauzei, am exprimat în considerarea tuturor acestor argumente, punctul de vedere că în temeiul art.312 Cod Procedură Civilă, se impunea admiterea ambelor recursuri (prin care s-a solicitat admiterea cererii de intervenție în interes propriu) și reformarea sentinței recurate în sensul admiterii acestei cereri, cu efectul juridic al înapoierii copiilor, la reședința stabilită de intervenient în temeiul Decretului provizoriu al Tribunalului pentru Minori din Bologna din 24.06.2010, conform art.11 alin.1 din Legea nr.369/2004, sub sancțiunea unei amenzi civile în sarcina pârâtei și în favoarea Statului român de 2.500 lei, urmând ca cheltuielile pentru înapoierea copilului să cadă în sarcina pârâtei, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței, referitoare la respingerea cererii reclamantului A. D"Avino și a obligării acestuia la cheltuielile de judecată.
Judecător
H. M.
Red. și tehnored. HM
2 ex.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
