Revendicare imobiliară. Decizia nr. 109/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 109/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2013 în dosarul nr. 109/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.109
Ședința publică de la 23.01.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. A. H. P.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - A. D. T.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL G. și de către recurenții-pârâți I. C. și I. N., împotriva deciziei civile nr. 340 A din 2.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți M. G., P. R. V., M. A., M. G. A., M. C., C. D., C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și .>
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 16.01.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 23.01.2013, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.446/26.04.2001, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins în consecință acțiunea reclamanților P. V. R., M. G., C. D., M. A., M. G. A. și M. C. îndreptată împotriva pârâților C. G. al Municipiului București, . I. C. și N., prin care se solicita să se constate că imobilul situat în București, ., sector 2 a intrat fără titlu legal în proprietatea statului și să se dispună ca pârâtele să lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil compus din construcție și teren în suprafață de 220 mp, reclamanților și să se constate nulitatea contractului de vânzare – cumpărare nr.3097/1997 încheiat între stat și pârâții I. C. și N..
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamanții nu au depus titlul de proiect al autorului lor, A. M., asupra imobilului revendicat, la dosar fiind depusă doar o copie ilizibilă a unui act de donație, care cuprinde modificări evidente și care nu identifică în mod clar bunul în litigiu și nici nu este însoțit de actele de proprietate ale donatorilor.
Deși au fost depuse în cauză copii de pe trei autorizații de construcții eliberate pe numele defunctului A. Ș. M., tribunalul nu a putut reține faptul că acestea fac dovada de proprietate asupra construcțiilor situată în București, ., sector 2, fiind simple acte administrative.
Tribunalul a constatat că reclamanții nu au făcut dovada deplină a faptului că sunt singurii moștenitori ai defunctului A. M., la dosar nefiind depus un certificat de moștenitor de pe urma defunctului A. M..
Prin decizia civilă nr.567/21.11.2001, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de reclamanții P. V. R., M. G., C. D., M. A., M. G. A. și M. C., împotriva sentinței civile nr.446/26.04.2001 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, pe care a anulat-o și a acordat termen pentru soluționarea în fond a cauzei la data de 16.01.2002, cu citarea părților – C.2.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel București a reținut că în cauză apelanții au probat cu înscrisuri că sunt succesorii defunctului autor A. M., respectiv: certificatul de moștenitor nr.1290/1973 – moștenitor M. A.; nr.126/07.03.1974 eliberat de fostul notariat de Stat al Sectorului 3 – moștenitoare M. G.; nr.123/1996 eliberat de Biroul Notarului Public O. I. M. – moștenitoare – P. R. V.. De pe urma defunctului M. M. conform certificatului de moștenitor nr.58/23.04.2001 eliberat de Biroul Notarial Legitimus au rămas ca moștenitori M. M. în calitate de soție supraviețuitoare, iar în calitate de fii – M. G. A. și M. R. C..
Pe aspectul dovedirii calității de proprietar al autorului părților reclamanții au justificat că A. M. a dispus irevocabil transmiterea imobilului către fiul lor M. A. Ș., act ce se coroborează cu cele trei autorizații de construcție pe numele A. M. (nr._/19.05.1924; nr.3772/08.04.1935 anexă și nr.31/07.03.1927) și care probează edificarea construcției de către autorul părților.
Prin decizia civilă nr.291/26.06.2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă, în rejudecarea fondului după anularea sentinței civile nr.446/2001 a Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, s-a respins pentru lipsa calității procesuale active acțiunea reclamanților și s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că reclamanții au revendicat imobilul din ., sector 2, dar din titlul de proprietate, actul de donație făcut în favoarea autorului reclamanților, A. M., aflat la fila 9 din dosarul nr.3760/1990 rezultă că acesta privește imobilul din ., colț cu .> Verificând calitatea procesuală activă a reclamanților, Curtea de Apel București a constatat că aceștia nu au făcut dovada identificării între imobilul revendicat și cel pentru care au depus actul de proprietate și le-a pus în vedere să depună această dovadă.
Curtea de Apel București a acordat trei termene reclamanților – apelanți pentru a putea dovedi că imobilul revendicat este unul și același cu cel pentru care dețin actul de proprietate, însă aceștia nu au probat acest aspect.
Reclamanții – apelanți au depus la dosar adresa nr._/5363/1/20.06.2002 aflată la fila 97 din dosarul Curții de Apel București și adresa nr._/26.04.2002 aflată la fila 92 din dosarul Curții de Apel București.
Din aceste adrese nu rezultă că imobilul solicitat din . este același cu imobilul din acte situat în ., reclamanții nereușind să facă astfel dovada calității procesuale active.
Prin decizia civilă nr.3208/04.05.2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de reclamanții P. V. R., M. G., C. D., M. A., M. G. A. și M. C., împotriva deciziei nr.291/26.06.2002 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare acestei instanțe.
Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că la fila 11 din dosarul instanței de fond există contestația la naționalizarea imobilului din . autorul reclamanților, A. M., în care se arată că imobilul din . i-a fost donat de tatăl său la data de 15.01.1913.
A. M. împreună cu soția au mai dobândit în anul 1933 imobilul din . (fostă .) de la G. C. (filele 56-60).
Ambele imobile, de la nr.8 și nr.14, au fost naționalizate, în dosarul de fond existând copie de pe contestațiile de naționalizare (fila 11 – pentru imobilul din . – donat în anul 1913 și fila 52 pentru imobilul din .)
Din probele administrate rezultă că A. M. a adus îmbunătățiri imobilului donat.
Din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că în anul 1913 s-a donat imobilul din . ., ulterior ..
Așa cum rezultă din dosarul nr.58/2001 (filele 33 – 36) reclamanții au făcut dovada calității procesuale active cu certificatele de moștenitor nr.1290/1973, nr.123/1996 și nr.58/2001, mai puțin M. D. care nu a depus certificatul de căsătorie.
În cauză s-a constatat necesitatea efectuării unei expertize tehnice care să stabilească dacă există identitate între imobilul revendicat și acela donat, precum și necesitatea depunerii de către reclamanți a actului de partaj voluntar nr._ din 03.06.1935.
Prin decizia civilă nr.135/10.04.2006,Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanții - reclamanți M. G., M. A., M. G. - A., M. C., C. D. și P. R. - V. împotriva sentinței civile nr.446/26.04.2001 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a admis acțiunea, a constatat că imobilul situat în București, ., sector 2 a intrat în proprietatea statului fără titlu, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr.3097/1997, încheiat cu pârâții - intimați I. C. și I. N., a obligat pârâții I. C. și I. N. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1 situat în imobilul din București, ., sector 2 și a obligat intimații să plătească apelanților suma de 17.100.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că, în rejudecarea cauzei în ansamblul său, pe fond, dar în cadrul căii de atac devolutive a apelului, s-a dispus, în considerația art.315 alin.1 Cod procedură civilă, efectuarea unei expertize tehnice imobiliare privind individualizarea imobilului revendicat. În baza aceluiași text de lege, reclamanții apelanți au depus la pag.59 - 61 dosar apel actul de partaj voluntar autentificat sub nr._/3 iunie 1935.
Aceiași reclamanți - apelanți au înțeles să-și restrângă obiectul acțiunii, revendicând doar apartamentul nr.1 din imobilul situat în ., sector 2, restul imobilului fiindu-le restituit prin Dispoziția Primarului G. al Municipiului București nr.4548/8.09.2005 (pag. 70 dosar apel).
În raportul de expertiză efectuat în cauză și în completarea acestuia (pag.37 - 41 și respectiv 104 - 105 dosar apel - rejudecare) s-a constatat identitatea dintre imobilul revendicat - apartamentul nr.1 și cel prevăzut în actele de proprietate produse de către reclamanți.
Imobilul revendicat - apartamentul nr.1 - situat în București ., sector 2 - a fost proprietatea autorului reclamanților A. M. conform actului de donație nr.597/1924 (pag.9 dosar fond) și actului de partaj voluntar_/1935 (pag.59-60 dosar apel rejudecare).
În baza Decretului nr.92/1950 imobilul a fost naționalizat măsură contestată de proprietar, chiar anterior anului 1989 (pag.11 dosar fond).
În anul 1990 reclamanții i-au notificat pe pârâții persoane fizice în cauza de față, în sensul că le-au adus la cunoștință intenția de a revendica imobilul (pag.4 - 5 dosar fond).
În considerația celor reținute mai sus, s-a constatat că autorul reclamanților se încadra în categoriile exceptate de la naționalizare prevăzute de art.2 din Decretul nr.92/1950, iar preluarea imobilului din proprietatea sa s-a făcut fără titlu valabil.
Ca o consecință directă, coroborat și cu faptul notificării pârâților asupra intenției reclamanților de a revendica imobilul, s-a constatat în temeiul art. 948 cod civil nulitatea contractului nr.3097/1997 încheiat de pârâții I. C. și N. și . procedând la înstrăinarea unui imobil de care legal, nu putea dispune, în temeiul unui text de lege - Legea nr.112/1995 - care în speță nu era aplicabil din motivele expuse mai sus referitoare la calitatea proprietarului de mic meseriaș.
Constatând calitatea de proprietari prin moștenire (pag.33 - 36 dosar nr.3034/2001 al Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă) a reclamanților va admite și capătul de cerere privind revendicarea, obligându-i pe pârâții persoane fizice să lase acestora (reclamanților) în proprietate și posesie apartamentul nr.1 situat în ., sector 2.
Prin decizia civilă nr.3129/18.04.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de pârâții I. C., I. N. și M. București prin Primarul G. împotriva deciziei civile nr.135/10.04.2006 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza pentru soluționarea apelului la Tribunalul București.
Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că la termenul de judecată din data de 18.04.2007, din oficiu, instanța a pus în discuția părților ca motiv de ordine publică necompetența materială a instanței care a soluționat cauza în apel, în raport de valoarea obiectului litigiului și dispozițiile Legii nr.219/2005.
Cu privire la competența de soluționare a apelului, cu referire la dispozițiile art.1 pct.1 coroborate cu art.2 pct.1 lit.b Cod de procedură civilă, s-au reținut următoarele:
Legea nr.219/2005, care a intrat în vigoare la data de 14.07.2005, a modificat dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la competența materială a instanțelor judecătorești, în sensul că a reinstituit principiul proximității în soluționarea căilor de atac, principiu potrivit căruia căile de atac se soluționează de instanțele ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată.
Ca măsuri tranzitorii, prin art.II alin.2 și 4 din Legea nr.219/2005, legiuitorul a înțeles să deroge de la dispoziția art.725 alin.2 Cod de procedură civilă, stabilind că „apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalului se trimit la tribunale”.
Aceeași dispoziție tranzitorie prevede că „trimiterea dosarelor se face pe cale administrativă, instanțelor devenite competente să le judece”.
Or, apelul dedus judecății în prezenta cauză, al cărei obiect are o valoare de sub 5 miliarde lei, potrivit dispozițiilor art.1 pct.1 coroborate cu art.2 pct.1 lit.b Cod de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.219/2005, este dat în competența materială a tribunalelor, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate, trebuia să fie trimis spre competentă soluționare Tribunalului București.
Prin decizia civilă nr.159/07.02.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții – reclamanți P. V. R., M. G., C. D., M. A., M. G. A. și M. C., împotriva sentinței civile nr.446/26.04.2001 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, pe care a anulat-o și a trimis cauza Judecătoriei Sectorului 2 București pentru judecarea fondului cererii de chemare în judecată.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că reclamanții nu au făcut o precizare în ceea ce privește valoarea imobilului revendicat, singura dovadă care atestă o valoare a acestuia este contractul de vânzare – cumpărare nr.3079/1997, din cuprinsul căruia rezultă că valoarea acestui imobil este de 15.030.062 lei (ROL).
În aceste condiții, în raport de dispozițiile imperative privind competența materială a instanțelor, prevăzute de art.2, astfel cum acestea erau în vigoare înainte de modificarea ce a fost adusă prin Legea nr.219/2005 (dispoziții în vigoare la data sesizării instanței, în anul 2000), ținând cont de valoarea obiectului cererii deduse judecății, cererea formulată de reclamanții P. V. R., M. G., C. D., M. A., M. G. A. și M. C. trebuia să fie soluționată de Judecătoria Sectorului 2 București, acestei instanțe revenindu-i competența materială să o soluționeze în primă instanță.
Prin decizia civilă nr.1360/25.09.2008, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr.159/07.02.2008 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă.
În rejudecarea fondului, Judecătoria Sectorului 2 București pronunță sentința civilă nr.6417/08.06.2010, prin care a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanții P. V. R., M. G., C. D., M. A., M. G. A. și M. C., în contradictoriu cu pârâții I. C., I. N., C. G. al Municipiului București, M. București prin Primar G. și S.C. F. S.A., a constatat că imobilul situat în București, . Sector 2 a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.3097/22.04.1997 încheiat de pârâții I. C., I. N., a obligat pârâții I. C. și I. N. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, ., sector 2 și a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 1.841,54 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că imobilul situat în București, ., sector 2 a fost dobândit de către numitul A. M. conform actului de donație nr. 597/1924 (fila 9 dosar nr. 3760/2000) și actului de partaj voluntar nr._/1935 (filele 59-60 dosar nr._/2/2004).
Reclamanții au calitatea de succesori ai numitului A. M., după cum rezultă din certificatele de moștenitor nr. 1290/1973, nr. 126/1974, nr. 123/1996 și nr. 58/2001 (filele 33-36 dosar nr. 3034/2001.
Între apartamentul nr. 1 situat în București, ., sector 2 și imobilul prevăzut în actele de proprietate produse de reclamanți există identitate, după cum rezultă din raportul de expertiză și suplimentul de expertiză întocmite de către expertul B. A. (filele 37-41, 106-107 dosar nr._/2/2004). De asemenea, prin răspunsurile la interogatoriu, pârâții I. au confirmat că apartamentul nr. 1 nu este diferit din punct de vedere arhitectonic în raport cu restul imobilului.
Toate aceste aspecte sunt confirmate și prin Dispoziția nr. 4548/2005 a Primarului G. al Municipiului București (file 70 dosar nr._/2/2004), prin care s-a restituit reclamanților restul imobilului, cu excepția apartamentului nr.1 vândut pârâților I. și, în baza acestora, instanța a reținut că reclamanții au calitate procesuală activă.
În baza Decretului nr. 92/1950 imobilul a fost naționalizat, conform adresei nr. 1593/2002 (filele 33-36 dosar nr. 3034/2001, măsură contestată de proprietar, chiar anterior anului 1989 (fila 11 dosar nr. 3760/2000), iar din faptul că autorul reclamanților avea calitatea de mic meseriaș, conform adeverințelor nr. 42/08.12.1948, nr. 41/08.12.1948, procesului - verbal nr. 39/26.05.1934, certificatului din 08.07.1921, și brevetului nr. 6221/13.06.1915 (filele 50 -53 dosar nr._/2/2004), instanța a reținut că acesta se încadra în categoriile exceptate de la naționalizare prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 92/1950 și, în consecință, că preluarea imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil.
Pârâții I. au deținut imobilul situat în București, ., . cu titlu de închiriere, conform contractului nr._/09.02.1990 - prelungire (fila 60 dosar nr._ ), iar la data de 22.04.1997 au cumpărat acest imobil prin contractul nr. 3097 încheiat cu pârâta S.C. F. S.A. ca reprezentant al vânzătorului Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza cererii nr._/19.04.1996 (fila 37 dosar nr.3760/2000) .
În anul 1990, reclamanții i-au notificat pe pârâții I. și S.C. F. S.A., în sensul că le-au adus la cunoștință intenția de a revendica imobilul (filele 49-50 dosar nr._ ).
Potrivit art. 9 coroborat cu art. 1 din Legea nr. 112/1995, chiriașii pot cumpăra doar imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, ori imobilul ce face obiectul prezentei cauze a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, deci fără titlu, astfel că nu putea fi vândut pârâților.
Această interpretare a normei legale este confirmată de prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr.20/1996, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr.11/04.02.1997, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 3097/22.04.1997, deci care trebuiau să fie respectate la încheierea acestuia, fiind astfel aplicabile cauzei.
Având în vedere că prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3097/22.04.1997 a fost vândut apartamentul nr.1 situat în București, ., sector 2, care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, instanța a reținut că acest contract are o cauză nelicită și, în consecință, a constatat că acest contract este lovit de nulitate absolută.
Referitor la cel de-al doilea motiv de nulitate invocat de reclamanți, lipsa capacității Primăriei Municipiului București de a participa la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, instanța a constatat că acesta este neîntemeiat, întrucât este fără dubiu că cel care a înstrăinat bunul este M. București, Primăria prin Primar fiind doar reprezentantul autorității locale implicate în procesul de vânzare.
În ceea ce privește aspectul bunei sau relei-credințe a pârâților, instanța a reținut că, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea modificatoare, reclamanții au invocat doar cele două motive de nulitate analizate mai sus, în raport de care buna sau reaua-credință a pârâților nu prezintă nicio relevanță, așa încât, ținând seama că nu s-a invocat nulitatea pentru faptul că părțile ar fi cunoscut sau nu adevăratul proprietar, aceasta nu va face obiectul analizei instanței.
Referitor la apărarea pârâților I., în sensul că acțiunea ar fi inadmisibilă în raport de . Legii nr. 10/2001 și pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Deciziei nr. 33/2008, instanța a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât acțiunea a fost introdusă de reclamanți înainte de . Legii nr. 10/2001, în conformitate cu normele în vigoare la acea dată, sens în care, chiar Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, prevedeau la art. 1 alin.5 că imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun.
În ceea ce privește Decizia nr. 33/2008, instanța a reținut că aceasta privește situația în care foștii chiriași au un titlu valabil cu privire la imobil, deci dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ori în prezenta cauză titlul invocat de pârâți nu este valabil, fiind lovit de nulitate, astfel că aceștia nu dețin un bun în sensul Convenției și nu se pot prevala de cele stabilite prin Decizia nr. 33/2008.
Întrucât reclamanții au calitatea de proprietari prin moștenire asupra apartamentului nr. 1 situat în imobilul din București, ., sector 2, iar titlul invocat de pârâții I., nu este valabil, fiind lovit de nulitate, deci nu există și aceștia dețin bunul fără a avea calitatea de proprietari, instanța a constatat, în temeiul art. 480 Cod civil, că este întemeiat și capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1.
Prin decizia civilă nr.340/02.04.2012, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins excepția lipsei calității de reprezentant al apelantului M. București prin Primarul G. și a respins ca nefondate apelurile formulate de apelantul-pârât M. București prin Primarul G. și apelanții - pârâți I. C. și I. N., împotriva sentinței civile nr.6417/08.06.2010 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 2 București.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul, asupra excepției lipsei calității de reprezentant a directorului direcției juridice din cadrul Primăriei Municipiului București de a promova apelul promovat de această parte, excepție invocată de către intimații – reclamanți, a reținut că la dosarul cauzei a fost depusă Dispoziția nr. 1808/17.12.2008 prin care Primarul G., în baza art.21 alin. 3, art. 61 alin. 1, art. 68 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 a delegat către Directorul executiv al Direcției Juridic C. și Legislație atribuțiile legate de semnarea acțiunilor în justiție, căilor ordinare și extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătorești.
Tribunalul a reținut că prima critică vizează modul de soluționare a capătului de cerere relativ la constatarea nevalabilității titlului statului, capăt de cerere apreciat ca fiind lipsit de interes, atâta timp cât prin legislația specială, anume Legea nr. 10/2001, statul a recunoscut în mod expres că preluarea unui imobil în baza Decretului Lege nr. 92/1950 nu este una cu titlu valabil.
Tribunalul a subliniat preliminar circumstanțele particulare ale prezentei cauze care a fost introdusă la 13.06.2000 pe rolul Tribunalului București sub nr.3760/2000, anterior Legii nr. 10/8.02.2001.
Așadar, apărarea apelantului pârât legat de lipsa de interes în promovarea unui capăt de cerere prin care reclamanții au solicitat instanței de judecată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 să constatate nevalabilitatea titlului statului nu a fost reținută, având în vedere cadrul legislativ existent anterior acestei legi speciale, anume art.6 din Legea nr. 213/1998.
Tribunalul a constatat că această critică nu este întemeiată având în vedere prevederile art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, alături de prevederile alin. 1 al aceluiași articol, care stipulează care sunt criteriile pe care instanțele de judecată trebuie să le aibă în vedere când stabilesc asupra valabilității titlului statului, printre acestea numărându-se și “Constituția, (…) în vigoare la data preluării lor de către stat.”
Pe cale de consecință, în mod corect prima instanță, în deplina aplicare a legii, art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, a procedat la analiza pe fond a prevederilor Decretului nr. 92/1950 prin care imobilul autorilor reclamanților a fost preluat de către stat, constatând, că imobilul se încadra în categoriile de imobile exceptate de la naționalizare conforma art. 2 din Decret.
Chiar acceptând teza apelantei pârâte M. București că dată fiind . Legii nr. 10/2001 pe parcursul prezentului litigiu se impunea analiza acestui capăt de cerere prin raportare la noua legislație, tribunalul a arătat că simpla afirmare de către un reclamant a incidenței unui anumit act de naționalizare nu este suficientă pentru a aprecia automat că sunt incidente prevederile art.2 din Legea nr. 10/2001.
Încadrarea sau nu în textul de lege a situației invocate, cu acordare sau nu a unor efecte juridice corelative ține de competența exclusivă a instanțelor judecătorești învestite cu soluționarea unui anumit litigiu.
Cea de a doua critică formulată atât de apelantul pârât M. București, cât și de către apelanții pârâți I. privește caracterul inadmisibil al acțiunii în revendicare de drept comun ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 și greșita aplicare a prevederilor Deciziei Înaltei Curți de Casație și de Justiție nr. 32/2008.
Tribunalul a subliniat încă o dată circumstanțele concrete ale prezentei cauze promovate de către reclamanți anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, prin urmare, la momentul pronunțării sentinței de fond ar fi fost profund inechitabil să se aplice părții reclamante sancțiunea inadmisibilității acțiunii de drept comun promovate anterior intrării în vigoare a legii speciale.
În plus, faptul că însuși legiuitorul a avut în vedere la momentul adoptării legii speciale a existenței pe rolul instanțelor de judecată a unor acțiuni care aveau ca obiect imobile care intrau în domeniul de reglementare a legii speciale rezultă din cuprinsul art. 46 din Legea nr. 10/2001 care dispune: „Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.”
Așadar, în măsura în care persoana îndreptățită care introdusese anterior intrării în vigoare a legii speciale o acțiune aflată în curs de judecată nu optează în sensul renunțării la acțiunea de drept comun sau la suspendarea acesteia, nu se poate aprecia că acțiunea de drept comun introdusă anterior este inadmisibilă din prisma noii legi care s-ar aplica astfel retroactiv.
Critica privind greșita aplicare a considerentelor Deciziei Înaltei Curți de Casație și de Justiție nr. 32/2008 a fost găsită, de asemenea, nefondată, deoarece ipoteza premisă a aplicării acestei decizii se referă la raportul dintre o acțiune în revendicare de drept comun introdusă după . legii speciale, neputând fi aplicată mutatis mutandis această decizie și ipotezelor precum cea din prezenta cauză, în care la momentul introducerii acțiunii nu exista o lege specială.
Motivul de apel privind greșita constatare a nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare se fundamentează pe aspectele legate de buna - credință a cumpărătorilor și error communis facit ius.
Tribunalul a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut preliminar neîncadrarea imobilului în cauză în categoria celor care puteau fin înstrăinate către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995 care reglementa prin art. 9 coroborat cu art. 1 din Legea nr. 112/1995 posibilitatea pentru chiriași de a cumpăra doar imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, ori imobilul ce face obiectul prezentei cauze a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, astfel că nu putea fi vândut pârâților.
Obligația legală a administrației de a verifica situația legală a imobilului înainte de a-l înstrăina este confirmată de prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 11/04.02.1997, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 3097/22.04.1997, deci care trebuiau să fie respectate la încheierea acestuia, fiind astfel aplicabile cauzei (art. 1 alin.2 și alin.3, 4, 5), corect analizate și de către instanța de fond.
În plus nu s-a putut reține nici îndeplinirea condițiilor relative la error communis facit ius atâta vreme cât în anul 1990, reclamanții i-au notificat pe pârâții I. și S.C. F. S.A., în sensul că le-au adus la cunoștință intenția de a revendica imobilul (filele 49-50 dosar nr._ ).
În ceea ce privește motivul de apel relativ la greșita aplicare de către instanța de fond a jurisprudenței CEDO în materia dreptului de proprietate, apelantul argumentează că pârâții sunt singurii care beneficiază de un bun în sensul Convenției, reclamanții neavând un astfel de bun în patrimoniul lor.
Tribunalul a arătat că potrivit jurisprudenței CEDO în cauza P. contra României din 1.12.2005 reclamanții aflați într-o situație similară cu reclamantul din acea cauză soluționată de instanța europeană au un «interes de ordin patrimonial» de a li se restitui imobilul de către cumpărătoare, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cu o bază suficientă în dreptul intern (par 82, par 85-86).
Un argument în plus în susținerea acestei concluzii rezultă din jurisprudența instanței europene care arată că concluzia unei instanțe judecătorești că un imobil a fost preluat de către stat fără titlu valabil, chiar dacă nu este menționată în dispozitiv, (Reichardt contra României din 13.11.2008 par 20, P. și Dimecă contra României din 9.12.2008 par 24), relevă recunoașterea cu caracter retroactiv a dreptului de proprietate în patrimoniul celor privați ilegal de bunul lor, astfel încât aceștia beneficiază de un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1.
În ceea ce privește pârâții, în măsura în care contractul de vânzare – cumpărare a fost constatat nul cu efect retroactiv rezultă că aceștia nu au un bun actual în sensul Convenției.
Ultimul motiv de apel invocat de către apelantul pârât M. București privește cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul M. București atâta vreme cât apreciază apelantul nu s-a făcut dovada culpei procesuale în sensul art. 274 Cod de procedură civilă.
Tribunalul a constatat, contrar celor afirmate de către apelantul pârât, că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 Cod de procedură civilă, atâta vreme cât, urmare a admiterii acțiunii introductive de instanță, pârâtul este cel care a căzut în pretenții.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanții M. București prin Primarul G. și I. C. și I. N., criticând-o ca nelegală prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Recurentul M. București prin Primarul G. critică decizia recurată susținând că:
- în ceea ce privește constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu în proprietatea statului în opinia sa, în mod eronat nu a fost reținută excepția lipsei de interes a reclamanților având în vederea faptul că prin modificările aduse prin Legea proprietății nr.247/2005 nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.
Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 (Iegea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989) care reprezintă legea specială, ce derogă de la legea generală (Legea nr.213/1998) au fost definite în mod concret atât imobile preluate în mod abuziv, cât și modalitățile de reparație (restituire în natură, în echivalent, acordarea de despăgubiri sau acțiuni).
- imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950 prin lege în condițiile art. 645 Cod civil ce a avut ca efect stingerea dreptului de proprietate al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu și constituirea unui drept de proprietate în favoarea statului.
Așadar, locuințele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950 (cazul imobilului obiect al prezentei cauze) au fost calificate în mod expres de legiuitor ca fiind preluate cu titlu și au format obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995.
- prin Hotărârea nr.1 din 2 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiție – Secțiile Unite a stabilit că instanțele nu au atribuția de a cenzura și de a dispune restituirea imobilelor preluate de către stat prin diferite acte normative, competența revenind exclusiv Parlamentului.
Ulterior, prin dispozițiile art. 6 alin.(1) din Legea nr. 213/1998, lege intrată în vigoare la 24.01.1999, legiuitorul a stabilit care sunt elementele în funcție de care titlul de proprietate al statului privind preluarea unor imobile în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 por fi declarate valabil sau nevalabil, aprecierea urmând să se facă, evident, în raport cu legislația in vigoare și cu tratatele și convențiile internaționale la care România era parte în momentul apariției actului normativ, ca temei al preluării.
Stabilirea concordanței sau a neconcordanței dispozițiilor Decretului nr.92/1950 cu prevederile Constituției de la acel moment este apanajul instanței de judecată, iar nelegalitatea măsurii preluării imobilului de către stat, se apreciază prin raportare la legea fundamentală în vigoare la acel moment, și se pronunțată expres, în parte.
- analizând dispozițiile art. 274 Cod de procedură civilă, în ceea ce privește obligarea Municipiului București prin Primarul G. la plata de cheltuieli de judecată, recurentul consideră că în mod greșit a fost reținută aceasta obligație în sarcina municipalității atâta timp cât nu s-a făcut dovada culpei procesuale a acesteia în condițiile textului de lege mai sus menționat.
Mai mult instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile art. 274
alin.3 Cod de procedură civilă, aceste cheltuieli fiind nepotrivit de mari față de valoare pricinii și munca îndeplinită de avocat.
Recurenții I. C. și N. critică decizia recurată pentru următoarele motive:
- instanța de control judiciar a considerat în mod eronat că acțiunea depusă de intimații persoane fizice ar fi admisibilă. Această concluzie ignoră principiile generale de drept, legislația în domeniu și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii introdus pentru uniformizarea interpretării reglementărilor relevante;
- analiza valabilității contractului de vânzare – cumpărare prin care pârâții I. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, pe care a făcut-o, tribunalul, a încălcat și ea normele legale generale și speciale din domeniu.
S-a nesocotit faptul că actul translativ de proprietate a fost perfectat cu
respectarea tuturor dispozițiilor legii, că el a fost încheiat cu deplină bună-credință a ambelor părți și numai după verificarea situației juridice a apartamentului și că la acea dată, din ansamblul datelor referitoare la imobil, proprietarul de drept al acestuia era Statul Român.
- reiterează și că, la data încheierii contractului, nu se desfășura nici o procedură administrativă sau judiciară de retrocedare a imobilului, despre care recurenții I. să fie notificați ceea ce, din punct de vedere juridic, ar fi fost și imposibil, părțile adverse obținând certificatul de moștenitor cu care încearcă să-și justifice calitatea abia după acordarea mai multor termene în cauză.
Potrivit dispozițiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va găsi nefondate recursurile pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul formulată de recurentul – apelant – pârât M. București prin Primarul G., Curtea constată că prin prima critică a deciziei recurate se susține de către recurent lipsa de interes a reclamanților în constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu după . Legii nr.10/2001.
Critica nu va fi primită având în vedere, pe de o parte, faptul că la momentul introducerii acțiunii Legea nr.10/2001 nu era în vigoare și conform art.6 din Legea nr.213/1998 instanțele erau competente a se pronunța pe valabilitatea titlului statului asupra imobilului, iar, pe de altă parte, și după . Legii nr.10/2001 instanța de judecată era singura competentă în a stabili dacă imobilul preluat de stat în perioada de referință a legii se încadrează în situațiile enumerate la art.2 din Legea nr.10/2001.
Ca atare, Curtea constată că și la data introducerii acțiunii și pe parcursul judecării acesteia reclamanții au interes în susținerea capătului de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu are consecințe esențiale în soluționarea celorlalte capete de acțiune.
Va fi înlăturată și susținerea recurentului M. București prin Primarul G. vizând valabilitatea titlului statului raportat la dispozițiile art.645 Cod civil.
Decretul – Lege nr.92/1950 nu a reprezentat un titlu valabil de preluare a proprietății nici din perspectiva art.6 din Legea nr.213/1998 și nici din perspectiva Normelor Metodologice de aplicare ale Legii nr.10/2001 adoptate prin HG nr.20/1996 și modificate prin HG nr.11/22.04.1997, unde acest decret de naționalizare este explicit enumerat printre modalitățile abuzive, nelegale de preluare a proprietății private de către stat, în situația în care la data aplicării lui proprietarul imobilului naționalizat se încadra în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, categorie prevăzută la art.II din decret. Reclamanții au făcut dovada că autorul lor fiind mic meseriaș (conform adeverințelor depuse aflate la filele 50-53 din dosarul nr._/2/2004) se încadra în dispozițiile art.II din Decretul nr.92/1950 fiind astfel exceptat de la sancțiunea naționalizării.
Prin urmare, însăși legea, prin voința legiuitorului, a exclus Decretul nr.92/1950 dintre titlurile legale de preluare a proprietății private de către stat și, ca atare, nu se poate susține că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art.645 Cod civil.
Decretul nr.92/1950 a fost adoptat în perioada comunistă totalitară în care nu se putea realiza o raportare democratică la dispozițiile Constituției, astfel încât nu se poate susține că la momentul adoptării acesta era în concordanță cu legea fundamentală a țării.
Nu poate fi primit nici motivul de recurs având ca obiect cheltuielile de judecată.
Curtea constată că această critică vizează cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond, atâta vreme cât prin decizia instanței de apel nu s-au acordat astfel de cheltuieli.
În mod legal s-a reținut de către instanța de apel incidența în cauză a dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, pârâții fiind cei care au căzut în pretenții prin admiterea acțiunii existând culpa procesuală, inclusiv a pârâtului M. București prin Primarul G. care a pretins pe tot parcursul procesului că acțiunea reclamanților este nefondată.
Nu se impunea să se facă aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă, cauza fiind extrem de complexă, derulându-se într-un interval mare de timp, cu multe termene de judecată și cu o valoare mare a obiectului dedus judecății, respectiv valoarea apartamentului nr.1 din imobil.
În ceea ce privește recursul formulat de apelanții - pârâți I. C. și N., Curtea constată că aceștia invocă inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun după . Legii nr.10/2001.
Ori, așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr.33/2008 acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari împotriva chiriașilor cumpărători în baza Legii nr.112/1995 nu este inadmisibilă, instanțele fiind chemate să analizeze în ce măsură ambele părți, atât reclamantul, cât și pârâtul, se pot prevala de un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere dispozițiile imperative ale art.329 Cod procedură civilă, Decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțele naționale, astfel încât în mod corect instanța de apel a reținut admisibilitatea acțiunii în revendicare în prezenta cauză.
Nu vor fi primite nici criticile vizând valabilitatea contractului de vânzare – cumpărare nr.3097/22.04.1997 încheiat între M. București și pârâții I. în baza Legii nr.112/1995.
Recurenții susțin că la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare au fost respectate dispozițiile legale, că acest contract a fost încheiat cu bună credință, că s-au făcut verificări privind situația juridică a imobilului și că până la data încheierii contractului nu s-a desfășurat nicio procedură administrativă sau judiciară de retrocedare a imobilului.
Instanța de fond a analizat doar două motive de nulitate a contractului de vânzare – cumpărare: cauza ilicită – încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr.112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare, și lipsa capacității Primăriei Municipiului București de a participa la încheierea contractului, considerând că doar cu aceste două motive de nulitate a fost învestită prin acțiunea introductivă de instanță.
Singurul motiv de nulitate considerat întemeiat de către instanța de fond a fost cauza ilicită. Instanța de apel a menținut hotărârea instanței de fond pentru aceleași argumente.
Analizând cauza ilicită, Curtea constată legalitatea hotărârilor anterioare.
Astfel, raportat la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare – 22.04.1997, Curtea constată că apartamentul nr.1 a fost vândut fără ca statul să fi avut un titlu valabil asupra acestui bun.
Inexistența titlului valabil al statului la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare (și implicit inexistența acestui bun în patrimoniul statului) rezultă din nerespectarea dispozițiilor Decretului nr.92/1950 în momentul naționalizării imobilului, așa cum s-a reținut mai sus, coroborat cu faptul că încălcarea dispozițiilor decretului de naționalizare atrăgea conform pct.3 din HG nr.11/04.02.1997 excluderea imobilului din categoria celor ce se puteau înstrăina chiriașilor în baza Legii nr.112/1995.
Având în vedere că actelor juridice li se aplică legea în vigoare la momentul încheierilor și că la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare în litigiu era în vigoare HG nr.11/1997, Curtea constată că în mod legal s-a reținut de către instanța de apel motivul de nulitate pentru cauză ilicită.
Legiuitorul, prin dispozițiile art.48 alin.2 din Legea nr.10/2001 prevede că, în situația contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995 având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil de către stat, buna-credință înlătură nulitatea.
Ca atare, buna-credință a chiriașilor cumpărători (respectiv a recurenților I. în prezenta cauză) este prevăzută ca o excepție de la sancțiunea nulității.
Însă, așa cum s-a statuat în practica și jurisprudența judiciară, buna-credință trebuie să fie mai presus de orice îndoială.
Ori, în cauză, nici unul dintre recurenți nu poate invoca buna-credință, având în vedere faptul că din situația juridică a imobilului consemnată pe verso-ul contractului de închiriere era precizat faptul că imobilul fusese preluat de la fostul proprietar în baza Decretului nr.92/1950 și, ca atare, exista necesitatea verificării modalității în care statul a respectat dispozițiile decretului de naționalizare, așa cum impuneau Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995 în HG nr.11/04.02.1997.
Pe de altă parte, buna – credință a recurenților este infirmată și de faptul că aceștia cunoșteau la momentul semnării contractului de vânzare – cumpărare că reclamanții se consideră proprietarii imobilului și că intenționează să-l redobândească, fapt ce este dovedit cu notificările comunicate recurenților încă din anul 1990.
Ca atare, buna-credință invocată de recurenți nu poate fi reținută de către Curte și cu atât mai puțin nu poate fi primită apărarea acestora întemeiată pe principiul error communis facit jus.
În consecință, față de aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondate recursurile și în baza dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă va obliga recurenții, în solidar, la plata sumei de 3.243,6 lei, cheltuieli de judecată față de intimați, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL G. și de către recurenții-pârâți I. C. și I. N., împotriva deciziei civile nr.340 A din 02.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți M. G., P. R. V., M. A., M. G. A., M. C., C. D., C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și .>
Obligă recurenții, în solidar, la plata sumei de 3.243,6 lei, cheltuieli de judecată față de intimați.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I.-A. H.-P. M. H. A.-D. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.I.A.H.P.
Tedact.R.L.
2 ex./14.06.2013
TB-S.3 – B.Ramașcanu; C.V.
Jud.S.2 – M.D.D.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 442/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Validare poprire. Decizia nr. 1069/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
